NOTE DE CURS LA ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI

Tema I Obiectul, problematica şi metodele istoriei filosofiei dreptului

1. Conceptul, obiectul şi specificul istoriei filosofiei dreptului.

2. Metodele istoriei filosofiei dreptului.

1. Conceptul, obiectul şi specificul istoriei filosofiei dreptului

Ce este filosofia? Filosofia (K. Jaspers) se află pretutindeni unde, prin gîndire, omul devine conştient
de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci de îndată ce gîndeşte, omul filosofează.
Filosofia este „ştiinţă a primelor principii” care studiază „existenţa ca existenţă” – Aristotel. Filosofia
constă în fapte nu în vorbe – Epictet; Filosofia este chestiunea spirituală a unei epoci, timpul său prins în
gînduri – Hegel. Filosofia, în genere, abordează existenţa ca totalitate, luarea de atitudine în faţa imaginii
lumii, cît şi o ierarhizare făcută pentru a determina locul şi importanţa omului în lume şi pentru a propune
un ideal (D. D. Roşca).
Kant prezintă următoarele întrebări care alcătuiesc dimensiunile cîmpului filosofic: 1. ce pot şti?; 2. ce
trebuie să fac?; 3. ce-mi este îngăduit să sper?; 4. ce este omul?
1. ce pot şti? – vizează posibilităţile şi limitele raţiunii umane, filosofia fiind menită să clarifice
conceptele fundamentale ale tuturor aspectelor vieţii;
2. ce pot să fac? – se referă la stabilirea şi la valabilitatea normelor şi valorilor. Ea se leagă de
problema libertăţii: ce este libertatea? Cît de liberă este voinţa? Este permis să facem tot ce vrem? Ce
norme trebuie să respectăm? Care sunt principiile care justifică aceste norme?
3. ce-mi este îngăduit să sper? – are drept obiect viaţa în general. Avînd conştiinţa morţii inevitabile,
se pune problema împlinirii vieţii. Unde se găsesc criteriile? După ce ne putem orienta?
4. ce este omul? În faptul că primele trei întrebări se raportează una la cealaltă, fiind cuprinse toate în
cea de-a patra, se evidenţiază caracteristica de bază a filosofiei – acea de a determina problema existenţei
naturii umane, pe care să se poată fundamenta demnitatea persoanei sale.
Filosofie şi ştiinţă. Este bine cunoscut faptul că, la început, ştiinţa şi filosofia făceau corp comun iar
ulterior s-au separat. Dar ele n-au pierdut niciodată contactul, ci au interacţionat întotdeauna, cu diferite
intensităţi. S-a apreciat că a dezvolta o filosofie ştiinţifică şi o ştiinţă cu o conştiinţă filosofică reprezintă
un ideal director.
Filosofie şi drept. Pe aşa coordonate filosofice, cum ar fi: fiinţare, temei, finalitate şi raţionalitate,
metodă şi cunoaştere, atitudine, valoare şi acţiune, condiţie umană şi destin etc., şi din perspectiva
juridicităţii se conturează Filosofia Dreptului.
Filosofia dreptului implică relaţii complexe între filosofie şi drept, directe şi mediate, zone de
confluenţă, interferenţă, dar şi de conflict, întrebări filosofice imperative adresate dreptului dar şi
răspunsuri provocatoare pentru filosofie de pe teren juridic, geneză, reuşite, eşecuri şi orizonturi proprii
(Ion Craiovan).

1
 Miza majoră a filosofiei dreptului constă în potenţialitatea sa de a contribui într-o manieră specifică la
optimizarea dreptului în raport cu cerinţele condiţiei umane, cu valorile unui timp istoric, la
perfecţionarea sa ca instrument normativ de prim rang în controlul şi arbitrarea competiţiei – cu accente
dramatice în epoca contemporană – între interese şi valori (Paul Mircea Cosmovici).
Kant – cea mai mare problemă pe care natura o impune geniului uman spre dezlegare este înfăptuirea
unei societăţi civile menite să administreze în mod general dreptul. Numai în societate şi, anume, într-o
societate unde domneşte cea mai mare libertate, deci un antagonism general al membrilor ei, şi totuşi, cea
mai exactă determinare şi asigurare a limitelor acestei libertăţi pentru ca să poată exista cu libertatea
altora, poate fi atinsă în omenire suprema intenţie a naturii ş dezvoltarea tuturor dispoziţiilor sale. Astfel
suprema sarcină pe care natura i-o impune omului trebuie să fie o societate în care libertatea se combină,
prin legi exterioare, în cel mai înalt grad posibil cu forţa abstractă, adică o constituţie civilă perfect justă.
În viziunea lui Hegel, ştiinţa filosofică a dreptului are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului şi
realizarea acestuia, sistemul dreptului fiind domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spirituală produsă de el
însuşi, ca o a doua natură.
Pentru a cunoaşte raţiunea dreptului va trebuie să ştim pentru ce există el în societate, însă la această
întrebare nu putem răspunde fără să cunoaştem ce este omul, la ce aspiră el, tinde sau trebuie să tindă.
Astfel, relaţia dreptului cu condiţia umană este definitorie pentru filosofia dreptului. Ahrens – filosofia
dreptului – este ştiinţa care expune primele principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe
natura omului, considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor.
Filosofia dreptului a mai fost definită în îmbinarea a trei direcţii de cercetare, în care prima abordează
dreptul în universalitatea sa logică (care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice), a
doua, fenomenologică, priveşte dreptul ca fenomen comun tuturor popoarelor în toate timpurile, ca produs
necesar al naturii umane, iar cea de-a treia, deontologic, în care se judecă şi analizează dreptul existent în
raport cu ceea ce trebuie să fie (critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent). Georgio del
Vecchio – Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează
originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat
de raţiunea pură.
E. Speranţia – filosofia dreptului se întreabă cu privire la destinaţia şi justificarea dreptului, la
fundamentul finalităţii şi justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. Constantin Stroe – misiunea
filosofiei dreptului este de a elucida rolul pe care ideea de justiţie îl joacă în întreaga elaborare reală a
reglementării juridice. Filosofia dreptului va fi deci cercetarea originii dreptului, a fundamentului său şi a
principiilor generale după care se stabilesc şi evoluează normele de drept.
Pledînd pentru filosofia dreptului, M. Villey argumentează că aceasta dispune de o viziune panoramică,
ea este o disciplină arhitectonică, aptă să pună fiecare ştiinţă la locul său, să regleze dintre ele conflicte de
frontieră, să distingă dintre sursele lor de cunoaştere, să le semnaleze limitele lor. Filosofia dreptului
poate să determine domeniul dreptului în raport cu morala, politica şi economia, să definească dreptul,

2
finalităţile activităţii juridice, să stabilească sursele specifice ale dreptului, metodele proprii ştiinţei
juridice.
Funcţia sa teoretică este indisolubil legată de o funcţie practică – filosofia dreptului învaţă şi
pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic şi îndrumează exigenţele ideale spre consacrarea lor
istorică. Spre exemplu, revoluţia engleză din 1688, cea franceză din 1789 au fost precedate şi însoţite de
scrieri filosofico-juridice.
Astfel perspectiva practică a filosofiei dreptului a impus din ce în ce mai multă valoare în ochii
filosofilor, putînd fi evidenţiate trei tendinţe:
 în ţările dominate de un drept al practicienilor, filosofia dreptului a cunoscut o extensiune
neaşteptată – SUA;
 interesul filosofilor faţă de domeniul juridic a crescut şi în ţările în care domnea o tradiţie solidă,
ignorîndu-se însă, într-o oarecare măsură dreptul din sfera preocupărilor filosofice – Franţa;
 în ţările în care statutul filosofiei dreptului era mai bine stabilit se remarcă un nou elan în
dezvoltare – Germania, Olanda, Italia, Belgia, ţările scandinave.

2. Metodele istoriei filosofiei dreptului

Metodă în general înseamnă calea pe care gîndirea umană o urmează pentru a ajunge la adevăr.
Adică, complexul de reguli, cărora gîndirea trebuie să li se conformeze în procesele ei de cunoaştere.
R. Descartes – prin metodă înţelege reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine le va fi observat cu
exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat, şi va ajunge cruţîndu-şi puterile minţii şi mărindu-
şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil.
Metodele filosofiei se pot converti în metode ale filosofiei dreptului, în măsură în care se pot adecva
particularităţilor dreptului, ţi în măsură în care dreptul însuşi este abordat în plan filosofic, deci în termeni
de esenţă, totalitate, loc şi rol în existenţă, impactul asupra condiţiei umane etc.
Metodologia filosofică, de regulă, se reduce la analiză şi sinteză, la care se adaugă deducţia şi
inducţia.
Analiza metodă de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte. Spre
exemplu, procedînd la o analiză conceptuală a dreptului, Georgio del Vecchio distinge patru caractere ale
dreptului în sens obiectiv: bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea, coercibilitatea.
Bilateralitatea – dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecte şi fixează pentru amîndouă
o normă, în sensul că ce este posibil pentru o parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte unei părţi i se
impune o obligaţie, celeilalte – o facultate sau o pretenţie.
Generalitatea - norma juridică se referă la o serie nelimitată de cazuri şi nu la persoane determinate.
Imperativitatea – comandamentul prin care se impune o prohibiţie sau obligaţia de a face ceva. În ceea ce
priveşte normele4 dispozitive, del Vecchio nu le vede rostul – permisiunea nu are nevoie de a fi
pronunţată în drept, deoarece după regula generală, e permis totul ce nu-i interzis de lege. Deci, norma
3
permisivă poate avea sens numai în acord cu normele imperative cărora le micşorează sau li limitează
într-un oarecare mod sfera de aplicaţie.
Coercibilitatea – în caz de nerespectare, dreptul poate fi impus cu forţa.
Sinteza – metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la particular la general,
de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare. Mircea Djuvara – Filosofia dreptului porneşte
de la concepţiile mari despre viaţă şi confruntîndu-le cu rezultatele ştiinţei caută să ajungă la rezultatele
sale. În acest caz sunt îmbrăţişate toate chestiunile mari ale dreptului, chestiuni legate de legislaţie, de
sociologie, de istorie, de psihologie şi chiar chestiuni economice care se pun cu ocazia dreptului. Toate
acestea sintetizate poartă denumirea de filosofie a dreptului.
Deducţia – formă fundamentală de raţionament în care gîndirea se mişcă exclusiv în planul
conceptelor, concluzia decurgînd cu necesitate din primize.
Inducţia – formă fundamentală de raţionament, care realizează trecerea de la efect la cauză (ex.
Constituţionalitatea unei legi). Del Vecchio – metoda inductivă se subîmparte în metoda genetică, care
studiază originile, şi cea comparativă, care confruntă diverse sisteme juridice. Prima, pentru a dobîndi o
cunoaştere integrală a evoluţiei dreptului, iar a doua, pentru că dreptul unui anumit popor prezintă
totdeauna caractere specifice.
Metoda critică – aprecierea contribuţiilor aduse de diferite şcoli şi curente. O critică de dragul criticii
este dizolvantă, o critică pentru a ajunge la fapte şi pentru a înlătura zgura confuziilor este nu numai
binefăcătoare, dar şi necesară.
Metoda dialectică – analiza şi depăşirea metodelor contradictorii în scopul stabilirii adevărului.
Metoda transcendentală – adaptarea procedeului deductiv sau raţionalist la experienţă.
Metoda fenomenologică - adevărata cunoaştere se bazează nu pe raţionament, ci pe ci pe intuirea
nemijlocită a esenţelor – Edmund Husserl.

TEMA II. ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI ÎN PERIOADA ANTICĂ

2.1 Concepţiile politico-juridice în India și China Antică
INDIA ANTICĂ. Geneza teoriilor și concepțiilor privind statul și dreptul începe cu raționalizarea
reprezentărilor mitologice, or, la începutul civilizației prin mituri se determina locul omului în lume.
Mitul reprezintă o povestire fabuloasă, cu caracter sacru, fiind prima treaptă a cunoașterii, care
expune diversele credințe ale popoarelor despre originea universului, fenomenelor naturale și sociale,
explică diversele sentimente fundamentale etc.
Rolul de intermediar între epoca miturilor și a conceptelor raționale a fost jucat de religie. Gîndirea
politico-juridică din India Antică a fost influențată anume de mitologie și religie. De aici rezultă și acea
poziție dominantă pe care o dețineau brahmanii (membru al castei sacerdotale preoțești – prima dintre
cele patru indiene).

4
 Vedele (culegeri de texte religioase și culturale) – menționează despre existența a patru caste
(varne) create de Dumnezei din puruși (corpul și sufletul universal) – brahmanii s-au constituit din gură,
kșatria (luptătorii) – din mîini (misiunea lor e de a apăra pe cei slabi, de a asigura respectarea legilor și de
a asigura ordinea. În orice situație trebuie să protejeze brahmanii, bătrînii, copii, femeile și bolnavii),
vaișia (agricultori) – din coapse și șudra – din picioare. Această situație a castelor e stabilită de o lege
universală (rta).
Toate castele trebuie să respecte legea dumnezeiască, interpretată de brahmani, din care izvorăște
armonia interioară și satisfacția durabilă – dharma, care reprezintă o îndatorire morală, o obligațiune.
CHINA ANTICĂ. Chinezii disting doua elemente care stau la baza Universului și vieții – Yin și
Yang.
Yin este un principiu de natură feminină, ce corespunde întunericului, pămîntului, lunii, recelui,
umedului.
Yang este principiul na natură masculină, analogul luminii, cerului, soarelui, căldurii și uscatului.
Orice lucru sau ființă (cu excepția Pămîntului și a Cerului) este alcătuit din aceste două elemente în
diferite proporții. Ordinea și echilibrul în Univers sunt menținute de echilibrul dintre aceste două
principii.
Confucius (Kong Fu Zi) s-a remarcat prin doctrina sa etică, elaborînd codul de norme morale
privind comportamentul oamenilor față de cei superiori, față de alți oameni.
Pentru a fi ordine în lume, mai întîi trebuie să punem națiunea în orînduială; pentru a fi ordine în
națiune, trebuie să punem familia în orînduială; pentru a fi ordine în familie trebuie să ne cultivăm viața
noastră personală, iar pentru aceasta trebuie să ne desăvîrșim inemele noastre.
Prin urmare, omul trebuie să tindă spre perfecțiunea morală, or, fericirea omului depinde de această
perfecțiune. Evidenția patru frumuseți morale pe care trebuie să le posede omul:
 Să fii generos, dar nu risipitor;
 Să fii mîndru, dar nu orgolios (arogant, îngîmfat);
 Să ai dorințe, dar nu pofte;
 Să arăți inocență (simplitate, curățenie sufletească), dar nu asprime.
„Omul superior” (ideal) trebuie permanent să-și perfecționeze propriul său „sine” („Om desăvârşit
este cel îngrijorat de propriile imperfecţiuni”), cele trei virtuți (însușire, forță morală) ale acestuia fiind:
inteligența, curajul și buna intenție, ceea ce înseamnă – corectitudine, caracter și generozitate.
Omul trebuie să fie:
- sincer,
- corect,
- să fie moderat în vorbe și atitudini,
- să aibă simpatie cordială pentru toți oamenii („Exista, oare, vreun cuvînt care poate fi luat drept
regula de comportare pentru întreaga viață? Dascălul spune: Nu este oare reciprocitatea acest cuvînt?
5
Ceea ce nu-ți dorești să ți se facă, nu fă nici tu altuia”); („Să iubim pe semenii noştri ca pe noi înşine, să
măsurăm pe alţii cu măsura cu care ne măsurăm pe noi, să preţuim lucrurile şi nevoile lor prin cele ale
noastre. Când le vom dori ceea ce ne dorim nouă şi când îi vom feri de ceea ce ne ferim noi, atunci vom
împlini legea adevăratei iubiri”).
Confucius considera statul drept o familie mare. Puterea imperatorului („feciorul cerului”)
corespunde puterii tatălui, iar relațiile guvernanți-guvernați corespund relațiilor familiale, cînd cei mici
depind de cei mari („Prinţul să se comporte ca un prinţ, supusul ca un supus, tatăl ca un tată, fiul ca un
fiu!”).
Confucius critica metodele violente în guvernare, considerînd că conducătorul trebuie să fie blajin –
pentru ce să omori conducînd cu statul? Dacă veți fi buni și poporul va fi bun. Morala celui bun e ca și
vîntul, iar a celui josnic ca și iarba. Iarba se înclină încolo unde suflă vîntul!
Virtutea celor conduși e subordonarea, supușenia, respectul celor mai mari. Buna înțelegere între
oameni și ordinea în societate se obțin numai prin desăvîrșirea interioară a individului și prin supunerea
lui structurilor statale. Realizarea acestui ideal se face prin perfecta cunoaștere a trecutului istoric, prin
respectarea riturilor, obiceiurilor și tradițiilor, prin subordonarea față de suveran.
Confucius are drept scop asigurarea stabilității guvernării și asigurarea a unei păci interne între
conducători și supuși. Remarcă și faptul neadmiterii polarizării bogăției și sărăciei între populație („Este
ruşinos să fii bogat într-o ţară săracă”).
Virtutea reprezintă un complex de norme și principii etico-morale, cum ar fi: regulile grijii față de
om (șu), iubirii oamenilor (jeni), respectării părinților (sjao), fidelității față de conducător (cijun), datoriei
(i) etc.
Confucius are o atitudine negativă față de legile pozitive (fa) datorită menirii lor de a pedepsi,
aplicîndu-se sancțiuni inumane.
Legiștii. Unul dintre fondatori - Șan Ian. Se bazau pe respectarea strictă a legii pozitive (fa) și
severitatea pedepselor. Pledau pentru supremația puterii statale față de popor (cînd poporul e puternic –
statul e slab). Desconsideră total omul. Utilizau principiul răspunderii colective – ceea ce a dus la
centralizarea puterii. Pledau pentru aplicarea largă a pedepsei cu moartea.
Fondatorul daoismului (tao – drum, cale; ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieții
sociale și gîndirii omenești) a fost Lao Dzî. Un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor naturale.
Tao determină legile cerului, naturii și societății; întruchipează justiția, în fața căreia toți sunt egali.
Un rol distinct în daoism este dedicat principiului abținerii de la careva acțiuni active. Tot ce
contravine tao – este greșit.

6
 2.2 Concepţiile politico-juridice în Grecia Antică
Filosofia antică greacă poate fi divizată în trei perioade:
1. Perioada timpurie (sec. IX-VI p. Cr.) - ține de constituirea statalității grecești. Se caracterizează
prin raționalizarea conceptelor despre stat și drept (Homer, Solon, Pitagora, Heraclit);
2. Perioada de aur (sec. V – prim. jum. Sec IV p. Cr.) – înflorirea filosofiei grecești – Democrit,
sofiștii, Socrate, Platon, Aristotel;
3. Perioada elenistă (a doua jum. sec. IV – sec II p. Cr.) – perioada degradării statalității, influenta
Macedoniei, apoi a Romei (Epicur, stoicii, Polybius).
Perioada timpurie (sec. IX-VI p. Cr.). Miturile vechi pierd din caracterul său sacru și obțin o
interpretare etică și politico-juridică. Astfel, în poemele lui Homer Zeus este garantul justiției absolute
(dike), pedepsind aspru pe toți cei ce aplică violența și săvîrșesc ilegalități. Utilizează noțiunea de temis –
obicei.
Justiția și aplicarea legilor echitabile drept principii a conducerii polisurilor au fost menționate de
Solon. Statul are nevoie, în primul rînd, de o ordine legală. Ilegalitatea este cel mai mare rău, ordinea și
legea – cel mai mare bun pentru stat.
Solon a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor, unul dintre părinţii democraţiei.
Solon intuieşte rolul legii în asigurarea echilibrului vieţii sociale, necesitatea ca legea să dea satisfacţie
cerinţelor timpului istoric în care este dată.
Solon a dat numeroase legi civile şi penale. Astfel, spre exemplu, Solon conservă principiul
răspunderii juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze tribunalul în această
privinţă, posibilitatea întemeiată pe ideea de responsabilitate şi solidaritate socială.
Faima lui Solon a fost sporită şi de soluţii juridice inedite pentru vremea sa, actuale şi astăzi, ca de
pildă, scutirea de datorii (Solon anulînd legile lui Dracon a redat libertatea celor ce se vînduseră ca sclavi
pentru datorii).
Pitagora și Heraclit criticau democrația și pledau pentru conducerea statului de către elitele
morale și raționale. Pitagora - Orașul ideal – orașul în care se aplică legile echitabile – După Dumnezeu,
cel mai mult trebuie respectați părinții și legile, respectîndu-le din convingere, dar nu din prefacere.
După Heraclit legea își are izvorul în logos – legea universală divină a existenței, ordinea și
rațiunea cosmică.
PERIOADA DE AUR (sec. V – prim. jum. Sec IV p. Cr.).
DEMOCRIT (460 – 370 p. Cr.) a examinat apariția și dezvoltarea omenirii ca o parte componentă
a dezvoltării universale. Oamenii, sub presiunea nevoilor, imitînd natura și comportamentul animalelor,
bazîndu-se pe experiența proprie, au obținut cunoștințe și abilități necesare pentru viața în comunitate
(socială).

7
 Astfel, societatea umană apare în urma evoluției, ca rezultat al schimbării progresive a stării inițiale
naturale. În acest sens și statul și dreptul sunt o creație artificială, dar nu sunt date de la natură. Însă
procesul apariției acestora nu este întîmplător, dar necesar.
Criteriul dreptății constă în coraportul dintre artificial și natural. Injust este ceea ce contravine naturii.
Statul reprezintă bunul comun și dreptatea. Interesele statului predomină asupra tuturora, cetățeanul
trebuie să-și îndrepte toate eforturile pentru prosperarea statului.
SOFIŞTII – Protagoras, Gorgias, Ippias, Callicles, Frasimah, Prodicos ş. a.
„Sofos” – înțelept. Sofiștii erau individualiști și subiectiviști.
Fiind sceptici (avînd un spirit distructiv) considerau că fiecare om are un mod propriu de a vedea
şi de a cunoaşte lucrurile, prin urmare, nu poate exista o adevărată ştiinţă obiectivă şi universal valabilă,
ci numai opinia individuală. Este celebră fraza lui Protagoras – omul este măsura tuturor lucrurilor.
Negînd orice adevăr obiectiv, sofiştii negau de asemenea că există o justiţie absolută; chiar dreptul
este, pentru ei, relativ, opinie schimbătoare, expresie a arbitrariului şi a forţei; just este ceea ce foloseşte
celui mai puternic – Frasimah – în relațiile dintre oameni nu este dreptate, așa că mai bine singur să faci
fărădelegi realizîndu-și dorințele și scopurile, decît să rabzi fărădelegile cuiva. Mai bine să fii tiran, decît
jertfa acestuia!
La întrebarea este justiţia un bine sau un rău, sofiştii răspund că justiţia este în realitate un bine al
altuia, este un avantaj pentru cel care comandă şi un rău pentru cel care se supune. Or:
Callicles – ce vrea natura este ca omul puternic să domine pe cel slab (așa e oriunde: la animale,
oameni, state). El ajunge la nihilism juridic susţinînd că legea este făcută de cei slabi şi nevolnici pentru a
se proteja de cei puternici, întrucît omul cu destulă inteligenţă va dispreţui legea ca o convenţie umană, iar
cel abil şi curajos o va ocoli, făcînd el însuşi legea.
Gorgias – legea scrisă e o creație artificială a omului.

SOCRATE (469-399 î. Ch.) – cel mai mare adversar al sofiștilor, participant la trei războaie.
Ideile lui Socrate despre drept şi dreptate au fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt
proces contra injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a devenit condamnarea
răsunătoare a tuturor tiranilor.
Ceea ce îl interesa în primul rînd pe Socrate era omul şi viaţa lui în cetate (stat). Diviza sa era
inscripţia delphică – Cunoaşte-te pe tine însuţi. Eu știu că eu nu știu nimic!!! – De fapt, nici asta nu știu!!!
Socrate insista asupra respectării legilor pe care sofiştii le dispreţuiau şi nu numai a legilor scrise,
ci şi a celorlalte care, deşi nescrise, valorează, cum spunea el, peste tot la fel şi sînt impuse oamenilor de
zei. Astfel, Socrate afirmă credinţa sa într-o justiţie superioară, pentru validitatea căreia nu este necesară o
sancţiune pozitivă, nici vreo formulare scrisă.
Supunerea faţă de legile statului este de asemenea, pentru Socrate, o datorie: bunul cetăţean
trebuie să se supună şi legilor rele, pentru a nu încuraja pe cetăţeanul rău să le violeze pe cele bune. Însuşi

8
Socrate a pus în practică acest principiu cînd acuzat de a fi introdus zei noi (este inspirat de divinitate care
este conştiinţa sa - Persoana ta este sufletul tău) şi condamnat pentru aceasta la moarte, a vrut să fie
executată condamnarea care putea fi evitată.
El menţiona că nu ştie dacă moartea este un rău, însă viaţa fără libertate şi demnitate nu merită să
fie trăită, fiind mai rea ca moartea - Nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit!
PLATON (427-347 î. Ch.) – genialul ucenic al lui Socrate. Aristocrat după origine, educație și
gîndire. Fondatorul Academiei.
Platon este părintele tradiţiei raţionaliste (Teoriei Ideilor, idealismului obiectiv) – adevărata
cunoaştere este cunoaşterea ideilor, care sînt adevăratele realităţi. Ideile alcătuiesc un sistem logic
subordonat unei idei supreme, care este ideea Binelui. Ideea de Bine este principiu universal, deoarece:
universul este ordonat, este armonic, iar armonia presupune dreptate; nu putem gîndi armonia lumii fără
ideea din care izvorăsc ordinea şi dreptatea, fără ideea de Bine, ce se identifică cu Dumnezeu (demiurgul),
creatorul lumii. Astfel, lumea sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre şi de păreri ce
nu au realitate decît dacă se împărtăşesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor.
Pe aceste coordonate filosofice fundamentale poate fi înţeleasă concepţia lui Platon despre cetate,
dreptate, drept şi legi. Lucrările „Despre Republică”, „Despre Legi”, „Statul”.
Statul. Avînd în vedere natura socială a omului, cît şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste
între oameni şi societate, Platon argumentează în „Republica” faptul că „o cetate se naşte deoarece fiecare
dintre noi nu este autonom, ci duce lipsa de multe...” şi de aceea oamenii se strîng mulţi într-un singur loc
spre a se întrajutora.
Cetatea (statul) este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un
individ de proporţii mai mari. Cauza participării şi supunerii individului în Stat este imperfecţiunea
individului („Individul nu poate trăi decât în societate”). Fiinţa perfectă care absoarbe şi domină totul este
Statul.
Platon schiţează paralela între Stat şi individ şi o continuă chiar în amănunte, dînd concepţiei sale
o bază psihologică. Există trei facultăţi în individ:
 raţiunea care domină,
 curajul care acţionează,
 sentimentul care se supune.
Astfel, în Stat se disting trei clase:
 acea a înţelepţilor, destinată să conducă. După cum individul este condus de raţiune, tot
astfel Statul, de clasa care reprezintă înţelepciunea, adică de filosofi;
 acea a luptătorilor, care trebuie să apere organismul social;
 acea a meseriaşilor şi agricultorilor, care trebuie să-l hrănească (asigure).
După Platon ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel este virtutea,
cu tripla ei facultate (sufletul omenesc are trei puteri: raţiunea, voinţa (curajul) şi dorinţa (sentimentul).
9
Fiecărei puteri îi corespunde o formă distinctă de virtute; virtutea raţiunii este înţelepciune, a voinţei –
vitejia şi a dorinţei - cumpătarea) şi apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptăţii.
Misiunea cetăţii este de a aduce în viaţa socială aceeaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o aduce în
funcţiile sufletului individual.
Pentru Platon dreptatea este ceea ce este în interesul statului ideal, fiind concepută nu ca o relaţie
între indivizi, ci ca o proprietate a întregului stat.
Astfel, la Platon problema statului este problema realizării dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi
metodă pentru viaţa cetăţii. În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea,
dreptul fiind subordonat moralei. Însă în acelaşi timp, în concepţia lui Platon elementul individual este cu
totul sacrificat în favoarea celui social şi politic.
Ideea că fiecare individ are anumite drepturi originare, lipseşte în întregime. Statul domină în mod
absolut. Platon ajunge să susţină desfiinţarea proprietăţii şi a familiei, propunînd folosirea în comun a
femeilor şi a bunurilor, spre a forma o singură familie (nimeni nu trebuie să dispună de proprietate privată
nenecesară, copii sunt educați de către stat), astfel ca să rezulte o întreagă şi perfectă unitate organică şi
armonică – Statul. Astfel, Statul se bazează pe solidaritate și colectivism.
Forma statului. Platon distinge cinci forme de organizare statală:
1. Aristocrația – este statul ideal în care acțiunile umane sunt dominate de rațiune (în ideal
statul este condus de Rege-filosof sau filosofi);
2. Timocrația – acțiunile umane sunt dominate de curaj și furie. Valoarea supremă –
succesele militare;
3. Oligarhia – statul în care domină inegalitatea materială, acțiunile umane fiind dominate de
tendința îmbogățirii;
4. Democrația – domină o egalitate excesivă, fiind egalați „egalii” cu cei „inegali”, lipsind o
conducere adecvată - „Tratamentul egal aplicat unor oameni inegali naşte negreşit inechitatea. Un lucru,
ca să fie bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuţi, iar nu de cei mulţi”;
5. Tirania – domină ilegalitatea și samavolnicia – „Tiranul tipic este acel om înconjurat de un
cerc de străjeri, toţi fiind duşmanii lui. Astfel, conducătorii devin stăpâni şi duşmani ai oamenilor în loc
de aliaţi; urând şi fiind urâţi, complotând şi fiind ţinta unor comploturi, ei îşi duc viaţa temându-se mult
mai mult de duşmanii din interior decât de cei din exterior”.
Atitudinea lui Platon faţă de legile pozitive cunoaşte o anumită evoluţie, cu aspecte contradictorii,
de la 1) adeziunea socratică la respectarea legilor la 2) absenţa legilor şi 3) subordonarea legilor unei
ierarhii de valori.
1) adeziunea socratică la respectarea legilor. Însă, caracterul nedrept al legii dovedit prin
condamnarea lui Socrate îl determină pe Platon să caute soluţia înlăturării legii în înţelepciune, în
filosofie, în domnia regelui-filosof.

10
 2) absenţa legilor. Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sînt numiţi acum regi şi
stăpîni nu vor filosofa autentic şi adecvat şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge
să coincidă, nu va încăpea contenirea relelor. După Platon conducătorul desăvîrşit se poate lipsi de legi,
căci nu există lege mai presus de cunoaştere, iar spiritul nu trebuie subordonat nici unei legi.
Platon relevă imperfecţiunea legii, avînd în vedere că legea n-ar fi în stare niciodată să conceapă cu
exactitate ceea ce este cel mai bun şi cel mai drept şi nici să dea cea mai bună prescripţie pentru toţi în
acelaşi timp.
3) subordonarea legilor unei ierarhii de valori. Platon recunoştea că ideea domniei regilor-
filosofi, înzestraţi cu ştiinţa binelui şi a dreptăţii, este utopică. Prin urmare, legea este ceva necesar şi
oricît de imperfectă ar fi ea, îşi are criteriul într-o ierarhie a valorilor. Platon consideră că există două
feluri de asemenea valori: unele umane, acre sînt minore (sănătatea, frumuseţea, bogăţia), iar altele divine
(înţelepciunea, inteligenţa, dreptatea, curajul), acestea din urmă determinîndu-le pe primele.
Platon vede pentru stat o funcţie educativă, vrea ca legile să fie însoţite de comentarii şi cuvîntări,
care să explice scopurile lor. Astfel, legile penale au prin esenţa lor un scop curativ. Platon consideră pe
delicvenţi ca bolnavi (boala sa este o rătăcire, o ignorare a adevărului (lipsa unei educații adecvate)),
legea fiind mijlocul de a-i însănătoşi, pedeapsa este medicamentul. Fiind vorba de un delicvent incorijibil,
dacă sănătatea statului o cere, el trebuie să fie eliminat sau suprimat pentru binele comun.

ARISTOTEL (384-322 î. Ch.) – cel mai original discipol al lui Platon, studiind în Academia
acestuia. Ulterior a fost profesorul lui Alexandru-cel-Mare Macedon. A influențat profund gîndirea
romană și cea medievală. Lucrările de bază: „Politica”, „Etica”.
Starea normală a omului este viața în societate – omul este un animal politic. Individul, pentru a
nu avea nevoie de societate, ar trebui să fie sau mai mult sau mai puţin decît un om: un animal sau un
Dumnezeu – („Cel ce nu poate trăi în societate, sau care nu are nevoie de nimic, pentru că îşi satisface
singur toate trebuinţele, nu face parte din stat: el este o fiară sau un zeu”)
După Aristotel statul există înaintea indivizilor, tot aşa după cum organismul există înaintea
părţilor sale. După cum nu este să concepem, de pildă, o mînă vie despărţită de corp, tot aşa nu poate fi
imaginat individul în afara statului.
Pentru Aristotel Statul nu este o simplă alianţă, adică o asociaţie temporară făcută pentru a realiza
anumite scopuri particulare, statul este o necesitate, o uniune organică perfectă, care are drept scop
fericirea universală; este o comunitate necesară, concepută în scopul perfecţionării vieţii. Scopul statului
este asigurarea bunăstării cetățenilor: cetățeni bogați – stat bogat!
Să menţionăm că Aristotel este primul care a făcut o distincţie între funcţiile legislativă, executivă
şi judecătorească a puterii de stat considerînd că organizarea acestor ramuri trebuie să fie consfinţită
politic. După cum puterea supremă aparţine unuia singur, cîtorva sau tuturor, Aristotel distinge trei tipuri
de forme de guvernare:

11
 - monarhică,
- aristocratică,
- populară (poliția), pe care le consideră deopotrivă de bune, dacă acela care deţine puterea o
exercită pentru binele tuturor.
Dar dacă puterea este întrebuinţată de cel (cei) ce guvernează în folosul propriu, aceste forme
normale vor degenera, dînd loc respectiv:
- tiraniei – guvernarea unuia ce domnește ca stăpîn;
- oligarhiei – dominarea politică a bogaților;
- demagogiei (anarhia) – dominarea săracilor.
Statul reglementează viaţa cetăţenilor prin intermediul legilor. Legile reprezintă rațiunea din viața
socială și asigură dreptatea în stat – „Legea ne cere să înfăptuim actele unei persoane curajoase - de
exemplu, să nu dezertăm, să nu fugim sau să nu ne aruncăm armele - ca şi pe acelea ale unei persoane
cumpătate - cum ar fi să nu comitem adulterul sau acte de violenţă - ca şi pe acelea ale unei persoane
amabile - să nu lovim sau să nu insultăm, de exemplu. Şi în mod similar, ea cere să facem acţiuni în acord
cu celelalte virtuţi şi interzice pe acelea în acord cu viciile”. Acestea domină viaţa întreagă, pentru că
indivizii nu-şi aparţin lor, ci Statului.
Aristotel distinge dreptul pozitiv (cel care este creat de oameni) și dreptul natural (divizarea
oamenilor în cei ce conduc și cei ce sunt conduși, instituie robia, justifică supremația soțului în raport cu
soția) – „Natura nu face niciodată nimic fără motiv”.
Conţinutul legilor este justiţia şi Aristotel instituie o analiză profundă a ei, explicînd termeni din
domeniul justiţiei, ca: dikaiosune – care exprimă în general moralitatea, evocă ideea de ordine, armonie,
bune relaţii cu alţii în cetate; dikaios – om just, justiţia în mine; dikaion – justiţia obiectivă, în afara mea.
Aristotel distinge mai multe specii ale justiţiei caracteristice dreptului:
 justiţia distributivă care se aplică la repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare să
primească o porţiune potrivit meritului său. Dacă persoanele nu sînt egale ca merite, spune Aristotel, ele
nu vor primi nici bunuri egale. Prin aceasta se reafirmă principiul egalităţii, deoarece tocmai el ar fi violat
în funcţia sa specifică dacă s-ar acorda un tratament egal la merite inegale. Justiţia distributivă consistă
deci într-un raport proporţional.
 Justiţia corectivă (rectificativă sau egalizatoare) ce reglementează raporturile de schimburi. Şi aici
se aplică principiul egalităţii, dar într-o formă deosebită de cea precedentă: aici este vorba numai de
măsurarea în mod impersonal a cîştigului sau daunei, adică de lucruri şi acţiuni în valoarea lor obiectivă.
Această specie de justiţie tinde a face ca fiecare dintre cele două părţi aflate într-un raport să se găsească
una faţă de alta într-o condiţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau să nu fi primit nici mai
mult, nici mai puţin (exemplu, părţile într-un contract de schimb, vînzare-cumpărare etc.) – justiţie
comutativă. Acest tip de justiţie trebuie înţeles într-un sens mai larg, aplicîndu-se şi relaţiilor ce se nasc

12
din delict, pentru că şi acolo se cere o anumită egalitate, adică o corespundere exactă între delict şi
pedeapsă repararea, împotriva voinţei uneia din părţi, a daunei produse pe nedrept – justiţie judiciară.
Aristotel s-a preocupat şi de dificultatea aplicării legilor, avînd în vedere caracterul lor general, la
cazuri concrete, invocînd echitatea ca criteriu de aplicare a legii, care permite a o adapta la cazuri
particulare, moderîndu-i asprimea. Sensul echităţii, după Aristotel constă în a corecta legea, în măsura în
care aceasta se dovedeşte insuficientă, din cauza caracterului ei prea general. Legile sînt formale,
abstracte, schematice, justa lor aplicare cere o anumită adaptare; această adaptare o constituie echitatea,
care poate să ajungă, în cazurile neprevăzute expres de legiuitor, pînă la sugerarea normelor noi.

ŞCOALA STOICĂ derivă din Şcoala Cinicilor (Antistene, Diogene). Pentru Cinici, înţeleptul nu
are aproape nici necesitate şi dispreţuieşte ceea ce doresc oamenii de rînd, el nu ea în consideraţie legile
pozitive – „Rabdă și stăpînește-te”, „Fii modest și mulțumește-te cu puțin”. Cinicii dispreţuiesc toate
legile şi obiceiurile, au o atitudine negativă faţă de stat, încercînd să reîntoarcă individul la simplitatea
primitivă a lumii naturale. Astfel, cinicul nu este străin în nici un loc, el este cosmopolit, cetăţean al lumii.
Şcoala Stoică – „stoe” – un vechi monument sub forma unei coloane în Atena, fondatorul ei fiind
Zeno din Cipru, apoi – Cleantes, Seneca, Epictet.
Stoicii au conceput un ideal al omului înţelept; acesta este cel care a învins toate pasiunile (viciile)
şi s-a liberat de influenţele externe – Zeno - Pasiunea este o emoție a sufletului, opusă dreptei rațiuni și
contrară naturii. Seneca – Adevărata plăcere este dispreţul plăcerilor.
Numai aşa se obţine adevărata libertate – de a trăi conform naturii, or, există o lege naturală care
domină lumea şi se reflectă în conştiinţa individuală. Seneca - Daca vei trăi în conformitate cu natura, nu
vei fi niciodată sărac, dacă vei trăi în conformitate cu părerile, nu vei niciodată bogat.
Acest concept al legii universale face ca omul să se considere cosmopolit – stoicii suprimă statele
particulare în favoarea Statului universal. Stoicismul afirmă că există o libertate pe care niciodată, nici o
putere nu va putea s-o distrugă, acea care derivă din învingerea pasiunilor.
Există o societate a geniului uman, peste hotarele statelor politice, întemeiată pe identitatea dintre
natura umană şi legea raţională care îi corespunde – Un Bine, Un Stat, Un Drept. Seneca - Voi privi toate
pamînturile ca și cum ar fi ale mele și voi privi pamînturile mele ca și cum ar fi ale tuturor.
ŞCOALA EPICURIANĂ se opune Şcolii Stoice. Pentru această şcoală, plăcerea este singurul
bine şi nu există un alt temei al îndatoririlor pe care le avem decît acela care are drept scop plăcerea.
Libertatea este plăcerea – Scopul acțiunilor noastre este plăcerea. Plăcerea este începutul și sfîrșitul unei
vieți fericite.
În legătură cu fiecare plăcere trebuie să ne punem întrebarea: "Ce avantaj va rezulta daca nu mi-o
voi satisface?". Cînd spunem că plăcerea este scopul suprem al vieții, nu înțelegem plăcerea celor
destrăbălați și desfrânați, nici acelea care consista în senzualitate (simțuri)...ci absența de suferințe
corporale și de tulburări sufletești. Nici o plăcere nu este prin natura sa un rău; dar mijloacele prin care se

13
obțin anumite plăceri aduc cu ele mai multe nemulțumiri decît plăceri. Nu există viață fericită fără
înțelepciune, onestitate și dreptate, iar acestea nu pot fi despărțite de plăcere. Cine nu trăiește rațional,
onest și drept, acela nu are o viață fericită.
Epicur (306-270 î. Ch.) neagă că omul este sociabil de la natură; la origine, el ar fi fost într-o luptă
permanentă cu ceilalţi oameni, dar această luptă producînd durere, a fost înlăturată prin formarea Statului.
Astfel, pentru Epicur, dreptul este numai un pact de utilitate, iar Statul este efectul unui acord al
necesității, pe care oamenii ar putea să-l rupă ori de cîte ori nu ar găsi în această uniune folosul urmărit.
Prin urmare, Statul lui Epicur există într-o condiţie de anarhie, cu toate că aici găsim primele formulări
rudimentare a doctrinei contractuale a statului.
Justiţia pentru Epicur este o convenţie, un contract încheiat între oameni pentru a nu se vătăma
reciproc. Unde nu este contract, ca de exemplu între animale sau între oameni şi animale, nu există nici
justiţie, nici injustiţie.

2.3 Concepţiile politico-juridice în Roma Antică

JURIŞTII ROMANI. Roma nu a avut o filosofie originală, însă obiectul suprem al activităţii
spirituale în Roma a fost dreptul. Curentele filosofice din Roma îşi trăgeau rădăcinile din Grecia. Astfel,
spre exemplu, stoicismul l-a avut ca reprezentant pe Seneca şi pe Marc Aureliu.
MARCUS TULLIUS CICERO (106-43 î. Ch.). Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor
legilor omeneşti, care descinde (reiese) din aceeaşi raţiune din care descinde însăţi ordinea universală –
jus naturale. Legea, remarcă Cicero, nu este în edictul pretorului, ea este raţiunea supremă înscrisă în
natura noastră dar dezvoltată şi perfecţionată prin cugetul nostru.
Legile au în ele ceva nemuritor, deoarece ele derivă nu din părerile variabile ale oamenilor, ci din
natura noastră care se conduce după voinţa devină. Adevărata lege este înţelepciunea dreaptă conformă
cu natura, prezentă în toţi oamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci,
interzicîndu-ne să comitem fraude.
Divinitatea ne interzice să modificăm în vreun fel această lege, să procedăm la vreo derogare sau
s-o abrogăm integral; nu putem fi exceptaţi de la ea nici prin intervenţia Senatului, nici prin cea a
poporului. Ea este eternă şi fixă, una acum şi în viitor, pentru toate popoarele şi pentru toate vremurile.
Aceasta nu înseamnă, apreciază Cicero, că tot ce se cuprinde în toate legile pozitive şi datini ar fi
just şi bun. Ignoranţa şi atîtea defecte omeneşti se pot amesteca în făurirea legilor, aşa că sînt unele legi
care nici nu-şi merită numele acesta, tot aşa cum sînt „leacuri” date de vrăjitor care nu merită numele de
„leacuri”. Numai cînd este justă, o lege merită consideraţie, iar criteriul de apreciere a justului Cicero îl
găseşte în conştiinţa valorică (simţ intim de discriminare). El apără dreptatea chiar şi împotriva
dreptului, or, uneori rezultă nedreptăţi dint-un anumit abuz al legii şi dintr-o interpretare extrem de
ingenioasă, dar înşelătoare a dreptului. În aceste situații, accentul trebuie pus pe „echitate”.

14
 Statul, de asemenea, este pentru Cicero un produs al naturii, or, un instinct natural îl atrage pe om
la conviețuirea politică. Susține șase forme ale organizării puterii în stat menționate de către Aristotel.

TEMA III. ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

3.1 Concepţii politico-juridice în doctrina creştină medievală

În Evul Mediu se cristalizează o luptă acerbă între puterea religioasă și cea politică pentru
influență. În acest context, pot fi evidențiate două curente politice: Guelf – care pleda pentru supremația
papalității, a puterii religioase și Ghibelin – care optau pentru separarea statului de biserică.
GUELF. Filosofia creştină, apărută în epoca antică, dezvoltată în special în Evul Mediu, se
împarte în două perioade principale: Patristica şi Scolastica.
Patristica - AURELIU AUGUSTIN (354-430). Punctul de plecare al filosofiei lui Augustin este
lupta contra scepticismului şi căutarea unui adevăr absolut.
După Augustin, adevărul este în sufletul omului, în gîndirea şi simţirea lui, iar adevărul absolut
este Dumnezeu – Dumnezeu este izvorul Adevărului, este temelia existenţei şi principiul binelui.
Biserica este singurul mijloc de izbăvire. Or, există două categorii de persoane, care trăiesc în
doua categorii de state. Cei predestinaţi a se mîntui sînt cei „aleşi” (eclecti), el alcătuiesc Cetatea lui
Dumnezeu (Civitas Dei), chemaţi la fericirea veşnică.
Ceilalţi „respinşii” (reprobati) alcătuiesc Cetatea pămîntească (Civitas terrena), statul păcătoșilor,
osîndiţi în vecii vecilor (Căci definiţia omului este aceasta: Animal raţional muritor). Astfel, Sf. Augustin
consideră Statul nu ca o necesitate naturală, ci ca efect al unui păcat, ca un rău derivînd din păcatul
original.
Statul pămîntesc are însă un scop lăudabil, întrucît îşi propune să menţină pacea între oameni, dar
trebuie să facă aceasta totdeauna subordonat Bisericii, servind ca instrument al Bisericii.
Drept şi just nu poate să fie ceva decît prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia
bisericii. Augustin face distincţia dintre:
 „legea eternă” - însăşi voinţa lui Dumnezeu;
 „legea naturală” - modul de întipărire a legii eterne în fiinţa noastră;
 „legea pozitivă” - (lex temporalis) trebuie să derive din cele naturale şi destinaţia lor este
defensivă: ele apără pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu. Dacă însă unele din ele nu derivă
din legea naturală, atunci respectarea lor nu este obligatorie.
Scolastica - TOMA D'AQUINO (1225-1274) reuşeşte să contopească ideile lui Aristotel cu
dogmele bisericeşti şi cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem care şi pînă astăzi serveşte drept model
al filosofiei catolice.
Este autorul a cinci dovezi a existenței lui Dumnezeu, considerînd că prin intelectul natural este
posibilă înțelegerea faptului că Dumnezeu există în calitate de cauză primă și finală a substanțelor create.

15
 La virtuţile stabilite de Aristotel (curajul, dărnicia, modestia), Toma D'Aquino adaugă trei virtuţi
teologice-creştine, sădite în om de Sfîntul Duh: credinţă, iubire şi speranţă.
Scopul urmărit de voinţa omului este Binele; binele constă în perfecţiune, iar perfecţiunea în
păstrarea esenţei omului care este inteligenţa. Astfel, scopul vieţii omeneşti este apropierea de Dumnezeu,
pînă la asemănarea cu el, prin iubire şi sfinţenie.
Toma D'Aquino continuă ideea augusteniană a superiorităţii împărăţiei divine asupra statului
lumesc. Ideile lumii, înfăţişate de suverani, trebuie să fie subordonate intereselor spirituale reprezentate
de papă (teocraţie).
Dar spre deosebire de Sf. Augustin, la care statul lumesc apare ca rodul păcatului înnăscut, ca
instrument al Satanei, Toma D'Aquino concepe statul ca un produs necesar al naturii, deoarece omul este
o făptură socială.
Statul are datoria de a garanta siguranţa oamenilor constituiţi în societate şi de a promova binele
comun. Statul este subordonat Bisericii, căreia îi este vasal şi căreia trebuie totdeauna să i se supună,
ajutînd-o pentru atingerea scopurilor sale – lupta cu eresia (credința falsă).
Puterea statală constă din trei elemente:
1. Esența puterii – care reprezintă o ordine de guvernare conform căreia cei ce se află la
conducere determină comportamentul celor conduși. Esența puterii provine de la Dumnezeu și este un
bine pozitiv;
2. Forma puterii – reprezintă modul de obținere a puterii;
3. Realizarea puterii – reprezintă modul de exercitare a puterii.
Ultimele două pot fi contrare esenței devine a puterii, fiind nedrepte și abuzive, ducînd la tiranie,
care poate fi înlăturată prin forță de Biserică.
Toma D'Aquino consideră monarhia ca fiind cea mai bună formă de guvernămînt, deoarece există
un Dumnezeu, din părțile corpului principala este inima, din suflet principala este rațiunea.
Toma D'Aquino face distincţie între următoarele categorii de legi:
1. Lege eternă (lex aeterna) se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu fiind raţiunea divină pe care
nimeni nu poate să o cunoască în întregime şi care, deci, trebuie să fie acceptată prin credinţă.
2. Legea naturii (lex naturalis) reprezintă un rezultat al celor divine: ele se găsesc în conştiinţa
oamenilor, ele constituie dreptul natural care corespunde naturii omului şi prescrie anumite limite între
care trebuie să se desfăşoare activitatea omenească, fiind universale (ele pot fi descifrate din cuprinsul
celor zece porunci ale „Vechiului Testament”).
3. Legea divină (lex divina) - regulile ce reiese din cărțile bisericești.
4. Legea omenească (lex humana) - legea pozitivă, este o invenţie a omului, o elaborare datorită
diverselor împrejurări şi intervenţiei arbitrariului omenesc. Cuprinsul ei depinde de feluritele nevoi şi
condiţii de viaţă ale oamenilor, însă ea nu este dreaptă decît în măsura în care se menţine în acord cu
dreptul natural. Dreptul omenesc pozitiv poate cuprinde multe amănunte şi poate varia după spaţiu şi

16
timp, de aceea de la el nu ne putem aştepta să realizeze justiţia absolută. El e creaţiunea imperfectă a unor
fiinţe imperfecte. Voinţa omului nu poate schimba natura, astfel, nici legea scrisă nu poate să diminueze
sau să suprime dreptul natural. Astfel, dacă legea scrisă contravine dreptului natural, în aceste cazuri nu se
va judeca după litera legii, ci recurgînd la echitate.

3.2. Viziunea politico-juridică ghibelină

Ideea de bază – afirmarea independenței puterii politice a statului în raport cu puterea religioasă.
Reprezentanții de vază sunt Dante Alighieri și Marsilio da Padova.
Dante Alighieri (1265-1321) consideră ca oamenii sunt ființe sociale.
Apariția statului reprezintă rezultatul asocierii oamenilor în familie, a familiilor în localități și a
localităților în stat.
Scopul statului – instituirea și ocrotirea siguranței și armoniei în relațiile dintre oameni.
Marsilio da Padova (1270(75)-1343) consideră că omul are o tendință naturală către viața socială.
Statul este o instituție socială, apariția căreia ține de tendința fiecărui om către o viață mai bună.
Biserica trebuie să se afle sub controlul statului.
Poporul (cei mai buni cetățeni – militarii și administrația) este unicul izvor al puterii de stat.
Puterea de stat trebuie divizată în legislativă și executivă.
Trebuie respectat principiul legalității. Legea se bazează pe pedeapsă și recompensă reală, nu una
postulată (nedemonstrabilă) ca în religie. Legile divine reglementează doar raporturile ce se stabilesc în
lumea de apoi.

3.2 Concepţiile politico-juridice în perioada Renaşterii

NICCOLO MACHIAVELLI (1469-1527) – dorind să scriu ceva folositor pentru cine se pricepe,
mi s-a părut mai potrivit să merg direct la adevărul real al lucrului decît la închipuirea lui (căci mulţi şi-au
închipuit republici şi principate care nu s-au mai văzut, nici cunoscut în realitate). Lucrarea de bază
„Principele” (1513).
Prezentînd sfaturi pentru a guverna, Machiavelli pornește de la esența omului. Pentru Machiavelli
omul este rău în esenţa lui și va dovedi aceasta oricînd va avea ocazia: schimbător, prefăcut, lacom de
cîştig, temător de primejdii. Aceste convingeri îl determină să nu ţină cont de ce-i bine şi ce-i rău pentru
indivizi, atunci cînd este vorba de fixarea regulilor de conducere ale Principelui.
Misiunea Principelui constă numai în menţinerea, consolidarea şi salvarea Statului, care este cel
mai înalt obiectiv moral. Deasupra Statului nu există nimic, legea supremă este salvarea statului, iar
Principele, ca personificare a Statului, trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui
personală.
Aşadar morala supremă este existenţa Statului, binele şi siguranţa lui, în faţa cărora morala
individuală şi socială nu au nici o valoare. De aceea, Machiavelli recomandă Principelui să fie:

17
  mai degrabă crud decît milos;
 totdeauna temut decît iubit;
 să fie leu şi vulpe în acelaşi timp,
 să nu se ţină de cuvînt dacă e nevoie,
 să fie simulator,
 căci arta de a guverna nu-i numai arta de a face, ci şi arta de a te preface.
 Violența trebuie aplicată de odată pentru a nu o repeta în fiecare zi, dar cu mîini străine;
 Binele trebuie făcut cîte un pic, deoarece se memorizează mai bine, dar cu mîini proprii.
Pentru menţinerea Statului, Principele „va fi deseori nevoit să lucreze contra bunei credinţe, contra
iubirii, contra omenirii, contra religiei” – scopul scuză mijloacele.
Baza puterii o constituie armata.
Dreptul reprezintă mijlocul de atingere a scopului.
Machiavelli consideră că în situația în care în stat lucrurile merg bine, republica este mai aptă decît
monarhia de a conserva şi dezvolta Statul, mărturisind totodată mai multă încredere în popor (Nu există o
fortăreaţă mai bună decât dragostea poporului), mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din
fundamentele Statului, pentru lege, care trebuie să fie egală pentru toţi - ca una din condiţiile necesare ale
unui stat liber, drept şi puternic. Or, pentru a preveni comportamentele rele, oamenii s-au hotărît să facă
legi şi să dicteze pedepse contra celor care le-ar încălca. În condiţii normale de existenţă, funcţionarea
statului e bazată pe domnia legii. Guvernanţii trebuie să se bazeze pe popor, care nu cere decît să trăiască
sub lege, să nu fie oprimat.
JEAN BODIN (1530-1596) – fundamentează conceptul de suveranitate înaintea apariţiei
dreptului constituţional ca ştiinţă juridică. Lucrarea de bază „Şase cărţi despre republică”.
Suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a unui stat, avînd următoarele trăsături:
- caracter permanent – puterea se instituie pe o perioadă nedeterminată de timp – cine se află la
putere pentru un termen determinat nu este suveran;
- caracter necondiționat;
- caracter unitar și indivizibil;
- caracter absolut.
Totuşi puterea trebuie să respecte legea divină (legi eterne date de Dumnezeu) şi pe cea a naturii,
dreptatea, stabilitatea şi tradiţia ţării. Or, nelimitarea puterilor suveranului implică excluderea oricărei
protecţii a oamenilor împotriva violării legii.
Bodin distinge cinci modalități de manifestare a suveranităţii:
 Puterea de legiferare – Suveranitatea conferă în primul rînd capacitatea de a conduce şi legifera.
Bodin face din funcţia legislativă esenţa statului – unde nu e putere legislativă – acolo nu e stat. Prima
calitate a principelui este puterea de a da legi pentru toţi în general şi pentru fiecare în particular. Nu este
îngăduit supusului să încalce legile date de principele său, acesta fiind mai presus de puterea legii;
18
  Dreptul de a declara starea de război şi de a încheia pace;
 Dreptul de numire a înalţilor magistraţi;
 Dreptul de a stabili și colecta impozite;
 Dreptul de graţiere şi amnistie – realizarea justiției.
În funcție cui aparține puterea în stat, Bodin distinge trei forme ale suveranității:
1. Democrația – puterea tuturor sau a majorității. Fundamentul statului o constituie familia.
Calitatea de cetățean o are doar capul familiei;
2. Aristocrația – constă în puterea celor aleși;
3. Monarhia – puterea unei singure persoane, considerată a fi cea mai bună de către Bodin. În
Univers există un Dumnezeu, pe cer – un Soare, în stat – un Monarh! În faţa ameninţării tiraniei şi
anarhiei, Jean Bodin se pronunţă pentru suveranitatea absolută a regelui şi respectul justiţiei şi a
toleranţei, considerate cele două condiţii necesare ale păcii interne.
În funcție de modul de realizare a puterii Bodin distinge:
- State legale – statele cu o cîrmuire dreaptă în care cetățenii se supun legilor, iar monarhul se
supune legilor naturii asigurînd supușilor libertatea și prosperitatea. Bodin consideră că păstrarea
regatelor, imperiilor şi a tuturor popoarelor depinde de guvernatori înţelepţi. Este neapărat ca fiecare să-i
ajute, fie pentru a menţine puterea lor, fie pentru a executa sfintele lor legi, fie a conduce pe supuşii lor,
prin legi care să poată contribui la binele comun al tuturor în genere și al fiecăruia în particular.
Guvernarea nu este dreaptă decît dacă asigură fericirea supuşilor ei – fericirea adevărată a
republicii se regăseşte în fericirea fiecărui individ în parte.
Bodin afirmă necesitatea dreptăţii deoarece după el, deosebirea între stat şi bandele de hoţi este
dreapta sa cîrmuire. Dreptatea constă în împărţirea justă a recompenselor şi pedepselor şi a tot ce revine
fiecăruia în termeni de drept, iar dreptul este „o rază de bunătate şi de prudenţă divină”.
- State patrimoniale – statele în care monarhul prin violență obține proprietatea supușilor săi și
conduce cu ei ca tatăl familiei;
- State tiranice – monarhul ignoră complet legile, se comportă cu supușii săi ca față de robi, iar
cu proprietatea lor ca fiind a sa.

3.4 Concepţiile politico-juridice în perioada Reformei

THOMAS MORE (MORUS) (1478-1535) – avocat, scriitor și om de stat englez (Lord
Cancelar), erudit umanist. Executat pentru înaltă trădare, refuzînd să-l recunoască pe Henric al VIII-lea
drept cap al Bisericii Angliei.
Lucrarea de bază „Utopia” (1516) – națiune insulară ideală. Societatea este rezultatul complotului
celor bogați. Statul și dreptul este utilizat de cei bogați pentru ai asupri pe cei săraci și pentru ași proteja
interesele sale patrimoniale.

19
 În Utopia nu există proprietate privată (proprietatea privată și banii dau naștere la infracțiuni care
nu pot fi oprite nici prin legi, nici prin pedepse), munca este obligatorie și se practică o toleranță
religioasă absolută, fiind interzis ateismul.
Cu agricultura se ocupă pe rînd toți oamenii. Durata muncii – 6 ore pe zi.
Comerțul e monopolul statului. Bani nu există, doar pentru comerțul extern. Distribuirea
produselor are loc centralizat după necesități (cetățenii sunt modești în cerințe și nu sunt atrași de bogății.
Toți poartă haine identice și desconsideră aurul – din ele fac lanțuri pentru robi și vase pentru impurități).
Robii sunt infractorii pedepsiți în mod uman. Este asigurată egalitatea între bărbați și femei.
Utopia – federație din 54 de orașe. Senatul Utopiei este format din 162 membri, cîte trei din
fiecare oraș (hotărăște privind distribuirea produselor, repartizarea muncii – legi sunt puține deoarece nu
există proprietate privată și litigii privind aceasta).
Toate orașele au aceiași structură. În oraș locuiesc 6 mii de familii, în fiecare fiind de la 10 la 16
persoane mature. Fiecare familie se ocupă cu o muncă anumită.
Organizarea statală – democrație, toate funcțiile în stat se obțin prin alegere. Fiecare 30 de familii
aleg un filarh (200 filarhi în oraș) – sunt eliberați de muncă, dar prin exemplul său îndeamnă la muncă pe
ceilalți.
În fruntea fiecăror 10 filarhi se află un protofilarh, ales din rîndul oamenilor erudiți pentru un an,
fiind eliberați de muncă pentru a se ocupa cu știința. Protofilarfii formează senatul orășenesc condus de
adem, ales de filarhi prin vot secret din rîndul candidaților propuși de popor (fiecare pătrime propun un
candidat). Cele mai importante probleme ale orașului se hotărăsc de adunarea poporului.

TEMA IV ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI ÎN PERIOADA MODERNĂ

4.1 Concepţiile politico-juridice în Anglia şi Olanda în perioada revoluţiilor timpurii

HUGO GROTIUS (Hugo van Groot) (1583-1645) este unul din întemeietorul dreptului
internaţional public şi al doctrinei dreptului natural. Lucrarea de bază „Despre dreptul păcii și a
războiului” (1629).
Dreptul. Hugo Grotius consideră că dreptul îşi are originea în natura umană, natură care se
caracterizează prin două instincte: instinctul de sociabilitate şi prin raţionalitate.
Sociabilitatea se exprimă în dorinţa nestinsă de a trăi alături de alţii – „noi sîntem duşi prin natura
noastră să căutăm pe alţii şi cînd nu avem nevoie de nimic” - „într-adevăr, în mod natural, bucuriile cer
martori”.
Astfel, dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială. După opinia sa, întregul drept se bazează pe
patru fundamente:
 Alieni abstinentia – respectarea a tot ce e al altuia;

20
  Promissorum implemendorum obligatio – respectarea cu bună credință a angajamentelor – pacta
sunt servanta;
 Damni culpa dati reparatio – repararea pagubelor pricinuite altora;
 Poene inter homines meritum – pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.
Aceste principii ale dreptului natural determină şi sînt concretizate în dreptul voluntar uman (jus
voluntarium), care se întemeiază pe natura societăţii omeneşti, avînd independenţă, valenţe şi finalităţi
laice – dreptul divin care îşi are originea în voinţa lui Dumnezeu.
Universalismul juridic. Întrucît natura umană este pretutindeni aceiaşi, dreptul natural este alcătuit
din principii valabile pentru toate popoarele, sau, ce puţin, pentru toate popoarele care sînt bine conduse.
În conformitate cu teoria sa privitoare la dreptul natural, Grotius a analizat dreptul societăţii de a
pedepsi pe cei ce nu respectă legile şi, prin urmare, atingînd condiţiile vieţii în comun, îi ameninţă
existenţa acesteia. Acest drept nu trebuie să fie arbitrar, precum răzbunarea, ci trebuie să fie o manifestare
a raţiunii, să fie exercitat în limitele dreptăţii şi umanităţii. Acest drept vizează numai faptele care aduc
atingere condiţiilor de existenţă a societăţii. Stările sufleteşti, lumea spirituală a omului care nu produce
prejudicii, nu intră sub incidenţa acestui drept. Astfel, Grotius ajunge la principiul libertăţii conştiinţei –
omul nu e liber să facă orice, dar e liber să gîndească orice.
În ceea ce priveşte apariţia statului, Grotius este adeptul teoriei contractualiste în conformitate cu
care mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit de bunăvoie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la
adăpost de primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferînd suveranitatea asupra unui singur om sau
mai multora, fără careva condiţii. Primejdiile care pot paște oamenii provin din cauza proprietății private.
Cît priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în cadrul marii comunităţi a popoarelor
lumii nu poate fiinţa decît un drept în care toţi sînt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de
hotărîrea fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, care sunt în principiu egale şi
independente. Deasupra suveranităţii de stat nu mai există, în afara divinităţii, nimic altceva decît regulile
dreptului natural. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată războiului, dar, în virtutea dreptului
natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi forţa împotriva forţei şi deci în situaţii legitime, de a
purta războaie.
THOMAS HOBBES (1588-1679) – unul dintre cei mai importanţi autori de filosofia dreptului. A
trăit 91 de ani. Perioada în care a trăit se caracteriza prin neliniști sociale, el considerînd că principalul
obiectiv e salvarea statului.
Lucrările de bază: „De cive” (1642), „Leviatan” (1652).
El consideră că omul nu este sociabil de la natură; omul este în mod natural egoist, caută numai
binele său propriu, fiind indiferent faţă de binele și fericirea altora.
Omul prin natura sa este rău, mai rău decît animalele, plin de agresivitate şi ticăloşie. Dacă omul
ar fi fost guvernat numai de natura sa, ar exista inevitabil un război permanent între fiecare individ şi
semenii săi, pentru că fiecare caută să aibă un folos în dauna celorlalţi – homo homini lupus.
21
 În această stare de natură, dreptul individual este nelimitat, or „toţi au un drept egal asupra tuturor
lucrurilor, şi chiar unii asupra corpurilor celorlalţi” – nu există legi care să impună limite, să separe sau să
repartizeze.
Dreptul se bazează pe două principii:
- nu face ceea ce îți produce ție daună;
- nu pierde ceea ce îți este de folos.
Astfel, acesta generează o rivalitate generală.
Hobbes vede salvarea statului numai într-o putere care ar fi în măsură să domine cu deplină
suveranitate toate luptele şi pasiunile individuale.
Omul are posibilitatea de a ieşi din această stare mizeră a războiului continuu. Aceasta însă este
posibil numai graţie unui contract care conţine:
1. renunţarea fiecărui individ la libertatea nelimitată, proprie stării naturale;
2. această renunţare fiind totală, necondiţionată, căci altfel s-ar reveni la anarhia primitivă (adică
la discreţia egoismului individual neînfrînat);
3. fiecare om trebuie să se lipsească de dreptul său originar şi să-l ofere unui suveran;
4. care deține puterea absolută și impune legile şi stabileşte ceea ce este just şi injust, licit şi ilicit
– „binele este ceea ce porunceşte monarhul, răul – ceea ce interzice el”.
Contractul este încheiat de oameni nu cu suveranul, căci acesta nu preexistă contractului, ci este
creat prin contract, de către contractanţi. Se obține starea homo homeni Deus!
Hobbes arată că formula contractului ar putea fi următoarea: „E ca şi cum fiecare ar zice fiecăruia:
eu autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă guverna pe mine însumi, cu condiţia
că şi tu să-i cedezi dreptul tău şi ca tu să autorizezi acţiunile sale în acelaşi mod”.
Statul, deci, este o creaţie artificială, care are putere nelimitată asupra indivizilor, putere necesară
pentru a împiedica războiul între indivizi. Hobbes accentuează puterea statului şi faţă de Biserică,
neacceptînd opunerea acesteia statului, nici tulburarea păcii publice din cauze religioase.
Hobbes atribuie contractului social un conţinut fix şi determinat, care nu poate să consiste în
altceva decît în subordonarea necondiţionată a indivizilor faţă de o autoritate care reprezintă şi
concentrează în ea însăşi toată puterea lor. Pentru Hobbes renunţarea deplină la orice drept individual
apare ca o dăruire absolută de sine, ca o consecinţă a unei raţiuni obiective, care face din ea premiza
necesară şi fundamentală a oricărei constituţii politice.
Astfel, Hobbes este un reprezentant al absolutismului care acceptă sacrificarea libertăţii în
favoarea ordinii, liniştii; de teama desfrîului şi anarhiei, Hobbes suprimă cu totul libertatea. Din aceste
motive, Hobbes cunoaşte numeroase critici. Astfel, Georgio del Vecchio recunoaşte liniştea ca o valoare,
pentru că aceasta permite dezvoltarea libertăţii. Sistemul lui Hobbes s-ar putea compara cu un contract de
asigurare, în care prima ar fi superioară valorii obiectului asigurat. Iar Rousseau observa în acest sens că
se trăieşte liniştit şi în închisori.

22
 Hobbes a indicat şi patru calităţi indispensabile unui bun judecător:
 Să aibă justa înţelegere a dreptului natural ca echitate;
 Să posede dispreţ pentru bogăţii nenecesare;
 Să fie capabil să se ferească, atunci cînd judecă, de orice teamă, mînie, ură, dar şi de milă şi
compasiune;
 Să posede răbdarea de a asculta şi memoria de a reţine, a rezuma şi a folosi ceea ce a auzit.
JOHN LOCHE (1623-1704) este un simbol al tendinţei democratice şi liberale în filosofia
dreptului, stabilind bazele sistemului constituțional european. Lucrarea de bază este „Două tratate asupra
guvernului”.
Locke consideră că omul este în mod natural sociabil şi nici nu există stare naturală fără societate;
dimpotrivă pentru om, starea naturală este tocmai societatea.
În starea naturală omul are deja anumite drepturi, de exemplu, dreptul la viață, dreptul la libertatea
personală, a cărei negare este sclavia, dreptul la proprietate care se bazează pe dreptul la muncă, dreptul la
legitima apărare, de care ține şi dreptul de a pedepsi.
Ceea ce lipseşte este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pentru a asigura o
asemenea garanţie, indivizii trebuie să renunţe la o parte din drepturile lor naturale, să accepte anumite
limitări, şi aceasta se face prin contract.
Pentru Locke contractul are o dublă semnificaţie: 1) pactum unionis, contract prin care oamenii se
unesc în societate; 2) pactum subjectionis, prin care majoritatea atribuie suveranului puterea pentru a le
asigura protecţia şi perfecţionarea drepturilor lor.
Dar acela care este investit astfel cu autoritatea publică, nu poate să se folosească de ea după bunul
său plac, pentru că însăşi autoritatea i-a fost încredinţată pentru protecţia particularilor. Oamenii fiind toţi
de la natură liberi, egali, independenţi, nimeni nu poate fi scos din această stare şi supus puterii altuia fără
consimţămîntul lui liber.
Astfel, Statul, pentru Locke, este o reafirmare a libertăţii naturale, care găseşte în el garanţia sa.
Indivizii sacrifică numai acea parte de drept şi de libertate, care face posibilă formarea Statului ca organ
superior de protecţie. Prin intrarea în stat nu se renunţă decît la dreptul de a pedepsi (puterea
sancţionatorie) – revine puterii sociale să impună repararea răului comis, substituind răzbunarea cu
justiţia.
Locke consideră că statul nu mai este o simplă expresie a puterii sau arbitrariului, ci trebuie în
mod necesar, prin natura sa, să caute a garanta drepturile naturale. Pentru realizarea acestei meniri, statul
trebuie să aibă o anumită organizare. Astfel, la baza statului trebuie să stea următoarele principii
fundamentale:
1. Principiul suveranității poporului - voinţa populară este suverană și constituie premisa formării
statului, precum și criteriul de apreciere a legitimităţii unui guvern. Dacă suveranul abuzează de

23
autoritatea încredinţată prin liberul consimţămînt al fiecăruia, poporul are dreptul la rezilierea contractului
– la răscoală.
2. Principiul garantării drepturilor naturale - la baza statutului juridic al persoanei se află triada
drepturilor inalienabile: Viață, Libertate, Proprietate. Orice om este proprietarul propriei persoane. El şi
numai el are dreptul asupra persoanei sale.
3. Principiul separării puterii în stat - Locke schiţează teoria separării puterii în stat, arătînd că
puterea legiuitoare trebuie să fie separată de puterea executivă (administraţia şi justiţia) şi de cea
federativă (apărarea externă a statului). În ceea ce priveşte diferenţa dintre ele, Locke menţionează că, în
timp ce puterea legislativă este discontinuă, căci nu e totdeauna necesar să se facă legi, puterea executivă
este continuă – căci e totdeauna necesar să se aplice legile făcute. Deşi legislativul este puterea supremă
în stat, dar nu are mai multă putere decît cea pe care o au oamenii în starea naturală (înainte de a fi intrat
în societate şi de a fi atribuit puterea lor comunităţii pe care au format-o), căci nimeni nu poate oferi altuia
mai multă putere decît are el însuşi.
4. Principiul legalității – legea trebuie să reflecte voința poporului. „O lege trebuie să dispară
îndată ce societatea este mai fericită fără această lege, decît cu ea”.

SAMUEL PUFENDORF (1632-1694) CONTINUATORUL TEORIEI DREPTULUI NATURAL CARE A

ÎNCERCAT COMBINAREA IDEILOR LUI GROTIUS ŞI HOBBES. PUFENDORF CONSIDERĂ CĂ LA
TEMELIA DREPTULUI STAU DOUĂ CARACTERISTICI ALE PERSONALITĂŢII OMULUI: SOCIABILITAS
ŞI IMBECILITAS. OMUL ESTE O FIINŢĂ DUBLĂ, FIZICĂ ŞI MORALĂ, PARTICIPÎND SIMULTAN LA
DOUĂ LUMI. PRIN IMBECILITATE (INCAPACITATEA DE A FACE FAŢĂ PERICOLELOR ŞI
NECESITĂŢILOR) OMUL PARTICIPĂ LA LUMEA FIZICĂ, MATERIALĂ, IAR PRIN SOCIABILITATE
DOBÎNDEŞTE SIMŢUL VALORILOR ŞI DEVINE LIBER SĂ ALEAGĂ ŞI SĂ RESPINGĂ, PARTICIPÎND LA
LUMEA MORALĂ. CONCLUZIA LUI PUFENDORF ESTE CĂ DREPTUL ARE TREI FUNDAMENTE:
RELIGIA, DRAGOSTEA ŞI SOCIABILITATEA, ÎN CARE TREBUIE SĂ EXISTE UN ECHILIBRU.
PUFENDORF FACE O DIFERENŢIERE DINTRE DATORIE ŞI OBLIGAŢIE. DATORIA APARE CÎND CINEVA
E CONSTRÎNS INTERIOR SĂ FACĂ, SĂ ACCEPTE SAU SĂ SUPORTE CEVA, PE CÎND OBLIGAŢIA SE
IMPUNE PRIN CONSTRÎNGERE EXTERIOARĂ. OBLIGAŢIA CONSTĂ ÎN A DETERMINA PE CINEVA SĂ
FACĂ O ACŢIUNE NEPLĂCUTĂ PENTRU CĂ ESTE AMENINŢAT CU UN RĂU ÎN CAZ DE OPOZIŢIE, PE
CÎND DATORIA PRESUPUNE TOTDEAUNA O ADEZIUNE LĂUNTRICĂ. PUFENDORF STABILEŞTE TREI
CLASE DE DATORII: DATORII FAŢĂ DE DUMNEZEU, FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE ŞI DATORII FAŢĂ DE ALŢII.

4.2 Concepţiile politico-juridice în Franţa în sec. XVIII-XIX

CHARLES LOUIS MONTESQUIEU (1689-1755) – descendentul unei familii aristocratice,
moștenind un imens patrimoniu al unchiului său care nu avea copii. Lucrarea sa celebră este „Despre
spiritul legilor” (1748).
Ideea fundamentală este că „în semnificaţia lor cea mai largă, legile sînt raporturi necesare care
derivă din natura lucrurilor; şi, în acest sens, toate lucrurile au legile lor” – divinitatea are legile sale,

24
lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul are legile sale. Astfel, legile în înţeles juridic
sînt realizări necesare, în funcţie de o serie de factori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu
sau condiţiile de timp (forma de guvernămînt, climatul sau natura teritoriului, religia, moravurile,
obiceiurile etc.). Legea apare ca un rezultat al tuturor factorilor care influenţează viaţa omenească. Prin
urmare, legea este o necesitate raţională, care trebuie să corespundă, în modul cel mai potrivit,
împrejurărilor istorice pe care le străbate.
Montesquieu arată că în omul în stare naturală este prin firea sa blînd, timid, fricos, înclinat nu să
atace şi să subjuge pe alţii, ci să se ascundă şi să fugă de ei. Astfel prima lege a naturii umane ar fi legea
fricii şi a păcii. Alte legi ale naturii umane sînt acelea ale instinctelor de nutriţie, de apropiere între sexe şi
dorinţa de a trăi în societate. Însă omul dotat cu inteligenţă şi cu voinţă liberă, încalcă sistematic ordinea
naturală stabilită pentru el, din cauza că este supus la mii de pasiuni. O astfel de fiinţă ar putea, în orice
moment, să uite de creatorul său şi Dumnezeu l-a rechemat la el prin legile religiei; o astfel de fiinţă ar
putea oricînd să uite de sine însuşi şi filosofii l-au avertizat prin legile moralei; făcut pentru a trăi în
societate, el ar putea uita de alţii şi legiuitorii i-au stabilit legi politice şi civile.
Montesquieu face din lege instrumentul libertăţii: libertatea este dreptul de a face tot ce legile
permit; iar dacă cineva ar vrea să facă şi ceea ce interzic ele, n-ar fi liber, pentru că şi alţii ar putea face
acelaşi lucru. Libertatea cere ca cetăţeanul să nu fie constrîns să facă lucruri la care legea nu-l obligă şi să
nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie. În contrariu, Spinoza afirma că libertatea constă în a face tot
ce nu este reglementat de legi – care nu arată ora la care să te trezeşti dimineaţa, ce să mănînci la micul
dejun, cum să te îmbraci etc.
În ceea ce priveşte teoria separaţiei puterii în stat. Principiul ei director constă în faptul că „ este o
experienţă eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea. Pentru a împiedica abuzul de
putere, lucrurile trebuie astfel orînduire încît puterea să îngrădească puterea”. În acest sens, Montesquieu
descrie şi argumentează: „În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele ce ţin de dreptul
civil... pe care o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi simplu puterea executivă a
statului... Atunci cînd în mîinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de magistratură se află întrunite
puterea legiuitoare, şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se pot naşte temeri că acelaşi monarh
sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există de asemenea
libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar
fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci
judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui
opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau aceeaşi adunare ar exercita aceste trei puteri: de a face
legi, de a executa hotărîrile publice şi de a judeca crime sau diferende ale particularilor”.
VOLTAIRE FRANCOIS-MARIE AROUET (1694-1778). Fiul unui notar avut. Iluminist şi
filosof francez („Avantajul incontestabil a epocii noastre este că o multitudine de persoane înţelepte trec

25
uşor de la spinii matematicii la florile poeziei”). Credea în progresul social ca factor a libertăţii politice şi
a securităţii economice. Critic înverşunat a prejudecăţilor, a tiraniei, a intoleranţei religioase şi nedreptăţii
în legi. Întemniţat pentru 11 luni în Bastilie pentru critică.
Pleda pentru umanizarea religiei, concordarea religie creştine cu raţiunea umană. Promotor (sub
influenţa unchiului său) al „deismului” – înlocuirea Dumnezeului creştin cu „Dumnezeul filosof” –
Dumnezeu există deoarece altfel nu ar fi putut fi lămurită ordinea lumii fizice – „Raţiunea mea îmi
demonstrează că există o entitate care ordonează materia Universului”. „La Dumnezeu omul ajunge prin
raţiune, dar nu prin credinţă, de aceea el niciodată nu va deveni fanatic. Deistul niciodată nu va avea
iluzia cunoaşterii depline a lui Dumnezeu”. Voltaire condamna ateismul, care în opinia lui contribuie la
încălcarea ordinii de drept. Ateul este sărac şi violent, crede în posibilitatea evitării pedepsei şi va fi prost
dacă nu vă va ucide pentru a vă fura banii. Eu vreau ca monarhii şi miniştrii lor să creadă în Dumnezeul
care pedepseşte şi iartă, altfel aceştea se vor transforma în animale setoase de sînge - „Daca Dumnezeu nu
ar fi existat, el ar fi trebuit inventat”.
Lucrările de bază – „Scrisorile Filosofice” (1733) – răspîndită pe ascuns în Franţa, a fost
condamnată de Parlamentul francez fiind contrară religiei, bunei morale şi puterii şi arsă; „Comentariu la
Spiritul legilor” (1730); „Dicţionarul Filosofic” (1764-1769) – a avut un succes frenetic în Europa, fiind
foarte citat, a fost condamnat la ardere de judecătoriile din Paris şi Geneva, de papalitate a fost inclusă în
„Indexul cărţilor interzise”.
Conceptul privind dreptul. Adeptul şcolii dreptului natural recunoscînd fiecărui individ drepturi
naturale inalienabile, cum ar fi: dreptul la inviolabilitatea persoanei (libertatea constă în a te supune
numai legii); dreptul la proprietate (spiritul proprietăţii dublează puterea omului); dreptul la muncă
(fiecare îşi poate vinde munca sa celuia care oferă un preţ mai mare, or, munca este proprietatea celora,
care nu deţin o lată proprietate); libertatea conştiinţei (Dreptul bazat pe intoleranţă e sălbatic, acesta este
dreptul tigrului, dar chiar mai straşnic, or, tigru îşi sfîşie jertfa pentru a o mînca, iar noi ne distrugem unul
pe altul în baza articolelor şi paragrafelor). Voltaire vedea cauza răului social în prejudecăţile religioase
care conduc la fanatism religios.
Drepturile naturale ale omului reiese din dreptul natural general care este întipărit de natură în
inemele oamenilor şi în principiu poate fi formulat astfel „nu făcea rău altuia şi nu te bucura de un
asemenea rău”. Acest drept este unic pentru toţi oamenii, indiferent ce legi îi guvernează. Legea pozitivă
trebuie să garanteze drepturile naturale.
Voltaire considera majoritatea legilor pozitive ca fiind injuste, ce reflectă incompetenţa
omenească. „Majoritatea legilor se contrazic şi nu au nici o importanţă - dreptatea este tot timpul una
pretutindeni, pe cînd legile diferă”, „Legile care trebuie să constituie leacul sufletului în majoritatea
cazurilor sunt tocmite de şarlatani, care fac din ele otravă – Doriţi legi bune? Ardeţi-le pe cele vechi şi
creaţi legi noi!”.

26
 Critica dur legile penale, care erau bazate pe aplicarea torturii şi a pedepsei cu moartea şi slujeau
tiraniei (E mai bine să riscăm să salvăm un vinovat, decât să condamnăm un nevinovat). Tiranul este
persoana care nu recunoaşte nici o lege, decît propriile capricii, care deposedează de proprietăţi pe proprii
supuşi şi apoi îi recrutează în armată pentru a expropria bunurile vecinilor.
Referitor la forma de guvernămînt, Voltaire era adeptul monarhiei iluministe (Frederik II al
Prusiei, Ekaterina II a Rusiei).
MORELLY ETIENNE-GABRIEL (1715-?). Abat (învăţător), filosof, reprezentantul
comunismului utopic francez. Lucrarea de bază „Codexul Naturii sau Adevăratul spirit al legilor” (1754).
Morelly distingea două stări în care se pot afla indivizii: naturală şi statală.
Starea naturală era considerată ca „epoca de aur” în care acţionau legile naturii care stabileau indivizilor
proprietatea comună şi obligaţia comună de a munci.
Morelly este adversarul contractului social ca metodă de constituire a statului. El consideră că
toate formele de guvernămînt a statului se bazează pe proprietate şi interese. Formele de guvernămînt se
schimbă una pe alta şi aceasta se datorează concentrării bunurilor comune (obşteşti) în mîini private. Are
loc o rotaţie a acestora.
Democraţia, în care interesul general şi cel privat sunt echilibrate şi există o egalitate patrimonială
se transformă în aristocraţie. Aceasta se datorează faptului că o parte din indivizi acapară bunurile publice
(va trece puţin timp şi doar cîteva familii vor deveni stăpînii tuturor bunurilor comune, schimbînd
interesele întregii naţiuni cu interesul propriu). Ulterior bunurile comune se concentrează în mîinile unei
singure persoane, astfel instituindu-se monarhia. Ulterior aceasta se transformă în despotie.
Soluţia propusă de Morelly este comunismul, formă în care omului îi va fi asigurată libertatea.
Libertatea constă în posibilitatea nestingherită a omului de a se folosi de tot ce-i poate satisface dorinţele
sale naturale, respectiv legitime. Pentru a asigura libertatea trebuie implementat Codexul Naturii care
cuprinde 118 legi, dintre care trei sunt fundamentale:
1. Interzicerea proprietăţii private;
2. Stabilirea dreptului şi îndatoririi de a munci;
3. Dreptul fiecărui persoane de a-i fi asigurată nutriţia din partea societăţii.
După intrarea în vigoare a Codexului Naturii funcţia legislativă a statului va fi epuizată, funcţia
principală devenind funcţia organizaţional-gospodărească – repartizarea centralizată a muncilor,
supravegherea distribuirii producţiei. Pentru realizarea acestei funcţii necesită de a fi instituite organe
unipersonale şi organe colegiale de conducere.
Organele unipersonale se organizează conform principiului teritorial, Morelly evidenţiind
următoarele unităţi administrativ-teritoriale: triburi, oraşe, provincii şi naţiunea. Fiecare unitate îşi are
propriul conducător: şefii triburilor se numesc pe viaţă, şefii oraşelor se numesc pentru un termen de un
an prin rotaţie din rîndul capilor familiilor, şefii provinciilor se numesc pentru un an, conducătorul
naţiunii se numeşte pe viaţă.

27
 Organele colegiale se formează după principii teritoriale şi de producţie. Organele colegiale
teritoriale sunt senatele, care funcţionează în fiecare oraş. Fiecare cap al familiei care a atins vîrsta de 50
de ani devine senator. Senatele duc evidenţa oamenilor după vîrstă şi profesii (deoarece fiecare munceşte
conform aptitudinilor), întreţin azilurile pentru bătrîni, adoptă regulamente. La nivel de naţiune
funcţionează Senatul Suprem al Naţiunii, care cuprinde cîte doi senatori din fiecare oraş, care se succed
anual. SSN supraveghează activitatea senatelor orăşeneşti şi este instanţă de judecată pentru infracţiuni
deosebit de grave.
Organele colegiale de producţie sunt consiliile, care funcţionează în fiecare oraş şi este format din
maiştri ai diferitor corporaţii (bresle). La nivel statal funcţionează Consiliul Suprem al Naţiunii care se
subordonează SSN.
Trecerea la comunism considera Morelly trebuie efectuată de către călugării instruiţi, care în
opinia lui pot corecta greşelile politice şi morale.
Ideile lui Morelly au fost dezvoltate de membrii „COMPLOTULUI ÎN NUMELE
EGALITĂŢII”, condus de GRACCHUS BABEUF (FRANCOIS-NOËL (1760-1797)), născut într-o
familie săracă a unui soldat, devine jurist, teoretic al comunismului în perioada dictaturii iacobinilor, care
pentru organizarea complotului a fost condamnat la ghilotină, după unele surse s-a sinucis cu un cuţit
transmis de fiul său. Lucrarea de bază - „Manifestul plebeelor” (1795).
Pledau pentru lovitura de stat şi instituirea dictaturii revoluţionare cu scopul creării unei societăţi
comuniste în Franţa.
Criticau proprietatea privată (cauza tuturor relelor pe pămînt) şi legislaţia privind moştenirea
bunurilor (care stabileşti inegalităţi deja în generaţia a doua). Scopul lor – instituirea în societate a
egalităţii de fapt prin instituirea proprietăţii obşteşti – natura a oferit fiecăruia dreptul egal de a se folosi
de toate bunurile.
Aceasta poate fi atins prin revoluţie violentă în timpul căreia poporul trebuie să obţină banca de
stat, poşta, oficiile guvernamentale, toate depozitele publice şi private, să exproprieze averea emigranţilor
şi a altor duşmani ai poporului, să ofere săracilor pîine gratis.
Se instituie Guvernul revoluţionar care proclamă egalitatea universală, înarmarea poporului şi
obligaţiunea fiecărui de a munci (cei ce refuză să muncească sunt numiţi străini şi expulzaţi din ţară
pentru muncă silnică pe insule îndepărtate), interzice proprietatea privată şi dreptul de a moşteni. Astfel
se va îmbunătăţi situaţia muncitorilor care vor dispune de locuinţe, îmbrăcăminte pentru muncă şi odihnă,
vor participa la ospăţuri obşteşti.
JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712-1778) este unul din autorii cei mai semnificaţi în
domeniul filosofiei dreptului.
Operele de bază ale acestuia sînt „Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre
oameni” (1754) şi „Contractul social” (1762). Au stat la baza programului Revoluției Franceze și a
Declarației Franceze a Drepturilor Omului și Cetățeanului.

28
 După opinia lui Rousseau, oamenii au fost la origine liberi şi egali, trăind numai după perceptele
naturii, în aşa-numită „stare naturală” – „bunul om sălbatic”. În această primă epocă, omul era bun, pentru
că omul se naşte bun, şi era fericit. În această stare presocială omul trăia izolat de alţi oameni, dar nu de
frica acestora, cum afirma Hobbes, ci pentru că pur şi simplu omul nu avea nevoie de ceilalţi oameni.
Omul trăia modest, nu avea proprietăți, era condus mai mult de instincte decît de rațiune.
Ce s-a întîmplat că această stare de fericire a fost pierdută?
Rousseau încearcă să găsească răspunderea în originea civilizaţiei, care pentru el e o rătăcire. Unii
oameni mai tari s-au impus altora; acela care, cel dintîi, a încercuit un cîmp şi a zis: „acesta este al meu”
a fost primul factor al nefericirii omeneşti.
Inegalităţii de avere i s-a adăugat dominaţia politică şi astfel un regim artificial de inegalităţi a
situat oamenii într-un raport de dependenţă reciprocă, contrare principiilor naturale ale fiinţei lor.
În „Contractul social” Rousseau caută rezolvarea practică a problemei. El recunoaşte că o
întoarcere la starea naturală, după atingerea stării de civilizaţie, este imposibilă, aşa cum un om bătrîn nu
mai poate redeveni tînăr. El observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria libertăţii şi
egalităţii; ceea ce interesează, deci, este găsirea unui mod pentru a restitui omului civilizat posedarea
acestor drepturi naturale.
În acest scop, el recurge la ideea contractului social, conţinutul căruia este determinat a priori:
conservarea politică a drepturilor de libertate şi egalitate, proprii omului în stare naturală. Astfel
contractul social trebuie să fie conceput în modul următor: este necesar ca indivizii să confere pentru un
moment drepturile lor statului, care apoi le redă tuturor cu un nume schimbat – drepturile naturale devin
drepturi civile. În acest mod egalitatea va fi asigurată.
În afară de aceasta, fiecare îşi păstrează libertatea sa, pentru că individul se supune numai faţă de
Stat, care este sinteza libertăţilor individuale – a renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta
de om. Prin urmare efectul contractului este că toţi oamenii rămîn liberi şi egali ca şi în starea naturală, în
timp ce drepturile lor capătă o garanţie protectoare, care în acea stare lipsea.
Indivizii sînt supuşi numai voinţei generale, la formarea căreia ei însăşi conlucrează. Legea este
expresia voinţei generale, dar nu un act arbitrar de autoritate – „a fi guvernat de pofta altuia este sclavie,
în timp ce supunerea la o lege pe care ţi-ai prescris-o tu însuţi este libertate”.
Nici o autoritate nu este legitimă dacă nu se bazează pe lege, adică pe voinţa generală. În această
voinţă generală consistă adevărata suveranitate, care aparţine în mod necesar poporului – poporul nu
poate greși. Principiul suveranităţii poporului implică exerciţiul direct al suveranităţii. Autoritatea
suverană este una singură, aşa că nu poate fi împărţită sau distrusă. Suveranitatea nu poate fi reprezentată
din aceeaşi pricină pentru care nu poate fi înstrăinată; ea consistă esenţialmente în voinţa generală, şi
voinţa nu se reprezintă; este sau ea însăşi sau este altceva; cale de mijloc nu există.
Suveranitatea – dreptul de a adopta legi - rezidă totdeauna în popor. Orice lege care nu a fost
aprobată nemijlocit de popor nu este valabilă, aceasta în genere nu este lege!

29
 Poporul poate în orice moment să-şi reia suveranitatea prin revoluție – insurecția care duce la
omorul monarhului este o acțiune tot așa de firească ca și acțiunile prin intermediul cărora acesta anterior
decidea soarta supușilor săi – doar pe putere se baza, doar puterea și o poate răsturna.

4.3 Concepţiile politico-juridice în SUA în sec. XVIII

REPUBLICANII – ideea centrală era apărarea drepturilor poporului și limitarea competentelor
statului. Din punct de vedere politic reprezentau interesele categoriilor sociale mijlocii (fermierii,
meșteșugarii). Reprezentanți: Thomas Jefferson (autorul Declarației de Independență a SUA), Thomas
Pain, Benjamin Franklin.
Pun accentul pe teoria drepturilor naturale ale omului și contractul social. Statul se bazează pe
suveranitatea poporului, pe care se întemeiază și independența poporului față de tirani. În baza alegerilor
poporul deleagă puterea organelor legislative.
Libertatea și egalitatea oamenilor constituie temelia drepturilor naturale, pe care oamenii le obțin
prin naștere.
FEDERALIȘTII – susțineau ideea unei puteri federale centralizate. Politic, apărau interesele
marilor proprietari latifundiari, fiind susținătorii unor concepte elitiste: „Cei care sunt proprietari ai țării,
trebuie să conducă statul”. Funcția principală a statului – protecția proprietății. Reprezentanți: James
Madison, Alexander Hamilton, John Adams.
Scopul guvernării este înlăturarea tiraniei. Aceasta e posibil prin democrația reprezentativă, care
spre deosebire de democrația directă evită pericolul instituirii unei tiranii a majorității.
Federația este necesară în vederea reprezentării intereselor fiecărui stat și constituie o garanție
suplimentară pentru înlăturarea tiraniei la nivelul fiecărui stat.
Se fundamentează teoria separației puterii în baza concepției „greutăților și contragreutăților”, cu
delimitarea exactă a competenței fiecărui dintre organele statului în parte. Puterea legislativă constituie
principalul pericol pentru stabilitatea și pacea socială, prin urmare Parlamentul trebuie să fie bicameral
(camera superioară aleasă din rîndul persoanelor înstărite – posibilitatea poporului de a se apărea de
propriile greșeli).

4.4 Concepţiile politico-juridice în Germania în sec. XIX

IMMANUEL KANT (1724-1804) unul din cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor..
Kant reprezintă în filosofie o nouă direcţie: criticismul – supunerea unei critici a însăşi raţiunii.
Atîta timp cît nu se critică pe sine însăşi, ea nici nu se cunoaşte, şi mai ales nu-şi cunoaşte limitele. În
acest fel apare pericolul de a-şi considera propriile idei drept cunoaştere. Lucrări: „Critica rațiunii pure”
(1781), „Critica rațiunii practice” (1788).
Morala. Omul este înzestrat cu voință liberă rațională. El își stabilește reguli de conduită –
imperative. Kant combate toate sistemele de morală bazate pe utilitate. El neagă că norma supremă de

30
conduită este tendinţa de fericire. Morala se distinge în mod radical de util şi de plăcut. Dacă se lucrează
pentru util, acţiunea pierde caracterul său moral. Morala este independentă, superioară utilităţii. Ea
porunceşte în mod absolut, chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm.
Legea morală Kant o numeşte imperativ categoric şi o formulează astfel: Lucrează în aşa fel ca
regula acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale – două lucruri îmi umple
sufletul de o admiraţie întotdeauna nouă: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.
Astfel această lege este datoria, o cerinţă necondiţionată şi absolută care exclude tîrguiala cu sine,
condiţionări, circumstanţieri etc. - fă-ţi datoria orice s-ar întîmplă – trebuie deoarece trebuie . Filosofii
înainte de Kant au pus mai întîi conceptul de libertate, apoi cel de datorie. Kant inversează totul şi pleacă
de la imperativul categoric ca de la prima certitudine. Libertatea nu precede datoria, ci este o consecinţă a
ei.
Libertatea este afirmată în ordinea practică ca o existenţă a conştiinţei noastre morale. O acţiune
este morală numai dacă are impulsul în legea datoriei, dar nu pentru a obţine avantaje sau pentru a evita
neplăceri. Noi sîntem necondiţionat, absolut obligaţi să comitem sau să ne abţinem de la comiterea unei
acţiuni, pentru că avem posibilitatea de a face, dar şi a nu face, ceea ce ni se cere – dacă trebuie este
pentru că poţi, căci ar imoral să ceri unei fiinţe umane ceea ce nu depinde de ea.
Condamnarea sau absolvirea faptelor noastre morale este opera „tribunalului interior din om, care
este Conştiinţa”. Astfel, împlinirea imperativelor categorice, care apar din străfundul conştiinţei noastre
morale, care ne spune „trebuie”, ne conduc de cele mai multe ori voinţa.
Fiecare individ posedă voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil. Însă conviețuirea dintre
voinţele libere ar fi cu neputinţă dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această limitarea reciprocă
este Dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa
liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Kant: „Legea juridică universală este: acţionează exterior în aşa fel încît întrebuinţarea liberă a
voinţei tale să poată coexista cu libertatea oricărui altuia”, ceea ce înseamnă să acţionezi liber în aşa fel
încît toţi oamenii să fie liberi.
În acest sens, dreptul se bazează pe necesitatea conviețuirii, a reciprocităţii. Or, dreptul are drept
scop limitarea libertăţii în scopul extinderii libertăţii – libertatea individului trebuie extinsă pînă la cele
mai îndepărtate limite compatibile cu libertatea similară a celorlalţi.
Kant reafirmă conceptul libertăţii ca un dat primordial, valoarea dreptului este libertatea. Omul
trebuie respectat în libertatea sa; el nu trebuie să fie considerat sau tratat ca un lucru, ca instrument sau
mijloc, ci ca „scop în sine”. Kant reafirmă astfel faptul că fundamentul dreptului este în om., iar Statul
este sinteza drepturilor fondate în natura umană.
Dreptul natural nu este un drept concret, ci este un cadru, o formă a întregului drept, adică dreptul
de a avea drepturi. Dreptul natural este alcătuit din reguli pe care raţiunea le cunoaşte ca valabile în mod

31
apriori, adică independent de orice realizare concretă. Astfel, dreptul natural devine drept raţional. După
Kant dreptul natural este bazat pe raţiune, iar dreptul pozitiv pe inspiraţie şi prin urmare poate fi arbitrar.
În concepţia referitoare la Stat, sub influenţa lui Rousseau, Kant acceptă teoria contractului social.
El defineşte statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, asociere făcută în virtutea
unui contract, prin voinţa tuturor. În acest sens, contractul devine un principiu regulativ, adică un criteriu
de evaluare a legitimităţii unui stat. Astfel, Kant accentuează că statul trebuie să fie (nu a fost) constituit
în baza unui contract social. Contractul este baza juridică ideală a Statului; acesta trebuie să se
organizeze, bazîndu-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertăţii umane.
Scopul statului, după Kant, este numai protecţia dreptului. Statul trebuie să asigure cetăţenilor
posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale, nici
să îngrijească de interesele individuale. El şi-a înfăptuit funcţia sa, cînd a asigurat libertatea tuturor, în
acest sens trebuie să fie Statul de drept, or, „atunci cînd justiţia dispare, nu mai există nici o valoare
pentru care să trăiască oamenii pe pămînt”.
GEORG WILHELM FRIDRICH HEGEL (1770-1831). În gîndirea lui se află cheia tuturor
marilor ideologii apărute începînd din sec XIX: marxismul, fascismul. Filosofia dreptului – 1821.
Concepţia fundamentală a lui Hegel este idealismul absolut în sens obiectiv. Pentru Hegel ceea ce este
raţional e real şi ceea ce e real e raţional. Realitatea este însăşi raţiunea sau spiritul în diversele sale grade
de afirmare. Tot ce se întîmplă este o mişcare a ideii sau ideea care se mişcă. Orice lucru îşi are raţiunea
sa (chiar şi războiul, epidemiile etc.). Orice se întîmplă în lume se întîmplă pentru că i-a venit timpul,
devenirea universală fiind alcătuită din naşteri şi distrugeri.
Hegel face din contradicţie baza filosofiei sale. Polaritatea se poate găsi pretutindeni (individ şi
natură, individ şi comunitate, libertate şi ordine etc.); sarcina raţiunii este să nu se oprească la una din
contradicţii, ci să medieze între ele, să le împace. Teză, antiteză, sinteză (punere, opunere şi compunere
sau afirmaţie, negaţie şi negarea negaţiei).
Primul aspect al dreptului este un aspect obiectiv şi exterior persoanei – dreptul abstract. Al doilea
este antiteza primului, negarea acestei obiectivităţi şi exteriorităţi – moralitatea subiectivă. Sinteza este al
treilea moment şi constă în realitatea morală şi socială, moralitatea obiectivă (obiceiurile).
Pentru Hegel fundamentul dreptului abstract îl constituie persoana umană, dreptul fiind rezultatul
evoluţiei istorice, un principiu imperativ: „Fii o persoană şi respectă-i pe ceilalţi ca pe persoane”.
Moralitatea subiectivă ţine de subiectivitatea personală – „dreptul fiinţei subiective este ca ceea ce ea
trebuie să recunoască ca valabil să fie recunoscut de ea ca fiind bine”. Prin urmare nu este numai o
realitate obiectivă, nu rezultă doar din simpla constrîngere exterioară, ci se bazează pe existenţa unei
conştiinţe morale. Astfel, sinteza dintre dreptul abstract şi moralitatea subiectivă este realizată de
moralitatea obiectivă, care cunoaşte trei forme de organizare: familia, societatea şi statul.
Familia este o formă de organizare biologică şi prima rădăcină etică a statului, unde oamenii se
eliberează datorită sentimentelor de egoism. Societatea este o realitate economică fondată pe interese

32
egoiste şi antagoniste ale indivizilor, iar sinteza lor, statul, ca formă de organizare juridică, este garanţia
binelui comun, „realitatea libertăţii concrete”, „imaginea raţiunii eterne”. Pentru Hegel statul are o poziţie
dominantă fiind o manifestare desăvîrşită a spiritului obiectiv. Deasupra statului nu este decît absolutul,
astfel, nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra statelor. Prin aceasta se ajunge la justificarea
războiului, deoarece conflictele între state, neputînd fi aplanate printr-o jurisdicţie superioară, vor trebui
să se rezolve în cele din urmă prin război, care este un fel de judecată devină. Război injust nu există,
războiul contribuie la întinerirea omenirii şi în război învinge statul care trebuia să învingă, căci orice
popor are soarta sa.
Hegel subordonează indivizii statului, fiind elemente ale acestuia. Întreaga valoare şi întreaga realitate
spirituală pe care o reprezintă omul, el o posedă prin stat. Statul încorporează ideea etică, el stă ca scop
raţional al omului şi de aceea cea mai înaltă datorie a omului este să aparţină statului şi să se supună
legilor lui.
FRIEDRICH KARL VON SAVIGNY (1779-1861) – cel mai de seamă reprezentant al şcolii
istorice a dreptului. Lucrarea de bază „Despre vocaţia epocii noastre pentru legislaţie şi jurisprudenţă” -
1814.
Savigny s-a declarat adversarul legii în genere, pentru că legile sînt un fel de încremenire a dreptului,
ele constituie ceva incert, care opreşte dezvoltarea legilor însăşi. Dreptul, susţine Savigny, trăieşte în
practică şi în obicei, care este expresia nemijlocită a conştiinţei juridice populare. Or, orice popor are un
spirit, un suflet al său, care se oglindeşte într-o numeroasă serie de manifestări: limbă, artă, morală, drept,
toate fiind produse spontane şi imediate ale acestui spirit popular.
Dreptul este opera naturii. Dreptul nu trebuie creat, ci se creează singur ca un fenomen natural, ca
limba, arta şi literatura populară. El este o oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte o dată cu sufletul
poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului. După cum limba apare şi se dezvoltă în mod spontan,
fără opera lingviştilor, care numai posterior îi fixează principiile şi regulile, tot astfel dreptul nu este
creaţia legiuitorului, ci o producţie instinctivă şi aproape inconştientă, care se manifestă în fapt şi numai
într-o fază posterioară e posibilă elaborarea lui chibzuită prin opera juriştilor.
Legislaţia se bazează pe obiceiurile preexistente. Astfel, cutuma este izvorul principal al dreptului,
legile avînd o funcţie secundară, care uneori poate chiar să fie vătămătoare. Legile trebuie să cristalizeze
principiile deja elaborate de conştiinţa juridică populară.

TEMA V ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

MIRCEA DJUVARA (1886-1944) ilustrul gînditor român neokantian înalt apreciat de Giorgio
Del Vecchio.
Djuvara face o distincţie importantă între dreptul raţional şi dreptul pozitiv. Astfel toate judecăţile prin
care se constată justiţia acţiunilor în societate, formată în mod independent de dreptul pozitiv sînt numite
aprecieri de drept raţional. Drepturile şi obligaţiile constatate în acest fel reprezintă dreptul raţional.

33
Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare societate şi le făureşte raportînd ideea
de justiţie la condiţiile ei specifice. Justiţia este o valoare raţională şi se impune prin propria sa autoritate.
Dreptul raţional există sub forma unei serii de principii anterioare logic dreptului pozitiv pe care îl
fundează. Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse de cutume şi legi, dreptul care se aplică într-
o societate la un moment dat trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi normele dreptului
raţional. Or, atît legiferarea, cît şi aplicarea dreptului, nu poate să aibă decît un singur înţeles, realizarea
dreptăţii între oameni.
În această concepţie, singura justificare a dreptului pozitiv este justiţia. În drept sînt prezente interese,
dar orice interes trebuie justificat în faţa ideii de justiţie. Interesul în drept nu poate fi luat în seamă decît
atunci cînd este în conformitate cu idealul de justiţie, aşa cum îl concepe societatea (aspiraţia spre
dreptate). Iar o acţiune este dreaptă atunci cînd este expresia externă a activităţii libere a unei persoane,
activitate care nu intră în contradicţie cu aceleaşi activităţi ale celorlalte persoane.
Djuvara concepe dreptul ca modalitate de coexistenţă a voinţelor libere. Libertatea este postulatul
oricărei probleme de drept, este fundamentul dreptului. Dreptul limitează libertatea, dar tocmai prin
această limitare aparentă se înfăptuieşte libertatea fiecăruia din noi. Astfel, conceput ca o coordonare şi
armonizare a libertăţilor de acţiune morală a fiecăruia, dreptul este orientat spre morală, are ca scop însăşi
moralitatea. Acest lucru este dovedit şi de faptul că esenţa dreptului stă în justiţie şi justiţia nu poate fi
imorală, altfel dreptul s-ar identifica cu forţa.
EMILE DURKHEIM (1858-1917) este unul dintre fondatorii sociologiei juridice.
Durkheim consideră că toate cunoştinţele trebuie obţinute din experienţă, din observarea faptelor
sociale. Cercetînd viaţa socială, Durkheim face distincţie dintre două feluri de nevoi umane. Pe de o parte
sînt nevoile comune care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din partea oamenilor
aptitudini similare care generează o solidaritate socială denumită solidaritate mecanică. Pe de altă parte
oamenii au nevoi diverse şi aptitudini diferite, ceea ce implică diviziunea socială a muncii şi un alt tip de
coeziune socială – solidaritate organică.
În acest context geneza (originea) normelor juridice trebuie căutată în mediul social. Norma juridică
apare ca o variabilă schimbătoare în funcţie de nevoile istorice şi aspiraţiile grupurilor umane. Astfel,
dreptul are o natură socială şi nu se poate distanţa de interdependenţele sociale.
Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială, Durkheim distinge două tipuri de norme
juridice: dreptul represiv (dreptul penal) care se aplică dacă se încalcă solidaritatea mecanică şi dreptul
restitutiv (dreptul familiei, comercial) pentru protejarea solidarităţii organice. Astfel, sancţiunile juridice,
ca sancţiuni precis reglementate şi aplicate de organe sociale bine determinate sînt un mijloc de
conservare a grupurilor sociale. Norma juridică ce se impune nu are ca fundament protecţia drepturilor
individuale, ci necesitatea coeziunii sociale în vederea îndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a
grupurilor sociale.
EUGEN EHRLICH (1862-1922) – un alt fondator al sociologiei dreptului.

34
 Teza fundamentală a concepţiei sale este următoarea: centrul de greutate al evoluţiei dreptului nu se
găseşte nici în legislaţie, nici în ştiinţa juridică, nici în deciziile judiciare, ci în societatea însăşi. La baza
întregului drept sînt faptele juridice ca: obişnuinţa, dominarea asupra oamenilor, posesia asupra lucrurilor,
manifestările de voinţă.
În concepţia lui Ehrlich, realitatea juridică cuprinde trei niveluri:
 Propoziţiile abstracte ale dreptului – sînt elaborate de către stat;
 Regulile de decizie privind conflictele între indivizi ţi între grupuri – elaborate de tribunale;
 Ordinea paşnică şi spontană a societăţii – un drept viu ce constituie ordinea juridică directă a
societăţii.
Sarcina sociologiei juridice Ehrlich o vede în investigarea dreptului viu, a realităţilor juridice
dinamice, a faptelor sociale în drept. Acest lucru se poate face cu ajutorul observaţiei directe, prin
studierea actelor juridice de aplicare a dreptului, a jurisprudenţei. Jurisprudenţa trebuie să coreleze
legislaţia cu condiţiile concrete în care se aplică dreptul, stimulînd dezvoltarea socială.
FRANCOIS GENY (1861-1954) – un eminent jurist şi universitar francez. El se pronunţă împotriva
fetişizării legii scrise ca singurul izvor al dreptului, argumentînd promovarea a încă trei surse:
 cutuma;
 autoritatea şi tradiţia formulată în jurisprudenţă şi doctrină;
 libera cercetare ştiinţifică.
Cu privire la cutumă el remarcă faptul că aceasta a fost neglijată ca urmare a raţionalizării şi codificării
dreptului, iar jurisprudenţa şi doctrina sînt necesare în aplicarea în practică a principiilor cuprinse în
legislaţie. Se impune şi libera cercetare ştiinţifică în conformitatea cu care, în măsura în care legea este
demodată sau insuficientă, soluţia trebuie căutată în mod liber, acordîndu-se libertatea de gîndire
judecătorului pentru depăşirea dificultăţilor interpretării textului analizat. Libera cercetarea ştiinţifică
trebuie să se bazeze pe aplicarea a trei reguli: 1) autonomia de voinţă; 2) apărarea ordinii şi interesului
public; 3) un just echilibru între interesele private.
În ceea ce priveşte relaţia drept natural-drept pozitiv, Geny acceptă faptul că juristul este ataşat mai
mult de dreptul pozitiv. Dat Geny nu se opune complet atitudinii contrare legii pozitive în anumite
situaţii, cînd legea este vădit contrară bunului simţ sau ea semnifică o injustiţie flagrantă. Este preferat ca
recursul împotriva legii să se facă prin mijloace legitime, şi numai în cazuri extreme, de opresiune prin
legi despotice este de admis insurecţia, rebeliunea. Prin urmare, dreptul natural oferă legitimarea morală a
unor schimbări revoluţionare.
HANS KELSEN Hans Helsi (1881-1973) eminent jurist austriac americanizat. A fundamentat
pozitivismul juridic şi normativismul, lucrarea principală fiind „Teoria pură a dreptului”.
Scopul lui Kelsen este să stabilească ce este dreptul şi cum este el, dar nu cam ar trebui să fie sau cum
trebuie el făcut. Astfel, o teorie pură a dreptului nu trebuie să se lase contaminată de politică, etică,
sociologie sau istorie.
35
 Dreptul, în concepţia lui Kelsen, este o ierarhie de norme, dar nu o succesiune de cauze şi efecte cum
este cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii (ex. dacă este încălzit un metal, acesta se dilată,
dilatarea fiind cauzată de încălzire; un hoţ trebuie pedepsit, furtul nu este cauza pedepsei, pedeapsa nu
este efectul furtului).
Kelsen a sintetizat următoarele premise ale teoriei pure a dreptului:
 scopul teoriei dreptului este să readucă haosul şi multiplicitatea la unitate;
 teoria pură a dreptului este ştiinţă. Ea nu vizează dorinţa sau voinţa în drept, ceea ce trebuie să fie
în drept ci ceea ce este;
 ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă, nu o ştiinţă a naturii;
 teoria dreptului ca ştiinţă normativă nu are îndatorirea de a cunoaşte eficacitatea normelor juridice.
După Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături:
- imperativul ipotetic, spre deosebire de imperativul categoric (norma morală) care-i fără
condiţii, fără de ce, fără pentru că, prevederile normei juridice sînt subordonate unei condiţii, dacă nu
plăteşti datoria, confiscarea bunurilor; săvîrşirea unei infracţiuni - pedeapsa etc.;
- constrîngerea;
- validitatea, norma juridică provine dint-o normă superioară, preexistentă, deoarece ea este
concepută ca o componentă a sistemului;
- înlănţuirea – dreptul constituie un sistem ordonat, coerent. Această ordonare se realizează
pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice. Or, ordinea juridică este o piramidă, o ierarhie
formată dintr-un anumit număr de niveluri de norme juridice, între care există o condiţionare ce determină
fundamentul validităţii sale, existînd şi norma fundamentală - Grundnorm. Aceasta nu face parte din
teoria pură a dreptului, natura acesteia formînd obiectul ştiinţei politice, eticii sau religiei.
- eficacitatea – norma juridică este valabilă numai dacă este efectivă.
Din concepţia lui Kelsen asupra dreptului rezultă aşa-numitul monism kelsian: identitatea statului cu
dreptul; a dreptului obiectiv cu cel subiectiv; a dreptului public cu cel privat; a dreptului naţional cu cel
internaţional.
Statul se identifică cu dreptul pentru că el nu este altceva decît un sistem juridic, un sistem de
conduită umană şi o ordine de constrîngere socială. Statul nu poate fi şi acţiona decît în virtutea normelor
juridice care îl califică ca atare. Or, încercarea de a legitima un stat ca „stat de drept” este în realitate
perfect inadecvată, pentru simplu motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate stat de drept.

TEMA VI ŞCOLI ŞI CURENTE ÎN UNIVERSUL JURIDIC

Şcoala dreptului natural

În cadrul gîndirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de ascensiune,
eclipsă şi renaştere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se înscrie şcoala
dreptului natural.
36
 Aceasta şcoală constată o dualitate a conceperii dreptului:
- existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi în alte acte
normative;
- existenţa unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern,
universal şi se impune dreptului pozitiv.
Problema supuse dezbaterii constă în determinarea esenței (naturii) dreptului natural, al originii şi
forţei acestuia (este el de origine naturală, este un produs al raţiunii umane sau are o origine divină).
Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitate la filosofii greci şi apoi la romani.
Filosofia greacă făcea distincţie clară între legea naturală şi legea scrisă, între justiţia naturală şi justiţia
legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). Nedreptăţilor şi tiraniei le erau opuse norme eterne (echitatea), fiind
superioare legilor pozitive. Nu este posibilă modificarea dreptului natural, nici abaterea de la el, nici
abrogarea acestuia (Cicero).
În Evul Mediu, părinţii bisericii și a filosofiei juridice religioase creștine (Sfîntul Augustin, Toma
D’Aquino) au menţionat ideea dreptului natural, căutînd însă să-i dea un fundament religios,
considerîndu-l modul de întipărire în ființa umană a legii divine. Se menţine trăsătura evidenţiată în
antichitate, în conformitate cu care dreptul pozitiv care nu corespunde dreptului natural nu are validitate.
În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia Bisericii, acţiunile
antagoniştilor se bazează pe principiile dreptului natural în scopul justificării acţiunilor sale. Autoritatea
spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă recurgîndu-
se la raţiunea umană, bazîndu-se pe înţelegerea omul ca fiinţă raţională.
Ideea fundamentală a şcolii dreptului natural se bazează pe conceptul drepturilor inalienabile ale
individului, care constituie o trăsătură indispensabilă a naturii umane în orice loc şi în orice timp.
Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul şi autoritatea există numai
pentru protejarea individului care posedă drepturi inalienabile.
Are loc fundamentarea teoretică a contractului social. Astfel, Hugo Grotius este considerat ca
adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural. Natura sociabilă şi morală a omului conduce la ideea
contractului social, la constituirea comunităţii umane; pe baza acestei naturi se poate constitui un drept
invariabil pentru toate timpurile şi toate locurile, care există datorită raţiunii, independent de divinitate.
Funcţia contractului social este de a apăra drepturile naturale ale omului. Atîta timp cît îşi
îndeplinesc îndatoririle de a garanta drepturile individuale, guvernanţii nu pot fi privaţi de putere (John
Locke).
După Rousseau, prin încheierea contractului social oamenii au renunţat la drepturile pe care le
aveau în stare naturală, în favoarea comunităţii din care făceau parte. Statul nu-şi justifică existenţa, decît
prin garantarea drepturilor naturale ale oamenilor pe care le restituie sub forma drepturilor civile.
După Kant, fundamentul dreptului este în om, omul trebuie să fie respectat în libertatea sa. Kant –
dreptul permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a

37
fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Hegel –
Fii o persoană şi respectă-i pe ceilalţi ca persoane. Dreptul natural este re-elaborat (reexpus) ca drept
raţional.
Neokantianismul a dus la renaşterea şcolii dreptului natural (Fichte, Schelling, Rudolf Stammler,
Charles Renouviers). Hermann Cohen (şcoala de la Marburg – revenirea la Kant) – persoana prezintă
conceptul fundamental al dreptului. Dreptul este, în primul rînd, voinţă, pentru că el este un mod de a
ordona actele umane, de a armoniza scopurile individuale. Un raport juridic este drept dacă idealul social
spre care tinde este corelarea scopurilor raţionale ale fiecărui individ cu scopurile raţionale ale celorlalţi.
A realiza justiţia înseamnă a înlătura scopurile şi normele care contrazic pe cele general acceptate.
Ei consideră că instituţiile juridice sînt variabile în timp şi spaţiu prin însăși natura lor. Experienţa
socială demonstrează relativitatea valorilor, iar un ideal pur de justiţie nu poate spera la recunoaştere şi la
o validitate universală. Astfel, se oferă soluţia dreptului natural. Or, numai metoda raţională de apreciere a
caracterului drept sau nedrept al unei instituţii juridice se aplică perpetuu. Del Vecchio consideră dreptul
natural ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este condusă şi tinde spre o mai mare
autonomie a omului, or, omul şi drepturile sale reprezintă o calitate permanentă esenţială a dreptului.
Şcoala istorică a dreptului
Şcoala istorică a dreptului a apărut în prima jumătate a sec. XIX în Germania. Fondatorul ei este
Fridrich Karl von Savigny. Alţi reprezentanţi sînt Gustav Hugo, Georg Friedrich Puchta.
Pentru susţinătorii acestei şcoli dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci se creează
singur ca un fenomen natural ca limba, folclorul etc. el este o oglindă a trecutului poporului.
Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului. Edmund Burke
– Istoria este o mare carte deschisă pentru învățătura noastră. Ea ne permite să desprindem din greșelile
trecutului și din relele care au împovărat specia umană, datele unei viitoare înțelepciuni.
Prin urmare, cutuma, dar nu legea, reprezintă izvorul principal al dreptului. Legiuitorul nu are
puterea de a crea dreptul. El este numai un organ care exprimă comunitatea spirituală a poporului.
Friedrich Schelling - natura este o infinită productivitate, adică sufletul lumii. După cum există un
suflet al lumii, există un suflet al poporului, care determină conştiinţa socială şi politică, inclusiv dreptul.
Hegel – orice idee evoluează treptat. Prin urmare tradițiile populare necesită a fi păstrate și
respectat. Instituția moștenirii (succesiunii) trebuie aplicată și instituțiilor de drept public.
Orientarea biologică în drept
Creatorul orientării biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe teoria
evoluţiei biologice elaborată de Charles Darwin.
Darwin consideră că lupta pentru viaţă obligă speciile animale, inclusiv omul, să se adapteze
continuu condiţiilor de existenţă pentru a supraviețui. Spencer arată că individul se adaptează condiţiilor
sociale conform principiului eredităţii. Prin adaptarea la necesităţile vieţii sociale, specia umană
dobîndeşte anumite experienţe pe care le lasă ca moştenire generaţiei următoare. Ceea ce este experienţă

38
pozitivă şi ajută la supravieţuire, devine instinct la următoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin
astfel instincte bazate pe experienţe care au permis generaţiei precedente să supravieţuiască. Conform
acestei evoluţii controlate de legităţi biologice, experienţa este transformată în instinct. Astfel, Spencer
deduce un număr de drepturi naturale ale individului, cum ar fi: dreptul de proprietate, libertatea muncii,
libertatea cuvîntului etc. Dar acceptă că libertatea trebuie însoţită de sentimentul responsabilităţii, or, toţi
oamenii pot face ceea ce lor le place, cu condiţia să nu aducă atingere libertăţii egale a celorlalţi.
Instituţiile juridice ca componente importante ale organismului social au nevoie de permanentă adaptare
şi perfecţionare pentru a putea fi soluţionat fiecare caz concret, adaptarea societăţii la mediul natural şi
supravieţuirea societăţii însăşi.
Pozitivismul în drept
Curentul pozitivist în drept este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, în prim planul
cunoaşterii fiind situate nu ideile pure ci faptele, experienţa, practica. Unul din fondatorii acestei şcoli
este francezul Auguste Comte care considera faza pozitivistă (ştiinţifică) ca o fază distinctă, superioară a
istoriei umane, după faza teologică şi cea metafizică. Comte compară aceste stări cu vîrstele omului:
copilărie, adolescenţă şi maturitate.
Starea teologică este acea în care oamenii explică fenomenele naturii prin cauze supranaturale, prin
intervenţiile zeilor, prin miracole. Starea teologică corespunde copilăriei, căci, după Comte, copilul este
un mic teolog, cum teologul este un copil mare.
Starea metafizică (filosofică) are menirea de a asigura tranziţia spiritului uman de la teologie la ştiinţă.
Incapabilă să construiască ceva, metafizica se limitează la a pregăti terenul, suprimînd teologia fără a
pune ceva în loc. Această stare este perioada de adolescenţă a omenirii, stare incertă şi trecătoare.
Starea pozitivă reprezintă regimul definitiv al raţiunii umane şi se caracterizează prin tendinţa de a
înlocui absolutul cu relativul. Este vîrsta maturităţii omenirii, este vremea ştiinţei pozitive care descrie
realitatea – nu cred, decît ceea ce văd. Termenul pozitiv semnifică în acelaşi timp utilul în opoziţie cu
inutilul, certul în opoziţie cu indecisul, precisul în opoziţie cu vagul şi relativul în opoziţie cu absolutul –
totul este relativ; iată singurul lucru absolut.
Şcoala pozitivistă în drept respinge orice idei de drept natural şi încearcă de a orienta cunoaşterea
juridică exclusiv spre relaţiile economice, sociale, politice, juridice, lingvistice etc. În natură nu există
drept, în natură există fapte. Termenul de pozitivism în filosofia dreptului nu are o semnificaţie unică,
general acceptabilă, el determinînd un şir de curente filosofice.
Pozitivismul analitic (teoria imperativistă a dreptului) susţinut de Bergkohm, H.L.A. Hart, John
Ostin. Orice drept este drept pozitiv, în afara acestuia neexistînd altul. Dreptul este o creaţie a statului, a
cărei autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare.
Ostin – dreptul este norma impusă pentru a fi guvernată o fiinţă inteligentă de către o altă fiinţă
inteligentă care are puterea de partea sa. Dreptul pozitiv se caracterizează prin patru elemente: ordin

39
(comandament), sancţiune, îndatorire şi suveranitate. Dreptul depinde de constrîngere, iar constrîngerea
constituie monopolul statului.
Utilitarismul juridic reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului din sec.
XVIII. Astfel, fondatorul acestui curent, englezul Jeremy Bentham (1748-1832) apreciază că natura a
plasat omul sub imperiul plăcerii şi al suferinţei şi anume aceste sentimente eterne şi irezistibile trebuie să
facă obiectul studiilor legiuitorului. Dreptul trebuie să slujească utilitatea, iar utilul corespunde plăcerii.
Unicul scop la vieţii este plăcerea înţeleasă în sens materialist, ca satisfacţie şi avantaj personal. Plăcerea
şi suferinţa înlocuiesc noţiunile de dreptate şi nedreptate, moralitate şi imoralitate. Dreptul, justiţia,
frumuseţea nu sînt decît cuvinte prin care se traduce ideea de utilitate. Bine este ceea ce produce plăcere,
iar morala este calculul plăcerilor (aritmetică morală).
Însă, nimeni nu poate fi fericit în mijlocul unei mulţimi de nefericiţi. Pe de altă parte egoismul propriu
determină aceiaşi atitudine şi din partea celorlalţi. Este deci un efect de bumerang. Scopul suprem nu mai
este plăcerea individului, ci cea mai mare fericire a celui mai mare număr de indivizi. Regula
fundamentală a lui Bentham este „în repartizarea plăcerilor nici un om nu trebuie să fie exclus, şi fiecare
trebuie să conteze drept un om”. Astfel, scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un
cît mai mare număr de oameni.
Rudolf von Ihering, după cum am arătat, accentuează teza în conformitate cu care dreptul urmăreşte să
concilieze interesele individului cu interesele societăţii, să le echilibreze, acesta fiind scopul dreptului.
John Stuart Mill crede că utilitatea este fondată pe toate interesele permanente ale omului ca fiinţă
progresivă. El stabileşte o ierarhie a intereselor, demnitatea reprezentând valoarea supremă a plăcerii.
Mill încearcă o sinteză între dreptate şi utilitate relevînd subordonarea interesului individual faţă de cel
general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi educaţie.
Herbert Spencer – subordonarea minorităţii majorităţii este legitimă atîta timp cît ea nu implică
restricţii proprietăţii şi libertăţii decît cele necesare pentru cea mai bună protecţie a acestei libertăţi şi
acestei proprietăţi.
Școala sociologică. Acest curent este corelat cu alte şcoli. Astfel, ca şi şcoala istorică a dreptului,
acesta studiază dreptul în evoluţia sa, în schimbările succesive şi le leagă de schimbările pe care le suferă
însăţi societatea. Ca şi şcoala utilitară, pozitivismul sociologic vede in instituţii mijloace de a da
satisfacţie interesului social.
Ideea de bază lansată de Eugen Ehrlich este că centrul de greutate al evoluţiei dreptului trebuie căutat
în societatea însăşi. Aceasta duce la instituirea sociologiei dreptului cu un statut ştiinţific propriu cu un
obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială integrală a dreptului în geneza, structura,
dinamica şi funcţionalitatea sa (cu utilizarea metodelor sociologice generale).
Ceea ce este caracteristic şcolii sociologice este efortul ferm pentru a da moralei un fundament
ştiinţific – de a integra ştiinţa socială în sistemul general al ştiinţelor naturale. Şcoala sociologică recurge

40
la metoda care constă în a studia faptele sociale în ele însele, în a le constata şi în a căuta să le explice,
pentru încercarea cunoaşterii a tuturor condiţiilor vieţii în comun.
Astfel, ipoteza evoluţiei a fost aplicată ştiinţelor sociale, aşa cum s-a întîmplat cu ştiinţele naturii.
Instituţiile popoarelor civilizate au fost considerate ca produs al unei selecţii, fiindcă societăţile care nu au
ştiut să se disciplineze şi să se organizeze, care au practicat furtul, violenţa, s-au eliminat singure. Tot aşa
şi diferite forme ale căsătoriei, prin răpire, prin cumpărare, prin acord liber corespund progreselor
succesive ale vieţii colective. La fel se întîmplă cu substituirea prin dreptul penal al vendetei (principiului
talionului). Astfel, dreptul rezultă din intervenţia exercitată de societate, în propriul său interes,
intervenţie destinată să facă să înceteze sau să prevină conflictele.
Dreptul este ansamblul mijloacelor cu ajutorul cărora fiecare grup se apără împotriva tulburărilor
stîrnite de anumiţi membri ai săi sau împotriva ostilităţilor altor grupe. Societatea intervine pentru a se
apăra, pentru a asigura conservarea sau dezvoltarea sa, prevalînd interesul social. August Comte
consideră că, la propriu vorbind, nu are drepturi, el nu are decît îndatoriri. „Nimeni nu posedă un alt drept
decît acela de a-şi face întotdeauna datoria sa”. Societatea singură are toate drepturile, iar faţă de ea
individul nu are decît îndatoriri.
Unii sociologi au totuşi tendinţa de a opune individul societăţii. Însă această idee este fondată pe acel
fapt al experienţei că respectul individului este o bună politică socială şi constituie pentru societate cel
mai bun mijloc de a se conserva şi de a se apăra.
Teoria pură a dreptului (normativismul) a fost elaborată de Hans Kelsen. Doctrina pură a dreptului
este o teorie a dreptului pozitiv care ne indică în ce constă şi cum este dreptul, însă nu cum ar trebui să
fie. Ea tinde să purifice dreptul de toate elementele care îi sînt străine. Dreptul este în exclusivitate
normativ, problema centrală a doctrinei fiind norma juridică.
Kelsen susţine teoria creării dreptului în cascade. Există un întreg sistem de norme juridice în sacră, a
cărei bază este o normă ipotetică – Grundnorm.
Teoria dreptului obiectiv (pseudopozitivismul).
O teorie juridică considerată radical realistă, numită de însăţi autorul ei teoria obiectivă a dreptului, a
fost creată de savantul francez Leon Duguit. Doctrina lui Duguit se raportează într-o anumită măsură la
pozitivismul juridic, împărtăşind anumite idei ale acestei şcoli, însă înaintînd şi unele idei contrare.
Astfel, Duguit are în comun cu pozitivismul cultul faptului (să adaptăm teoriile juridice la fapte şi
nicidecum faptele la teoriile juridice) şi se declară adversarul conceptelor filosofice pure (abstracţiile,
construcţiile idealiste) despre care crede că acestea pot servi la construirea unui sistem religios sau a unei
opere literare, dar care rămîn străine ştiinţei dreptului. Duguit susţine, de asemenea, separarea strictă a
dreptului de morală şi acordă superioritate datoriilor în raport cu drepturile, dar respinge conceperea
dreptului ca operă a violenţei, fie ea şi violenţa statului, astfel întrînd în contradicţie cu pozitiviştii.
Deoarece porneşte de la pozitivism şi ajunge la concluzii opozabile acestuia, doctrina creată de Duguit a
fost numită şi pseudopozitivism.

41
 Printre construcţiile filosofice care trebuie demolate Duguit stabileşte şi dreptul subiectiv al
individului, considerîndu-l o ipoteză pură lipsită de realitate. Teoria dreptului natural a îndeplinit un rol
istoric pozitiv, însă fiind falsă s-a perimat. Ea este falsă în sine pentru că porneşte de la ipoteza
nedemonstrată şi nedemonstrabilă a omului natural şi izolat, pentru că ea vede în societate un fapt
secundar şi voluntar, cînd societatea e un fapt primar şi spontan, pentru că ea nu sesizează decît un singur
element al naturii umane, elementul individual; or, omul este totodată individual şi social şi aceste două
caractere sînt absolut inseparabile şi formează însuşi omul.
Esenţa concepţiei lui Duguit despre drept este ideea că dreptul e obiectiv, fiind impus din afară. El
crede că există o regulă de drept superioară şi individului şi statului, superioară guvernanţilor şi
guvernaţilor, care se impune şi unora şi altora. Dreptul nu este emanaţia statului ca personalitate juridică.
Omul este în acelaşi timp individual şi social şi aceste două caracteristici inseparabile ale conştiinţei şi
voinţei lui se fortifică reciproc. Asociat, omul se simte mai om – în grupurile corporative individualitatea
creşte. Astfel, Duguit trage concluzia că solidaritatea oamenilor este un fapt prim şi că acest fapt real al
solidarităţii este fundamentul dreptului. Dreptul devine un fapt social derivat din solidaritate, care este
sursa reală a regulilor de drept şi a instituţiilor juridice. Solidaritatea implică direct existenţa regulilor care
se impun tuturor fiind superioare şi guvernanţilor şi guvernaţilor. În consecinţă, cînd guvernanţii
formulează o regulă de drept într-o lege pozitivă, ei nu creează această regulă de drept, care e anterioară şi
superioară lor, ei nu pot decît s-o constate. Astfel, pentru Duguit dreptul este regula superioară oricărei
voinţe individuale, ca lege supremă a voinţelor, a tuturor voinţelor – dreptul este un fapt social guvernat
de legea solidarităţii.
Însă spre deosebire de reprezentanţii şcolii filosofice, Duguit concepe solidaritatea ca fapt, dar nu ca
valoare. Regula fondată pe conceptul de solidaritate socială este o regulă de drept fiind o regulă obiectivă,
pentru că vine din afara indivizilor şi statului. Regula de drept se impune statului, adică indivizilor
investiţi cu putere, aşa cum ea se impune tuturor indivizilor. Statul o constată, îi organizează sancţionarea
practică, dar n-o creează, or, statul nu poate fi logic obligat de regulile de drept cărora tocmai el, şi numai
el, le dă viaţă. Legile nu sînt menite să exprime şi să organizeze forţa statului, ci, dimpotrivă s-o limiteze.
Greşeala de bază acre a fost invocată lui Duguit este încercarea de a elimina din drept orice element de
morală, or există forme de solidaritate pe care legea însăşi le condamnă.
CONSERVATISMUL JURIDIC – protejează instituțiile tradiționale (religia, familia,
proprietatea) și susține dezvoltarea treptată în locul schimbărilor radicale – „Atunci cînd nu este necesar
să schimbi ceva este necesar să nu schimbi nimic”. Bazele ideologice – Edmund BURKE (1729-1797) –
parlamentar irlandez. Lucrarea de bază – „Reflecții pe marginea revoluției din Franța” (1790).
Toate reformele trebuie sa aibă loc pe cale evolutivă, dar nu revoluționară. Avea atitudine negativă
față de revoluții – puterea mulțimii. Revoluțiile distrug resursele morale ale societății și tradițiile și
valorile moștenite de la strămoși. Libertatea poate fi asigurată numai prin lege și ordine.
Valorile principale – monarhie, biserică, aristocrație.

42
 Constituția britanică este o bogăție neestimată ca o clădire veche, dar puternică, care necesită doar
reparații, dar nu poate fi schimbat stilul acesteia.
Legile britanice asigură succesiunea politică în guvernare (asigură păstrarea a tot ceea ce este
valoros și dă posibilitatea dezvoltării spre perfecțiune) și dezvoltarea firească a societății; respectă
tradițiile practice, inclusiv ierarhizarea societății și inegalitatea umană, și drepturi concrete, în deosebi
dreptul la libertate (este moștenirea obținută de la străbuni) și dreptul la proprietate („Cine în afară de
tiran ar deposeda oamenii de bunuri fără judecată și fără o învinuire prealabilă, fără a da posibilitate
acestora să se apere”).
Fiecare individ trebuie să se ocupe cu activitatea pe care o cunoaște – e neexplicabil de a conduce
cu societatea pe rînd sau după caz – „Guvernul compus din 500 de golani necărturari nu poate bine
guverna, chiar dacă a fost ales de 48 de milioane de oameni”.
Bazele ideologice ale conservatismului:
- Omul este o ființă religioasă, întruchipare a rațiunii, a instinctului și a emoției.
- Religia este element fundamental al societății civile (fiecare persoană care deține o putere
trebuie să înțeleagă că ea exercită această putere în calitate de persoană de încredere și va trebui să
prezinte o dare de seamă despre activitatea sa Creatorului).
- Comunitatea există înaintea individului. În cadrul comunității oamenii sunt parteneri.
- Drepturile sunt urmare firească a obligațiilor individuale în urma constituirii societății civile:
dreptul la dreptate, dreptul la succesiune, dreptul de a crește și educa copiii, dreptul de a ocupa funcții
politice. Oamenii cedează dreptul de a fi judecător în propria sa cauză, dreptul la autoapărare (prima lege
a naturii). Pentru a proteja libertatea, oamenii trebuie să o predea la păstrarea comună.
Pozitivismul pragmatic (pragmatismul). Consideră că valoare unei doctrine se determină prin
efectele ei este adevărat ceea ce reuşeşte. Reiese în opinia majorităţii autorilor din realismul juridic
american şi realismul juridic scandinav.
Realismul juridic american. Fondatorii sînt J. C. Gray, Jerome Franck şi O. W. Holmes. Pentru aceştia
ceea ce contează cu adevărat în drept nu sînt propoziţiile normative, conceptele, ci conduita practică a
persoanelor oficiale, modul real în care se soluţionează litigiile. Această acţiune de a face ceva privind
litigiile, de a face în mod raţional, de către judecători sau şerifi, funcţionari sau avocaţi, este ceea ce
revine dreptului. Ceea ce fac aceste persoane oficiale în legătură cu litigiile este dreptul însuşi.
Oliver Holmes consideră că în drept factorul logic nu este unic. O importanţă deosebită o au factorii
nonlogici: interese, emoţii, mediul social, personalitatea judecătorului etc. Aceasta se întîmplă deoarece
dreptul ca şi societatea este într-un flux permanent, dar dreptul se mişcă încet, în timp ce viaţa se mişcă
repede în jurul lui, fapt pentru care unele legi se pot rupe de viaţă. Ca consecinţă, pentru a pune în
concordanţă dreptul cu transformările sociale trebuie să se acorde un rol discreţionar instanţelor
judecătoreşti. Fiecare caz este unic şi cere soluţii creatoare, netutelate de autoritatea tradiţională a

43
dreptului. În această viziune judecătorul este înţelept şi creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o
percepţie clară şi calmă.
J. Franck – Dreptul din ceruri, plutind deasupra existenţei omeneşti este lipsit de valoare. Principiile,
normele, conceptele pot constitui dreptul doar pentru jurişti, dar nu pentru restul omenirii. Pentru omul
simplu, dreptul înseamnă ceea ce au hotărît şi vor hotărî instanţele, dar nu pure şi vagi generalizări.
Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi are ca
reprezentanţi pe Axel Hogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Realismul scandinav se
pronunţă împotriva ideii dreptului natural şi justiţiei absolute. În opinia acestora dreptul nu este altceva
decît viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a
indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este
determinat într-o societate concretă de interesul social, justiţia depinzînd de modul în care legea se aplică
în concret.
Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori care nu poate fi fixată în termeni absoluţi,
ci în raport de necesităţile sociale care se schimbă în funcţie de moment, ţări şi împrejurări.

DOCTRINA LIBERALISTĂ
INTR-UN SENS STRICT, LIBERALISMUL, NUMIT "CLASIC", ESTE UN CURENT FILOSOFIC NĂSCUT ÎN EUROPA
SECOLELOR AL XVII-LEA ȘI AL XVIII-LEA, CARE PLEACĂ DE LA IDEEA CĂ FIECARE FIINȚĂ UMANĂ ARE,
PRIN NAȘTERE, DREPTURI NATURALE PE CARE NICI O PUTERE NU LE POATE IMPIETA ȘI ANUME: DREPTUL
LA VIAȚĂ, LA LIBERTATE ȘI LA PROPRIETATE. CA URMARE, LIBERALII VOR SĂ LIMITEZE PREROGATIVELE
STATULUI ȘI ALE ALTOR FORME DE PUTERE, ORICARE AR FI FORMA ȘI MODUL LOR DE MANIFESTARE.ÎN
SENS LARG, LIBERALISMUL PROSLĂVEȘTE CONSTRUIREA UNEI SOCIETĂȚI CARACTERIZATE PRIN:
LIBERTATEA DE GÂNDIRE A INDIVIZILOR, DOMNIA DREPTULUI NATURAL, LIBERUL SCHIMB DE IDEI,
ECONOMIA DE PIAȚĂ PE BAZA INIȚIATIVEI PRIVATE ȘI UN SISTEM TRANSPARENT DE GUVERNARE, ÎN
CARE DREPTURILE MINORITĂȚILOR SUNT GARANTATE. EXISTĂ MAI MULTE CURENTE DE GÂNDIRE
LIBERALĂ CARE SE DIFERENȚIAZĂ ÎNTR-UN MOD MAI PRECIS PRIN FUNDAMENTELE LOR FILOSOFICE,
PRIN LIMITELE ASIGNATE STATULUI ȘI PRIN DOMENIUL ASUPRA CĂRUIA ELE APLICĂ PRINCIPIUL
LIBERTĂȚII. TOCQUEVILLE AFIRMA CA ATUNCI CIND INEGALITATEA ESTE LEGEA OBISNUITA A UNEI
SOCIETATI,CELE MAI PROFUNDE INEGALITATI NU SAR IN OCHI,CIND TOTUL ESTE APROXIMATIV LA
ACELASI NIVEL, CELE MAI MICI INEGALITATI RANESC. DE ACEEA DORINTA DE EGALITATE DEVINE MAI
GREU DE POTOLIT PE MASURA CE EGALITATEA ESTE MAI MARE.EL SPUNE CA PRINCIPIUL DEMOCRATIC
IMPUNE O EGALITATE IMAGINARA IN CIUDA INEGALITATII REALE CARE EXISTA, OR ACEST REFUZ AL
INEGALITATII IN SOCIETATILE MODERNE PREZINTA UN PERICOL: CU CIT SE CRED SI SE DORESC MAI
EGALI, CU ATIT INDIVIZII DIN SOCIETATEA DEMOCRATICA SUNT IN MOS PARADOXAL MAI SLABI, MAI
IZOLATI, MAI DEPENDENTI CACI, DACA FIECARE ESTE LA FEL DE BUN CA ORICARE ALTUL, SINGURUL
ARBITRU SI CRITERIU AL ADEVARULUI ACCEPTABIL TUTUROR TREBUIE GASIT IN EXTERIORUL
FIECARUIA, SI ANUME IN JUDECATA OPINIEI PUBLICE.SI ATUNCI TOCQUEVILLE SE INTREABA DACA
EGALITATEA E COMPATIBILA CU CELALALT PRINCIPUI AL DEMOCRATIEI SI ANUME LIBERTATE SI
RASPUNSUL ESTE CATEGORIC NEGATIV: SPORIREA EGALITATII SE FACE INTOTDEAUNA IN DETRIMENTUL
44
LIBERTATII.O SOLUTIE SUGERATA DE EL CONSTA IN RESTAURAREA CORPURILOR INTERMEDIARE
EXISTENTE INAINTE DE REVOLUTIE SI ANUME PARLAMENTE LOCALE,ASOCIATII CIVILE SI
POLITICE.ACEASTA AR PERMITE INDIVIDULUI IZOLAT SA REZISTE AUTORITATII CENTRALE SI
„IMPERIULUI MORAL AL MAJORITATII”. ÎN CADRUL LUCRĂRII SALE THE CONSTITUTION OF LIBERTY, F. A.
HAYEK ÎNCEARCĂ SĂ DETERMINE O FOLOSOFIE POLITICĂ SISTEMATICĂ ÎN NUMELE LIBERTĂŢII
INDIVIDUALE . EL ÎNCEPE FOARTE POTRIVIT, PRIN A DEFINI LIBERTATEA CA FIIND ABSENŢA COERCIŢIEI.
HAYEK DEFINEŞTE COERCIŢIA MULT MAI DE EXEPLU CA FIIND „CONTROLUL MEDIULUI ŞI AL
CIRCUMSTANŢELOR UNEI PERSOANE DE CĂTRE O ALTA, ASTFEL ÎNCÂT, PENTRU A EVITA UN RĂU ŞI MAI
MARE, OMUL ESTE FORŢAT SĂ ACŢIONEZE NU ÎN CONFORMITATE CU UN PLAN COERENT AL SĂU, CI CA
SĂ SERVEASCĂ SCOPURILE ALTUIA”; SAU „COERCIŢIA SURVINE ATUNCI CÂND ACŢIUNILE UNEI
PERSOANE SUNT FĂCUTE SĂ SERVEASCĂ VOINŢEI ALTUI OM, PENTRU SCOPUL CELUILALT ŞI NU AL EI.”
EL SPUNE CĂ O SOCIETATE LIBERĂ NU POATE FUNCŢIONA DECÂT DACĂ MEMBRII EI CONSIDERĂ DREPT
CA FIECARE INDIVID SĂ OCUPE POZIŢIA REZULTATĂ DIN ACŢIUNEA SA ŞI SĂ O ACCEPTE CA ATARE.ÎNSĂ
CREDINŢA ÎN RESPONSABILITATEA INDIVIDUALĂ, TOTDEAUNA PUTERNICĂ ATUNCI CÂND OAMENII
CREDEAU CU TĂRIE ÎN LIBERTATEA INDIVIDUALĂ, A DECĂZUT VIZIBIL – ŞI , ODATĂ CU EA, STIMA FAŢĂ
DE LIBERTATE.

45