Basmul cult- Povestea lui Harap-Alb-Ion Creangă

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Cel mai complex dintre basmele lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, a apărut la 1
august 1877 în paginile revistei Convorbiri literare și s-a impus în conșțiinta generațiilor de
cititori ca “veritabil bildungsroman fantastic al epicii noastre” (G. Munteanu). Bildungsroman
înseamnă un roman de formare, reprezentând aici formarea personalității lui Harap-Alb.

Argumentare. Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare
ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând supranaturalul şi supusă unor stereotipii/ acţiuni
convenţionale, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre
bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou,
o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi,
nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul
cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului
care parcurge un drum iniţiatic, celelalte personaje pot fi încadrate în anumite tipologii
reductibile la o trăsătură dominantă. Portretele celor cinci tovarăşi ai eroului ascund defecte
umane. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă.

Personajele se individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare, regionalisme

fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe. Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca
particularităţi reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului.

1. Ilustrarea a patru elemente de structură

Naraţiunea la persoana a III-a e realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii. Naraţiunea e dramatizată prin dialog, are
ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor. Dialogul are dublă funcţie, ca în
teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele. Astfel, spectatori ai maturizării
eroului sunt atât celelalte personaje cât şi cititorii.

Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar motivele narative sunt : superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa,
căsătoria. Titlul, deosebit de sugestiv, este numele eroului principal, iar construcția oximoronică-
alb/negru-se circumscrie unei poetici romantice: ”harap” este un om cu pielea închisă la culoare
și indică condiția precară socială, de slugă, iar “alb” devine semnificativ pentru caracterul integru
al eroului, simbol al purității lui. Acţiunea se desfăşoară linear, iar succesiunea secvenţelor
narative este redată prin înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, nedeterminate, caracterizate
prin atemporalitate şi aspaţialitate: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori.
Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o ţară, mai depărtată…Ţara în
care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la
altă margine”. Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale
sugerează dificultatea aventurii eroului de a ajunge de la un capăt la celălalt al lumii ( de la
imaturitate la maturitate). Astfel, simetria incipit-final se realizează prin formule tipice, care
marchează intrarea și ieșirea din fabulos.

În basm, identificăm formule specifice: formula iniţială: „ Amu cică era odată într-o ţară un
craiu care avea trei feciori.” Finalul : „ …şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine
se duce acolo bea şi mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi
rabdă.” Formula finală conţine o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului.

Formulele mediane, „ Şi merg ei o zi, merg două şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el
cât mai merge” realizează trecerea de la o secvenţa narativă la alta şi întreţin suspansul.

La sfârşit autorul îşi dezvăluie identitatea de narator – povestitor, găsindu-se printre invitaţii la
nuntă: „Şi un păcat de povestitoriu / Fără bani în buzunariu”. Cititorul este invitat să participe la
nunta „care mai ţine încă; cine se duce acolo, bea şi mănâncă.”

Personajele din basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă (oameni, dar si ființe
himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în
diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău se încheie în basm prin victoria forțelor
binelui. Personajele se individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe. Registrele stilistice popular, oral şi
regional conferă originalitate limbajului şi diferă de stilul naratorului popular.

Plăcerea zicerii, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului –

exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea alaltăieri”, diminutive cu valoare
augumentativă: „băuturică, buzişoare”, expresii: „dă-i cu cinstea să peară ruşinea”, caracterizări
pitoreşti – portretul lui Ochilă, Gerilă.

1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral et. al fiecăruia dintre personajele

alese
Eroul basmului, unul atipic, Harap-Alb, este mezinul craiului care nu are puteri supranaturale
și nici însușiri excepționale ( vitejie, dârzenie, istețime), asemenea lui Făt-Frumos din basmele
populare. El are calitati și defecte, sugerate și de oximoronul din numele său. Prin trecerea
probelor la care îl supune Spânul, pe parcursul calătoriei inițiatice, fiul cel mai mic al craiului va
dobândi calitățile necesare unui viitor împărat, unui monarh luminat (mila, bunătatea,
generozitatea). Din acest punct de vedere, basmul poate fi considerat un bildungsroman. În etapa
inițială, fiul craiului este “boboc în felul său”- caracterizare directă, adică un adolescent lipsit de
experiență. Cu Făt-Frumos din poveste nu seamănă decât la chip. Are totuși toate calitățile din
naștere: este puternic, milostiv și inteligent. Nu pricepe nici ceea ce este evident, este naiv, iar
încrederea în forțele proprii vine din lipsa de experiență. Eroul este unul solar angajat într-un
scenariu inițiatic, la care sunt părtași calul și Sfânta Duminică.

Aportul lui Creangă în construcția personajelor se manifestă prin ambiguizarea statutului

personajelor. De pilda, calul nu rămâne decât o apariție miraculoasă ce are rolul de ajutor, ci se
ipostaziază, alături de Crai și de Sfânta Duminică, într-unul dintre complicii maestrului initiator-
Spânul. Antagonistul basmului, Spânul nu e doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului,
este „un rău necesar”: „ Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe
oameni să prindă la minte”. Spânul nu are nume. Creangă îl numește în mod current ”Spânul”,
transformându-l în nume propriu, cu valoare de simbol. În mentalitatea populară, Spânul este
simbolul răului, viclean, înfricoșător, agresiv și violent.

2. Evidențierea prin două episoade /citate/secvențe commentate a modului în care

evoluează relația dintre cele doua personaje
 Calul și Sfânta Dunimică oferă premisa încercărilor. Astfel, din întâlnirea cu Sfânta Duminică,
eroul învață că nu trebuie să-i disprețuiască pe cei umili, iar din transformarea calului, învață că e
necesar să treacă dincolo de aparențe. Urmările lipsei de maturitate ale mezinului nu sunt grave
în interiorul castelului, spațiu al ocrotirii, dar, dincolo de zidurile lui, Spânul pune mâna pe banii
și pe armele fiului de crai.

Trecerea podului este urmată de rătăcirea prin pădurea-labirintică. Dar eroul se rătăcește,
demonstrând că mai are multe de învățat. Eroul parcurge o adevărată ucenicie alături de Spân, un
adevărat mistagog. Pentru ca Harap-Alb să devina om, trebuie ca Spânul să fie “rău”, câtă vreme
sfaturile tatălui său, blândețea și ajutorul repetat al Sfintei Duminici nu l-au schimbat. Prima
etapă a formării sale este cea a coborârii în fântână, o coborâre ad infernos, un botez în urma
căruia fiul craiului primește un alt nume și o noua identitate, de slugă a Spânului. Condiția
impusă de juramânt este cea a oricărei deveniri spirituale: ”și atâta vreme să ai a mă sluji, până
când vei muri și iar îi învie”. Așadar, protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza
opoziției dintre bine și rau: om de onoare-ticălos, om de origine nobilă-slugă, cinstit-necinstit.

Caracterizarea indirectă reiese din fapte, limbaj, nume dar și din relațiile cu celelalte
personaje. Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor
din Grădina ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sf Duminici care-l sfătuieşte cum să procedeze. A treia
probă este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare care au puteri supranaturale. Cea mai
dificilă încercare este, însă, aducerea fetei împăratului Roș la Spân, deoarece se îndragostește de
ea, respectându-și totuși jurământul facut Spânului. Fata îl demască pe Spân care-l acuză pe
Harap-Alb că a dezvăluit secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că
iniţierea s-a încheiat. Calul este acela care distruge întruchiparea răului: „ zboară cu dânsul în
înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.

Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în
infern, a morţii iniţiatice. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal.
Eroul reintră în posesia paloşului şi se căsătoreşte cu fata de împărat, primind şi împărăţia drept
recompensă. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul
constă în refacerea echilibrului iniţial şi răsplata eroului.

Deși este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, căci
evoluția sa reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului.
Protagonistul este un om „de soi bun”, care traversează o serie de probe, învață din greșeli și
progresează, se maturizează, pentru a merita să devină împărat. Ca orice basm însă, Povestea lui
Harap-Alb pune în evidenţă idealul de dreptate, cinste şi adevăr.