În perioada comunistă, cultura de masă din România, cu destinația ei specifică, a avut

parte de un program politic, fiind utilizată din punct de vedere ideologic. Comunismul
înțelegea cultura, în sens generic, ca un fenomen de masă specific clasei muncitoare, definit
ca și „cultură a proletariatului”, pe de-o parte opusă culturii „elitelor”, pe de alta fiind o
componentă a formei de răspândire prin participarea activă a maselor.
Activitatea caselor de cultură în regimul comunist poate fi privită din două
perspective. Una ţine de completarea fenomenului de socializare politică, necesar individului
pentru crearea unei anumite reprezentări şi perspective asupra regimului politic. A doua
perspectivă ţine de menţinerea unei ordini morale şi valorice pe care politicul să se poată
sprijini.
În documentele de partid, casele de cultură şi căminele culturale erau printre
principalele instituţii în cadrul cărora se organiza munca politică de masă. În discursul oficial,
principalele căi de difuzare a culturii de masă erau: „instituţii precum şcoală, cluburi, teatre,
presă etc., mijloace tehnice mass-media cum ar fi cinematograf, radio, televiziune şi
manifestări ocazionale impuse de moment şi loc”. Prin urmare, cultura de masă cuprindea,
ceea ce discursul oficial numea, activitatea politico-ideologica sau cultural-educativă, iar
căminele culturale erau printre principalele instituţii de difuzare a informaţiilor de acest fel.
Într-o definiţie din anul 1969, căminele culturale erau acum văzute ca „instituţii culturale care
participă la activitatea de informare politică a ţărănimii, explicând semnificaţia evenimentelor
din viaţa internă şi de peste hotare, popularizând documentele partidului şi statului nostru,
cultivând sentimente de patriotism. Printre scopurile şi activităţile acestor instituţii erau
precizate: răspândirea cunoştinţelor de economie agrară şi zootehnică; participarea la crearea
şi îmbogăţirea valorilor spirituale, dar şi îmbinarea artei populare tradiţionale, cu răspândirea
şi pătrunderea treptată a creaţiei artistice culte, prin activitatea formaţiilor artistice de amatori.

În anul 1965, în cadrul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă s-a creat un cabinet
metodic, subordonat Consiliului Aşezămintelor Culturale care să facă studii şi cercetări în
domeniul muncii culturale de masă. Această decizie a avut şi o motivaţie financiară.
Confruntându-se cu o problemă financiară, acestea au început să primească subvenţii şi
resurse prin Consiliile Aşezămintelor Culturale şi de răspândire a Cunoştinţelor Cultural-
Ştiinţifice. Dependenţa financiară a caselor de cultură de organismul Consiliului
Aşezămintelor Culturale a dus şi la un control al activităţii acestora. Un obiectiv de lungă
durată al acestui cabinet era de a efectua studii cu privire la metodologia activităţii culturale
de masă, de a asigura materialul de studiu şi bibliografia necesară calificării şi perfecţionării
activităţii culturale, de a generaliza experienţa activităţii instituţiilor culturale. O altă
responsabilitate era de a se ocupa de revista „Îndrumătorul cultural”, astfel încât ea să devină
o revistă de îndrumare politică şi de specialitate a căminelor culturale. Pentru realizarea de
spectacole dramatice de propagandă politică, C.S.C.A. împreună cu casele de creaţie trebuiau
să se ocupe în mod direct de stimularea unor lucrări dramatice şi de organizarea, o dată la trei
ani, de concursuri artistice pe ţară.În 1971, după înfiinţarea Consiliului Culturii şi Educaţiei
Socialiste, activitatea caselor de cultură şi a căminelor culturale a fost subordonată şi acestei
instituţii. Potrivit statutului acestuia, Consiliul „a fost creat ca organ de partid şi de stat
însărcinat cu înfăptuirea politicii partidului şi statului în domeniul culturii şi educaţiei
socialiste, de a conduce, îndruma şi controla în mod unitar întreaga activitate cultural-artistică
din România”. Prin această instituţie, trebuia să se asigure „îmbinarea armonioasă a
producţiei cu educaţia”. Aceasta trebuia să ducă la transformarea întreprinderilor şi
instituţiilor în „centre de formare a omului nou, cu un larg orizont de cultură, cu o înaltă
conştiinţă socialistă”. Pentru îndeplinirea acestui deziderat au fost create Consilii de educaţie
şi cultură în cadrul întreprinderilor şi instituţiilor. Ele aveau rolul de a organiza întreaga
activitate de educaţie, de cultură şi de petrecere a timpului liber.
Investiţiile făcute pentru construirea de case de cultură şi cămine culturale ne indică
importanţa acordată acestei metode de difuzare a propagandei, dar şi a educării populaţiei.
Astfel, dacă în 1955 existau 85 de case de cultură municipale şi orăşeneşti şi 10.277 de
cămine culturale, în 1960 raportul era de 184/10.358, în 1965 de 179/9.962, în 1970 de
208/7.325 iar în 1975 de 205/8.03215. Se poate observa o regresie a numărului de aşezăminte
culturale începând cu 1960 . Explicaţia este că în acest interval s-a pus un accent mai mare pe
dotarea cu utilităţi a acestora, pentru realizarea unor activităţi mai eficiente. De asemenea,
multe dintre aceste aşezăminte au fost cuprinse în planul de construcţie, dar nu s-au mai
realizat sau rămăseseră într-un stadiu primar al construcţiei şi nu puteau fi utilizate. Pentru
remedierea acestei situaţii, în 1965 s-a decis să se acorde Sfaturilor populare fonduri
rambursabile şi repartiţii pe materiale pentru construirea de cămine culturale.
O altă problemă a căminelor culturale era legată de personalul angajat. În primul rând,
exista o problemă de autoritate a conducerii acestor instituţii de cultură asupra populaţiei.
Activitatea căminelor culturale se limita doar la activităţi realizate de către formaţiile artistice
de amatori.Comisiile de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice, cărora li se atribuise sarcina
îndrumării metodice în domeniul propagandei orale, acuzau că nu pot îndeplini această
sarcină. În ceea ce priveşte personalul angajat, anul 1973 a adus o schimbare pe acest palier.
Astfel, dacă până în decembrie 1973 existau 1.316 posturi în cadrul caselor de cultură, după
această dată nomenclatorul a fost redus cu 182 posturi. În cazul căminelor culturale, numărul
acestora a crescut în 1973 de la 1.623 la 2.70624. O altă problemă legată de personal o
constituia salarizarea acestuia. Majoritatea activiştilor culturali din cadrul caselor de cultură
veneau din rândul cadrelor didactice. Acest lucru presupunea o muncă suplimentară a
acestora, de cele mai multe ori neplătită.
Conform HCM 1040/1962, cele 4.290 de funcţii de directori de cămine culturale cu
normă întreagă au fost transformate în indemnizaţii de 300-400 lei, acordate cadrelor
didactice care cumulau această funcţie. Întrucât principala sursă de recrutare a funcţionarilor
din casele de cultură, din căminele culturale, din casele regionale ale creaţiei populare şi din
biblioteci era sistemul de învăţământ, acest lucru a dus la o instabilitate a acestora pe
posturile pe care erau numiţi. Tendinţa generală, atât a directorilor de cămine culturale, cât şi
a celorlalţi activişti culturali era de a se întoarce la catedră, deoarece satisfacţia materială era
mai mare. De asemenea, în cazul posturilor din munca culturală de masă nu exista
perspectiva creşterii remuneraţiei materiale sau a avansării pe post. Lipsa unui sistem propriu
de recrutare şi de specializare al activiştilor culturali din aceste instituţii nu dădea
posibilitatea perfecţionării acestora şi nu oferea funcţionarea optimă a instituţiilor respective.
Analiza acestei situaţii, de către Secţia de Propagandă şi Agitaţie a dus la luarea deciziei de a
institui un nou sistem de salarizare al cadrelor din instituţiile culturale, similar celui din
învăţământ, care să aibă drept criterii de bază: pregătirea cerută de diversele funcţii, vechimea
în muncă şi gradul obţinut prin perfecţionarea profesională. Din cauza acestei situaţii, în 1965
s-a decis abrogarea HCM 1040/1962 şi revenirea la încadrarea de directori salariaţi cu normă
întreagă, în toate reşedinţele de comună. Toţi directorii de cămine ce dispuneau de sedii
corespunzătoare şi aveau o populaţie de peste 1.000 de locuitori au primit indemnizaţii.
Rapoartele Secţiei în teritoriu demonstrează faptul că decizia nu a fost uşor de aplicat.
Lectorii însărcinaţi cu selectarea noilor propagandişti s-au văzut nevoiţi să aleagă între a
aplica decizia întocmai, şi anume de a nu mai recruta cadre didactice pentru munca de
propagandist, dar de a scădea calitatea noilor cadre, sau de a păstra şi poate chiar ridica
calitatea propagandei prin recrutarea în continuare a noi cadre didactice. Această decizie ne
pune în faţa unei probleme foarte importante în întreg procesul de propagandă. Ce interes
aveau lectorii şi instructorii de teren să menţină o metodă de recrutare sau să menţină
calitatea procesului propagandistic, în schimbul încălcării unor decizii ce veneau de la
centru?
Dacă procesul de educare şi instruire al propagandiştilor ar fi devenit mai complex şi
ar fi necesitat mai mult,efort material, financiar şi intelectual din partea celor de la centru,
acest lucru ar fi îngreunat întreg sistemul de transmitere al informaţiei. În plus, tradiţia
recrutării de propagandişti din rândul cadrelor didactice, făcea ca întreg procesul de recrutare
şi instruire să fie mult mai simplu. În normele de funcţionare, emise în 1973, personalul de
conducere al caselor de cultură era următorul: un director; un instructor pentru organizarea
manifestărilor informaţional-educative (propagandă economică, informare social-politică,
educaţie etică şi ştiinţifică); un post pentru organizarea a minimum cinci cercuri
tehnicoaplicative, un laborator foto şi un cineclub, un cenaclu literar sau cerc de artă plastică,
precum şi alte cercuri adecvate; un post pentru organizarea manifestărilor artistice, o echipă
de teatru, o brigadă artistică de agitaţie la sediu, o formaţie de dansuri şi un cor pentru
spectacole cu cântece patriotice, revoluţionare, populare, dansuri cu temă şi recitări; un post
de instructor pentru fiecare filială situată în cartiere, care dispune de o sală de spectacole de
cel puţin 300 de locuri, două, trei încăperi pentru alte acţiuni culturale şi are un program
zilnic de activitate. Tot ca o formă de modernizare şi de dezvoltare a acestei activităţi putem
interpreta şi observaţia pe care Ion Popescu Puţuri a făcut-o în 1976, într-o şedinţă a Secţiei
de Propagandă şi Presă. El a propus redefinirea activiştilor de partid din căminele culturale,
întrucât „lumea a mai evoluat”34. Pentru aceştia, de cele mai multe ori se folosise termenul
de „îndrumător cultural” sau de propagandist. Nicolae Ceauşescu a venit cu propunerea
concretă, de folosire a termenului de „educator politic”. Puţuri aprecia că ar merge mai bine,
că este un „nume privit cu stimă”. Leonte Răutu, însă, dorea păstrarea termenului de
propagandist, apreciindul ca pe un termen consacrat şi, în perspectiva lui, nu schimbarea
denumirii actorului ce transmite mesajul era importantă, ci calitatea activităţii.
Activităţile organizate în aceste instituţii erau de cele mai diverse, de la cele politice şi
ideologice, la cele culturale şi de divertisment. Chiar dacă şi acestea din urmă erau puse tot
sub amprenta politicului şi grupate sub denumirea de „activităţi cultural-educative”, ele nu
aveau, de cele mai multe ori, nimic în comun cu factorul politic. În activitatea de propagandă
şi de educaţie politică se încadrau conferinţele şi prelegerile ce se ţineau la diverse momente
aniversare sau pentru popularizarea unor momente politice de actualitate.
În ceea ce priveşte moştenirea în direcţia relaţiilor culturale, legătura tradiţională pe
care o aveam cu Franţa a fost continuată, chiar dacă nu cu acelaşi flux de schimburi culturale.
În anii `50, legăturile cu Franţa sunt aproape insesizabile, cele mai multe schimburi culturale
realizându-se cu URSS. În 1962, de exemplu, ansamblul folcloric al Casei de Cultură a
Studenţilor din Bucureşti a participat la cel de-al X-lea Festival Cultural Studenţesc
Internaţional care s-a desfăşurat la Lille, Franţa, în perioada 7-17 septembrie. La festival au
participat 25 formaţii din 30 ţări. În 1965 a fost creată o nouă categorie a propagandiştilor,
cea a lectorilor, iar în 1967 a fost creat Sectorul de Lectori pe lângă CC al PCR. Principalul
obiectiv al acestora era să se ocupe de propaganda externă. În intervalul 1967-1974 se poate
costata o activitate intensă a acestor actori ai propagandei, mai ales prin schimbul cu care îl
realizau cu alţi lectori din diferite state comuniste. Obiectivele urmărite de către aceştia erau
atât de ordin ideologic, cât şi cultural, economic şi social, din perspectiva dorinţei unei reale
dezvoltări în aceste domenii. În anul 1967, de exemplu, a avut loc un schimb reciproc de
lectori, pe o durată de 10 zile, pe linie de partid, cu state precum: URSS, Bulgaria, Ungaria,
Polonia, Cehoslovacia, Germania, Iugoslavia, Cuba, Coreea, Finlanda, Austria, Italia, Franţa.
Plecând de la aceste schimburi de experienţă atragem atenţia asupra a două vizite, una
efectuată în Franţa, în 1967 şi alta în Iugoslavia, în 1968. Interesaţi fiind de viaţa culturală şi
socială din cele două state, în ianuarie 1967, Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă a
trimis în Franţa, la invitaţia Federaţiei Franceze a Caselor de Cultură a Tineretului, o
delegaţie de trei persoane: Emil Iordăchescu, secretar CSCA, Şerban Rădulescu, consultant al
Consiliului Aşezămintelor Culturale şi Ion Berciu, directorul casei de cultură din Sighet.
Scopul era de a se informa asupra modului de organizare şi de funcţionare al caselor de
cultură şi încercarea de a stabili o cooperare pe viitor, precum şi de a împărtăşi mai multe din
cultura română în aceste instituţii. Programul a cuprins 22 de vizite oficiale, la instituţii de
cultură, inclusiv vizite la instituţii ce se ocupau de organizarea şi îndrumarea activităţilor
caselor de cultură: Ministerul Tineretului şi Sporturilor, Ministerul Afacerilor Culturale,
Federaţia Centrelor Sociale; Munca şi Cultură; Federaţia franceză a cinecluburilor; Federaţia
comunelor rurale. În afara acestor vizite, lectorii români au participat la spectacole de teatru,
muzică, şi au vizitat muzee şi expoziţii. În concluziile acestor experienţe, lectorii au notat că
„viaţa culturală franceză este caracterizată de o diversitate de tendinţe care se caracterizează
în existenţa a numeroase organizaţii şi instituţii de stat sau particulare, laice sau religioase,
naţionale sau regionale, ale diferitelor categorii etnice sau care reprezintă diverse orientări
politice”. Ţinând cont de aceste observaţii, grupul de lectori a făcut o serie de propuneri
pentru îmbunătăţirea organizării caselor de cultură din România, printre care şi elaborarea
unui plan de 10-15 ani pentru construirea de cămine culturale şi case de cultură. Alte măsuri
propuse erau: amenajarea unor „baruri care să poată servi cafea, răcoritoare, dulciuri şi a unor
spaţii de destindere unde să se poată consulta reviste, ziare, să se poată discuta în voie;
dezvoltarea cercurilor existente sau crearea de altele noi precum: cineclub, sonotecă, cerc
foto, de folclor, de croitorie, de stenodactilografie, desen tehnic, de limbi străine acolo unde
nu există universităţi populare. De asemenea, se sugera o mai mare activitate din partea
trupelor de actori profesioniste, în cadrul caselor de cultură. În privinţa artelor plastice se
sugera o modalitate de promovare a tinerilor artişti şi oferirea posibilităţii acestora de a-şi
vinde lucrările. Printre alte sugestii erau menţionate: crearea de biblioteci, aplicarea tehnicii
„valiza culturală” şi instituirea unei diplome de stat de specialitate în domeniul educaţiei
populare care să fie acordată specialiştilor din domeniu şi care să garanteze stabilitatea lor pe
post şi oferirea unui salariu corespunzător. În ceea ce priveşte modalitatea de promovare s-a
sugerat introducerea unui sistem publicitar mai larg privind activitatea şi programul acestor
case. În privinţa colaborării cu alte state pe acest domeniu s-a propus crearea unui Centru
Internaţional de Primire al delegaţiilor străine şi stabilirea unui contact cu Federaţia Naţională
a Căminelor Culturale Rurale pentru realizarea unor schimburi de experienţă. Şi nu în ultimul
rând, s-a propus organizarea unui Festival Internaţional al Caselor de Cultură.
Rolul caselor de cultură din Franţa era asemănător cu ceea ce se propunea pentru
aceste instituţii în România, şi anume „de a uniformiza sensurile culturale, în sensul de a
moderniza activităţile culturale şi de a le adapta la noile interpretări şi reprezentări culturale”.
De aceea, A. Malraux a explicat în Adunarea Naţională din 1959 că în casele de cultură din
Departamentele franceze vor să facă ce se face la Paris, astfel încât „fiecare tânăr de 16 ani să
poată avea un adevărat contact cu patrimoniul naţional şi cu gloria şi spiritul umanităţii”. De
asemenea, existau mai multe tipul de instituţii de acest fel, precum: casele de cultură şi
foaierele culturale. Diferenţa era dată de tipul de activitate desfăşurată. Astfel că, aceste case
de cultură erau construite pe regiuni şi avea drept principala obligaţie asigurarea unui
program de difuzare a operelor culturale. Foaierele culturale aveau drept scop doar asigurarea
animaţiei culturale. O a doua sursă de inspiraţie pentru activitatea acestor instituţii a fost
Iugoslavia. De această dată, vizita a fost făcută în 8-17 mai 1968. Delegaţia a fost condusă de
Gheorghe Pană, prim-secretar al biroului judeţean de partid Braşov şi avea drept obiectiv,
„studierea experienţei organizaţiilor de partid în conducerea şi orientarea activităţii culturale
de masă”. În cadrul vizitei au avut loc şi convorbiri cu Budislav Suskici, membru al
Comitetului Executiv al CC al Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia, cu membri ai conducerii
de partid din Serbia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, ai comitetului orăşenesc de partid din
Zagreb, la Uniunea sindicatelor din Bosnia şi comitetul de partid al Universităţii din Zagreb..
De asemenea, au fost vizitate: Universitatea Muncitorească Moşa Pijade întreprinderea
Jadran-Film şi centrul de Informare culturală din Zagreb, căminele culturale din comunele
Buşeneţ şi Marclin, casa de cultură şi biblioteca publică din Sarajevo.
Casele de cultură din regimul comunist au constituit instituţii de promovare a culturii
populare, de informare a cetăţenilor, dar şi de socializare politică prin cursurile de partid şi
prelegerile pe teme politice susţinute de către lectori. Această ambivalenţă este dată de
utilizarea acestei instituţii ca mod de difuzare a ideologiei şi de educare a individului în
direcţia principiilor de partid. Însă, dincolo de acest scop, în cadrul acestor instituţii s-au
continuat tradiţii populare şi practici populare, ce puneau în valoare universul cultural şi
valoric al individului, în special al celor de la sate, ce nu puteau fi atinse de factorul politic.
De altfel, pentru perioada analizată, în activitatea acestor instituţii factorul puterii s-a resimţit
foarte puţin. De asemenea, în contextul direcţiei politicii interne şi a legăturilor externe din
domeniul cultural, de după 1965, activitatea acestor instituţii au urmat mai degrabă un curs
natural de dezvoltare. Activităţile şi încercările de rezolvare a unor probleme legate de
personal sau de finanţarea caselor de cultură punctează o nevoie naturală a lor de dezvoltare
şi de perfecţionare, ce a venit în concordanţă cu un proces de modernizare şi perfecţionare
instituţională, dar şi valorică, a regimului în acea perioadă. Începând cu anii ’70, prin crearea
unor noi instituţii, precum Consiliul de Cultură şi Educaţie Socialistă, activitatea acestor
instituţii a avut de suferit, dar nu atât dintr-o presiune ideologică, cât dintr-o confuzie
organizatorică, privind autorităţile ce trebuiau să se ocupe de aceste instituţii, o suprapunere a
unor responsabilităţi şi creşterea dificultăţilor financiare. Urmărind tematica şi programul
căminelor culturale şi a caselor de cultură putem întări ipoteza că această liberalizare în plan
diplomatic a României s-a resimţit şi la nivelul societăţii. Activităţile caselor de cultură, în
care indivizii erau antrenaţi erau prea puţin atinse de factorul politic. Programul era centrat pe
activităţi şi manifestări artistice şi pe activităţi de educare şi informare în domeniul tehnic,
lucru ce era util, în special, celor de la sate. Propunerile pentru îmbunătăţirea organizării
caselor de cultură, pe care lectorii le fac în urma vizitelor în Franţa şi Iugoslavia,
demonstrează dorinţa unei reale perfecţionări şi modernizări a acestor instituţii. Prin urmare,
deşi au fost puse sub auspiciile factorului ideologic, aceste instituţii şiau continuat, în cea mai
mare parte, o serie de practici societale ce fuseseră aplicate şi până la acel moment,
constituind, în cele din urmă, un mediu în care principii şi tradiţii populare au putut fi
continuate şi valorificate.