Curs 6

Istoria Textului Biblic

1. Integritatea textului biblic

După ce am vorbit de inspiraţia şi canonicitatea Sfintei Scripturi, se pune o altă

întrebare: oare textul biblic ieşit din mâna Sfinţilor Părinţi s-a transmis până în zilele noastre
integral, oare deţinem noi textul biblic autentic sau nu?
Trebuie avut în vedere că acest text biblic a fost transcris, multiplicat, tradus, în mai
multe limbi şi diferite condiţii. În acelaşi timp trebuie consemnat faptul că în decursul
mileniilor s-a bucurat de graţie dar şi de prigoană. El a fost tălmăcit dar şi răstălmăcit. Pentru a
ne putea documenta în această privinţă trebuie mai întâi să distingem în Sfânta Scriptură două
elemente:
a) elementul esenţial sau dumnezeiesc sau dogmatic
b) elementul formal, verbal sau omenesc.
Pe baza acestor două elemente putem vorbi de o integritate materială sau dogmatică a
Scripturii pe de o parte, şi pe de altă parte de o integritate formală sau verbală.
Pentru stabilirea integrităţii Sfintei Scripturi trebuie să ne folosim de 3 mijloace:
1. în primul rând compararea variantelor textului original
2. compararea textului traducerilor vechi cu textul de azi
3. compararea citatelor sau textelor biblice folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu
textul biblic de azi.
Prin aceste 3 mijloace, din fericire, critica textuală a Bibliei a ajuns la concluzia că
integritatea dogmatică sau materială a Sfintei Scripturi s-a păstrat în schimb, pe ici pe acolo,
integritatea formală sau verbală a suferit mici modificări.

2. Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Majoritatea cărţilor canonice ale Vechiului Testament s-au scris în limba ebraică, cu
excepţia unor părţi sau fragmente din Ieremia, Daniel şi Ezdra, care au fost scrise în limba
aramaică.
Limba ebraică a fost folosită în orient încă de pe vremea patriarhului Avraam, de toţi
descendenţii acestuia şi până la robia babiloniană în 586 î.Hr. Limba ebraică face parte din
familia limbilor semite. Câteva caracteristici ale limbilor semite şi ebraice sunt:
- scrierea începe de la dreapta la stânga
- în scriere se foloseau numai consoane, vocalele subînţelegându-se
- sunt sărace în cuvinte, verbele şi substantivele au la bază un radical sau o temă formată
de obicei din trei consoane, respectiv două trei silabe.

21
 După ce evreii au fost deportaţi în Babilonia ei au trebuit să se integreze în realităţile
politice de acolo, aşa că ei au întrebuinţat limba aramaică care făcea parte tot din familia
limbilor semite.
După întoarcerea din exil, ei vor vorbi limba aramaică. În sec. V-VI d.Hr., o serie de
rabini evrei au simţit pericolul ca limba ebraică, ieşită din uz şi formată numai din consoane,
să nu mai poată fi utilizată, nici măcar de ei. Atunci s-a pus problema înfiinţării şi introducerii
vocalelor în limba ebraică.

3. Istoria şi autoritatea critică a textului Sfânt

Trebuie să precizăm faptul că manuscrisele originale ale Sfintei Scripturi s-au pierdut.
În schimb avem copii sau reproduceri după aceste texte originale. Cel mai vechi manuscris
biblic a fost din sec IX al erei creştine. Au fost unele fragmente puţin mai vechi.
Începând cu jumătatea secolului XIX, după descoperirile de la Marea Moartă, studiile
biblice au intrat în posesia unor texte cu o vechime mai mare de o mie de ani, datează din sec.
II î.Hr. şi sec. III d.Hr. În apropierea Mării Moarte, înspre pustiul Iudeii, la N-V de Marea
Moartă, s-au descoperit aceste manuscrise în: Wadi Qumran, Wadi Murabba-at, Kirbet Mird.
Din aceste descoperiri s-au putut recupera aproape în totalitate textele Vechiului
Testament. Valoarea acestor descoperiri sunt deosebit de importante pentru noi deoarece
comparând aceste texte din sec. II î.Hr. cu textele care le avem azi constatăm că avem o
mărturie evidentă pentru păstrarea integrităţii dogmatice a textului biblic.

4. Cele mai vechi traduceri ale Vechiului Testament

Cea mai veche traducere a Sfintei Scripturi şi totodată cea mai veche transpunere într-o
altă limbă este Septuaginta, care poartă numele şi de traducerea alexandrină, scrisă prescurtat
Lxx. Informaţii despre această traducere găsim în Ep. Pseudo Aristea a faraonului Egiptului
Ptolomeu Filadelful, sec. III î.Hr. În această Epistolă se relatează că bibliotecarul regal din
Alexandria îl sfătuieşte pe Ptolomeu să dispună traducerea legii iudaice în limba greacă pentru
a o deţine în biblioteca respectivă. Faraonul primeşte acest sfat şi îl trimite pe Aristea în
Palestina ca să ceară de la arhiereul Eleazar un exemplar din Tora, plus 72 de bărbaţi
pricepuţi, câte 6 din fiecare seminţie, pentru a realiza traducerea textului Torei, din ebraică în
greacă. Solicitarea faraonului este îndeplinită cu promptitudine. Ajunşi în Alexandria, cei 72
de bărbaţi sunt aşezaţi pe Insula Faros unde se apucă de lucru. Ceea ce a fost miraculos,
relatează această Epistolă, exact în 72 de zile au terminat traducerea Torei, iar toate cele 72 de
exemplare erau identice, de aici rezultă traducerea inspirată. Această Epistolă are o oarecare
doză de legendă, dar în esenţă exprimă o realitate, dorinţa evreilor din Alexandria de a obţine
o traducere a Torei în greacă deoarece limba ebraică nu mai era în uz la ei. O altă certitudine
este că lucrul acesta s-a întâmplat în sec. III, pe vremea lui Ptolomeu Filadelful. Adevărul este
că această traducere a durat mai mult: din sec. III până în sec. II cuprinzând şi cărţile
necanonice, de a căror existenţă nu se ştie decât din sec II. Această traducere sub denumirea
de Septuaginta, a început să se răspândească în spaţiul iudaic. După apariţia creştinismului,
Septuaginta este adaptată de creştini însă deasupra ei planau divergenţe în sensul că
Septuaginta s-a îndepărtat de textul original. Evreii fanatici au luat o atitudine dură faţă de
22
Septuaginta, declarând că actul traducerii Torei în greceşte a fost un act umilitor şi profanator:
„Şi a fost grozavă ziua aceea ca şi ziua în care s-a făcut viţelul de aur”. Pentru creştini
Septuaginta avea din ce în ce o mai mare autoritate. Utilizarea pe o scară tot mai largă a
Septuagintei în primele veacuri creştine a făcut să apară mai multe copii şi în acelaşi timp mai
multe variante încât a apărut acuzaţia că textul Septuagintei conţine multe greşeli şi că pe
unele locuri este corupt. Acest fapt l-a determinat pe Origen să adune toate traducerile, să le
compare şi să scoată la iveală diferenţele aşa apărând lucrarea Hexapla pe 6 coloane:
Coloana I – litere ebraice
Coloana II – litere greceşti
Coloana III – traducerea lui Achila
Coloana IV – traducerea lui Simah
Coloana V – însăşi textul Septuagintei
Coloana VI – traducerea lui Teodotion

Hexapla – este o lucrare imensă pentru vremea aceea: 50 de volume, 12000 de pagini
de aceea nu a putut fi copiată. Exemplarul original s-a distrus în flăcări cu ocazia cuceririi
Cezareei de mahomedani în 632. Totuşi Septuaginta s-a păstrat pentru că Eusebiu de Cezareea
a copiat coloana Septuagintei din Hexapla.
Cele mai vechi manuscrise păstrate din Septuaginta sunt: Codicele Vatican din sec. IV;
Codicele Alexandrin din sec IV; Codicele Sinaiticus din sec. IV; şi Codicele Sfântului Efrem
din sec V. Cea mai veche ediţie a Septuagintei este cea din Poliglota din Alcala 1514-1517.
Cea mai recentă ediţie este cea a lui Rahlfs apărută în 1935 prima dată şi apoi reeditată
aproape din 2 în 2 ani.

5. Alte traduceri greceşti ale Vechiului Testament

După ce evreii au respins traducerea Septuagintei s-a simţit nevoia înlocuirii cu altele.
Dintre traducerile cele mai importante din ebraică în greacă amintim:
a) Traducerea lui Achila – un păgân originar din Sinope din ţinutul Pontului. S-a
încreştinat dar, pe vremea împăratului Adrian, fiind încredinţat de acesta cu lucrările de
reconstruire a Ierusalimului, a făcut cunoştinţă cu iudeii. Pentru a se răzbuna pe creştini, trece
la iudaism, făcând o traducere a Vechiului Testament, din ebraică în greacă, mergând până la
servilism faţă de pretenţiile iudaice, întrucât traducerea lui este o traducere anticreştină.
b) Traducerea lui Simah – după a doua jumătate a sec. II. Acesta a fost de neam
samarinean, trecut la iudaism. Această traducere nu este atât de servilă ca a lui Achila şi pe
alocuri face o traducere liberă, este o traducere etalon.
c) Traducerea lui Teodotion – pe timpul împăratului Comodus, 180-183 d.Hr.
Teodotion ţine o cale de mijloc între cea a lui Achila şi cea a lui Simah.

6. Targumele

Termenul targum, în ebraică, înseamnă traducere liberă sau parafrazare. Ştim că după
cucerirea regatului de Sud de către babilonieni, în 580 î.Hr., majoritatea populaţiei a fost
23
deportată acolo. Aceasta a trebuit să se adapteze condiţiilor sociale din cadrul noului imperiu.
Au trebuit să înlocuiască limba maternă cu aramaica. Faptul acesta a necesitat şi transpunerea
textului sfânt într-o astfel de limbă. Targumele sunt nişte parafrazări ale textului sfânt, din
ebraică în aramaică. În unele locuri, aceste traduceri se îndepărtează atât de mult de original
încât rezultă comentarii.
a) Targumul lui Onkelos, compus în Ţara Sfântă în sec. I – II d.Hr. Se mai numeşte şi
Targumul Babilonean deoarece a fost adaptat de şcoala rabinică din Babilon. Cuprinde cele
cinci cărţi ale lui Moise. Tradiţia spune că Onkelos a fost discipol al lui Gamaliel.
b) Targumul lui Ionatan, definitivat în sec. V şi este şi mai îndepărtat de original.
c) Targumul lui Pseudo Ionatan sau Ieruşalmi I care cuprinde Pentateuhul, plin de
fabule şi greşeli. Limba este plină de neologisme greceşti, ebraice, şi persane.
d) Targumul Ieruşalmi II, cuprinde fragmente din Pentateuh şi datează din sec. VII.
Se mai cunosc şi alte targume la: Psalmi, Iov, Pildele lui Solomon, Rut, Estera,
Cântarea Cântărilor, şi Eclesiastul.

7. Traducerile latine

a) După ce creştinismul s-a răspândit şi la popoarele din Apus, care vorbeau limba
latină, s-a simţit nevoia ca Sfânta Scriptură să fie tradusă şi în limba lor. Cine şi când s-a făcut
prima traducere latină nu se cunoaşte. Fapt sigur este că, creştinismul ajunge în apus în sec. I
şi că, pe timpul lui Tertulian (+240) şi al Sf. Ciprian (+258), creştinii foloseau o traducere
latină. Pe timpul fericitului Augustin se pare că existau mai multe traduceri. Fericitul Augustin
spune că între alte traduceri, să se prefere Itala, fiind mai exactă. Numirea de Itala, dată
acestei traduceri vechi, după fericitul Augustin, a rămas până în zilele noastre. Nu se poate şti
nici timpul, nici locul, nici autorul acestei traduceri. În ce priveşte timpul, criticii sunt de acord
că traducerea a fost făcută pe la jumătatea sec. II. Unii presupun că locul traducerii ar fi în
Africa proconsulară, fiindcă în Italia nu s-a simţit nevoia unei traduceri latine, deoarece în sec.
I şi II, limba bisericească era încă greaca. Această nevoie s-a ivit mai curând în Africa, unde
poporul nu ştia limba greacă, dar unde se vorbea curent limba latină, vulgară. Alţii cred că
traducerea s-a făcut în Italia, de unde şi-a luat şi numele de Itala. Traducerea s-a făcut după
Septuaginta, ceea ce vede din grecismele limbii şi din construcţiile gramaticale greceşti.
b) Diferitele variante de texte apărute în latină l-au determinat pe Papa Damasus să-l
cheme pe Fericitul Ieronim să interpreteze o lucrare de traducere a Bibliei direct din limba
ebraică în latină. Fericitul Ieronim a plecat în Ţara Sfântă şi s-a stabilit la Betleem, unde timp
de aproape 10 ani, învaţă limba ebraică şi se familiarizează cu obiceiurile iudaice. În 390
începe traducerea Vechiului Testament, după originalul ebraic, în latină. Lucrarea durează
timp de 15 ani, până în 405. Interesant că această traducere din ebraică este primită de
conducerea bisericii şi de populaţia de rând cu rezervă, cu critică. Împotriva ei a reacţionat
Fericitul Augustin. La scurt timp traducerea a fost primită de tot mai multă lume pe
considerentul că a fost scrisă într-o limbă mai accesibilă, latina uşoară. Datorită desei şi vastei
întrebuinţări, traducerea Ieronimă a ajuns, în scurtă vreme, cea mai populară, mai uzuală,
rămânând cu numele de Vulgata.

24
 Datorită întrebuinţării ei într-o scară largă, datorită multor copieri care s-au făcut, au
dat naştere unor greşeli, unor interpolări care ameninţau însăşi conţinutul textului. De aceea, la
câteva secole, s-a impus o rescriere a Vulgatei. Primul a fost învăţătorul Alcuin, în sec. XI.
După aceea, s-au încercat, în sec XIII şi în continuare, dar nu s-a reuşit, identificarea textului
original. Cu toate acestea, Sinodul Tridentin, în 1546, a declarat textul Vulgatei ca text oficial
şi autentic al Sfintei Scripturi, pentru Biserica Apuseană. Cei mai vechi codici datează din sec.
VII - VIII unde s-a păstrat Vulgata.

8. Traducerile siriene

Limba siriană este o ramură a limbii semitice. Centrul culturii siriene este Edesa,
unde au existat două şcoli celebre una siriană şi una persană. În primul mileniu creştin sirienii
au apelat la monofizitism, iar perşii la nestorianism. Sirienii au avut de timpuriu o traducere a
Sfintei Scripturi pe care o numeau Peşitto care înseamnă „simplu”. Nu putem şti cu precizie
unde şi când s-a realizat, ceea ce constatăm este că, în sec. IV era considerată ca o limbă
destul de veche. Majoritatea specialiştilor spun că s-a realizat în sec. II, în Edesa. Traducerea
ei se presupune că s-a făcut după textul ebraic.
Prin sec VI, Filoxen încredinţează horepiscopului Policarp efectuarea unei traduceri
a Vechiului Testament şi Noului Testament după Septuaginta. Deoarece Peşitto era
întrebuinţată de sirienii ortodocşi, această traducere a fost cerută de sirienii iacobiţi. Din
această traducere s-au păstrat numai câteva fragmente.

9. Alte traduceri vechi ale Sfintei Scripturi

a) Traducerile copte sau egiptene.

Limba coptă s-a dezvoltat din vechea egipteană, face parte din familia limbilor
hamitice înrudită cu limbile semitice. Limba coptă avea 5 dialecte:
1. Dialectul sahidic sau teban
2. Dialectul bohairic vorbit în Nord
3. Dialectul faiumic vorbit în regiunea Fajun
4. Dialectul memfitic propriu-zis în Memfis
5. Dialectul acmimic vorbit în Persepolis
Aceste dialecte au fost în uz deodată. Sunt indicii, că în toate aceste dialecte s-au
făcut traduceri ale Sfintei Scripturi deoarece, ni s-au păstrat, până astăzi, fragmente. Se
presupune că, aceste traduceri, s-au făcut în sec. II – III deoarece, Sfântul Antonie, părintele
vieţii monahale din părţile Egiptului, citează din cele 2 testamente biblice şi el nu cunoştea
greaca nici latina.
b) Traducerea armeană.
La început, Biserica armeană se folosea de limba siriană. Cea dintâi traducere a
făcut-o Patriarhul Isaac ajutat fiind de învăţătorul Mesrob, inventatorul alfabetului armean.
Traducerea în armeană s-a făcut după Peşitto.
c) Traducerea georgiană sau gruzină.

25
 Poporul georgian a primit creştinismul de la armeni în sec. IV. Traducerea armeană
spune că acelaşi Mesrob a introdus şi alfabetul georgian şi a făcut o traducere în limba
georgiană după armeană.

d) Traducerea etiopiană
Creştinismul în Etiopia a fost răspândit de Frumenţiu şi Edesiu în sec. IV. În sec. V,
Biserica Etiopeană era în plină înflorire. Biblia a fost tradusă de Frumenţiu, în sec. IV, potrivit
tradiţiei. Traducerea s-a făcut după Septuaginta.
e) Traducerea gotică
Goţii au primit creştinismul pe vremea când treceau prin teritoriile Subcarpatice, în
timp ce aveau ca Episcop pe Ulfila (310 – 380), care a alcătuit alfabetul, născut pe teritoriul
Daciei din părinţi creştini, dar apoi a trecut la arianism. Fragmente din această traducere ni s-a
păstrat în Codex Ageteus – Upsalensis. Traducerea s-a făcut după Septuaginta.
e) Traducerile slavone.
Apostolii slavilor au fost fraţii Chiril şi Metodiu care, în sec. IX, au depus o vastă
misiune de încreştinare a popoarelor din Balcani. Au tradus pentru prima dată Biblia în
paleoslavă.

10. Traducerile mai noi ale Sfintei Scripturi în limbile europene

Prima ediţie slavonă tipărită a Bibliei a fost în 1581, la Ostrog, în Volhimia. La

începutul sec. IX, se înfiinţează Societatea Biblică, la Petersburg, unde se tipăreşte, în 1712,
Biblia în limba rusă.
În limba ucraineană, prima tipărire este la Pociaev, în 1798. La sârbi, Vechiul
Testament este tipărit la Belgrad, în 1868. În limba cehă, a fost tipărit la Praga, în 1848. În
limba bulgară, Vechiul Testament s-a tradus şi tipărit în 1862, la Constanţa iar întreaga Biblie,
la Constanţa în 1868.
La polonezi, Biblia este tradusă şi tipărită în 1563. În italiană, prima traducere a
Bibliei apare în 1471, în Veneţia. Prima Biblie franceză apare la Paris, în 1487. În limba
spaniolă, apare în 1790. În limba germană, apare în 1778. În limba germană, primele încercări
de traducere a Bibliei se fac încă din sec. X, dar traducerea Bibliei în germana literară se va
realiza în sec. XVI, de Martin Luther, care, în 1522 – 1533, a tipărit 5 ediţii în limba germană
literară.
La englezi, prima traducere o face pre-reformatorul John Whicliff, dar această
traducere va fi aprobată pentru tipărire abia în sec. XVIII. În limba suedeză, apare în 1540. În
limba olandeză, apare în 1550.
Cea dintâi traducere a Bibliei în limba maghiară, a fost făcută de protestantul Gaşpar
Caroli şi s-a tipărit pe cheltuiala lui Sigismund Racoczi, în 1591. Catolicii unguri vor tipării
pentru prima dată la Viena, în 1826, prin traducerea lui Joan Kalvin.

11. Biblia în limba română

26
 Primele încercări de traducere a cuvântului sfânt, în limba română, datează din sec.
XV şi se identifică cu aşa zisele texte rotacizante, texte maramureşene: Psaltirea Şcheiană,
Codicele voroneţian.
Primele tipăriri ale cuvântului sfânt, în limba română, se identifică cu Psaltirea lui
Coresi, în 1568, 1570 şi 1577. De asemenea, o veche traducere a Bibliei, în română, se
identifică cu Palia de la Orăştie, care datează din 1581, și cuprinde primele două cărţi ale
Pentateuhului. În prefaţa Paliei se spune de fapt că se dă „ pre limba românească 5 cărţi ale
lui Moise Proorocul, 4 cărţi ce se cheamă împărăteşti şi alţi câţiva prooroci”. Palia de la
Orăştie s-a descoperit în comuna Lazu, jud. Bistriţa. Unii cred că s-au tipărit numai cărţile lui
Moise, alţii, tot Vechiul Testament. În Prefaţa Paliei de la Orăştie găsim, pentru prima dată,
cuvântul „român”. Colaboratorii care au lucrat la această traducere: Efrem Zocan, dascăl al
dăscăliei, Ştefan Herce, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, Moise Peştisel
propovăduitor al Evangheliei în Lugoj, Archirie, protopopul Hunedoarei. Traducerea s-a făcut
din limba greacă, ebraică şi sârbă. Nicolae Iorga susţine că traducerea s-a făcut din slavă dar
nu este adevărat.
Şirul traducerilor şi tipăriturilor româneşti este continuat în sec. XVI cu Psaltirea de la
Bălgrad, în 1661, sub Mitropolitul Simion Ştefan (Noul Testament de la Bălgrad în 1648).
Piatra de temelie a cuvântului sfânt, în limba românească, se pune odată cu tipărirea de la
Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino, în 1688. Traducătorul acestei Biblii a fost Arhiereul
Gherman din Nisa Capadochiei, Episcopul Mitrofan al Huşilor, iar meşteri tipografi, fraţii
Radu şi Ştefan Greceanu, au fost şi traducători în acelaşi timp. Nicolae Iorga spune că Biblia
este: „cel dintâi document de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”.
A doua traducere a Bibliei în română s-a făcut la Blaj, în 1795, începută de Episcopul
Petru Pavel Aron, continuat de Samuil Micu Clain şi de Episcopul Ioan Bob.
Următoarea ediţie în limba română este scoasă de Societatea Biblică Rusească, la
Petersburg, în 1819.
Următoarea ediţie este Biblia de la Buzău, în 1854, sub Episcopul Filotei, în 5
volume.
Următoarea ediţie a Bibliei este Biblia lui Şaguna, care a văzut lumina zilei cu ocazia
Rusaliilor din 1858, ediţie ilustrată.
Următoarea ediţie a fost scoasă de Societatea Biblică Britanică, la Budapesta, în 1863.
În 1913, la Bucureşti, apare pentru prima dată Mica Biblie, tipărită de Episcopul
primat Nicodim. În 1914, apare, iarăşi, o ediţie a Bibliei, integrală, cu aprobarea Sinodului.
În 1936, apare o nouă ediţie la traducerea căreia s-au ostenit Gala Galaction şi Vasile
Radu. În 1936, la mănăstirea Neamţ, apare Biblia ilustrată, ilustraţii la care au contribuit I.
Ştefănescu. În 1938, este realizată o nouă ediţie îmbunătăţită a Bibliei. O altă ediţie, în 1944,
sub Patriarhul Nicodim al României. Următoarea ediţie a fost în 1975. Apoi, în 1982, sub
patriarhul Justin. În 1988, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la tipărirea Bibliei din 1688, a
apărut o nouă ediţie, de fapt, s-a reeditat Biblia lui Şerban Cantacuzino.

27