28 februarie 2021

Nu există practic nimeni care să nu fi aflat despre războiul troian, ori despre calul troian ori fără
să fi citit Iliada lui Homer, care a fost scrisă în jurul anului 760 î.Hr. Cu toate acestea, locația orașului Troia
și faimoasa bătălie care a avut loc acolo s-au pierdut în istorie timp de milenii. În continuare, vă invit să
aruncați o privire în minunata poveste a descoperirii anticei cetăți.

Războiul troian a început în jurul anului 1250 î.Hr. și, pe de o parte, se afla o coaliție de state
grecești sub conducerea regelui Agamemnon din Micene. De cealaltă parte, se afla o coaliție de state în zona
Dardanele, aflate sub conducerea regelui Priam al Troiei. Lucrul care a declanșat totul a fost atunci când
soția fratelui regelui Agamemnon, Helena, a fugit cu Paris, un prinț al Troiei.

Pentru a o readuce pe Helena și a pedepsi Troia, grecii au trimis o flotă vastă și au înființat o
tabără în afara zidurilor Troiei. Bătălia a durat timp de zece ani, cu eroii Ahile și Ajax murind de partea
grecilor, iar Hector și Paris murind de partea troiană.

Imaginația aheilor a fost cea care a reușit să le aducă victoria. Emblema Troiei a fost calul, așa că
aheii au construit un enorm cal de lemn și l-au lăsat pe câmpia troiană, ca mai apoi prefăcându-se că
navighează. Crezând că acel cal imens este un trofeu de victorie, troienii l-au tras în interiorul zidurilor
orașului lor, care rezistaseră deja timp de zece ani. Ceea ce troienii nu știau era că, în interiorul calului, se
afla o echipă de războinici selecți aheeni, printre care și Odiseu.
1
 Sub învăluirea nopții, soldații greci și-au părăsit ascunzătoarea, pârjolind Troia. Cetatea a fost
arsă din temelii, și mulți dintre locuitorii anticei cetăți și-au pierdut viața, inclusiv fiica cea mică a regelui
Priam, Polyxena, care a fost sacrificată de ahei.

Heinrich Schliemann din Mecklenburg, a auzit pentru prima oară povestea anticei cetăți și a
vestitului război de la tatăl său, spunându-i, în final, că nimeni nu știe unde se afla Troia antică. Părăsind
școala timpuriu, Schliemann lucra într-un magazin alimentar când l-a auzit pe un om beat recitand Iliada lui
Homer. Imaginația lui a fost din nou aprinsă.

După un stagiu de muncitor pe mare, Schliemann s-a mutat la Amsterdam, unde a început să
studieze limbi străine, învățând engleză, franceză, olandeză, spaniolă, portugheză, italiană și rusă. Stăpânirea
tuturor acestor limbi i-a permis lui Schliemann să prospere ca și comerciant de import-export, iar în curând a
adăugat suedeza și poloneza pe lista sa de limbi perfecționate.

La începutul anului 1851, Schliemann a călătorit în California și a înființat o bancă în

Sacramento, care a fost vândută pentru peste 1 milion de dolari în praf de aur în doar șase luni. În timp ce se
afla acolo, în septembrie 1850, California a devenit cel de-al 31-lea stat american, iar Schliemann a primit
automat cetățenia americană. După sosirea sa în Rusia, Schliemann a făcut o altă avere în timpul războiului
din Crimeea ca și antreprenor militar, când a luat avânt piața de săpun (azotat de potasiu), sulf și plumb.

În 1868, când avea 46 de ani, Schliemann a reușit să se retragă din afaceri și să-și urmărească fascinația
pentru găsirea Troiei. A plecat spre Grecia și acolo și-a găsit adevărata comoară - o tânără pe nume Sophia
Engastromenos. Nu numai că era întruchiparea Helenei din Troia, ci și împărtășea obsesia lui Schliemann de
a găsi orașul pierdut.

În acea perioadă, erudiții credeau că Troia zăcea sub o movilă de pământ într-un sat numit
Pınarbașı. Schliemann a ajuns la concluzia că Pınarbașı nu putea fi Troia, deoarece era prea departe de mare,
iar movila era prea mare pentru ca Ahile să-l fi urmărit de trei ori pe Hector în jurul ei, după cum era descris
în Iliada. Apoi Schliemann l-a cunoscut pe Frank Calvert, convins că Troia se afla sub o movilă situată în
orașul modern Hisarlik. Atât de sigur a fost Calvert, încât a cumpărat 8 km2 de movilă. Cu toate acestea, nu
dispunea de suficienți bani pentru a săpa în mod corespunzător situl. Aici intervenea Scliemann.

În aprilie 1870, Schliemann și 100 de muncitori au început să sape movila din Hisarlik și, în
foarte scurt timp, au dezgropat scuturi de cupru, un cazan, capete de topor, pumnale, vaze și cupe de argint
dar și obiecte de teracotă. În cele din urmă, Schliemann a dezgropat nu unul, ci nouă orașe separate care
2
fuseseră construite, unul peste altul, pe același site. Întrebarea era care dintre ele era Troia Iliadei.
Schliemann a stabilit că orașul cel mai de jos era în mod clar epoca bronzului, iar orașul cel mai de sus era
clar roman. În al doilea și al treilea nivel din partea de jos, Schliemann a găsit urmele unui foc mare,
rămășițele zidurilor masive și ruinele unei porți gigantice pe care el a concluzionat că a fost odată Poarta
Scaeană - poarta principală a Troiei.

După mai bine de trei ani de săpături și mutarea a peste 250.000 de metri cubi de pământ,
descoperirile au început să încetinească, iar Schliemann a stabilit data de 15 iunie 1873 ca fiind ultima zi de
săpături. Cu o zi înainte de termen, ceva din pământ i-a atras atenția lui Schliemann Imediat, a apucat șalul
soției sale și a sărit în sit. Acolo, după cum susține acesta, exista un tezaur de obiecte de aur - inclusiv
diademe, broșe, lanțuri, farfurii, nasturi ori brățări. Schliemann și-a împodobit mireasa cu cercei, coliere și
brățări aurii, care a și fost surprinsă într-o faimoasă fotografie.

Oricine ar fi crezut că Schliemann se va opri acum, nu l-a cunoscut personal. Acesta și-a fixat ca
obiectiv dezgroparea mormântului regelui Agamemnon. Începând să sape în Micene în august 1876 până în
decembrie a aceluiași an, au fost descoperite 15 schelete situate în mai multe morminte. Corpurile erau
acoperite cu aur și bijuterii, inclusiv diademe, 700 de frunze de lauri aurii și ornamente în formă de animale,
flori, fluturi, lei, războinici, grifoni, căprioare ori porumbei.

Corpurile găsite au fost, de asemenea, acoperite cu măști de aur, inclusiv una pe care Schliemann
a numit-o "Masca lui Agamemnon". De asemenea, ele mai aveau alături și cuțite de aur, despre care se
spunea că protejează purtătorul în timpul morții. Abia mai târziu s-a stabilit că acestea nu erau trupurile lui
Agamemnon și ale prietenilor săi, ci cele ale regalității care trăiseră cu 300 de ani mai devreme. Schliemann
a continuat să excaveze la Tiryns și s-a întors la Troia de mai multe ori. Schliemann a murit la Napoli, în
Italia, în ziua de Crăciun din 1890, fiind înmormântat la Atena.

În 1996, guvernul turc a creat un parc național istoric de 53 km2 la Hislarlik. În 1998, parcul a
devenit un patrimoniu mondial UNESCO.

3
27 februarie 2021

Marie Curie, cunoscută sub supranumele de "mama fizicii moderne", a murit de anemie aplastică,
o afecțiune rară legată de nivelurile ridicate de expunere la faimoasele sale descoperiri - elementele
radioactive poloniu și radiu.

Curie, singura femeie care a câștigat premiul Nobel în două domenii diferite (fizică și chimie), a
continuat cercetările fizicianului francez Henri Becquerel, care în 1896 a descoperit că elementul uraniu
emite raze.

Marie Curie împreună cu soțul ei fizician francez, Pierre, au descoperit un nou element radioactiv
în 1898. Cei doi au numit elementul "poloniu" după Polonia, țara natală a lui Marie.

Cu toate acestea, după mai bine de 100 de ani, o mare parte din obiectele personale ale lui Curie -
inclusiv hainele, mobilierul, cărțile de bucate și notele de laborator, rămân contaminate de radiații.

Considerate ca fiind comori naționale și științifice, caietele de laborator ale lui Curie sunt
depozitate în cutii căptușite cu plumb la biblioteca națională a Franței din Paris. În timp ce biblioteca
permite vizitatorilor să vizualizeze manuscrisele lui Curie, toți oaspeții sunt obligați să semneze o declarație

4
pe proprie răspundere și să poarte echipament de protecție, deoarece toate articolele sunt contaminate cu
"radiu 226", care are un timp de radiație de aproximativ 1.600 de ani.
Corpul lui Curie este, de asemenea, contaminat de radiații și, prin urmare, a fost așezat într-un
sicriu căptușit cu aproape un centimetru de plumb.

5
26 februarie 2021

Istoria este plină de narațiuni problematice. De exemplu, Columb nu a descoperit America (asta în
cazul în care se poate "descoperi" o țară în care deja locuiesc milioane de oameni). Dovezile arheologice au
arătat că așezările vikinge nordice existau în Newfoundland încă din anul 1000. Pe măsură ce timpul trece,
călătoria lui Columb din 1492 pare a fi trecută pe locul trei. Un nou raport publicat în revista "American
Antiquity" detaliază descoperirea unor mărgele venețiene de la mijlocul secolului al XV-lea, din perioada
renascentistă, în siturile arheologice din Alaska.

Michael Kunz și Robin Mills descriu că "mărgele" din sticlă albastră venețiană au fost găsite în
trei situri eschimose preistorice târzii din cercul polar. Margelele comerciale erau mărgele de sticlă utilizate
frecvent de comercianții venețieni din secolul XVI. Popoarele indigene din America nu aveau sticlă
materială, astfel încât mărgelele erau considerate articole valoroase pentru comerț. Fiind capitala sticlei din
Europa, multe astfel de mărgele au fost produse în Veneția - cunoscute sub numele de "sticlă de Murano". În
timp ce cercetătorii au fost încântați să găsească mărgele pe teritoriul Alaskăi, adevăratul lor sens a devenit
evident doar după efectuarea testelor științifice.

Comercianții italieni medievali tranzacționau frecvent cu comercianții bizantini și otomani, care

duceau produsele europene spre est. De acolo, mărfurile parcurgeau direcția pe faimosul Drum al Mătăsii.
Margelele probabil au călătorit către China, trecând în cele din urmă către oamenii din ceea ce este acum

6
Chukotka Autonom Okrug (o zonă federală a Rusiei). De aici, mărgelele trebuie să fi traversat strâmtoarea
Bering cu barca - o călătorie de doar puțin mai mult de 80 de kilometri.
Călătoria mărgelelor de sticlă din Veneția tocmai în Alaska sugerează că acest comerț și această
călătorie de peste strâmtoarea Bering - între Europa și America - necesită studii suplimentare. Se prea poate
ca "descoperirea" continentului american să nu fi fost întocmai precum se povestește, și nu atât de izolat
precum se crede.

Folosind datarea cu carbon, cercetătorii au descoperit mărgele de sticlă venețiene în Alaska, care
datează de la mijlocul secolului al XV-lea, cu zeci de ani înainte ca Cristofor Columb să ajungă în Bahamas.

7
25 februarie 2021

Era 25 februarie 1866 când, la doar 16 ani, Mihai Eminescu își făcea debutul literar cu poezia
"De-aș avea", în revista "Familia".

Având numai câteva apariții până în acea clipă, revista "Familia" era coordonată de către Iosif
Vulcan care, la începutul anului 1866, primește la redacție o scrisoare împreună cu câteva poezii ale unui
elev din Cernăuți, semnată de Mihail Eminovici. Elevul "privatist" (după cum se recomanda chiar el însuși)
a avut rugămintea de a i se publica în noua revistă primele sale încercări poetice.

Fiind surprins într-un mod plăcut de ambițiosul tânăr de doar 16 ani, Iosif Vulcan decide ca în
numărul 6 din 25 februarie (9 martie) 1866, să-i publice poemul "De-aș avea" - una din poeziile pe care
Eminovici i le-a trimis. Alături de poezie, se regăsea și o notă de încurajare a lui Vulcan: "Cu bucurie
deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice
trămise nouă ne-a surprins plăcut". A fost începutul drumului plin de glorie pe care a pășit poetul emblemă.

Tot atunci s-a petrecut și transformarea numelui din "Eminovici" în "Eminescu". Fără a-i acorda
nici o explicație, Iosif Vulcan și-a arogat dreptul de "româniza" numele tânărului. Chiar dacă probabil a avut
unele semne de întrebare ori de îndoială, poetul a acceptat cu ușurință noua formă stilizată a numelui său.
Din acel moment tot ce a publicat, a făcut-o sub denumirea de Mihai Eminescu.

8
"De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;
De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;
De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor."

9
24 februarie 2021

Bătrânii din popor spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, numite Dochia,
despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi că însuşi Traian, împăratul romanilor, ar fi dorit-o de
soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul
cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe - rămânea înmărmurit de
frumuseţea ei.
Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la
păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele
lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, iar
Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din
adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră
îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite. A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca
dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă mireasma
delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un
glas duios de fluier se auzea în depărtări.
Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba
din zi în zi. La 9 luni de la întâmplarea cu ceaţa muntelui, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete.
Ursitori şi naşe i-au fost patru zâne - Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar
10
ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă iubirea, dăruindu-i
prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului căldura
iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de
urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu
sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu cusut cu perle. Straiul era astfel conceput încât
creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe
munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi
iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori
chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de
adevăr în cele afirmate de fete.
Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui,
în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă. Adevărul este că, o perioadă de timp,
nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe,
albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit,
băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze.
Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins
învăţătura tainică de a citi în Cartea Secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu
păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.
Când a revenit în lume, oamenii l-au primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea
iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat. Bărbaţii îl
îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el.
Asta până într-o zi, când un bătrân a dezvăluit secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie
spre 24, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub
jurământ. Bătrânul a rupt tăcerea întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub
legământul făcut, de a păstra taina dragostei.
Legenda spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri
învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a
chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică,
numită Năvalnic. Astfel, Dragobete, zis şi Năvalnic, doarme în "carnea" tatălui, renăscând la fiecare început
de primăvară. Şi în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea
magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin planta. E un semn de preţuire şi de
aducere aminte a celui care a fost Dragobete, zeul iubirii la români.

11
 Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi
încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că
era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de
piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi
i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră pentru a fi veşnic împreună.

Să vă iubiți veșnic!

sursa foto: Adolph Chevallier, "Old Romania";

12
23 februarie 2021

O fi ușor de zămislit un pui de om când e dorit,

Dar cât de greu e să ți-l crești, să-l întărești, să-l șlefuiești,
Să știi că sub un fir de vânt nu se apleacă la pământ,
Sau chiar dacă s-ar apleca să știi că se va ridica.
E-așa frumos când e micuț, un îngeraș în legănuț,
Când vorba-ncepe să îngâne, când șade numai lângă tine
Cu mâinile pe după gât, când lumea lui ești tu și-atât,
Când zâmbetul îi prisosește și nici nu știe la ce crește.
E o comoară-ntre comori, cu primii lui doi dințișori,
Cu nasul cât un năsturel, gurița cât un mugurel,
Cu plete rare, mătăsoase și cu fălcuțele pufoase,
Cu ochișori limpezi, mirați și-atât de des înlăcrimați.
Dar cât de greu când plânsul său va revărsa în plânsul tău,
Când vei simți, printre suspine, durerea lui cum doare-n tine,
Când seva neodihnei tale va fi hrana odihnei sale
Și câtă veghe-al apăra de însăși inocența sa!
Mirosul lui de prunc curat, pe suflet îți va fi-ncrustat,
13
O să-l adormi la sân cântând, sau pe picioare legănând,
Va râde cu îngeri-n somn, de parcă n-ar fi pui de om,
Ci pui de Dumnezeu, plăpând, Hristos în poala ta crescând.
Dar când va face primul pas va fi întâiul bun rămas,
Cu fiecare pas ce vine se va îndepărta de tine,
Cu fiecare clipă-n parte va fi c-o clipă mai departe,
Și-n orișice îmbrățișare va fi un strop de-ndepărtare.
Va fi acea iubire pură, neîntinată de măsură,
Izvor de har și de puteri,cea mai adâncă-ntre dureri,
Blagoslovită în rugi sfinte, stăpână-n suflet și în minte,
Balanța între rău și bine, cu mult mai tare decât tine.
Căci pruncul tău nu e al tău, e-un suflet dat de Dumnezeu,
Dar din Iubire spre Iubire, o jertfă mai presus de fire,
De treci prin Rai, de treci prin Iad, să-l ocrotești cu-același drag
Până ți s-ancheiat zidirea... și-atunci ți-ai împlinit menirea!

"Acea iubire pură", de Liliana Burac;

sursă foto: "Un momento tranquilo", de Charles Baugniet (1814 - 1886);

14
22 februarie 2021

În iarna anului 1868 a luat naștere unul dintre cei mai mari artiști români, supradenumit "poetul plastic al
florilor" - Ștefan Luchian.

După cum spunea și ilustrul filosof, doctor și critic literar, Tudor Vianu, "viața pictorului nu a fost
lipsită de durerile pe care marii artiști le îndură". Tot el spunea despre Ștefan Luchian că "era un adevărat
revelator al sufletului românesc".

"Urmașul lui Nicolae Grigorescu", după cum declara el însuși, Ștefan Luchian i-a călcat pe urme
în ceea ce privește învățarea, studiind atât la Paris, cât și la Munchen. Aici, el a fost influențat de curentul
impresionist folosit în operele lui Lacroix ori Courbert, curent la modă în acele vremuri.

După terminarea studiilor, în 1893 Ștefan Luchian revine în țară unde este nevoit fie să realizeze
panouri pentru vapoare, fie să zugrăvească biserici, fie să picteze icoane și să le vândă - toate acestea pentru
a se întreține.

Anul 1900 a venit ca un șoc. Artistul se îmbolnăvește de scleroză multiplă, la frageda vârstă de
doar 31 de ani, care îl duce la paralizie și la incapacitatea de a picta.
15
 Îndurând chinuri cu adevărat groaznice, Ștefan Luchian nu renunță nici măcar un moment la
pictură.

În 1905, singurul tablou pe care acesta l-a vândut, a fost cel cumpărat de către profesorul său -
Nicolae Grigorescu.

Deși nu apucă din păcate să cunoască succesul real al muncii și determinării sale, Ștefan Luchian
s-a bucurat totuși de un cerc restrâns de admiratori.

Un pictor profund național, înzestrat cu o știință a tuturor înfățișărilor țării și a oamenilor ei,
Ștefan Luchian moare în 1916 cu pensula legată de încheietura mâinii, lăsând în urmă capodopere care vor
dăinui pentru eternitate.

16
21 februarie 2021

La 21 februarie 1907 izbucnea celebra "Răscoală a Țăranilor". Cauzele au fost multiple şi au

derivat din contradicţiile sistemului agrar românesc bazat pe marea proprietate moşierească, pe nedreapta
împărţire a pământului, pe creşterea arenzilor ţărănimii şi nu în ultimul rând pe abuzurile marilor arendaşi,
care atingeau cote inimaginabile.

Sistemul de învoiri agricole cu moşierii, la care ţăranii erau nevoiţi să apeleze din cauza lipsei de
pământ, îi strângea "ca un cerc de foc". De exemplu, într-o plângere din 1902, obştea sătenilor din
Întorsătura-Dolj arăta: "Sunt opt ani de zile trecuţi, de când suportăm cele mai mari chinuri din partea
domnului Pantelimon Constantinescu, arendaşul acestei moşii".

În timp ce exportul de grâne româneşti aducea venituri crescânde moşierilor şi arendaşilor, marea
masă a ţăranilor se afunda în sărăcie şi datorii.

Obiectivul luptei ţăranilor a fost acelaşi peste tot, chiar dacă uneori aceştia nu s-au exprimat la fel:
înlăturarea exploatatării moşiereşti şi obţinerea în stăpânire a pământului pe care îl munceau de veacuri, de
aici strigătul "Vrem pământ !", sub semnul căruia s-a desfăşurat lupta.

17
 În paralel cu incendierea, ţăranimea a trecut la distrugerea sistematică a conacelor şi au început
să-şi împartă pământurile. Populaţia nevoiaşă, în anumite locuri, a fraternizat şi ea cu răsculaţii. De exemplu,
la Alexandria a luat parte la revoltă şi o unitate de rezervişti, iar în unele zone rezerviştii şi soldaţii aflaţi în
concediu au devenit conducători ai grupurilor de ţărani, la fel şi învăţătorii sau preoţii. Oraşe precum Bacău,
Craiova, Giurgiu, Buzău sau Piteşti au fost atacate de coloane formate din zeci de răsculaţi, care s-au izbit de
rezistenţa Armatei. Astfel, au fost omorâţi un număr mare de ţărani, în timp ce alţii au fost torturaţi, fiind
pusă în acţiune şi artileria care a bombardat numeroase sate în judeţele Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj şi
Mehedinţi. În cele din urmă revolta a fost înăbuşită în sânge de către guvernanţii vremii, care au pactizat în
vederea salvării poziţiilor moşierimii şi ale burgheziei.

Ţăranii analfabeţi şi săraci, în mare parte, erau păcăliţi la împărţeala pământurilor şi exploataţi de
moşieri şi arendaşi. Era ultima mare răscoală ţărănească din Europa. Autorităţile au fost depăşite total de
această amplă mişcare ţărănească. Guvernul conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a clacat. La
12 martie 1907 a fost ales un nou guvern, liberal de această dată, condus de D.A. Sturdza. Generalul
Averescu, viitorul erou al primului război mondial devenea ministru de război iar Ion I.C. Brătianu era
numit ministru de interne. Averescu şi Brătianu s-au întâlnit şi au elaborat planul de înăbuşire a răscoalei. În
10 zile cea mai mare răscoală ţărănească a secolului XX a fost înăbuşită în sânge.

Planul a fost întocmit fără ezitare. Noul Guvern a decretat mobilizare generală, iar trupe de
infanterie şi cavalerie au fost comasate în calea ţăranilor sau trimise contra lor. Inclusiv artileria era inclusă
în acest plan de acţiune. Generalul Averescu explică cum s-a pus la punct acest plan într-un memoriu adresat
patriarhului Miron Cristea. "În ziua de 13 martie, înţeleptul nostru suveran de atunci regele Carol I mi-a
făcut înalta cinste de a-mi încredinţa conducerea Ministerului de Război, pentru restabilirea ordinei în ţară,
acordându-mi şi întreaga sa încredere.Mi-am întocmit numaidecât planul de acţiune în cursul unei singure
săptămâni, după punerea lui în aplicaţiune, ordinea era restabilită.La prima şedinţă a Consiliului de Miniştri,
preşedintele de minister m-a înştiinţat că Parlamentul m-a împuternicit să proclam starea de asediu. Am luat
act de această comunicare, dar am declarat că nu am deloc intenţiunea să uzez de starea de asediu şi faptele
au dovedit că în adevăr măsurile de rigoare înrăutăţeau în loc de a îmbunătăţi starea de lucruri", se arată în
acest memoriu.

Deşi nu s-a dorit luarea măsurilor prevăzute de starea de asediu, lucrurile au scăpat de sub control.
Primii morţi au apărut la Botoşani, când s-a tras asupra ţăranilor şi mahalagiilor care atacaseră corpul de
soldaţi care păzea bariera târgului Botoşani. În urma tirului, au murit patru oameni şi alţi şapte au fost răniţi.
Cele mai grave incidente au avut loc în Oltenia, acolo unde Corpul I de armată condus de generalul Petru
Năsturel a făcut prăpăd în satele de răsculaţi. Însăşi generalul Averescu a notat atrocităţile şi a luat măsuri.
"Din nenorocire, comandantul Corpului I de armată influenţat de teroarea care cuprinsese pe arendaşii şi
18
proprietarii din Oltenia, a dat din iniţiativa sa ordine foarte severe care aplicându-se au provocat o reacţiune
cu adevărat sălbatecă. Au fost incendieri, omoruri, schingiuiri, violuri de femei şi fete, în sfârşit orori. Cum
am aflat de acest lucru, am dat ordin prin telegraf a se pune capăt oricărei acţiuni de reprimare fără
aprobarea mea personală şi tot prin telegraf am chemat pe cei doi comandanţi de divizie pentru a le cere
socoteală pentru derogarea de la ordinele şi instrucţiunile mele", preciza Averescu în acelaşi memoriu.

Omorurile au început în toată ţara în ciuda apelului la moderaţie, despre care vorbea Averescu.
"Sectorul regimentului 5 roşiori. În Salcia împuşcat 5 capi de răscoală, distrus casele a trei răsculaţi. În
Cătunele împuşcat 3 capi de răscoală. În Pristol împuşcat 7, distrus 5 case. În Gârla Mare împuşcat 3, distrus
12 case. În Jiana Veche împuşcat 5, distrus 4 case. Restul satelor linişte", se arată în raportul generalului
Lambrino către Ministerul de Război şi Ministerul de Interne. Era doar o mică parte din acest raport şi din
totalul celor împuşcaţi şi a caselor de ţărani distruse. Istoricii arată că s-au folosit şi tunurile.

"Atât în timpul răscoalei, cât şi după înăbuşirea acesteia, s-a desfăşurat o amplă campanie de
pedepsire a capilor răscoalei, precum şi a satelor în care s-au înregistrat cele mai mari violenţe. Pentru
intimidarea ţăranilor s-a tras cu tunurile asupra acestor sate, distrugându-se numeroase gospodării", scria pe
pagina sa personală de internet profesorul universitar doctor Ioan Scurtu. După 10 zile, cu soldaţii şi
tunurile, ţara a fost "pacificată" iar regele Carol I mulţimea armatei care din punctul său de vedere s-a ridicat
la înălţimea chemării sale.

sursa foto: Octav Băncilă, "1907";

19
20 februarie 2021

La mulți ani rapsodului român cu voce de aur - Grigore Leşe! Ferice de noi că s-a născut pe
meleagurile noastre un talent cum puține se nasc pe întreg pământul.

"Când m-o făcut mama era omătu' până-n brâu şi crâşcau gardurile de frig, era în Făurarul anului
'54, seara, pe la şapte ceasuri. Mi-a povestit că atunci când m-o spălat prima dată mi-o pus în apa aceea un
bănuţ de argint, cu gândul să am glas atunci când oi creşte. Asta a fost dorinţa ei de când am venit pe lume.
Iar mama, când o văzut că pot hori, o fost fericită".

fragment din "Acum știu cine sunt", de Grigore Leșe, Editura Humanitas, București, 2013, p. 11;

20
20 februarie 2021

Pe la începutul secolului trecut, lui Brâncuși i s-a propus să ridice o statuie lui Spiru Haret, iar
sculptorul a cioplit o formă care semăna cu o fântână. Întrebat apoi "ce e aia", Brâncuși a răspuns că e Spiru
Haret, fiindcă pentru noi, românii, Spiru Haret a fost fântâna spiritului românesc. Oficialitățile vremii n-au
fost de acord, iar acea construcție, cum se știe, a rămas cu denumirea de "Fântâna lui Narcis".

Ideea de fântână, de izvor, l-a frământat pe Brâncuși încă din tinerețe. De la el am învățat (...) să
extragem numai esența din lucrurile simple, altminteri care sunt cel mai greu de găsit, deși ele se învârtesc
tot timpul în jurul nostru, dar puțini sunt cei care le și văd sau știu să le selecteze.

Brâncuși, prin toată opera lui, a gândit numai în simboluri, parabole și aforisme, nu în lucruri
concrete. El nu s-a jucat (...) cu formele, ci cu ideea. Vorba lui Camil Petrecu: el a văzut idei. De aci
probabil conștiința și dorința de-a revoluționa arta, de-aci probabil și-a propus să facă ceea ce nu mai făcuse
nimeni până la el, pe bună dreptate fiind numit și recunoscut apoi ca părinte al sculpturii moderne.

sursa: Jean Băileșteanu, "Fântâna lui Brâncuși", în Brâncuși (număr aniversar cu ocazia împlinirii a 140 de
ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși), nr. 1, 2016, p. 215;

21
19 februarie 2021

19 februarie 1876 este data când, la Hobița, s-a născut infinitul. "Aş vrea ca lucrările mele să se
ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente
născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi
prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii".

Fără îndoială, Brâncuşi s-a impus de la bun început ca o conştiinţă artistică novatoare. Opera lui
Brâncuşi – absolut originală – a uluit de la bun început, ducându-i-se vestea mai înainte ca înţelegerea
adevăratelor ei dimensiuni să se fi produs printre contemporani.

Puterea creatoare a lui Brâncuşi stă în spirit. La el zborul e fusiform, ţintind parcă imensitatea de
dincolo de cer. Şi mărturiseşte chiar el: "N-am căutat de-a lungul întregii mele vieţi decât să redau esenţa
zborului. Zborul, ce fericire!".

În carnetul său de schițe, studentul Brâncuși notase: "Arta nu este o întâmplare". Această cugetare
o va ilustra prin întregul său parcurs artistic, în care nimic nu a fost întâmplător.

22
 În 1904, tânărul de 28 de ani a plecat din țară, ajungând la Paris fără "alte mijloace decât
cunoștințele însușite" la școlile din patrie. A petrecut doi ani la Ecole Nationale des Beaux-Arts în atelierul
lui Antonin Mercié, iar între 24 martie și 27 aprilie 1907 a frecventat atelierul lui Auguste Rodin de la
Meudon. S-a gândit atunci – după cum îi va mărturisi inginerului Gorjan peste ani – "Ce-aș fi putut face mai
mult decât Rodin și la ce bun?". S-a hotărât deci să-și croiască o cale a sa.

Venise din țară cu o adevărată zestre de înțelepciune și cult al frumosului, acumulată de milenii în
locurile natale. Experiența arhaică o va reedita într-o sinteză superioară, în confluență cu noile idei și
tendințe novatoare ale vremii, aducând prospețime și noutate în sculptura pe care o va revoluționa.

"îl chema Brâncuşi

era mai bătrân şi mai tânăr decât lumea
trăia în toate timpurile în acelaşi timp"
(*versurile de mai sus aparţin autoarei Anise Koltz, din Luxemburg);

23
18 februarie 2021

Venerația efervescentă pentru pisici i-a costat pe egipteni războiul cu primul Imperiul Persan.
Pisicile erau atât de apreciate în Egiptul antic încât pedeapsa pentru uciderea uneia era moartea și, după cum
spune Herodot, egiptenii prinși într-o clădire în flăcări ar fi salvat pisicile înainte de a se salva sau de a
încerca să stingă focul. Mai mult decât atât, "toți locuitorii unei case în care o pisică a murit, își vor rade
sprâncenele" - ca semn al durerii lor.

Bătălia de la Pelusium este primul conflict major între înfloritorul Imperiu Achemenid și Egiptul
antic. Purtată în anul 525 î. Hr., lângă Pelusium (*o așezare egipteană importantă aflată în estul Deltei
Nilului), bătălia i-a adus față în față pe liderul persan Cambyses al II-lea și pe faraonul Psametik al III-lea. În
ciuda imensității înfruntării, informațiile despre luptă ne sunt disponibile numai din scrierile autorilor și
scriitorilor antici Herodot și Polyaenus. Chiar și în vremuri antice, conform acestor surse, elementul
psihologic este cel care a decis victoria unei părți.

Potrivit lui Herodot, Cambyses al II-lea a invadat Egiptul după ce a fost insultat de Amasis (*tatăl
viitorului faraon Psametik). Cambyses îi scrisese faraonului Amasis cerând ca soție pe una dintre fiicele
sale. Acesta, nedorind să se conformeze, a trimis-o pe fiica predecesorului său, Apries. Tânăra a fost
insultată de această decizie - mai ales că era o tradiție ca femeile egiptene să nu fie date regilor străini. Când
24
a ajuns la curtea lui Cambyses, și-a dezvăluit adevărata identitate. Conducătorul Imperiului Achemenid l-a
acuzat pe Amasis că l-a înșelat, trimițându-i "o soție falsă". Imediat, și-a mobilizat trupele pentru război.

Fie că această poveste este adevărată sau nu, perșii au atacat în cele din urmă Egiptul. Asirienii
cuceriseră deja țara la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr.

Presupunând că Herodot are dreptate, între declararea de război și lupta în sine, Amasis a murit,
lasând țara în mâinile fiului său Psametik al III-lea. Tânărul faraon trăise în mare parte în umbra marilor
realizări ale tatălui său. Cu toate acestea, când s-a aflat despre mobilizarea persană, el a făcut tot posibilul să
se apere și să se pregătească pentru luptă. Se baza pe ajutorul aliaților greci, care însă l-au părăsit. Mai mult
decât atât, sfătuitorul militar al tatălui său, Fanes din Halicarnas trecuse deja de partea persană. Prin urmare,
noul faraon a rămas singur în fața crizei.

Psametik al III-lea și-a întărit poziția la Pelusium, lângă gura Nilului, și a așteptat atacul persan în
timp ce își pregătea simultan capitala Memphis pentru a rezista unui asediu. Cetatea Pelusium era puternică
și bine aprovizionată, la fel și capitala. Tânărul faraon, care în acel moment domnea doar șase luni, trebuie
să se fi simțit încrezător că ar putea respinge orice atac. Viclenia lui Cambyses este cea care i-a oferit
victoria perșilor.

Polyaenus povestește cum egiptenii rețineau cu succes avansul persan, când Cambyses a schimbat
brusc tactica. Cunoscând venerația pe care egiptenii o aveau pentru pisici, a pus pictura imaginii zeiței
Bastet pe scuturile soldaților săi și, în plus, "s-au aflat în fața liniei sale de front câini, oi, pisici și orice alte
animale pe care egiptenii le iubeau". Egiptenii, văzându-și iubita zeiță pe scuturile dușmanilor și temându-se
să lupte pentru a nu răni animalele din fața inamicului, au renunțat la poziția lor și au fugit.

Mulți au fost masacrați pe teren, iar Herodot relatează că, vizitând terenul luptei, a văzut oasele
încă în nisip. Ba chiar a comentat diferența dintre craniile persane și cele egiptene. Acei egipteni care nu au
fost uciși la Pelusium, au fugit în siguranța în Memphis, dar cu armata persană în urma lor. Capitala a fost
asediată și, în cele din urmă, a căzut după un interval relativ scurt. Psametik al III-lea a fost luat prizonier și
a fost tratat destul de bine de Cambyses al II-lea, până când a încercat să incite la revoltă, fiind executat.

Tot Polyaenus ne spune că nu trebuie să ai niciodată încredere în forțele tale proprii - chiar dacă
sunt mai mari decât ale adversarului, ci în schimb să te pregătești pentru orice contingență. Deși acest lucru
poate fi un sfat solid, refuzul egiptenilor de a-și compromite convingerile - indiferent de cost - este un
detaliu grăitor în înțelegerea a ceea ce a făcut cultura lor atât de admirabilă, și civilizația lor printre cele mai
impresionante.
25
17 februarie 2021

În anul 1925, la trei ani după ce a fost descoperit mormântul (în mare parte intact) lui
Tutankhamun în Valea Regilor de lângă Luxor (din Teba antică), arheologul englez Howard Carter a găsit
două pumnale ascunse în faldurile de material înfășurate în jurul corpului mumificat al faraonului. Ascuns în
învelișurile de pe coapsa dreaptă a faraonului Tut, unul din pumnale avea o lamă de fier cu un mâner de aur.
A doua lamă, găsită lângă abdomenul său, era de aur.

Pumnalul, care se presupunea a avea lama întreagă din fier, a atras instantaneu atenția
arheologilor. Fierul era încă relativ rar în epoca bronzului și era considerat chiar mai valoros decât aurul.
Deși Egiptul antic era bogat în resurse precum cupru, bronz și aur, folosite încă din mileniul al IV-lea î. Hr. -
primele referințe la topirea fierului în valea Nilului datează mult mai târziu, apeoximativ în primul mileniu î.
Hr. Majoritatea arheologilor sunt de acord că puținele obiecte din fier care au fost găsite din Vechiul Regat
al Egiptului (mileniul III î.Hr.), au fost probabil produse din metal meteoric - o substanță pe care egiptenii
din epoca faraonului Tut au numit-o cu venerație "fier căzut din cer".

Examinările anterioare, ale pumnalului de fier găsit în mormântul regelui Tut, în anii 1970 și
1990, au probat posibilitatea ca lama sa să provină de la un meteorit. Concluziile lor au fost neconcludente
sau controversate, în cel mai bun caz. Recent, însă, o echipă de cercetători italieni și egipteni au profitat de
noile tehnologii - în special o tehnică numită spectrometrie portabilă de fluorescență cu raze X - pentru a
aborda o altă tehnică. Conform descoperirilor lor, publicate în anul 2016 în revista "Meteorites and Planetary
26
Science", compoziția lamei de fier, nichel și cobalt "sugerează puternic o origine extraterestră". Mai mult
decât atât, este aproape identic cu compoziția unui meteor găsit în orașul portuar Marsa Matruh, la 240 de
kilometri vest de Alexandria.

Cercetătorii de la Universitatea Politehnică din Milano, Universitatea din Pisa din Italia și Muzeul
Egiptean din Cairo au condus acest studiu, care a comparat fierul lamei găsit în mormântul lui Tut cu 11
meteoriți care au căzut pe o rază de 2000 de kilometri. Realizată în mare parte din fier, plus 10,8% nichel și
0,58% cobalt, lama se potrivea perfect cu meteoritul cunoscut sub numele de "Kharga", care a fost
descoperit lângă Marsa Matruh în anul 2000.

În 2009, un studiu separat a constatat că cele mai vechi artefacte egiptene din fier găsite până în
prezent - nouă mărgele mici datând în jurul anului 3200 î.Hr. descoperite în mormântul Gerzeh din Egipt -
erau făcute din fier meteoritic, care fusese forjat cu grijă în foi subțiri. Autorii studiului speră că examinarea
pumnalului lui Tut va oferi o perspectivă suplimentară asupra utilizării fierului meteoric în timpul tânărului
faraon, și va ajuta arheologii să reconstituie evoluția tehnologiei de prelucrare a metalelor din Egipt și din
aria Mării Mediterane.

La un secol după descoperirea lui Carter, mormântul vechi de 3.300 de ani al lui Tutankhamen
continuă să fie un obiect de fascinație și studiu - ca să nu mai vorbim de controverse.

De asemenea, oficialii antichități egiptene au anunțat că o analiză mai profundă a scanărilor radar
ar putea arăta dacă există material organic sau metal ascuns în spatele pereților mormântului faraonului Tut.
Oficialii au urmărit o teorie controversată - propusă în 2015 de arheologul britanic Nicholas Reeves -
conform căreia mormântul mult pierdut al unei alte icoane egiptene antice - regina Nefertiti, ar putea fi
ascuns în spatele camerei de înmormântare a lui Tutankhamun. Nefertiti a fost soția principală a lui
Akhenaton, predecesorul lui Tut pe tron, și tatăl acestuia.

surse:
- Daniela Comelli & all., "The meteoritic origin of Tutankhamun's iron dagger blade", în Meteoritics &
Planetary Science, vol. 51, nr. 7, 20 mai 2016, pp. 1301 - 1309, disponibil la adresa onlinelibrary.wiley.com;
- Sarah Prutt, "Researchers Say King Tut’s Dagger Was Made From a Meteorite", la data de 3 iunie 2016,
disponibil la adresa history.com (tradus de Andrei Mihai Drăgulin);
- Tom Metcalfe, "King Tut's Dagger Is Out of This World", publicat în 2017, disponibil la adresa
livescience.com;

27
16 februarie 2021

"Repetatele atacuri ale dirijabilelor și aeroplanelor germane asupra Bucureștiului nu au făcut

așezămintelor militare de acolo nici cea mai mică stricăciune. Dimpotrivă, ele au omorât și rănit sute de
persoane civile, cea mai mare parte femei și copii.
Unele din bombe au nimerit atât de bine spitalele, încât s-ar putea presupune că, cu toată crucea roșie
destul de vizibilă, ele au fost luate drept punct de țintă. Mai mulți soldați răniți, printre care și un bulgar, au
fost omorâți; de asemenea, mai mulți îngrijitori de bolnavi și o soră de caritate.
Mă îndoiesc foarte mult că Excelența Voastră, prin aceste atacuri, a avut în vedere tocmai aceste
evenimente. După cât cunosc pe Excelența Voastră, sunt convins că și Excelența Voastră este de aceeași
părere cu mine, că astfel de fapte sunt în strigătoare antiteză cu semnul distinctiv ce onorează aeroplanele.
Acest semn distinctiv – Crucea de Fier – trebuie să fie simbolul virtuților creștine și vitejiei ostășești.
A omorî însă femei, copii și răniți nu este nici virtute, nici bravură.
Cu deosebită stimă, al Excelenței Voastre, întotdeauna devotat,
ss/ General Averescu."

Dacă telegrama ar fi fost expediată, aceasta ar fi avut textul de mai sus. Una dintre primele
consecințe ale intrării României în Primul Război Mondial a fost bombardarea Bucureștiului de către

28
aeronautica Puterilor Centrale. Inițial, pe cerul Capitalei au apărut dirijabilele de tip zeppelin, care veneau de
la Yambol (Bulgaria) sau de la Timișoara (pe atunci, în Austro-Ungaria).
După patru săptămâni, dirijabilelor (care bombardau pe timp de noapte) li s-au adăugat avioanele,
care veneau ziua. Primul bombardament al aeroplanelor germane (venite din Bulgaria) a avut loc la 12
septembrie 1916. În urma acestuia, numărul de victime a fost foarte mare, fiind vorba de sute de morți și
răniți (sursele civile și militare nu concordă asupra cifrelor), printre aceștia fiind, în special, femei și copii.

Cum bombardamentele au continuat, numărul de victime a crescut, iar presa românească s-a făcut
ecoul neputinței, disperării și furiei bucureștenilor. Era relevat, astfel, încă un aspect al nepregătirii țării
pentru un război de anvergură: artileria antiaeriană era ineficientă, fiind formată doar din câteva baterii de
tunuri de câmp sau de cetate, adaptate rudimentar pentru trageri antiaeriene, iar aviația de vânătoare tocmai
atunci începea să se încropească.

În acest context, a avut loc un episod ciudat. Generalul Alexandru Averescu, la momentul
respectiv comandant al diviziilor române și ruse de la Dunăre, a hotărât să-i scrie comandantului inamic,
mareșalul August von Mackensen, care avea în subordine trupele bulgare, turce și germane din nordul
Bulgariei.

Averescu miza pe faptul că se cunoșteau de mult timp și că între ei exista o relație bazată pe
respect reciproc. În virtutea acestui fapt, a redactat o telegramă prin care i-a sugerat oprirea
bombardamentelor aeriene.

Marele Cartier General român a considerat însă gestul lui Averescu ca fiind exagerat: dialogul cu
inamicul, indiferent de subiect, era exclus! De aceea, telegrama nu a primit avizul pentru expediere.

sursa: Sorin Turturică, "Telegrama oprită. Averescu îi scrie inamicului Mackensen", la data de 22 ianuarie
2020, disponibil la adresa culoriletrecutului.ro;

29
15 februarie 2021

Pe 16 februarie se sărbătoresc 88 de ani de la greva ceferiştilor din atelierele Griviţa din

Bucureşti, soldată cu 7 morți și 30 de răniți.

În cursul anului 1932, Guvernul național-țărănesc român a luat o serie de măsuri nepopulare
pentru a face faţă marii crize economice. "Curbele de sacrificiu", care i-au afectat în prima faza doar pe
funcţionari, au atins în cele din urmă şi categoria muncitorilor către sfârşitul anului. Astfel că întreprinderile
industriale au suspendat indemnizaţia de chirie şi "alocaţia de scumpeţe", ceea ce a provocat reducerea
salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%.

În ianuarie 1933, viaţa politică şi socială a României era tensionată la maximum. Iuliu Maniu
tocmai plecase de la conducerea Guvernului naţional-ţărănist, provocând o criză politică însemnată. Noul
prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod încă nu îşi consolidase autoritatea suficient, mai ales că trebuia să
facă faţă introducerii unei noi "curbe de sacrificiu". Peste toate acestea, iarna grea contribuia la înrăutăţirea
condiţiilor de trai. Primii care au reacţionat au fost profesorii şi studenţii care cereau concesii economice din
partea Guvernului.

Tensiunile sociale provocate de efectele marii crize economice mondiale ajung la apogeu în
România la începutul anului 1933. "Curbele de sacrificiu" au fost resimţite în special de muncitorii ceferişti
şi petrolişti. Ei s-au adresat Guvernului naţional-ţărănist pentru îmbunătăţirea nivelului de trai, însă fără mari
rezultate. La Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, după ultima "curbă de sacrificiu", muncitorii aveau un

30
nou motiv de nemulţumiri. La 20 ianuarie, administraţia a anunţat că plata salariilor se va face numai dacă
lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. A doua zi s-a introdus o nouă măsură
care a alimentat tensiunile, prin concedierea temporară a muncitorilor de la atelierele de vagoane. Aceştia
lucrau sub cerul liber, astfel că, din cauza condiţiilor meteorologice nefaste, conducerea a dispus închiderea
temporară a secţiei.

În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secţiile I şi
II vagoane şi locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor şi au protestat împotriva reducerii salariilor,
apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanţii patronatului au preluat lista cu revendicări, iar
muncitorilor le-au cerut să aştepte răspunsul.

Greva a început la 16 februarie 1933 şi s-a transformat repede într-o revoltă şi a dus la ciocniri
între lucrătorii de cale ferată şi jandarmi. Bilanţul a fost de şapte morţi şi 30 de răniţi, între care şi Vasile
Roaită, un tânăr lucrător care nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă uşă când a intrat armata şi a
început să tragă. A fost rănit din întâmplare şi a murit la spital, a doua sau a treia zi.

Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare. Un
"erou" mort servea mult mai bine propagandei, şi nu cerea nici un fel de compensaţii. S-au făcut mai multe
arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitoreşti era Armand Călinescu, subsecretar
de stat la Interne, asasinat de legionari câţiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.

După preluarea puterii de către comunişti, grevele din februarie 1933 au intrat în mitologia
regimului. Printre "eroii" acelor evenimente a fost şi Ilie Pintilie, care a coordonat sindicatele de la
Atelierele CFR din Iaşi, Cernăuţi şi Paşcani. El a intrat în contact cu sindicaliştii comunişti de la CFR
Griviţa, prin emisarii trimişi de Gheorghe Gheorghiu-Dej. În fapt, conducătorul din umbră a fost Moscu
Cohn, care în anii puterii comuniste s-a bucurat de un mare respect, fiind considerat iniţiatorul lui Dej într-
ale marxismului.

Prin grevele de la Griviţa şi din Prahova din 15-16 februarie 1933 muncitorimea a înscris una din
marile pagini de glorie ale poporului român. Mişcările greviste din februarie au avut un caracter pronunţat
politic. Totodată, ele au fost prima luptă puternică în Europa într-o formă atât de intensă împotriva
hitlerismului care tocmai se instaurase în Germania. Pentru ţara noastră, aceste lupte au însemnat o
manifestare hotărâtă a voinţei de luptă a poporului român pentru libertate şi împotriva fascismului şi
capitalismului. Ele au format în timp un zăgaz puternic în calea fascizării ţării şi a pregătirilor războinice.

31
14 februarie 2021

Grecii antici defineau iubirea, care poate fi atât de variată, printr-un singur cuvânt:

EROS – numită după zeul grec al fertilității (însă copia sa fidelă construită de latini, Cupidon, este
mai cunoscută), cuvântul se referă la iubirea intimă, cea pasională și sexuală. Se exprimă prin pofta carnală
și tânjirea trupească. Deseori, acest tip de dragoste era considerată de greci drept irațională, care putea lua
controlul asupra vieții unui om.

STORGE – iubirea pentru membrii familiei, susținută fiind de grija și protecția pe care o porți și o
asiguri pentru persoanele din seminția ta.

PHILIA – se referă la dragostea frățească, între prieteni. Se exprimă prin loialitate și sacrificiu.

AGAPE – referindu-se la iubirea pentru întreaga omenire, fie că vorbim de membrii ai familiei ori
necunoscuți. Se manifestă prin acte de altruism și fapte de caritate. Creștinii explică acest termen ca fiind
același cu iubirea lui Dumnezeu pentru toți copiii săi.

32
 PRAGMA – ce semnifică dragostea de durată, dragostea matură, cea dintr-o căsătorie,
exprimându-se prin a face anumite compromisuri pentru partenerul de lângă tine. Se poate spune că
persoana care posedă acest tip de iubire știe cum anume să rămână îndrăgostit.
PHILAUTIA – iubirea de sine, manifestată prin narcisism și pe concentrarea în mod obsesiv
asupra sinelui și a averii.

sursa foto: "Zeus și Hera - Fântâna Atena" de Carl Kundmann, Josef Tautenhayn și Hugo Haerdtl, 1893-
1902; Parlamentul Austriei, Vienna;

33
13 februarie 2021

În 13 februarie 1880, la Iași, se năștea marele savant Dimitrie Gusti. Este vorba de părintele
sociologiei românești, un apropiat al Regelui Carol al II-lea și unul dintre oamenii care au avut de suferit de
pe urma comunismului.

Dimitrie Gusti și-a petrecut primii ani ai copilăriei în Gropnița, acolo unde părinții săi aveau o
mică moșie. A studiat apoi la Iași, la unele dintre cele mai bune școli din România. Tot la Iași și-a început și
studiile universitare. Însă, pentru că învățase foarte bine limba germană, a primit oportunitatea de a studia la
prestigioasa Universitate Friedrich Wilhelm din Berlin, apoi la Universitatea din Leipzig. La cea din urmă
universitate, Dimitrie Gusti a devenit doctor în Filosofie.

Însă în timp ce se pregătea pentru doctorat, Dimitrie Gusti a devenit pasionat de sociologie, într-o
epocă în care această știință înflorea efectiv. Drept urmare, în anul 1908, el a revenit în Berlin, pentru a
studia temeinic Sociologia.

Din capitala Germaniei, el a plecat în capitala Franței. La Paris, el a studiat cu renumitul sociolog
Emile Durkheim. În anul 1910, Dimitrie Gusti a revenit în țară. A fost angajat aproape imediat la
Universitatea din Iași, unde a rămas în ultimii ani ai perioadei antebelice, dar și în timpul primei conflagrații
mondiale, când Iașiul devenise capitala de război a Regatului României.

34
 În acei ani l-a cunoscut pe Principele Moștenitor Carol. După Primul Război Mondial, Dimitrie
Gusti a fost ales membru al Academiei Române. În 1920, el s-a transferat la Universitatea din București.
Tânărul savant s-a decis să activeze și în politică. S-a înrolat în Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu
Maniu și Ion Mihalache.

Seriozitatea și capacitatea sa profesională i-au adus o ascensiune meritată în plan social. Dimitrie
Gusti a devenit ministru al Învățământului în guverne conduse de Alexandru Vaida Voevod și de Iuliu
Maniu. A devenit și președinte al Academiei Române, precum și președintele Consiliului de Administrație al
Societății Române de Radiodifuziune.

Însă sociologia a rămas pasiunea sa. El a brevetat metoda monografică aplicată satului românesc
și a întreprins cea mai mare cercetare sociologică din istoria României. Totodată, Dimitrie Gusti a fondat
Asociația pentru Științe și Reforme Sociale, Institutul Social Român, Institutul de Științe Sociale al
României și Consiliul Național de Cercetări Științifice.

Tot el s-a numărat printre fondatorii Muzeului Satului. A fost unul dintre colaboratorii Regelui
Carol al II-lea, în perioada de maximă înflorire a culturii române interbelice.

Atașamentul său față de monarhie i-a adus necazuri după instaurarea comunismului. Bolșevicii au
încercat să îl recruteze în partidul lor, însă el a refuzat. Totuși, Dimitrie Gusti s-a înscris în Asociația de
Prietenie Româno-Rusă, pentru că era conștient că, după război, România era forțată să conviețuiască alături
de ocupanții ruși, care cotropiseră Basarabia și Bucovina de Nord. A fost invitat în Uniunea Sovietică pentru
a ține conferințe. Însă refuzul de a se înscrie în Partidul Comunist l-a costat scump. În 1950, a fost evacuat
din casă. Nu a avut voie să își ia manuscrisele sau cărțile. A doua zi după evacuare, soacra sa a murit de
supărare. Dimitrie Gusti s-a stins din viață în 1955.

sursa: Bianca Pădurean, "140 de ani de la nașterea lui Dimitrie Gusti, părintele sociologiei românești", la
data de 13 februarie 2020, disponibil la adresa rfi.ro;

35
12 februarie 2020

Alergând, ca de năpastă,
Au venit buluc pe coastă
Doi băieţi
Mai isteţi,
Să dea veste
La neveste
C-au văzut în deal la stână,
Coborând din vârf de munte,
Peste ape fără punte,
Iarna sură şi bătrână…
Mai târziu, mai pe-nserat,
A intrat şi baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
În văzul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de căpătat,
Cu năframa de furat,
Cu catrinţa de aba
Vântul să-l strecori prin ea!
36
Şi cum suflă-n pumnii reci,
Scoate pâcla pe poteci,
Iar pe fund de văi destramă
Neguri vinete, de scamă…
Şi-au ieşit băieţii mici,
Mici şi mulţi
Şi desculţi,
Şi câţiva mai măricei
Cu biciuşti şi cu nuiele
Şi cu prăştii subţirele,
Să alunge de pe-aici
Iarna cea cu gânduri rele…
Doamna-gerului, bătrâna,
S-a sculat de la pământ.
Şi-nălţând spre cer o mână,
Ca o cumpănă uscată
De fântână.
A pornit în jos pe vânt,
Încruntată,
Blestemând,
Şi-a lăsat în urma ei
Promoroacă şi polei;
Pe ogoare,
Corbi şi cioare
Prin păduri,
Lupii suri,
Şi de-a lungul drumului
Numai scama fumului…

"Baba iarna intră-n sat", de Otilia Cazimir (1954);

sursa foto: "Corlătești, Olt, România", instagram: @capturingromania;

37
11 februarie 2021

La 11 februarie 1866, primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan I Cuza, era silit să
abdice. În ultimii ani de domnie, împotriva sa se coalizaseră liberalii și conservatorii, precum și o parte a
armatei. Alexandru Ioan I Cuza a plecat în exil la două zile după abdicare și a murit la Heidelberg, în
Germania.

Alexandru Ioan I Cuza a influențat profund istoria românilor. El s-a născut în anul 1820, la
Bârlad, într-o familie boierească din Moldova. A urmat cariera militară și a devenit colonel în armata
moldovenească. Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat Revoluției de la 1848. Participarea sa la mișcarea
revoluționară i-a adus arestarea și apoi primul exil, decis de principele Mihai Sturdza.

A reușit să revină în țară în timpul domniei principelui Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit
ministru de Război. Apoi, Alexandru Ioan Cuza a devenit pârcălab de Galați. Colonelul Alexandru Ioan
Cuza a devenit unul dintre fruntașii Partidei Naționale și a promovat activ Unirea Moldovei cu Valahia.
Atunci când adversarii Unirii au falsificat alegerile pentru deputații care urmau să decidă soarta Moldovei,
Alexandru Ioan Cuza a demisionat, iar gestul său a avut un larg ecou internațional. Alegerile au fost
repetate, iar unioniștii au obținut majoritatea.

38
 Marile Puteri au luat act de dorința de unire a românilor, însă au aprobat doar o unire parțială: cele
două principate urmau să aibă doi domni diferiți, două parlamente și două guverne. Ar fi avut în comun o
Comisie Centrală, care urma să armonizeze legislația, o Înaltă Curte de Justiție și Casație și o armată
comună.

Însă, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a devenit candidatul unioniștilor atât în Moldova, cât și în
Valahia. A fost ales în 5 și 24 ianuarie 1859 și a impus o uniune personală a celor două principate,
transformată într-o unire efectivă în 1862.

În 1859, Alexandru Ioan Cuza a jurat că va domni doar șapte ani, apoi va abdica, pentru a face loc
unui principe străin, care să consolideze Unirea și să obțină independența. În cei șapte ani de domnie,
Alexandru Ioan Cuza a creat o structură unitară a statului român, a occidentalizat societatea românească și a
realizat numeroase reforme, printre care cea a învățământului, cea a armatei, cea fiscală și cea agrară. A
seculizarizat averile mănăstirești și a creat numeroase instituții, precum universitățile din Iași și din
București.

Însă reforma agrară i-a întors pe conservatori împotriva sa. În 1864, principele Unirii a dat o
lovitură de stat prin care a impus un regim autoritar, iar din această cauză și i-a îndepărtat și pe liberali. În
1865, a renunțat la cel mai valoros colaborator al său, Mihail Kogălniceanu. La începutul anului 1866,
adversarii domnitorului au reușit să atragă armata de partea lor. Ei au pătruns în palatul domnesc și l-au
arestat pe domnitor în camera amantei sale, Maria Obrenovic. Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice și
să plece în exil la Paris, Viena și Heidelberg. După plecarea în exil, suporterii săi au obținut alegerea sa ca
parlamentar. Însă Alexandru Ioan Cuza a preferat să rămâne departe de țară, pentru a nu tulbura domnia
noului principe, Carol I. A murit la Heidelberg în 1873.

sursa: Bianca Pădurean, "Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza", la data de 11 februarie 2019, disponibil la
adresa rfi.ro;

39
10 februarie 2021

Ovidiu, sunt aproape de ţărmii liniştiţi,

Pe care-odinioară, tu zeii izgoniţi
Ai Romei îi aduseşi, şi-unde cenuşa-ţi este.
Cu jale-n plâns slăvit-ai tu locurile-aceste.
Se mai aude lira-ţi sunând precum suna,
Şi-i plin ţinutul încă de amintirea ta.
Tu mi-ai săpat în minte, cu vorba mişcătoare,
A bardului pustie şi cruntă-ntemniţare,
Sub bolta-nceţoşată, sub geruri şi zăpezi,
Sub vara ce pe câmpuri puţină vreme-o vezi:
Răpit de-amarul strunei care ades mă scurmă,
Cu inima, Ovidiu, eu ţi-am păşit pe urmă:
Vedeam corăbioara-ţi pe frământatul val
Cu ancora zbârlită lângă-un sălbatic mal;
Pe tine-aici te-aşteaptă o răsplătire sumbră,
Colina-i fără vie, câmpia fără umbră;
Pentru prăpăd războinic născuţi între nămeţi,
40
Cumpliţii sciţi, în pâlcuri, cu suliţi şi săgeţi,
S-ascund pe după Istru, pândind vreo nouă pradă;
Sunt gata peste sate ca trăsnetul să cadă.
Ei nu cunosc oprelişti: pe valuri ei plutesc,
Pe gheaţa sunătoare netemător păşesc.
Tu însuţi, o, Nasone (ce soartă nefirească!),
Dispreţuind de tânăr vâltoarea ostăşească,
Deprins cu roze fruntea să ţi-o împodobeşti,
Şi viaţa-n desfătare senină să-ţi trăieşti.
Acum îţi va fi fruntea de coif împovărată,
Păstrând alături spada de lira-nspăimântată.
Nici fiică, nici soţie, prieteni devotaţi,
Nici muzele amice din anii-ndepărtaţi,
N-or să aline bardu-n exilul său amarnic;
Ţi-a fost de graţii versul încununat zadarnic,
Zadarnic tinereţea te ştie pe de rost.
Nici gloria, nici jalea, nici anii care-au fost,
Pe-Octavian, nici cântul să-l mişte nu-i în stare;
A bătrâneţii zile s-or îneca-n uitare.
Italia de aur pe tine te-a născut,
Între barbari eşti singur, şi eşti necunoscut.
Ecoul ţării tale nu-l prinzi de nicio parte,
Nefericit cu totul scrii celor de departe:
, , Redaţi-mi iar oraşul cel sfânt şi strămoşesc,
Şi-a parcului meu umbră când arborii foşnesc!
Amici, lui August spuneţi de rugămintea-mi, până
Înlăturaţi cu lacrimi osânditoarca-i mână!
Dar dacă fără milă e mâniosul zeu,
Şi-n veci, măreaţă Romă, nu te-oi mai vede eu,
Am cea din urmă rugă în soarta mea cumplită:
Coşciugu-mi să-l primească Italia iubită!”
Ce inmă de gheaţă, ce crud dispreţ, nestins,
Va cuteza să mustre tristeţea şi-ai tău plâns?
Şi ce trufaş citi-va făr’ de înduioşare
Cele din urmă cioturi ce tu le-ai scris, prin care
Zadarnicul tău geamăt trecut urmaşilor?
41
Eu, slav cu firea aspră, n-am plâns tânguitor,
Dar, l-nţeleg prea bine. ’N voita-mi surghiunire,
Nemulţumit de mine, de viaţă, omenire,
Cu sufletul nostalgic, eu nu demult am fost
Pe locurile care ţi-erau trist adăpost,
Aici, -nviind prin tine a gândului visare,
Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ţi cântare,
Şi tristele-i imagini la mulţi eu le-am transmis,
Dar ochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis,
Surghiunul tău privirea mi-o atrăgea în taină,
Deprinsă-a fost cu Nordul, cu-nzăpezita-i haină,
Aici, mult timp lumină-i, dar ziua greu ţi-o treci,
Aici, puţin domneşte vârtejul iernii reci.
De-abia aduşii struguri pe scitice meleaguri
Sclipirea purpurie şi-o picură-n şiraguri.
Pe şesuriie ruse decembrie ningea,
Zăpada argintie pe sloiuri se-aşternea;
Acolo era iarnă; aici, primăvăratic,
Un soare cald deasupră-mi aluneca molatic;
Pe şes mijea verdeaţa, şi sub al zilei crug,
Pe slobodele câmpuri ieşise-ntâiul plug;
Sufla o adiere ce se răcea spre seară;
O pojghiţă de gheaţă se aşternea uşoară,
Ca un cleştar, pe unda din iazul nemişcat.
Mi-am amintit sfiala cu care-ai încercat,
În ziua ce-a-nsemnat-o cântarea-ţi inspirată,
Când, în nedumerire, pentru întâia dată,
Pe-ncremenite unde păşeai: în faţa mea
Pe gheaţa lunecoasă aievea îmi părea
Că umbra ta pluteşte... şi jalnice suspine,
De despărţire parcă, pluteau până la mine.
Te mângâie, Ovidiu! Tu lauri porţi, măreţ!
Vai, eu, pierdut în gloată, voi fi un cântăreţ
Necunoscut de tineri, când vremea s-o prelinge,
Şi, jertfă-ntunecoasă, talentul meu s-o stinge
În viaţa cu o slavă apusă prea curând!...
42
Dar dacă despre mine vreun strănepot, aflând,
Veni-va de departe, mânat de o scânteie,
Lângă cenuşa-ţi sacră de urma mea să deie,
Din beznele uitării veni-va umbra mea,
Şi, recunoscătoare, alături o să-i stea;
Cu drag apoi de dânsul o să-mi aduc aminte...
Prin lume o legendă va merge înainte:
Ca tine, prins de vrajba lumescului şuvoi,
Nu-n slavă, ci-n destine ne-asemănarăm noi.
Cu nordica mea liră trezind singurătatea,
În zilele când grecul chemându-şi libertatea
Pe ţărmuri dunărene o proslăvea cu-avânt;
Şi nimeni de pe lume nu m-asculta cum cânt.
Dar văi şi culmi străine, nemărginirea sură,
Şi paşnicele muze, prielnice îmi fură.

"Către Ovidiu", de Aleksandr Pușkin;

sursă foto: "Statuia de bronz al lui Ovidiu", Ettore Ferrari, 1887, instagram, @carboncini;

43
9 februarie 2021

Dickens avea un program strict: se trezea la 7, lua micul dejun la 8, iar la 9 se așeza la masa de
lucru, unde rămânea până la 2.

Într-o zi obișnuită, scria cam 2.000 de cuvinte, dar putea să atingă și de două ori pe-atât într-o zi
inspirată.

Zilele proaste nu-l făceau să se ridice de la masă: își urma netulburat programul, mâzgălind hârtii
și așteptând să treacă timpul până la 2, când se ridica vijelios pentru o plimbare de trei ore.

sursa: Liviana TANE

44
8 februarie 2021

La 8 februarie 1828 se năștea Jules Verne - părintele genului "science fiction", un romancier
francez vizionar, un scriitor de nuvele și un dramaturg excepțional. Aceasta este esența omului pe care îl
cunoaștem astăzi ca Jules Verne.

În scrierile sale voluminoase, el a prevăzut o serie de dispozitive științifice și dezvoltări care au

fost cu mai mult de un secol înaintea timpului său. Unele dintre invențiile pe care și le-a imaginat au fost
create mai târziu în viața sa, dar unele sunt încă de inventat.

A scris peste 80 de cărți, majoritatea înainte de anul 1900, iar câteva dintre lucrurile pe care le-a
descris au fost elicoptere, arme moderne, filme cu sunet, televizor și rachete. El a fost, de asemenea, autorul
a 20.000 de leghe sub mări, care a fost scris în anii 1869/1870 - cu ani înainte de a fi inventat primul
submarin.

Jules Verne a fost un scriitor uimitor care a prezis viitorul științific al lumii. Era popular și
prindea la tot felul de cititori: bogați, săraci, tineri, bătrâni, oameni de știință, artiști și conducători.

"Oamenii, oricât de înţelepţi, nu vor putea niciodată să schimbe ceva din ordinea cosmică construită
de Dumnezeu".

45
8 februarie 2021

Grigore Baștan a fost primul general parașutist român, fiind totodată și inventatorul parașutei
militare românești. Părintele parașutiștilor români s-a născut la 23 ianuarie 1922 în satul Coşcodeni, comuna
Flămânzeni, judeţul Bălţi (astăzi Republica Moldova). A devenit un reper în istoria României, deţinând timp
de 45 de ani recordul naţional la saltul cu paraşuta (până pe 12 aprilie 2015) sărind cu fiul său în braţe pentru
a demonstra cât de sigură e paraşuta inventată de el.

Simţind chemarea armelor şi pentru asigurarea unor mijloace de trai în acele vremuri tulburi, a
renunţat la continuarea studiilor şi intrat în armată în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii, în anul
1938, iar la 26 aprilie 1939 a fost "însumat voluntar" la Şcoala Militară de Pilotaj din Tecuci. Şi-a însuşit
foarte repede noţiunile de pregătire militară şi datorită rezultatelor obţinute în activitatea de instruire, a fost
avansat la gradele de fruntaş (1 mai 1939), caporal (15 septembrie 1939) şi sergent (15 octombrie 1940).
Este mobilizat la 29 iunie 1940 pentru a lupta în cel de-al Doilea Război Mondial.

La 1 iulie 1941 este detaşat la Şcoala de Paraşutişti de la Popeşti Leordeni, fiind "înscris în
controalele" Centrului de Instrucţie al Aviaţiei la 10 iulie 1941 şi "vărsat" la Flotila 1 Aerostaţie la 20
octombrie 194. În perioada 10 septembrie 1942 – 31 iulie 1943 urmează Şcoala de Subofiţeri de Infanterie
nr. 2 de pe lângă Batalionul de Gardă al Conducătorului Statului. În perioada septembrie – decembrie 1943
46
s-a specializat ca paraşutist de asalt, iar la 1 decembrie 1943 a fost repartizat în funcţia de subofiţer cu
armamentul în cadrul Companiei a 8-a din Batalionul 4 Paraşutişti.

În octombrie 1950 este numit comandant al primei unităţi de paraşutişti din armata populară.
Timp de peste 30 de ani a organizat, a dezvoltat pe baze ştiinţifice şi a condus paraşutismul militar. Peste 20
de ani s-a ocupat de paraşutismul sportiv, ca preşedinte al Comisiei centrale de paraşutism, aducându-şi
contribuţia la răspândirea fără precedent a acestui sport de extrem curaj.

A realizat diferite îmbunătăţiri în construcţia de paraşute: stabilizator, dispozitiv de largarea

voaliurei, declanşator mecanic de largarea stabilizatorului. Lui Baştan i se datorează şi realizarea unui nou
tip de paraşută. Această frumoasă realizare românească, recunoscută şi brevetată cu brevetul de invenţii nr.
2458/41559/1960, a intrat în 1961 în dotarea armatei noastre. În primăvara lui 1957 a încercat o nouă
experienţă - care i-a reuşit - sărind dintr-un Junkers-52 călare pe o motocicletă de 500m3. La aerodrom, în
afară de motocicletă, au mai fost transportate şi un tun antitanc şi o placă de bază a aruncătorului de mine de
calibrul 120 plus echipamentul de paraşutare.

În 1971 a sărit de la 10.000 metri, astfel doborând recordul naţional de 7.100 metri stabilit în
urmă cu aproape 20 de ani de talentatul paraşutist Traian Dumitrescu-Popa. Pentru aceasta s-a pregătit 11
luni şi 20 de zile. Pe la 8.000 de metri se făcuse foarte frig. Aparatul nu era prevăzut cu instalaţie de
climatizare pentru altitudini mari. Clipa paraşutării se apropiase. Ajunseseră la 10.000 de metri. Şi-a tras
ochelarii, trapa s-a deschis şi la semnalul verde, s-a aruncat în gol. La început a simţit dureri vii în vârfurile
degetelor de la mâini şi de la picioare, de parcă l-ar fi lovit cu obiecte tari. Aceasta din cauza celor -56 de
grade Celsius! Pe măsură ce cobora, durerile scădeau din intensitate, până ce au dispărut cu totul. Era tot
timpul cu ochii pe cadranul cronoaltimetrului. Când a trecut de 5.000 de metri avea senzaţia că era într-o
cameră cu aburi. Când indicatorul altimetrului a atins sectorul roşu - 3.000 de metri faţă de sol, cronometrul
arăta 180 de secunde de cădere liberă! Deci cei 7.000 de metri fiind străbătuţi a acţionat comanda paraşutei
principale şi după câteva secunde comunica prin radio cu cei de jos. Aterizarea a avut loc în condiţii bune, în
apropierea punctului de conducere a zborului, plin de gheaţă pe echipamentul său. Recordul naţional a fost
omologat. Înălţimea: 10.000 de metri şi deplasarea pe orizontală: 11 km.
I s-a oferit titlul de maestru emerit al sportului la paraşutism.

La 8 februarie 1983 generalul maior în rezervă aviator-paraşutist Grigore Baştan a trecut în lumea
drepţilor, regretat de toţi cei care l-au cunoscut. Admirație eternă.

47
7 februarie 2021

Dinicu Golescu (Constantin Golescu), important cărturar şi boier născut în Ţara Românească în
anul 1777, a fost fiul marelui ban Radu Golescu şi al Zoiţei Florescu. A avut parte de o bună educaţie,
studiind la Academia grecească din Bucureşti.

A avut mai multe dregătorii în Muntenia, fiind ispravnic, hatman şi mare logofăt. Fiind un om de
spirit, a înfiinţat pe moşia sa din Goleşti o şcoală gratuită, unde pe cheltuiala lui învăţau tineri indiferent de
categoria socială din care proveneau. A fost căsătorit cu Zoe Farfara, din căsătoria lor rezultând cinci copii:
Ana, Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru. Dinicu Golescu şi Ion Heliade Rădulescu au împărtăşit aceleaşi
valori legate de dezvoltarea românilor pe toate planurile, au înfiinţat ziarul "Curierul românesc" şi au pus
bazele "Societăţii literare" din Bucureşti, ale cărei şedinţe se desfăşurau chiar în casele boierului Golescu de
la Podul Mogoşoaiei.

Boierul cărturar nu s-a mulţumit doar să sprijine cultura prin averea şi relaţiile sale, ci a şi pus
mâna pe condei şi a scris lucrarea „Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în
anul 1824, 1825, 1826“, pe care a tipărit-o la Buda în anul 1826. Această lucrare este astăzi considerată
primul jurnal de călătorie tipărit în limba română. În aceste note de drum sunt tratate, într-un mod critic,
diferite aspecte ale stării culturale şi sociale din Ţara Românească, iar limba folosită face trecerea de la
româna literară veche la româna literară modernă.

"Un fruntaș al vremii vechi", așa îl numea Nicolae Iorga pe Dinicu Golescu. Dinicu Golescu se va
îmbolnăvi, însă, de holeră, găsindu-şi sfârşitul la 5 octombrie 1830, la Bucureşti, la vârsta de 53 de ani,
înainte de a-şi vedea toate acele proiecte realizate.
48
 Ion Heliade Rădulescu a scris la moartea lui Dinicu Golescu un epitaf publicat în Curierul
românesc din 9 octombrie 1830: "Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor
sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de
dînsa."

Exemplul de patriotism şi idei reformatoare s-a transmis celor patru băieți ai săi, Radu, Ștefan,
Nicolae şi Alexandru, care sunt viitorii protagoniști, alături de vărul lor Alexandru Arăpilă, ai Revoluției de
la 1848.

sursa:
- Dan Cârlea, "Dinicu Golescu, boierul cărturar care a înfiinţat un ziar", în Ziarul Lumina, la data de 15
noiembrie 2013;
- Răzvan Moceanu, "Dinicu Golescu – boierul iluminist", în RADOR, la data de 5 octombrie 2020,
disponibil la adresa rador.ro;

49
6 februarie 2021

Spiru Haret s-a născut la Iaşi, la data de 15 februarie 1851. Descoperim, cu înfrigurare, că Haret a
fost om de știință, profesor universitar, academician și conducător neobosit în domeniul administrativ-social
al teatrului, cultelor, bibliotecilor, Casei Școalelor, Comisiei istorice a României, ministru și deputat, activist
cultural și politic democrat și, îınainte de orice, un Om însuflețit de flacăra dăruirii permanente, care a iubit
oamenii, în special pe cei modești și umili.

Rămas fără părinţi 1 la 14 ani, a înfruntat greutăţile vieţii parcurgând învăţământul din ţară şi de
peste hotare, obţinând burse prin concurs. Cu libertatea de acţiune şi de autodefinire a personalităţii sale, s-a
specializat la Paris, printr-un doctorat referitor la instabilităţile sistemelor planetare.

A fost primul român cu doctoratul la Sorbona. Întors în ţară, a predat în învăţământul superior,
fiind cooptat şi în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în calitate de inspector general al şcolilor,
ulterior - secretar general, iar în trei perioade, cu întreruperi, a condus acest minister, în guverne liberale.

"Două sunt problemele grele pe care Spiru Haret și le-a propus să le rezolve: problema mecanicii
cerești, și cea de ridicare culturală și economică a țărănimii". (G. Țițeica în "Școala și Viața", 1932, nr. 9-10,
pp. 370-371).
50
 "Scopul său a fost multiplu: o societate mai dreaptă în care cooperația să înlocuiască formele
acerbe de exploatare, o societate mai bogată incorporând industria alături de celelalte ramuri ale economiei,
o societate mai cultă, în care școala să potențeze deopotrivă dezvoltarea economică și intelectuală, o
societate cu o morală superioară în care binele public să primeze avantajulpersonal. O atare societate
revigorată urma să poarte cu vrednicie destinul în prag de veac ce se anunța plin de încercări, incluzând pe
cea supremă legată de întregirea statului național român". (Șerban Orăscu, Spiru Haret (monografie), Editura
Științifică și Enciclopdică, 1976, p. 6).

În articolul lui Nicolae Iorga "Reformele în învățământ și dl. Haret", acesta din urmă este
caracterizat cu finețe și rară intuiție: "Domnia-sa avea trei mari însușiri: era un om de cifre, exact, precis.
Insă avea și o cultură generală care se întâlnește mai rar la specialiștii în științe. Și în sfârșit, ca secretar
general sub dl. Sturdza, dl. Haret căpătase o temeinică și largă cunoștință a învățământului. (...) Domnia sa a
fost principalul îndeplinitor al cererilor timpului față de învățământ, căruia is-a devotat în chipul cel mai
desăvârșit, trăind, se poate zice, pentru el".

Adevărat patriot, ministrul Haret s-a implicat direct în comemorarea marilor evenimente
naţionale, în conservarea şi restaurarea monumentelor publice. A luat măsuri cu privire la organizarea
excursiilor şi cursurilor pentru adulţi, în scopul cunoaşterii ţării. În susţinerea organizării Legii pentru
unitatea culturală a tuturor românilor, Haret propunea renunţarea la luptele politice interne şi canalizarea
către scopul împlinirii unităţii naţionale.

Spiru Haret a fost notat cu plachete, ordine, medalii, diplome, busturi şi atribuirea numelui său
unor instituţii. Pentru merite deosebite, Uniunea Internaţională Astronomică a dat numele său unui crater de
pe partea invizibilă de pe Pământ, a Lunii.

51
5 februarie 2021

La Picior-de-munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin plaiuri tăcute,
De vânturi bătute,
Urcă şi scoboară
Şi drumul măsoară
Trei turme de oi,
De oi, tot ţigăi,
Cu harnici dulăi,
Ş-un mândru cioban,
Tânăr moldovean,
Cu trei dorojani,
Feciori de mocani.
Sub ploaie de munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin crânguri tăcute,
Apa-i răcoroasă,
52
Frunza e umbroasă
Şi iarba pletoasă,
Apa de băut,
Frunza de şezut,
Iarba de păscut.
Foaie ş-o lalea,
Cioban, d-ajungea,
Crângul de vedea,
Stân-apropia,
Semn i se făcea
Şi-n loc se oprea:
Dulăi odihnea,
Pe gânduri cădea.
Dar, pe când şedea
De se tot gândea,
O oaie bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Nici iarbă păştea,
Nici apă nu bea,
Nici umbra-i plăcea,
Ci mereu umbla
Şi mereu zbiera.
Cioban, d-o vedea,
Lângă ea se da
Şi mi-o cerceta,
Şi mi-o întreba:
- "Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
De trei zile-ncoace
Guriţa nu-ţi tace:
Apa rău îţi face,
Ori iarba nu-ţi place,
Ori nu-ţi vine bine
Să mai fii cu mine?"
53
Oiţa bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Dacă-l auzea,
Din gură-i zicea:
- Stăpâne, stăpâne,
Stăpâne jupâne,
Drag stăpân al meu,
Dat de Dumnezeu,
Iarba mie-mi place,
Apa rău nu-mi face
Şi mult îmi e bine
Să fiu tot cu tine,
Dar gura nu-mi tace
De trei zile-ncoace
Că semn mi se face:
Că ăi dorojani,
Feciori de mocani,
Sunt trei veri primari,
Şi ei mi s-au dus,
S-au dus în ascuns
De s-au domuit
Şi mi s-au vorbit,
Şi mi s-au şoptit,
La apus de soare
Să mi te omoare,
Subt poale de munte,
Prin crânguri tăcute,
Oi când aromesc
Şi când ostenesc.
Cioban, d-auzea,
Cu oaia vorbea,
Din gură-i grăia:
- Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
54
De eşti năzdrăvană
Şi dac-ai văzut
Semn că-ţ' s-a făcut,
Şi d-ai auzit
Cum s-au domuit,
Şi cum s-au vorbit,
Şi cum s-au şoptit
Şi trei dorojani,
Feciori de mocani,
Slugi de nouă ani,
Dacă m-or urî
Şi m-or omorî,
Vina lor o fi,
Păcatu şi-or plăti;
Iar tu, oaia mea,
Să le spui aşa
De te-or asculta:
Io, cât am trăit,
Oi am îngrijit,
Câinii am hărănit,
Pe ei i-am plătit;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca să mă îngroape
De stână aproape,
Oi ca să-mi privesc,
Dor să-mi potolesc;
Spre partea de luncă,
Aproape de strungă,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stânii
Să-mi auz câinii,
Că ei, d-or lătra,
Stăpân c-or chema;
55
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Să le spui aşa,
De te-or asculta:
Io, cât am trăit,
Oi am îngrijit,
Câinii am hărănit,
Pe ei i-am plătit;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca să mă îngroape
De stână aproape,
Oi ca să-mi privesc,
Dor să-mi potolesc;
Spre partea de luncă,
Aproape de strungă,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stânii
Să-mi auz câinii,
Că ei, d-or lătra,
Stăpân c-or chema;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Să le spui aşa,
De te-or asculta:
Când m-or îngropa
Şi m-or astupa,
Să-mi puie la cap
Ce mi-a fost drag,
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice duios;
Căvălaş cu fire,
56
Mult zice subţire;
Vânt când o sufla,
Fluier o cânta,
Oile-or sălta
Şi s-or aduna,
Câini-or auzi,
La mine-or veni,
La mine s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrămi de sânge.
Şi tu, oaia mea,
Tu dac-ăi vedea
O mândră fetiţă
Cu neagră cosiţă
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând.
Din ochi lăcrămând,
De mine-ntrebând,
Să nu-i spui că sânt
Culcat subt pământ,
Ci că m-am tot dus,
Dus pe munte-n sus,
Prin vârfuri cărunte,
Dincolo de munte,
Căvălaş să-mi dreg,
Flori ca să-i culeg
Pentru nunta mea
Ce-o să fac cu ea.
Vorba nu sfârşea,
Dorojani venea
Şi se repezea
Şi mi-l răpunea,
Turmele să-i ia.
Iar, de-l omora,
Ei mi-l îngropa
La brâu de perdea,
57
'N strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor;
În dosul stânii,
Unde dorm câinii.
Ei, de-l îngropa,
La cap îi punea
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice frumos;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire.
Vântul când bătea,
În caval sufla,
De jale-mi cânta:
Oi că se strângea,
Câini că s-aduna,
Oile plângând,
Câinii tot lătrând,
Pe stăpân chemând.
Aşia, tot aşia,
Vremea vremuia,
Dar oaia bârsană,
Oaia năzdrăvană,
Ea se tot uita,
Şi nu mai vedea
Pe mândra fetiţă
Cu neagră cosiţă,
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând,
De el întrebând,
Să-i spuie că-i dus,
Dus pe munte-n sus,
Dincolo de munte,
Prin vârfuri cărunte,
58
Căvălaş să-şi dreagă
Şi flori să-i culeagă.

balada populară "Oaia năzdrăvană", culeasă de Gheorghe Dem Teodorescu (1885);

59
4 februarie 2021

Balzac bea 50 de cafele pe zi în timp ce scria, iar Lev Tolstoi nu rata o zi de lucru:

"Trebuie să scriu în fiecare zi fără abatere, nu neapărat pentru reușita cărții, cât pentru a nu-mi ieși
din rutină".

Rutina lui Tolstoi mai includea două ouă fierte la micul dejun, după care nu mai mânca nimic
până la 5 după-amiaza. Scria retras în biroul lui și nu schimba multe vorbe cu restul casei.

sursa: Liviana TANE

60
4 februarie 2021

Armia maghiară ţara a-nvelit;

Soarele văzând-o, a îngălbenit.
Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă:
Cu o mică ceată de voinici s-avântă.
Nu că el voieşte ţara a scăpa,
Ci va să-mplinească datoria sa.
Unde este timpul cel de bărbăţie
Când murea românul pentr-o datorie!
Pe un cal ce muşcă spumă în zăbale,
Printre zi şi noapte el îşi face cale.
- "Fraţii mei! vorbeşte falnicul bătrân,
Dumnezeu voit-a ca să mor român.
Cel ce a sa viaţă ţării sale-nchină
Piere ca lumina într-a sa lumină.
Ce e-n viaţa ţării viaţa unui om?
Ce e-n primăvară floarea unui pom?
Ceea ce prin stele este-o stelioară
Şi-n nemărginire un minut ce zboară.
Şoimul când se vede prins de vânători,
61
Spun că îşi sfărâmă cuib şi puişori.
Astfel decât lanţul braţul să le-ncingă,
Ce-i român, ce-i nobil astăzi să se stingă."
Unde este timpul cel de bărbăţie
Când murea românul pentr-o datorie?!

"Mircea la bătaie", de Dimitrie Bolintineanu (1865);

sursa foto: instagram, @historia.romania

62
3 februarie 2021

Ați auzit de Ineleț? Un cătun uitat de vreme din Caraș Severin.

(...) Satul Ineleţ este un cătun în care timpul nu mai are nici o putere, căci peisajul din jur pare
atemporal, iar oamenii care locuiesc aici transmit o energie fără vârstă.

Iată cum relatează presa română și străină existența acestui sat: "Există un sat în România, parte
componentă a localității Cornereva în care oamenii ajung acasă doar cu ajutorul unei scări improvizate.
Câteva bucăţi din lemn prinse în stâncile înalte reprezintă singura cale de acces către Ineleţ, un sat din
judeţul Caraş-Severin".

Veșnicia s-a născut la sat.

sursa: Coltisor de Romania

63
2 februarie 2021

Oștile păgâne pasă la hotare.

Mihai-vodă șade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată-n sală intră-un sol turcesc.
— Padișahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine!...
Mihai-vodă tace. Oaspeți, mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și auroase,
Căpitanii-și scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofițe pe-al ei chip se-ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat-acum în jos:
— Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată?
Cela ce-n primejdii stă și se gândește
64
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și-n locu-i să moară!
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi,
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mănăstire!
Atunci Mihai-vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată:
— Mergi și spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune?
Au vrei să iau pielea de pe Națiune?...
Padișahul vostru, fără de-nconjor,
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat!
Și zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Și cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan-Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalță-o mănăstire și trei parastasuri!

"Dimitrie Bolintineanu: Mihai Viteazul şi turcii", de George Topîrceanu (1916);

sursa foto: Cristian Nistor, "Statuia lui Mihai Viteazul acoperită de zăpadă", București, ianuarie 2013,
instagram: @100deromania

65
2 februarie 2021

Personalitate de talie mondială în perioada interbelică, Smaranda Brăescu, prima femeie paraşutist
din România, a adus ţării primul record mondial absolut în domeniul sportului aerian. A purtat ia românescă
în toate apariţiile publice, inclusiv în saloanele înaltelor foruri militare şi sportive din SUA.

Smaranda Brăescu, născută la 21 mai 1897, este cunoscută drept prima femeie paraşutist din
România care a atins recorduri naţionale şi mondiale ce i-au adus celebritatea, a fost şi cel mai mare mesager
al iei româneşti. După ce a fost admirată de publicul din toate colţurile lumii şi elogiată de ziarele vremii,
destinul paraşutistei a luat o turnură tragică. Pentru recordurile atinse, dar şi pentru patriotismul de care a dat
dovadă, a fost decorată în 1932 de regele Carol al II-lea, care i-a oferit distincţia "Crucea de aur a virtuţii
aeronautice". 14 ani mai târziu moare în chinuri groaznice, răpusă de o boală nemiloasă. Ultimii ani din
viaţă s-a ascuns, purtând nume false, pentru a scăpa de represaliile comuniştilor care au încercat să o
transforme în informator al securităţii.

A fost văzută prima dată de publicul român sărind cu paraşuta la mitingul de aviaţie din 28
octombrie 1928, de la Braşov, fiind prima femeie văzută de copatrioţi practicând un sport atât de periculos.
În 1929 a suferit două accidente, unul de avion, celălalt după o săritură cu paraşuta. Cel de-al doilea accident

66
a ţintuit-o la pat luni în şir, cu oasele sfărâmate, într-un spital din Satu-Mare. Refăcută după accident, pleacă
la Berlin unde îşi procură o paraşută specială pentru recorduri.
Obţine primul record mondial feminin pe 2 octombrie 1931 sărind de la o înălţime de 6.000 m.
Conform cronometrării oficiale a comisariatului sportiv al Aeroclubului României, Smaranda Brăescu a
aterizat cu bine după 21 de minute şi 25 de secunde într-o porumbişte lângă gara Sărăţuica, la 28 km vest de
Slobozia. Ulterior, saltul a fost omologat drpet "Record naţional absolut", iar Federaţia Internaţională i-a
recunoscut recordul mondial femininde paraşutism.

Pe 19 mai 1932 doboară şi recordul masculin la paraşutism pe baza aeriană de la Sacremento-

California unde a sărit de la înălţimea de 7.233 m, faţă de recordul mondial masculin anterior de 6.628 m.

Poetul Octavian Goga, în calitate de membru al Academiei Române, propune în 1933 ca marei
paraşutistă să-i fie atribuit "Premiul de virtute": "În adevăr, nu cunosc un devotement pentru o idée,
manifestat cu o popularitate de sacrificiu mai curată, mai îndrăzneaţă şi mai nobilă decât actele eroice ale
acestei fiinţe plăpânde, care primejdiindu-şi viaţa de atâtea ori a stabilit un record de aviaţie purtând faima
numelui român departe peste hotarele ţării".

Numele Smarandei Brăescu a făcut înconjurul lumii şi recordurile ei erau evidenţiate în ziarele
tipărite în ţări europene şi peste Ocean. Era invitat de onoare la festivităţi şi recepţii din România şi SUA.
Peste tot purta cu mândrie ia românească.

"Deşi celebră, avea o comportare extreme de modestă, afabilă şi prietenoasă cu toată lumea. Mare
patriot, la toate festivităţile şi recepţiile date în cinstea ei, Smarandra Brăescu s-a prezentat atât în ţară cât şi
în saloanele înaltelor foruri militare şi sportive din Statele Unite ale Americii în costumul naţional,
demonstrând şi în acest fel dragostea ei pentru patria sa şi pentru tot ce-i românesc", a consemnat istoricul
Constantin Gheorghiu.

sursa: Sabina Gheorghe, "Povestea tragică a Smarandei Brăescu, prima femeie paraşutist a României
îndrăgostită de ie. Cum a fost obligată să-şi schimbe numele de mai multe ori", în Adevărul, disponibil la
adresa adevarul.ro;

67
1 februarie 2021

"Copilăria - cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat".
Horațiu Mălăele, Tehomir.

68