Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu formele, convenţiile, temele

şi motivele deja existente, e o artă combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor

forme eterogene ca stil şi timp. Scriitorul pm este conştient că totul s-a scris, că
nu-i rămâne decât jocul cu fragmentele culturale pe care le resemantizează. El
respinge mimesisul şi ideea referenţialităţii, preferă colajul de sintagme, teme,
motive emblematice din epoci literare apuse. Citatul
ironic, parodiereamodelelor, dialogul intertextual (a prelua un fragment din
opera unui scriitor din trecut şi a-l plasa în alt context)indică
presiunea livresculuiasupra existenţei.
Introducere opera
Dintre scriitorii postmoderni, Mircea Cartarescu  rămâne personalitatea cu cel mai
mare impact asupra contemporanilor. Debutând ca poet prin volumul Faruri,
vitrine, fotografiiîn 1980, la care se vor adăuga volumul colectiv Aer cu
diamante şi cele individuale precum Poeme de amor, Levantul, Dublu CD, Mircea
Cartarescu se remarcă şi ca prozator prin romanul Orbitor sau prin prozele scurte
din volumul Nostalgia, sau ca eseist prin studiulPostmodernismul românesc.
Poezia Poema chiuvetei face parte din volumul Totul (1985) şi ilustrează cu
fidelitate trăsăturile poemului postmodern, teoretizate de Cărtărescu în studiul
citat, publicat în anul 1999.
Tema si motive literare
Tema este parodierea unor teme, convenţii ale poeziei din trecutul literar, în speţă
raportarea făcându-se la Luceafărulprin ideea iubirii dintre două entităţi
incompatibile. Ca şi în Levantul, epopee a poeziei româneşti în opinia criticului
literar Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu realizează un dialog livresc, în spirit
ludic, cu literatura trecutului. Asocierea cu Luceafărul este permisă prin sesizarea
unor elemente comune: motivul aspraţiei spre o stea (care nu mai apare în registrul
grav al nevoii depăşirii condiţiei umane), cele trei invocaţii către stea, cuplul
format din elemente ce aparţin unor lumi diferite, imposibilitatea depăşirii
limitelor, finalul ce presupune asumarea condiţiei şi resemnarea, existenţa firului
epic şi narativitatea versurilor, lirismul de tip obiectiv.
Tipul de lirism
Lirismul este subiectiv, povestitotul, si anume gaura din perdea, se foloseste de
pronume si verbe la persoana I singular.
Explicarea titlului
Titlul  implică trimiterea la odă, specie paşoptistă, clasică, parodiată prin alegerea
unui destinatar care nu reprezintă un erou istoric sau mitologic, o fiinţă divină, un
model de măreţie sau un eveniment istoric, ci desemnează un element derizoriu
din existenţa cotidiană, în ciuda tonalităţii aşa-zis laudative.
Comentarea secventelor lirice
Prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre
un obiect component al recuzitei casnice (chiuveta) şi unul aparţinând planului
cosmic (steaua). Primele versuri expun drama iubirii neîmpărtăşite, iar următoarele
 reprezintă cele trei chemări ale chiuvetei, adresate stelei, prin care se parodiază
ceremonialul serenadei. Invocaţiile amintesc de cele din poemul eminescian, dar
dacă la poetul romantic schimbarea condiţiei fetei de împărat implica un sens
ascendent („O, vin’ în părul tău bălai / S-anin cununi de stele / Pe-a mele ceruri
să răsai /Mai mândră decât ele”), la Cărtărescu este implicată ideea decăderii:
steaua va deveni „crăiasă a gândacilor de bucătărie”.
Dincolo de similitudinile cu poemul eminescian, se poate
remarca demitologizarea viziunii poetice romantice, prin tratarea temelor şi a
motivelor într-un registru parodic:
1.      Luceafărului, stea strălucitoare, îi corespunde „o mică stea galbenă” din „colţul
geamului de la bucătărie”, iar timpul nocturn este abandonat în favoarea celui
diurn, prin indicii temporali „într-o zi”, „în altă zi”.
2.      degradarea trăirii intense a iubirii, a suferinţei interiorizate din romantism, prin
expunerea în confesiuni făcute celorlalte obiecte derizorii (muşamaua, borcanele
de muştar)
A doua parte începe cu o exclamaţie retorică („dar, vai!”), anticipând presupusa
dramă a neîmplinirii iubirii. Cuplul incompatibil cunoaşte în acesată secvenţă alte
două ipostazeieri: stea-strecurătoare de supă, gaura din perdea-superba dacie crem.
Imposibilitatea iubirii vine însă nu din conştientizarea şi asumarea diferenţelor
ireconciliabile dintre cei doi, ca în „Luceafărul”, câtă vreme steaua face cuplu cu o
entitate din aceeaşi sfera prozaică din care face parte şi chiuveta. Este parodiată
condiţia omului de geniu prin derizoriul aspiraţiilor şi prin simularea unei tonalităţi
grave: „într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul
existenţei şi obiectivitatea ei”, iar finalul aduce nu numai imaginea cuplului
format din elemente de aceeaşi condiţie (chiuveta-muşamaua), ci şi schimbarea
persoanei a III-a cu persoana I, postmodernismul mizând pe tehnica punctelor de
vedere trucate.
Caracteristici ale limbajului poetic
Limbajul poetic este caracterizat de ironie („stea mica, nichelul meu te doreste,
sifonul meu a bolborosit”). Eul liric povesteste iubirea  dintre o chiuveta si o mica
stea galbena, care nu se intalnsec niciodata si isi aminteste pasiunea sa pentru o
masina, personajele insesi ale poemului fiind caracterizate de ironie.
Elemente de prozodie (versificatie)
Organizarea este astrofica, iar masura variabila, elemente specific postmoderniste.
Concluzie
In concluzie, datorita temei abordate, lirismului, limbajului poetic si elementelor
de prozodie, poezia de fata se incadreaza in curentul postmodernist.