EUROPA OCCIDENTALĂ POSTBELICĂ: EVOLUȚII POLITICE ȘI INTEGRARE

A. Principalele evenimente

În 1945 o mare a Europei se afla în ruine. Bătrânul continent nu mai domina lumea și
părea incapabil să reziste expansiunii comuniste. Drumul către o Europă occidentală unificată a
fost marcat de înființarea N.A.T.O. și cea a Consiliului Europei (1949), iar etapa cea mai
importantă a procesului de integrare europeană a debutat o dată cu apariția Comunității
Economice Europene (C.E.E.) în 1957. Marea Britanie a refuzat oferta de a se alătura C.E.E. în
1957, abia în 1972 a devenit membră a organismului integrativ european. Statele Europei
occidentale s-au refăcut surprinzător de repede de pe urma efectelor războiului.

B. Creșterea unității în Europa occidentală

În toate țările Europei apusene majoritatea politicienilor credeau în necesitatea unei

cooperări strânse între țările din regiune, iar unii gândeau chiar în termenii unei Europe federale
unite, potrivit modelului Statelor Unite ale Americii.

Deși federaliștii au fost extrem de dezamăgiți de eșecul realizării unei integrări imediate
și complete, singura soluție practică era cea a funcționalismului, o abordare graduală, cu pași
mici, în acele domenii unde integrarea se putea manifesta.

Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (O.C.E.E.) a fost prima inițiativă pe

calea spre unitate, fondată în 1947. Era alcătuită la început din cele 16 țări ce acceptaseră ajutorul
financiar american. Prima sa funcție a fost reprezentată de gestionarea și împărțirea sumelor de
bani sosite din SUA. Apoi, organizația s-a ocupat de încurajarea comerțului între statele membre
prin reducerea restricțiilor. A fost ajutată și de Acordul General pentru Tarife și Comerț
(A.G.T.C. sau G.A.T.T.), organism a cărui sarcină principală viza reducerea taxelor vamale, și de
către Uniunea Europeană de Plăți (U.E.P.) ce își propunea să încurajeze comerțul printr-o
îmbunătățire a sistemului de plăți între statele membre. Atunci când SUA și Canada s-au alăturat
organizației în 1961, ea și-a scbimbat denumirea în Organizația pentru Cooperare Economică și
Dezvoltare (O.C.E.D.), iar apoi au intrat în structură Japonia, Australia și alte țări.
 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) a fost fondată în 1949 cu scop de
apărare în comun în cazul în care unul dintre membri ar fi fost atacat. Până la sfârșitul lui 1955,
N.A.T.O. a părut a se dezvolta impresionant.

Consiliul Europei, apărut în 1949, a reprezentat o tentativă în direcția unității politice.

Inițial, organizația a cuprins zece state. Sediul a fost și a rămas la Strasbourg. Curtea Europeană
a Drepturilor Omului este rezultatul „Convenției europene pentru protecția drepturilor omului și
a libertății fundamentale” (4 noiembrie 1950). Consiliul Europei contribuie la „securitatea
democratică” a continentului și număra, în 1995, 34 de membri.

C. „Părinții fondatori” ai integrării europene

Așa-numiții „părinți fondatori” ai integrării europene au jucat un rol major în startul

procesului de unificare europeană: Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alcide
De Gasperi. Monnet a fost „inspiratorul” și „vizionarul”, iar ceilalți au fost reprezentanții voinței
politice cu privire la integrare.

D. Primii pași concreți în direcția integrării au fost:

Înființarea Uniunii Benelux, convenită în 1944 de către guvernele în exil ale Olandei,
Belgiei și Luxemburgului, o asociație vamală și comercială care a devenit operativă în 1947.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, Marea Britanie și Franța s-au alăturat celor trei țări
din Benelux pentru a promova „colaborarea militară, economică, socială și culturală” dintre ele.

Fondarea în 1951 a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Au fost

membre fondatoare șase țări: Franța, Belgia, Olanda, R.F.G. Italia și Luxemburg. Au fost
eliminate toate obligațiile și restricțiile privitoare la comerțul cu fier, cărbune și oțel, creându-se
o Înaltă Autoritate ce avea sarcina de a administra comunitatea și de a realiza un program comun
de dezvoltare.

E. Înțelegerile prin care era înființată Comunitatea Economică Europeană (C.E.E) au fost
semnate la Roma în 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Cele șase țări urmau să
înlăture gradual toate taxele vamale și să stabilească un tarif vamal extern unic, astfel încât să se
producă o concurență liberă și o piață comună. Până în 1967, Comisia europeană (organul de
conducere), Consiliul Miniștrilor, Adunarea europeană (forul reprezentativ), un Secretariat și o
Curte de Justiție au asigurat funcționarea C.E.E. Asociată cu C.E.E. era și EURATOM, o
organizație în cadrul căreia cele șase țări membre urmau să colaboreze în vederea dezvoltării și
controlării energiei atomice.

E. De ce Marea Britanie a refuzat participarea în cadrul C.E.E.?

Principal obiecție era aceea că, alăturându-se C.E.E., Marea Britanie nu se va mai afla în
postura de a-și controla economia, care va fi la discreția unei autorități supranaționale – Comisia
europeană cu sediul la Bruxelles. Ei nu doreau să-și riște relațiile privilegiate cu SUA. Din
inițiativa britanică s-a constituit în 1959 o Zonă Europeană a Comerțului Liber
(Z.E.C.L./E.F.T.A.), la care s-au alăturat Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveția, Austria și
Portugalia, Marii Britanii. Aceste țări s-au angajat să elimine treptat taxele vamale din relațiile
comerciale reciproce, fără a se menționa vreo politică economică comună.

G. Atitudinea britanică față de C.E.E. s-a schimbat în 1961 când guvernul Macmillan a
anunțat că Marea Britanie dorea să se alăture C.E.E. Negocierile s-au deschis în octombrie 1961
dar în ianuarie 1963, președintele francez Charles de Gaulle a întrerupt convorbirile și a anunțat
că Marea Britanie nu era pregătită pentru admiterea în C.E.E.

H. De ce s-au opus francezii admiterii britanicilor în C.E.E. Charles de Gaulle a pretins

că Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme economice și de aceea ar fi slăbit
Comunitatea Economică Europeană. În cele din urmă, deși Franța și-a reiterat veto-ul și în 1967,
admiterea britanică în C.E.E. s-a produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: Georges
Pompidou, succesorul lui de Gaulle, era mai binevoitor față de Marea Britanie, iar noul prim-
ministru conservator britanic, Edward Heath, a negociat cu hotărâre alăturarea britanică la
procesul de integrare europeană. Irlanda și Danemarca au intrat și ele în C.E.E.