1.

Statul si dreptul geto-dac

1. Definitia istoriei dreptului romanesc

În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto - dacilor erau reglementate
prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bună voie
de către membrii societăţii. (din curs pag 16)
Concomitent cu formarea statului geto - dac au apărut şi normele
juridice, în locul obiceiurilor din epoca democraţiei militare. Ele au fost
transmise din generaţie în generaţie în formă scrisă şi s-au păstrat până în
vremea lui Iordanes (sec 6 d.Hr.) .
În istoria dreptului românesc obiceiul juridic ocupă un loc cu totul
aparte deoarece până în secolul XV, el a fost unicul izvor al dreptului, iar
până în a doua parte a regimului turco - fanariot el a fost dreptul nostru
comun, dreptul scris, canonic şi laic, aplicându-se numai în subsidiar. Abia
la începutul secolului XIX, odată cu începuturile formării sistemului juridic
modem, dreptul scris a trecut pe primul plan, iar obiceiul juridic a trecut pe
plan secundar. În fine, după elaborarea operei legislative a lui Al. I. Cuza,
odată cu desăvârşirea procesului de creare a dreptului românesc modem, aria
de aplicare a obiceiului juridic s-a restrâns foarte mult atât în domeniul
privat, cât şi în cel public.

*Aspecte importante ale definitiei:

Inainte de infiintarea statului geto-dac, istoria dreptului romanesc exista sub
forma unor cutume (obiceiuri, norme nescrise respectate de societate) care sunt
existente la nivelul constiintei populatiei geto-dace si care au fost transmise din
generatie in generatie. O data cu infiintarea statului geto-dac (secolul I inainte de
Hristos), cutumele au devenit norme juridice (legi scrise) care s-au pastrat pana
in secolul VI dupa Hristos.
Totusi, pana in secolul XV, obiceiurile au ramas unicul izvor al stiintei
dreptului (adica din secolul VI pana in secolul XV, obiceiurile –legi nescrise-
erau cele care defineau materia dreptului) si pana in a doua jumatate a regimului
fanariot ele erau principalul mod ce caracteriza dreptul, iar dreptul scris avea un
rol secundar (adica din secolul XV reapare dreptul scris, insa dreptul nescris avea
o pondere mai mare in activitatea juridica a statelor române proastpat formate).
De abia la inceputul secolului XIX, dreptul scris preia rolul principal, iar
obiceiurile capata un statul secundar in statul roman modern. Apogeul dreptului
scris se identifica in perioada lui Al. I. Cuza, cand domnitorul desavarseste
procesul de creare a dreptului romanesc modern prin elaborarea de opere
legislative noi (adica prin legile adopatate de Cuza, dreptul scris devine cu
adevarat cel mai importat tip de aplicare a stiintei dreptului in statul roman).
2. Caracteristicile statului geto-dac
Inainte de formarea statului geto-dac, pe teritoiul carpato-danubiano-pontic
se gasea o populatie sedentara (lipsita de ocupatii). In epoca bronzului (2000-
1200 i. Hr.), are loc indoeuropenizarea, iar peste vechea populatie a teritoriului
patrunde o civilizatie pastorala de tip Kurgan (pastoritul devine principala
ocupatie a populatiei in urma indoeuropenizarii). Din acest moment, autohtonii
(vechea populatie) asimileaza limba si obiceiurile alogenilor (strainii nou-veniti).
Astfel, se va ajunge la formarea unor noi populatii precum tracii, ilirii si grecii.
In prima epoca a fierului (dupa anul 800 i.Hr.), se individualizeaza in
randul grupului nord-tracic populatia geto-dacilor. Acestia au o armata
puternica, reprezentand un pericol pentru puterile invecinate ale vremii: se opun
regelui persan Darius I si conducatorilor macedoneni Alexandru cel Mare si
Lisimach etc.
Datorita diferentierii sociale tot mai mari dintre bogati si saraci (factor
intern de formare a statului geto-dac) si din necesitatea de a forma o forta
defensiva impotriva pericolului reprezentat de romani si celti (factor extern de
formare a statului geto-dac), ideea constituirii unui stat geto-dac este realizata de
regele Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu in anul 82 i.Hr. Burebista
reuseste sa uneasca uniunile de triburi geto-dace si sa formeze un stat de o vasta
intindere teritorila. Din acest moment teritoriul nu mai are doar o funcite
economica,ci si una politica.
In cadrul noului stat, sclavii ocupau un loc marginal in producerea de
bunuri (sclavia era mentinuta la nivelul fazei patriarhale).
Factorii de conducere in stat erau: regele, marele preot si dregatorii.
Istoriografia vremii il identifica pe Burebista cu fiind un sef autoritar, capabil sa
impuna legi supusilor sai. In jurul acestuia se afla aristocratia (sfetnici si
dregatori) care se bucura de stabilitate si continuitate in exercitarea atributiilor ei.
Ea forma Adunarea Poporului. Atributiile laice si religioase erau exercitate de
marele preot Deceneu.
De asemenea legile erau considerate de origine divina, si astfel preotii
exercitau si principalele atributii judecatoresti.
Din punct de vedere administrativ, se remarca cele doua forme de
proprietate: latifundiile aristocratiei (proprietate privata) si obstile
teritoriale (proprietatea colectiva). Ca forma de guvernamant, statul geto-
dac era o monarhie.
Burebista, cu ajutorul marelui preot Deceneu, a transformat Dacia, pentru
prima dată, în cea mai întinsă şi redutabilă formaţiune politică din Europa situată
în afara fruntariilor Imperiului Roman.

3. Institutiile juridice din vremea regatului geto-dac

a) Proprietatea
Pe măsura evoluţiei statului, s-a accentuat inegalitatea de avere şi s-a
constituit marea proprietate privată. Alături de proprietatea privată (care se
exercită în principal asupra pământului, sclavilor şi vitelor), geto - dacii au
cunoscut şi proprietatea colectivă a obştei teritoriale .
Horaţiu spunea că geţii se ocupau cu agricultura aflată în proprietatea
obştească. Pe de altă parte, pământul obştii este împăgit în loturi, atribute
spre folosinţă individuală fiecărei familii pe termen de un an. In anul
următor, loturile erau redistribuite în cadrul obştei prin sistemul tragerii la
sorţi .

b) Familia

Familia este monogamă, căsătoria se încheia prin cumpărarea soţiei,

femeia venea în căsătorie cu bunuri dotale (zestre).

Starea de inferioritate a femeii este confirmată de către Ovidiu, care ne

vorbeşte despre muncile grele la care era supusă. În acelaşi sens trebuie să
interpretăm şi aplicarea pedepsei cu moartea femeii care se făcea vinovată de
adulter.
 De asemenea, în cadrul familiei, fiii se aflau sub puterea părintească,
iar la moartea şefului de familie, descendenţii îşi dobândeau bunurile în
indiviziune, ceea ce ne face să credem că şi geto - dacii, ca şi romanii
cunoşteau familia patriarhală în sens larg, compusă din generaţii, ca formă
de trecere de la familia gentilică la familia pereche.
c) Economia si comertul
Schimburile comerciale şi circulaţia monedei au implicat sigur existenţa
unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor.
d) Dreptul penal
În domeniul dreptului penal există ca menţiuni concrete doar pedeapsa cu
moartea a adulterului soţiei şi unele reminiscenţe de răzbunare a sângelui.
Desigur, principalele dispoziţii vizau apărarea statului şi a proprietăţii private
şi a integrităţii persoanei.
Alte izvoare istorice menţionează că furtul constituia o încălcare
deosebit de gravă a normelor de convieţuire în societate, semn că
instituţia proprietăţii private era în plin proces de formare.

4. Obiectul de studiu al istoriei dreptului romanesc

Obiectul de studiu al istoriei dreptului romanesc il constituie evolutia
stiintei dreptului in cadrul teritoiului tarii noastre, de la aparitia primelor norme
cutumiare (obiceiuri) ale vechilor civilizatii si pana la crsitalizarea lor in norme
juridice scrise, ce reprezinta baza materiei dreptului modern romanesc de astazi.

5. Particularitatile democratiei militare la geto-daci

Reconstituirea istoriei geto - dacilor se face pe baza acestor izvoare
literare, la care se adaugă cele arheologice, epigrafice şi numismatice.

În operele literare şi istoriografice greceşti ( Hecateu din Milet, Sofocle,

Herodot, Tucidide ş.a.) apar primele informaţii despre geţi ca populaţie autohtonă
a ţinuturilor dintre Dunărea de Jos şi Munţii Balcani. Patru secole mai târziu,
izvoare latine (Caesar, Pompeius Trogus, Horaţiu Vergilius, ş.a.) vor desemna
triburile autohtone din ţinutul carpato - dunărean sub numele de daci. Numele de
Dacia îl întâlnim în sec. 1 î.Hr. la Pliniu cel Bătrân şi Tacitus.
 Prima particularitate a democratiei militare o avem de la Herodot. Acesta ii
mentioneaza pe geti ca fiind singurul popor ce se opune regelui persan Darius I
(521-486 i. Hr.) cu prilejul expeditiei sale impotriva scitilor din nordul gurilor
Dunarii. Desi sunt infranti, getii se remarca printr-o rezistenta militara deosebita
impotriva lui Darius I.
Istoricul La Tene este impresionat de progresul demografic şi noul
nivel de dezvoltare atins de societatea geto – dacă, care sunt evidenţiate de
numărul şi dimensiunile noilor aşezări civile şi centre fortificate.

O alta metinonare o avem de la istoricii Strabon si Arrian, care descriu

expeditia pe care a intreprins-o Alexandru cel Mare in anul 335 i.Hr. la nord
de Dunare, in care armata macedoneana a avut de infruntat armata getilor.
Macedonenii au ocupat un oraş întărit în care se află o populaţie numeroasă,
precum şi produse meşteşugăreşti deosebit de preţioase, care au fost apoi
transportate în Macedonia.

Istoricul Diodor din Sicilia ca şi geograful Pausanias, ne relatează pe

larg desfăşurarea conflictului din Dobroea (300-292 i. Hr.) dintre Lisimach
(unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare la sudul Dunării) şi regele get
Dromichetes, in urma caruia Lisimach a cazut prizonier. Desi getii doreau
moartea lui Lisimach, Dromichetes a arătat că este de preferat ca Lisimach
să fie eliberat, deoarece doar aşa macedonenii vor putea fi determinaţi să
părăsească cetăţile de pe malul Dunării (care se aflau foarte probabil în
Dobrogea) şi vor accepta să pună capăt conflictului. Faţă de forţa
argumentului regelui, geţii, constituiţi în Adunarea Poporului, au renunţat la
dreptul de a-l pedepsi pe Lisimach.

De la istoricul Justinian ne-a parvenit o relatare privind luptele geţilor,

conduşi de regele Oroles, cu bastarnii. Deoarece geţii au pierdut una din
aceste lupte, regele i-a pedepsit pe războinicii geţi să fie servitorii soţiilor lor,
ceea ce era, la acea epocă, o mare umilinţă. Ei au fost iertaţi de pedeapsă
doar după ce i-au înfrânt pe bastarni.

Textele unor inscripţii descoperite la Histria menţionează numele a doi

regi geţi, Zalmodegicos şi Rhemaxos, care în secolul 3 î.Hr. şi-au exercitat
autoritatea asupra cetăţilor greceşti din Dobrogea.

Deşi regii pe care i-am menţionat nu sunt şefi de state, ci doar şefi
militari ai unor uniuni de triburi, aleşi şi revocaţi de către adunarea
poporului, exercitând atribuţiile adoptate de către această adunare, ca primii
între egali, ţinând totuşi să - şi permanentizeze această poziţie, ba chiar să o
transmită cu titlu ereditar.

Pe ansamblu, geto-dacii erau un popor sedentar care se ocupa cu

mestesugurile si agricultura si cresterea animalelor.
Ei aveau o religie de tip solar uranic. Divinitatea suprema era Zamolxis,
alaturi de care se aflau si zeii Gebeleisis si Bendis.
Din punct de vedere social, se identifica nobilii (aristocratii) cunoscuti sub
numele de tarabostes sau pileati si oamenii liberi (comati).
Geto-dacii constituiau un popor cu o civilizaţie şi o cultură avansată în
epocă, care atinge apogeul în secolul 1 î.Hr. - secolul 2 d.Hr.
În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto - dacilor erau reglementate
prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bună voie
de către membrii societăţii. Ştirile pe care ni le - au transmis istoricii
antichităţii se referă fără strictă precizie, la tracii, sciţii sau celţii care trăiau
pe teritoriul patriei noastre, dar tot ei precizează că toate aceste popoare
aveau obiceiuri comune.

Încheierea diferitelor învoieli între părţi era îmbrăcate în forma

jurământului însoţit de un anumit ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă
în care amestecau câteva picături din sângele lor, iar după ce înmuiau în
acest amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme, consumau conţinutul cupei.

Alte obiceiuri au capatat totusi un caracter juridic in viitorul stat geto-dac,

precum: familia monogama (favorizata de interzicerea adulterului si pedeapsa
femeii cu moartea), conditia inferioara a femeii in societate (desprinsa din
muncile grele la care era supusa femeia), modalitatea de mostenire pe linie
ereditara, proprtietatea privata aflata in plina dezvoltare.
De mentionat este faptul ca toate aceste norme de conduita fara caracter
juridic au fost respecate de buna voie de catre toti membrii societatii, fapt ce a
dus la dezvoltarea rapida a civilizatiei geto-dace si care a favorizat aparitia
viitorului stat constituit de regele Burebista.
 2. Statul si dreptul in provincia romana Dacia

1. Continuitatea statalităţii de la Burebista până la cucerirea romană

1.1. Realitatea dacică în perioada 44 Î.Hr. - 86 d.Hr.
Desfiinţarea statului dac şi organizarea în locul său a unei provincii
imperiale romane a fost rezultatul unei perioade îndelungate de lupte între daci şi
romani. Ajunşi la Dunăre chiar în perioada când statul dac abia se constituia,
romanii au pregătit minuţios asaltul împotriva sa, apreciind că o întărire a
acestuia reprezintă un pericol pentru imperiu în această zonă.
Izvoarele antice confirmă că nucleul statalităţi dacice se menţine în Munţii
Orăştiei, iar conducătorii care s-au succedat la cârma acestei formaţiuni au fost:
Deceneu, Camosycus, Scorillo, Duras Durpaneus. Prin urmare, regatul lui
Burebista s-a împărţit la început în patru, apoi în cinci părţi.
Frontiera dunăreană continuă a fi împărţită prin organizarea provinciei
MOESIA şi îndeosebi după anexarea definitivă a Dobrogei (anul 46 ).
În paralel cu acţiunile de forţă, împăraţii romani utilizează pe scară largă
diplomaţia şi mai ales banii pe care - i împart cu generozitate pentru a avea linişte
la graniţe. Aşa se explica marea cantitate de monede romane de argint
descoperite sub formă de tezaur pe întreg cuprinsul Daciei. Departe de a afecta
demnitatea romană, plata stipendiilor era o modalitate avantajoasă de a păstra
liniştea provinciilor de margine, prin organizarea unor formatiuni barbare
clientelare.
În anii 85 - 86 D.Hr., dacii au atacat din nou garnizoanele romane, probabil
sub conducerea lui Decebal, care încă nu era rege. Drept urmare, în anul 86
d.Hr., împăratul Domiţian a venit personal în zonă şi cu acest prilej a restructurat
Moesia în: Moesia Superior şi Moesia Inferior, apoi a întărit flota de pe Dunăre
cu principala ei bază la Barboşi unde pe vechea aşezare dacică au construit un
castru. De aceea oştile dacilor vor declanşa în continuare expediţii de apărare în
toate părţile, vor duce o abilă politică de alianţe, în paralel cu întărirea statului.
Acestea sunt obiectivele principale ale politicii de apărare a lui Decebal, ajuns
rege al Daciei la anul 87, când bătrânul Duras Durpaneus cedează tronul
nepotului său.
 1.2 .Dacia în timpul regelui Decebal ( 87 - 106 d.Hr.)
Alegerea lui Decebal ca urmaş al regelui Duras Durpaneus avea desigur, în
vedere nu doar faptul că era succesor la tron, în puterea vârstei, ci realele sale
calităţi deopotrivă de comandant militar şi diplomat.
Dintre toţi regii daci Decebal este singurul al cărui chip a fost reprodus de
arta plastică antică (reprezentat în opt scene pe Columna lui Traian).

Diferentele dintre statul geto-dac al lui Burebista si cel al lui Decebal:

Dimensiunile teritoriale ale statului dac în vremea lui Decebal erau mai
restrânse decât în timpul lui Burebista. Deşi mai restrâns teritorial, statul dac era
mai puternic, mai bine organizat, iar societatea geto - dacă se afla pe o treaptă de
înflorire mai distinctă. Se dezvoltaseră, în continuare, agricultura, meşteşugurile,
creşterea animalelor. Spiritual se acumulaseră noi cunoştinţe în diferite domenii:
astronomie (calendarul); medicină ¬utilizarea preparatelor din tot mai multe
plante. S-au extins relaţiile comerciale cu marile civilizaţii antice greceşti, dar
mai ales cele romane. Se dezvoltă sistemul de apărare, adaptat la noile condiţii.
Cea mai impunătoare era cetatea Sarmisegetusa, valoare simbolică ce
cuprindea principalele sanctuare dacice. A fost creată o armată puţin numeroasă,
dar suplă şi puternică.
In anul 87 Domiţian a hotărât o nouă expediţie de pedepsire a dacilor, cu o
puternică armată condusă de generalul Cornelius Fuscus. Acesta este atras într-un
loc favorabil apărătorilor daci, în defileul Oltului (probabil la Tapae) unde
generalul C. Fuscus este înfrânt, el însuşi este ucis în luptă.
O nouă expediţie romană are loc în anul 88, condusă de generalul Tetius
Iulianus, care nu mai repetă greşelile predecesorului său şi obţine victoria la
Tapae, dar cu pierderi grele.
 Prin pacea încheiată între Domiţian şi Decebal (reprezentat de către fratele
Dieges) în anul 89 d.Hr., Dacia a devenit un stat clientelar, permiţând romanilor
să-şi stabilească garnizoana în stânga Dunării şi să treacă prin teritoriul statului
cu trupe împotriva cvazilor şi marcomanilor în schimbul unor subsidii băneşti şi
a ajutoarelor în meşteri constructori şi instructori militari.
Se încheia, astfel o primă etapă (85 - 89 d.Hr.) a conflictului dintre daci şi
romani; romanii, cu toată superioritatea lor militară, nu a reuşit să-şi adjudece
victoria, dacii luptând cu deosebită vitejie.

Etapa finală a conflictului dintre daci şi romani o constituie cele două

războaie desfăşurate în anii 101-102 şi 105-106, încheiate cu victoria romanilor
şi transformarea Daciei în provincie romană. Cauzele acestor războaie rezultă că
principala cauză de îngrijorare a romanilor o constituia creşterea puterii dacilor,
iar un alt motiv avea în vedere prada de război şi exploatarea însemnatelor
bogăţii ale Daciei prin anexarea acesteia.
În pofida unei eroice rezistenţe, cade şi capitala Sarmisegetusa. Urmărit de
cavaleria romană, pentru a nu cădea viu în mâinile romanilor Decebal se
sinucide. Aceasta însemnând sfârşitul statului dac. Cea mai mare parte a Daciei
este transformată, în vara anului 106, în provincie romană. Traian rămâne în
continuare în ţinuturile cucerite, până în primăvara anului 107, luând personal
măsurile de organizare a noii provincii romane.

2. Organele puterii în provincia dacia

2.1. Organele centrale
Caracteristică generală: provincia, locuitorii ei şi armata, cu rare excepţii,
au dovedit spirit de colaborare cu statul roman şi loialitate faţă de împăraţi.
Conducerea şi administraţia Daciei, intrau în atribuţiile împăratului, care
era reprezentat la faţa locului printr-un guvernator, trimis al său legatus Augusti
propraetore, ales din rândul senatorilor.
 a) Guvernatorul era însărcinat să îndeplinească atribuţiile imperiale,
politice, administrative, militare şi judecătoreşti. Un legatus Augusti propraetore,
pe lângă atribuţiunile civile (excepţie cele financiare) avea comanda supremă
asupra întregii armate din provincie, legiuni şi trupe auxiliare. Guvernatorii
Daciei traiane dispuneau de numeroase efective militare, legiuni şi trupe
auxiliare.
Ca provincie unitară, de la 106 până începutul domniei lui Hadrian (anul
118), Dacia a fost o provincie imperială de rang consular, deoarece avea trei
legiuni: XIII Gemina, IV Flavia şi I Adiutrix. Primul guvernator a fost
Scaurianus şi îşi avea sediul la Apulum.
Situaţia complexă a Daciei de la începutul domniei lui Hadrian l-a
determinat pe acesta să reorganizeze Dacia în trei provincii: Dacia Inferior, Dacia
Superior şi Dacia Porolissensis.
În anul 168 are loc o nouă reorganizare, sub împăratul Marcus Aurelius.
Trebuie subliniat că două din cele trei provincii apar cu nume schimbat: Dacia
Inferior se va numi Dacia Malvensis, iar Dacia Superior va purta numele de
Dacia Apulensis. Cât priveşte Dacia Porolissensis îşi va păstra denumirea
anterioară. Cele trei provincii dacice sub raport administrativ şi militar sunt puse
sub conducerea unui singur guvernator cu sediul tot la Apulum.
b) Consiliul provinciei. Guvernatorul general era ajutat de un Concilium -
trium Daciarum sau Concilium Provinciae - organ central al puterii de stat - era
Adunarea provinciei imperiale, alcătuit din reprezentanţii oraşelor, adunarea se
întrunea anual la Sarmisegetusa în palatul Augustalilor. Adunarea era prezidată
de preotul provinciei, numit "preot al altarului lui Augustus" şi cel ce poartă
coroana celor trei Dacii. Prerogativele adunării erau reduse; atribuţiile ei
mărginindu-se doar la susţinerea intereselor oraşelor în faţa guvernatorului
provinciei. În realitate Consiliul celor trei Dacii avea misiunea întreţinerii
cultului imperial, acreditarea ideii că împăratul este simbolul puterii romane, a
unităţii tuturor provinciilor imperiului.

2.1.2. Organizarea financiară.

Administrarea finanţelor provinciei era coordonată de un procurator
financiar (procurator Augusti) cu sediul la Sarmisegetusa, unde se centralizau
datele privind impozitele şi veniturile întregii Dacii (tabularium Provinciae).
Procurorul financiar al provinciei era subordonat legatului imperial şi era numit
de către împărat din rândul membrilor ordinului ecvestru.
Aparatul fiscal aflat în subordinea procuratorilor era alcătuit din: tabularii
(contabilii), librarii (registratori), dispensatores (casierii), încasatori ai
impozitelor ş.a.
Se făceau recensăminte din 5 în 5 ani pentru stabilirea impozitelor de către
magistraţii specializaţi: deumivirii quinquenales. Impozitele erau directe (tributo)
şi indirecte (vectigalia).
Impozitele directe se plăteau pe proprietatea funciară, pe clădiri şi pe
persoană (tributum capitas) atât de către cetăţeni, cât şi de peregrini.
Impozitele indirecte se plăteau pe moşteniri, pe eliberări de sclavi, pe
vânzările de mărfuri şi sclavi, pe circulaţia mărfurilor şi a persoanelor.
Pentru încasarea taxelor vamale în Dacia au fost înfiintate oficii vamale
(staţiones), atât în interiorul provinciei cât şi la graniţe. De plata taxelor erau
scutite vârfurile clasei conducătoare, guvernatorul provinciei, ofiţerii superiori,
etc. Impozitul personal (tributuna capitis) nu se plătea până la vârsta de 25 de ani,
iar femeile plăteau un impozit redus.
2.1.3. Organizarea armatei
Potrivit normelor administrative şi militare romane, toată armata unei
provincii se afla sub comanda supremă a guvernatorului. Acesta era ajutat în
conducere de un întreg stat major, împărţit în diferite servicii cu atribuţii
administrative şi militare.
La fel ca în alte provincii imperiale, armata Daciei (exercitus Daciae) era
formată din legiuni (legiones) şi trupe auxiliare regulate (alae, cohorte), la care se
adăugau formaţiunile neregulate: numeri, vexillaţiones, equites et pedites
singulares şi alte detaşamente. Legiunile constituiau nucleul armatei romane.
Comandantul legiunii (legatus legiones) era numit de împărat dintre membrii
senatului. Trei legiuni au staţionat timp mai îndelungat în Dacia romană: XIII
Gemina, IV Flavia Felix şi V Macedonica.
2.2. Organizarea locală
 Pe teritoriul şi în timpul Daciei romane au luat fiinţă foarte multe localităţi
noi, încadrate în mai multe categorii: oraşe, sate, staţiuni balneare, aşezări civile
de pe lângă castre, cătune, staţiuni militare de supraveghere şi control.
2.2.1. Oraşele
Oraşele au apărut pe pământul Daciei odată cu stăpânirea romană. Ca centre
economice, administrative, social - politice şi cultural - religioase, prin nivelul
civilizaţiei, confortul şi condiţiile de viaţă cotidiană, oraşele au jucat, ca peste tot
în imperiu, rolul cel mai important în viaţa provinciei.
În Dacia romană localităţile urbane se diferenţiau după statutul acordat,
având rangul de colonie sau municipiu.
a) Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor
bucurându-se de plenititudinea drepturilor politice şi civile. Locuitorii lor puteau
exercita proprietatea quiritară şi nu plăteau impozit financiar.
Primul oraş întemeiat de Traian în Dacia în 109 - 110 a fost Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. De la început oraşul a primit statut de
colonie cu drept italic. Primii săi locuitori - colonişti cetăţeni romani - au fost
veteranii din unităţile militare care au luptat în cele două războaie, ei fiind
împroprietăriţi şi înscrişi în tribul Papiria, din care făcea parte şi împăratul.
b) Municipiile aveau, un rang inferior coloniilor, locuitorii lor bucurându-se
de un statut juridic intermediar între cetăţeni şi peregrini.
La începutul domniei lui Hadrian, ca urmare a dezvoltării generale şi a
masivelor colonizări din vremea lui Traian, au fost întemeiate trei oraşe, prin
acordarea titlului de municium aşezărilor romane de la Drobeta, Napoca si
Romula.

Oraşele romane aveau conducere şi administraţie autonomă, la care putea

participa exclusiv cetăţenii romani, dar şi aceştia numai dacă îndeplineau anumite
criterii de avere şi de poziţie socială. Locuitorii din categoriile inferioare nu
aveau acces în organele de conducere şi în viaţa politică.
Un consiliu municipal (ordo decorionum), un mic senat format din foşti
magistraţi (aleşi anual) conducea oraşul, având atribuţii privind administrarea,
apărarea, aprovizionarea, finanţele şi cultul public al oraşului organizarea
spectacolelor, alegerea magistraţilor şi a sacerdoţilor. Din acest consiliu puteau
face parte numai oamenii liberi şi de mare vază.
Magistratii superiori. În colonii erau numiţi deumviri, iar în municipii
funcţiona o comisie de quattuorviri, în ambele cazuri având putere executivă şi
atribuţii judiciare.
Edililii (aediles) aveau însărcinările în general cunoscute: îngrijirea
străzilor, a pieţelor şi a clădirilor publice, aprovizionarea populaţiei, asigurarea
ordinii publice şi altele.
La fel, asociaţia Augustalilor (Augustales), însărcinată cu întreţinerea
cultului împăratului şi al Romei, apare documentată atât în colonii, cât şi în
municipii, fiind condusă de magistri augustales.
În Dacia se întâlneşte obiceiul general ca un oraş să - şi aleagă un patron
dintre marile personalităţi ale provinciei, care să-i reprezinte interesele şi să-l
ajute la nevoie. In administraţia urbană lucra şi o armată întreagă de funcţionari
mărunţi, ce proveneau din straturile sociale inferioare.
2.2.2. Aşezările din mediul rural.
Aproximativ trei sferturi din populaţia provinciei, civili şi militari, se aflau
în ţinuturile rurale, de care depindea însăşi existenţa oraşelor.
Aşezările rurale cuprindeau atât sate autohtone, cât şi cele de colonişti sau
mixte. Satele întemeiate prin colonizare, după sistemul roman obişnuit, se
numesc şi în Dacia vici şi pagi, dar termenul generic de vicus (sat) s-a aplicat
comunităţilor rurale autohtone. Sub denumirea de pagus în Dacia se cunosc
numai două aşezări: Micia (Vetel) şi Aquae (Călan).

3.Dreptul în provincia romană Dacia

3.1. Izvoarele dreptului
După cucerirea Daciei de către romani s-a aplicat şi în noua provincie, din
aceleaşi considerente economice - politice valabile pentru întregul imperiu,
dreptul roman. Dificultăţile decurg din faptul că la instaurarea stăpânirii romane
în Dacia s-au aplicat în paralel, dreptul scris roman, şi dreptul nescris local,
pentru a constata că după câteva decenii de la cucerirea romană s-au creat
instituţii juridice noi, care nu pot fi încadrate în dreptul local, dar nici în dreptul
roman, a luat naştere un sistem de drept nou daco - roman. Aplicarea în paralel
a două sisteme juridice (geto-dac si roman) a fost posibilă datorită faptului că
romanii tolerau obiceiurile juridice ale popoarelor din provincii, dacă nu veneau
în conflict cu normele fundamentale ale dreptului roman.
In Dacia s-a putut aplica dreptul civil roman, dreptul ginţilor şi
obiceiul juridic al dacilor.

Izvoarele noului sistem introdus în Dacia romană constau în edictele

guvernatorilor şi în constituţiile imperiale. Edictele cuprindeau reguli de drept
roman, dar şi unele dispoziţii din dreptul autohton geto - dac. Dintre acestea
amintim edictul lui Caracalla din 212, prin care se acordă cetăţenie unei părţi
considerabile a imperiului.
Colonişti, aveau aceleaşi drepturi ca şi locuitorii Romei, cu o singură
excepţie nu puteau aveau în materie imobiliară o adevărată proprietate romană.
In virtutea lui ius civile, cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea
drepturilor politice şi civile. În primul rând, ei se bucurau de ius comercii
(comercium), dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman. Ius
comnubii sau comnubium era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile
romane, iar ius militiae dreptul cetăţeanului de a face o parte din legiuni, ius
sufragii era dreptul de a alege, iar ius honorum era dreptul de a candida la o
magistratură în colonii.
Latinii se bucurau de prerogativele dreptului latin (ius Latii), ceea ce
presupunea egalitatea în materie de drepturi patrimoniale cu romanii, dar nu
aveau aceleaşi drepturi politice şi nici nu se puteau căsătorii în conformitate cu
legea romană. Prin naturalizare, latinii puteau deveni însă cetăţeni romani.
Peregrinii, formau marea masă a populaţiei din provincie, deoarece în
această categorie intrau toţi locuitorii liberi ai Daciei romane (autohtonii),
inclusiv străinii care nu erau cetăţeni sau latini.
 In relaţiile, dintre peregrinii daci, aceştia puteau utiliza dispoziţiile
dreptului cutumiar local. În Dacia trăiau şi numeroşi sclavi, cărora li se aplică fie
regulile dreptului roman (dacă stăpânii acestora erau cetăţeni romani), fie
normele juridice locale, întregite cu unele reguli ale dreptului roman ( dacă
stăpânii lor erau peregrini).
3.2. Instituţii juridice
a) Persoane şi familie
Pentru cetăţenii romani din Dacia era reglementată de dreptul roman, iar
pentru peregrini de dreptul lor naţional, în unele cazuri de dreptul popoarelor (ius
gentium).
Impăratul acordă ostaşilor necetăţeni, ce se eliberau de la oaste, o dată cu
cetăţenia şi dreptul de a contracta o căsătorie după legea romană cu peregrinele
sau latinele cu care urmau să se însoare în viitor.
La rândul lor, sclavii din Dacia, ca pretutindeni în lumea romană, nu puteau
încheia o căsătorie.

b) Dreptul de proprietate
În provincia Dacia s-au exercitat în paralel două forme de proprietate
asupra pământului: proprietatea provincială şi proprietatea quiritară.
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii
asupra pământului.
Regimul juridic aplicat cetăţenilor romani cu privirile la bunuri era cel
prevăzut de legile romane, cu o singură excepţie: asupra imobilelor ei nu puteau
avea, aşa cum am precizat, o adevărată proprietate. Asupra solului provincial,
cetăţenii romani nu puteau avea decât o posesiune, proprietarul acestuia era
împăratul: întrucât Dacia era provincie imperială. De aceea ei erau obligaţi să
plătească un impozit.
 In Dacia pământurile s-au aflat multă vreme într-o dublă proprietate:
proprietatea supremă (ager publicus) şi proprietatea subordonată, exercitată de
provinciali.
În domeniul dreptului succesoral, cetăţenii romani erau guvernaţi şi aici de
regulile juridice romane, iar peregrinii de normele lor specifice acceptate de noua
stăpânire din Dacia. Cu toate acestea, peregrinii puteau fi constituiţi ca
moştenitori prin testament de către ostaşii romani, care întotdeauna s-au bucurat
de unele privilegii. Ingrijitorului mormântului i se acordă, potrivit dorinţei
testamentare, venitul unei vii şi folosinţa unei case.

c) Dreptul obligaţional
După cum rezultă din cele 25 de tăbliţele cerate descoperite în Transilvania,
aplicarea dreptului roman în materie de obligaţii contractuale apare evidenţă. 12
dintre ele cuprind contracte: de vânzare, cumpărare, locaţiune, societate, depozit
şi împrumut.
În procesele dintre cetăţeni şi peregrini, aceştia din urmă erau socotiţi, pe
durata procesului, ca şi cum ar fi cetăţeni romani, pentru a li se putea aplica, în
acest chip, legile romane.
În materie penală, guvernatorul Daciei avea dreptul de a condamna la
moarte pe locuitorii provinciei, cu excepţia cetăţenilor romani şi a fruntaşilor din
provincie, care nu puteau fi condamnaţi la pedeapsa capitală decât de împărat.
Noul sistem juridic, pe care îl denumim dreptul daco-roman, a fost
experimentat în forma obiceiurilor juridice şi preluat, în principalele sale
componente de obştea teritorială şi constituie fundamentul juridic al obiceiului
pământului.

4.Romanizarea
 Romanizarea teritoriului şi a populaţiei geto – dacice stă la baza formării
limbii şi a poporului român.
In cazul Daciei, în noţiunea de romanizare se includ două laturi
fundamentale ale aceluiaşi proces unitar:
a) colonizarea teritoriului daco - getic cu populaţie romanizată latinofonă,
venită din toate părţile imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare.
b) asimilarea băştinaşilor dac o - geţi, în măsura în care aceştia au adoptat
limba latină, şi - au însuşit modul de viaţă roman provincial, au preluat
obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa
lor etnică.
Romanii au introdus în Dacia, relaţiile sociale, formele proprii de
organizare politică, militară şi administrativă, de drept roman, cultura şi
civilizaţia lor, limba latină, într-un cuvânt întregul sistem de organizare şi felul
de viaţă roman provincial. După cucerire, în Dacia a început o colonizare masivă.
Romanitatea Daciei, cu toate particularităţile unei provincii mărginaşe, are în
fond un pronunţat caracter occidental.
După instalarea armatei şi administraţiei romane în Dacia, o parte a
populaţiei a fost mutată din anumite teritorii de importanţă strategică sau din
ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor.
Latina era cunoscută şi folosită în toate straturile sociale şi s-a impus ca
singura limbă de comunicare. Limba traco-daci că s-a stins cu încetul.
Romanizarea a fost determinată şi aici de o sumă de factori cu acţiune
general valabilă: armata, comerţul, urbanizarea, recrutarea locală, circulaţia
intensă a oamenilor, a ideilor şi produselor, a căsătoriilor mixte, contactele
zilnice în procesul muncii, cultura, religia, etc.
Acordarea dreptului latin (ius Latii) şi apoi a celui de cetăţenie romană
deplină în timpul domniei lui Caracalla (anul 212), stăruinţa autorităţilor şi însăşi
dorinţa autohtonilor de a deveni "romani", constituiau factori eficienţi în
asimilarea la romanitate.
 3. Inceputurile medievale ale statului si dreptului romanesc

Evul mediu românesc acoperă perioada istoriei noastre cuprinsă între

epoca antică şi epoca modernă.
Cuprinde:
- perioada de trecere la evul mediu (anul 275 - secolul al VI-lea)
- începuturile medievale şi statale (secolul VII - mijlocul secolului XIV)
- evul mediu clasic românesc (secolul XIV - XVI)
- perioada de trecere spre epoca modernă (secolul XVII - XVIII)

Dacia a fost pierdută de romani nu în urma unor înfrângeri militare la

nordul Dunării, ci a fost pur şi simplu abandonată de Imperiul roman, care,
retrăgându-se pe linia Dunării spera să organizeze o apărare mai bună a
ţinuturilor balcanice împotriva carpilor şi goţilor.
Dovezile concludente în această privinţă atestă că odată au armata şi
administraţia civilă romană din Dacia au plecat marii proprietari de pământ,
deţinătorii de ateliere meşteşugăreşti mai importante, stăpânii de sclavi,
negustorii şi orăşenii bogaţi, într-un cuvânt numai aceia care prin interesele
lor sociale, economice şi politice erau legaţi nemijlocit de stăpânirea romană.
Ca şi în alte provincii romane, populaţia săracă, oamenii de condiţie medie de
la oraşe şi sate, care alcătuiau majoritatea populaţiei, au rămas.
Populaţia daco - romană, majoritară, a constituit elementul de
continuitate şi, în contact sau convieţuind cu majoritarii, ea a fost aceea care a
format baza etnică a poporului român.
Retragerea aureliană nu a însemnat dispariţia bruscă a urmelor fostei
structuri statale de pe acest teritoriu. Deşi a dispărut, administraţia publică
centrală şi locală, specifică organizării statale, elementele fostelor unităţi
administrativ teritoriale romane, mai ales urbane, vor mai dăinui o perioadă.
Viaţa urbană se ruralizează treptat, fenomen care se manifestă nu doar
prin decăderea civilizaţiei ci şi printr-un fenomen de migrare demografică
dinspre vechile centre urbane spre mediul rural. În secolul al VII-lea când se
instalează slavii, oraşele de altădată erau de mult abandonate, iar numele lor
date uitării.
Baza asigurării traiului populaţiei băştinaşe îl constituia agricultura,
creşterea animalelor, oieritul, la care se adăugau în mod necesar,
meşteşugurile tradiţionale: torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, lemnăritul,
mineritul, olăritul.
Populaţia autohtonă s-a organizat şi trăia în obşti săteşti (vicinale), în
care casa, bunurile mobile şi animalele formau în general proprietatea privată,
iar terenurile arabile, păşunile, pădurile, apele, erau folosite în comun de toţi
membrii obştei.
Pentru secolele IV - VI, nu se găsesc informaţii documentare din care să
reiasă existenţa unor diferenţieri sociale importante, raporturi de dependenţă
colectivă faţă de un stăpân. Acest fenomen de stratificare social - economică
va lua fiinţă mai târziu şi va duce la apariţia formelor de organizare şi de
proprietate cu caracter feudal.
Societatea feudală s-a format în general pe două căi principale:
- in unele părţi ale lumii, cum a fost de pildă Imperiul roman de apus,
feudalismul s-a format din destrămarea relaţiilor sclavagiste, destrămare
grăbită de invaziile populaţiilor migratoare, aflate în faza finală a structurilor
gentilice.
- in Imperiul bizantin, atât în partea europeană cât şi în cea asiatică a
fost nevoie de o perioadă mai lungă până când noile relaţii s-au impus faţă de
cele vechi, sclavagiste sau semisclavagiste.
Abordând situaţia din spaţiul românesc, în această perioadă istorică, se
relevă în cadrul societăţii româneşti o serie de elemente de ordin social,
economic şi politic, care au determinat numeroase şi profunde transformări,
cu consecinţe importante pentru definitivarea structurii interne a comunităţilor
umane, ca şi pentru cristalizarea ulterioară a civilizaţiei specifice spaţiului
carpato - dunărean - pontic.
Obştea sătească teritorială
Centrul de greutate al vieţii economice si sociale îl forma satul. Satul
poate fi privit ca unitate administrativă, ca totalitate a locuitorilor săi şi ca
teritoriu aparţinând colectivităţii ce-l locuieşte.
Obştea sătească a fost cel mai vechi şi mai neîntrerupt element de
continuitate şi de unitate în istoria noastră.
Obştea sătească este teritorializată şi se deosebeşte de obştea gentilică,
dar prezintă elemente comune cu ea. Deosebirea decurge din faptul că din
obştea sătească fac parte din aceeaşi comunitate toţi cei care locuiesc pe
acelaşi teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge, în timp ce din
obştea gentilică fac parte din aceeaşi comunitate umană toţi cei care sunt rude
de sânge. Asemănarea dintre cele două forme ale obştei decurge din faptul că
ele nu cunosc stratificarea socială.
Examinarea structurilor sociale ale comunităţilor săteşti de pe teritoriul
carpato - danubiano - pontic arată că în secolele VII - IX, încă nu se depăşise
nivelul obştii săteşti teritoriale. Ca şi în perioada anterioară, comunitatea
obştească continua să fie guvernată de instituţiile sale de bază, care potrivit
documentului patristic din 374, acestea erau definite de:
 a) Adunarea satului, numită şi ca grămada satului sau Adunarea
megieşilor, era formată din totalitatea membrilor maturi ai comunităţii şi avea
o competenţă generală pentru rezolvarea tuturor problemelor comunităţii;
b) Tot ca organ colectiv, dar specializat, exista Sfatul bătrânilor, sau
Oamenii buni şi bătrâni, aleşi dintre megieşi şi aveau sarcini judecătoreşti;
c) Obştea avea şi un organ unipersonal, Judele, care cu timpul se va
manifesta ca adevăratul şef politic şi militar al comunităţii; avea în sarcină
paza, straja sau priveghiul în scopul apărării faţă de străini şi păstrării ordinii
interne.
În ceea ce priveşte structura socială, în general, existau două tipuri:
familia pereche corespunzătoare obştii săteşti teritoriale (specifică populaţiei
autohtone) şi marea familie patriarhală corespunzătoare obştii gentilice
(specifică mai cu seamă populaţiilor migratoare).
Sintetizând cele expuse mai sus, se poate afirma că pe măsură ce
procesul diferenţierii sociale se accentuează s-au creat condiţii necesare de
acaparare a funcţiei social - politice de către un singur individ. În acest fel,
începând probabil din secolele VI-VII, această funcţie social politică din
cadrul obştilor se individualizează, documentele menţionându-l într-o etapă
ulterioară pe acei jupani, cnezi, voievozi, duci, care reprezentau acum "forţa
publică", investiţi de către comunitate.

Norme de conduită în cadrul obştei

A)Normele privitoare la proprietate
Principalul obiect de muncă în cadrul obştei săteşti era pământul pe care
comunitatea sătească era aşezată, îl locuia permanent şi îl muncea. Asupra
pământului comunitatea avea un drept de-a-valma (în comun), el constituind
moşia devălmaşă. În virtutea lui, membrii obştei aveau un drept de folosinţă
comună.
In obstea sateasca exista si stapanire personala. La baza acestui drept de
stapanire personala stă munca proprie depusă asupra unui bun aflat înainte în
devălmăşie. Conducerea obştei autoriza şi încuraja asemenea iniţiative
personale ale membrilor săi şi le recunoştea dreptul de folosinţă exclusivă
asupra acestora.
Prima desprindere din fondul devălmaş a fost terenul pe care membrii
obştei şi -au întemeiat casa şi curtea anexă. Procesul consolidării şi extinderii
stăpânirii individuale a dat naştere unor obiceiuri noi, între care şi acela de a
delimita, printr-un gard, terenurile aflate în stăpânire individuală. Gardul în
secolul IV este semnul trecerii gospodăriei casnice în stăpânire personală şi
izolarea de terenurile folosite în comun. Un proces asemănător a parcurs şi
câmpul prin delimitarea unui lot de pământ numit şorţ şi repartizat de către
conducerea obştei aceleiaşi familii din obşte pentru totdeauna. Izolarea cu
gard se face şi la câmpurile cultivate, dar nu cu caracter permanent, ci numai
până la ridicarea recoltelor, când miriştea intră din nou sub regim devălmaşe,
pentru păşunatul comun, ceea ce se numea islăjire. Pădurile ocupau cea mai
mare parte a teritoriului ţării. O muncă uriaşă a fost depusă pentru defrişarea
pădurilor şi pentru transformarea terenurilor defrişate - numite curături, runc-
destinate a devenii ogoare, vii, ţarină prisacă. La fel desţelenirile unor terenuri
din fondul devălmaş de păşunat.
Pe aceleaşi obiceiuri se înscrie şi regimul fondului devălmaş al apelor,
care puteau fi exploatate în colectiv, prin amenajarea unor iazuri în colectiv,
în interesul comunităţii sau interes personal.
Pe această cale s-au format o serie de obiceiuri cu privire la pescuit, la
construirea şi exploatarea morilor de apă, a pivelor şi stezelor. La rândul lor
turmele puteau fi stăpânite în devălmăşie, ca turme comune ale obştei, dar şi
cu titlu individual, în interes personal.
Recoltele culese de pe moşie puteau fi şi ele stăpânite cu titlu individual,
sau în devălmăşie, căci obştea avea obiceiul de a-şi constituii un fond de
rezervă pentru anii cu recoltă slabă.
Subsolul era stăpânit numai în devălmăşie şi era exploatat în interes
colectiv.

B)Norma privitoare la relaţiile de muncă

Pornind de la caracterul agrar şi pastoral al obştii săteşti şi de la
stăpânirea devălmaşă a pământului, normele de muncă reglementează, cu
precădere, relaţiile sociale legate de practica agriculturii şi a păstoritului.
Agricultura este atestată prin anumite dovezi, mai ales arheologice,
precum uneltele agricole descoperite (brăzdare de fier, seceri, coase) ca şi
gropile de cereale practicate mai ales datorită năvălirilor barbare.
Creşterea vitelor mari (bovine, cabaline) şi mici (ovine) era o altă
îndeletnicire tradiţională.
Vitele erau necesare pentru consum, iar cele mari erau crescute în
special pentru muncile agricole. În legătură cu creşterea oilor, îndeletnicire
străveche a poporului nostru normele principale erau cele referitoare la:
pornirea turmelor pentru păstoritul comun, împărţirea produselor de la
turmele comune, stabilirea traseelor de deplasare şi a locurilor de păşunat,
precum şi la împărţirea produselor.
Mineritul era o practică economică care necesita munca în comun şi se
desfăşura conform obiceiurilor specifice acestor activităţi.
 Vânătoarea se desfăşura în comun sau individual după anumite norme.
Astfel, desfăşurarea vânătorii în comun presupunea respectarea anumitor
norme cu privire la formarea cetelor, la stabilirea locului de vânătoare, la
perioadele de timp şi la metodele care urmau să fie aplicate în funcţie de
vânat. Această activitate era practicată pe scară largă, dată fiind bogăţia
faunei.

C)Norme cu privire la statutul persoanelor

Egalitatea membrilor obstei. Principiul fundamental al obştei săteşti era
egalitatea dintre membrii săi, determinată de caracterul stăpânirii devălmaşe
asupra pământului şi de participarea tuturor la munca de producere a
bunurilor. Pe plan social egalitatea se manifestă în posibilitatea fiecăruia de a
îndeplini anumite însărcinări date de obşte. Aceeaşi egalitate se manifestă şi
în alte domenii, ca în relaţiile de familie, obligaţii, răspundere.
Căsătoria se încheia aşa cum am arătat mai sus, prin consimţământul
viitorilor soţi, dar existau şi unele obiceiuri care erau premergătoare căsătoriei
şi care trebuiau respectate pentru a se obţine binecuvântarea părinţilor. Odată
cu generalizarea religiei creştine, de unde a rămas credinţa ca orice căsătorie
se face în cer.
În cadrul familiei principiul egalităţii şi-a găsit expresia faţă de obligaţia
reciprocă de întreţinere, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile dintre
bunici şi copii (nepoţi).
Divorţul. Se putea obţine prin consimţământul soţilor, însoţit de un
ritual religios, care îi dezlega pe cei doi soţi de căsătoria încheiată anterior.
Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi, pe baza aceloraşi principii
de egalitate.
Succesiunea. Descendenţii aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor
create de familie şi moştenite.

Obligaţiile civile, răspunderea penală şi procedura de judecată

Ca şi în epoca anterioară obligaţiile izvorau tot din contracte şi din
delicte.
Răspunderea. Răspunderea contractuală sau delictuală a funcţionat pe
baza principiului solidarităţii atât în cadrul familiei, precum şi în cadrul obştei
sau în relaţiile dintre obşti. Răspunderea solidară a fost mai târziu consacrată
prin legea Ţării şi s-a aplicat la nivelul statelor feudale de sine stătătoare, sub
forma răspunderii colective în materie fiscală şi penală.
Procedura de judecată. Instanţele erau aceleaşi pentru cauzele civile sau
penale.
 Litigiile dintre persoane erau soluţionate de oamenii buni şi bătrâni, în
frunte cu judele, păstrat cu acest nume din practica romanilor a acelor
duumviri jure discundo; judele era în acelaşi timp conducător al obştei.
Probele administrate în faţa instanţelor judecătoreşti din obşte au
supravieţuit, au avut continuitate şi au fost consacrate prin obiceiul
pământului. Avem în vedere jurământul cu brazda şi proba cu jurători.
Jurământul cu brazda era o probă veche de origine tracă şi se aplica în
procesele de hotămicie. Deasemenea, proba cu jurători este de origine traco -
scitică şi corespundea specificului obştei, deoarece dădea glas opiniei
colective cu privire la credibilitatea unora dintre membrii săi.
De menţionat şi faptul că după întemeierea statelor medievale
româneşti, cele două probe străvechi s-au completat cu elementele de religie
ortodoxă.
Obştea sătească fiind o formă de organizare bazată pe apartenenţa
comunităţii la un anumit teritoriu constituie o aplicare a principiului teritorial,
propriu organizaţiilor statale. Prin teritorializarea ei, obştea sătească este mai
aproape ca organizare de stat decât de obştea gentilică, dar până în secolul al
IX-lea îi lipseşte o altă trăsătură a statului, şi anume instituirea unei forţe
publice care nu mai coincide cu populaţia. Totodată, formarea noilor norme
de conduită în cadrul obştei teritoriale a constituit primul pas spre întemeierea
dreptului românesc. Aplicarea noilor reguli de conduită era asigurată de
constrângerea obştească prin autoritatea întregii obşti şi a organelor sale.
Toate aceste norme juridice au avut o largă răspândire în evul mediu
românesc.
În condiţiile generalizării obştei teritoriale s-a încheiat procesul de
formare a limbii (secolele VII - VIII) şi a poporului roman (secolele VIII - IX)
şi s-au cristalizat relaţiile cu caracter feudal.
 4. Tarile si Legea tarii in secolele IX-XIV

Vizează pe perioadă de aproximativ 5 secole, cu relevanță deosebită prin

problematica și compexitatea sa, prin ceea ce reprezintă în sine și, deopotrivă,
prin ceea ce a însemnat pentru dezvoltarea ulterioară a societății românești.

1. Evolutia societatii romanesti in conditiile procesului de feudalizare

În aceste secole se sedimentează și se consolidează noua etnie, poporul

român și limba sa. Structurile sociale se conturează mai pregnant, ca urmare a
prefacerilor din sânul obștii sătești și a evoluției societății. Viața materială și
culturală înregistrează progrese sensibile, organizarea politică și dezvoltarea
normelor juridice câștigă în complexitate, deschizând noi căi spre materializarea
structurii societății medievale.
Numeroase dovezi arheologice atestă existența în cadrul tipului rural de
structură socială din secolele IX-XI a unor forme de proprietate în măsură să
definească conținutul social-economic al raporturilor din cadrul procesului de
organizare a producției:
- proprietatea colectivă, încă cu rol principal, era a comunităților sătești, atât
asupra fondului funciar (fond funciar=terenul arabil din afara vetrei satului),
inclusiv asupra padurii, a islazului, a apelor, cat si asupra unor unelte agrare
- exista și posesiune individuală a loturilor agricole distribuite periodic și
apoi cu caracter permanent din fondul comun.
- proprietatea privata va facilita procesul de apariție a raporturilor de
aservire în cadrul soocietății românești.
Începutul secolului al XI-lea aduce și primele dovezi scrise ale societății
feudale în curs de maturizare pe teritoriul Transilvaniei, în principal: la curtea
regelui Ahtum existau, după cum ne informează legenda hageografică a
„Sfântului Gerald”, marii feudali denumiți „nobiles” care posedau moșii întinse,
curți proprii și numeroase turme de animale îngrijite de oameni dependenți.
În secolele IX-X sunt atestate în Transilvania și Banat următoarele
formațiuni statale incipiente( pentru că nu era un stat propriu-zis, ci doar temelia
unor viitoare state românești):

 Voievodatul lui Menumorut din Crișana

 Voievodatul lui Glad între Mureș și Dunăre
  Voievodatl lui Gelu între Someș și Mureș
Din relatările cronicarilor rezultă că ceste formațiuni au pus o dârză
rezistență împotriva expansiunii maghiare. Ca urmare, cucerirea Transilvaniei de
către unguri are loc în etape și se încheie în jurul anului 1200, iar părțile nordice
(Maramureșul) abia în secolul al XIV-lea.

2. A. Generalizarea „tarilor” romanesti in secolele XI-XIII

Organizarea întemeiată pe obști s-a menținut pe întreg teritoriul românești

și în pragul creării organizării statale propriu-zise și fiind supuse acestuia.
Uniunile de obști erau denumite cu un termen general numit „țări” și astfel
le înregistrează și vechile izvoare scrise până astăzi ca nomenclatură geografică
amintirea uniunilor de odinioară fiind percepută pe întreg teritoriul românesc
(Tara Maramuresului, Tara Zarandului, Tara Oasului, Tara Oltului, Tara
Lovistei, Tara Severinului, Tara Barsei, Tara lui Tatos).
Diploma ioaniților din 1247 este un tipic contract feudal cu cauza reciproce
de sfat și ajutor, de caracter economic, dar și politic, miliatar și juridic în care
părțile conveneau între ele, în principal cu referire la români. Semnificația
specială a documentului constă în faptul că ne dezvăluie formațiunile existente la
sud de Carpați. În Oltenia și Muntenia erau menționate Țara Severinului , Țara
lui Litovoi, Țara Litua în Nordul Olteniei și Țara Hațegului; cnezatele lui Ioan și
Farcaș între Jiu și Olt, și voievodatul lui Seneslau în stânga Oltului.
În primul rând, înainte de toate, se confirmă prin existența acestui
document, că teritoriul românesc dintre Carpați și Dunăre, era împânzit de țări ce
dăinuiau acolo din vechime, de generații întregi de dinainte de 1247. Diploma
ioaniților indică și un anume statul politico-juridic al acestor țări prin cele două
termene folosite: „cnezat” și „voievodat”, chiar nominalizându-i pe cei aflați în
fruntea lor.
În interiorul arcului carpatic sunt atestate mai bine de 20 de țări românești
care și-au păstrat, pe durata secolului al XII-lea și până la invazia mongolă
(1241-1242), forme interne de organizare și de structurare social-politică.
Cea mai mare parte a acestor țări a continuat să existe chiar și în condițiile
de diminuare a autonomiilor interne și-n epoca ulterioară când au fost supuse,
mai ales în secolul al XIV-lea, măsurile de unificare politică-administrative și
juridice promovate de regii unguri din dinastia angevină.
 Din punct de vedere politico-administrativ, regiunea dintre Dunăre și
Munții Balcani aparținea Bizanțului. Ea făcea parte din Thema Paristrion cu
capitala la Dristra(Silistra) care îngloba și teritoriul Dobrogei. Formațiunile
politice din Dobrogea secolului XI, având conducători pe Tatos, Satza și Seslav
și-au continua aspirațiile de independență în ciuda numeroaselor impedimente.
Ultimul val de migratori a cauza societății românești din acest spațiu inerente
dificultăți, în special marea invazie a mongolilor care și-au instituit dominația
politică asupra principalelor centre economice ponto-danubiene, fapt ce a
încetinit încercările micilor formațiuni politice existente să formeze un stat
medieval mai puternic prin unificarea lor.

2.B. „Țara” – formă specifică românească de organizare politică

Dovezile scrise și nescrise confirmă și un anume statut politico-juridic al

țărilor prin denumirile utilizate: jupele, câmpurile, cnezatele și voievodatele.
Acestea se generalizează pe teritoriul locuit de români ca urmare a evoluțiilor
social-economice și politice ireversibile ce avuseseră loc în cadru obștilor și
uniunilor de obști.
„Țara”- cuvânt provenit din latinescul „terra”, a fost preluat în limba
română cu sensul de organizare statală, spre deosebire de celelalte limbi
romanice, unde are înțelesul de pământ.
„Cnezatul”- denumirea formațiunii politice aflată sub conducerea unui
cneaz.
„Voievodatul”- denumire care aparține terminologiei slave și desemnează
tot o țară, care avea în compunere mai multe cnezate.
„Câmpulung”- denumire românească cu caracter arhaic, păstrată în forma
sa originală și folosită până astăzi care desemnează un anumit fel de structură
social-politică de tipul uniunilor de obști, situate într-o depresiune, de formă
alungită de pe cursul superior al unui râu ce izvorăște din munți.
„Jupa” – constituie o altă denumire care are aceeași semnificație ca
denumirile celorlalte denumiri politice, doar că în fruntea lor se afla un jupan.
Juzii erau magistrații aleși dintre megieșii obștei libere ca judecători ai
acestei comunități, dar și ca șefi militari ai acestora.
Instituția judelui e de origine daco-romană, atât prin tradiția atribuțiilor de
judecăt, cât și a acelora de conducător militar în condițiile când obștile au fost
nevoite să-și organizeze singure mijloace de apărare împotriva migratorilor.
 Cnezii aveau aceleași atribuții ca și juzii,judecătorești și militare, dar peste
mai multe sate.
Voievozii erau comandanții militari și judecători peste o confederație de
cnezate. Deși voievod e o denumire de orgine slavă, instituția voievodatului este
de orgine românească, constitui înainte de sosirea slavilor și a ungurilor , cel mai
probabil, în timpul decăderii avare. Ungurii nu au cunoscut instituția
voievoatului,au găsit-o în Ardeal ca o creație a românilor și au trebuit să-i
accepte existența în continuare. De asemenea, în timp ce la ruși, sârbi și bulgari,
cneazul era sinonim cu principele, iar voievodul îi era subordonat, la români,
cneazul era subordonat politic voievodului. În plus, voievodul românilor,
continuă pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale juzilor și cnezilor,
ajungând în feudalismul dezvoltat să fie alăturat titlului de domn, purtat de
principii țărilor române după ce instituția voievodatului a dispărut.

3. Legea țării – dezvoltarea normelor juridice

Normele tradiționale ale obștilor satesti s-au transformat în norme juridice.

La acestea s-au adaugat noi norme juridice create in conditiile noi, aparute cu
„tarile”.
Toate aceste norme au fost numite „lege” de către români, cu înțeles de
normă nescrisă care a provenit din cuvântul latinesc „re-ligio”, adică a lega
dinăuntru prin credință și conștiință, ceea ce la români era „mos-obicei”.
La români, „lex” înseamnă numai lege scrisă (derivă de la cuvântul „legere”
= a citi) și se impune prin constrângerea aparatului politic.
Normele scrise au început să fie numite legi, odată cu apariția pravilelor
apărute în secolul al XVII-lea, când românii au trebuit să dreptul scris de cel
nescris, care s-a numit cu precădere obiceiul pământului sau de lege a țării.
Un alt sens pe care legea îl are la români este acele de credință religioasă,
creștină ortodoxă. Când au apărut legile bisericești (nomocanoanele) românii le-
au numit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumnezeu”.
Normele juridice cu numele "legea țări" purtătoare a regulilor
cutumiare, păstrate din epoca obstilor sätesti şi a celor create de marile
organe legiuitoare, constituia sistemul de drept apartinând țărilor române.
 Conținutul unitar al sistemului de drept reprezintă premisa trăsăturilor
definitorii caracteristice normelor din "legii țării". Normele vechi s-au adaptat
noilor situații politice și s-au dezvoltat în două direcții: crearea unor norine noi,
modificarea şi completarea unor norme vechi.
Instituția cnezatului prezintã norme noi. La început, cneazul sau judele era
ales de obștea sătească. Cu timpul, ca urmare a unirii mai multor obşti săteşti au
apărut uniunile de obști devenite cnezat, fapt ce a impus alegerea în fruntea lor a
unui cueaz ce avea un statut nou față de cneazul obştii săteşti. Cu timpul, prin
alegeri repetate ale cnezilor de uniuni obşteşti, instituția cnezatului devine
ereditarā. Aşadar, vechea normă a electivității este înlocuită cu noua normă a
ereditäții.
Evoluția ulterioară a cnezatelor a condus la unificarea mai multor cnezate în
țări mai mari (voievodate) și la întărirea poziției cnenzului întrucât devine un
organ politic subordonat autorității superioare a voievodatului.
Instituția voievodatului este ulterioară ca apariție cnezatului. Norma
juridică fundanentală a voievodatului constă în alegerea voievodului din
rândul cnezilor, de către adunarea acestora.
În Transilvania, ca urmare a rezistenței îndelungate opusă de români
împotriva cuceritorilor unguri, institutia voievodatului a fost recunoscută și
acceptată de către aceștia ca o normă juridicá româncască.
Voievozii aveau și ei tendinta de a-şi permanentiza funcția lor în familie,
fapt dovedit și de structura ereditara (arborele genealogic) a voievozilor care
confitmå aplicarea sisteviului electivo-ereditar.

4. Caracterizarea legii țării

Legea "țări"este o creație romanească. Normele juridice cu numele "legea

țării" purtătoare a regulilor cutumiare obişnuite care s-au transmis din epoca
obștilor genților și a celor care s-au cristalizat iîn perioada feudalismului
timpuriu, au format un sistem unitar de drept care s-a numit de către români
“Legea Țării”.
Sistemul de drept feudal "legea țării" cuprinzând ansamblul norinelor
juridice destinate românifor organizați în state, numite „tari” are un caracter
teritorial, ci nu personal ou erau normele din sistemul popoarelor migratoareisau
cele din sistemul "Jus Valahicum”.
 Dreptul românesc, numit "Jus Valahicum" sau dreptul românilor cuprinde
norme obişnuite ale obstei săteşti pe care un stat feudal strain, in perioada lui de
treptată consolidare, la receptat recunoscându-i valabilitatea in rândul populației
românești stabilită pe teritoriul acestei tări. Este vorba de grupurile compacte de
români stabiliți în Polonia, în Ungaria, în Croația etc, numite vlahii și al căror
sistem juridic este "Jus valahicum". La fel se numea în Transilvania şi Banat
dreptul românilor. In realitate acest sistem de drept avea conținut asemănător cu
sistemul juridic autohton Legea tării; păstrat de românii din străinătate deoarece
era recunoscut de statele respective. Diferența de denumire este legat de faptul că
odată cu receptarea acestor denumiri juridice de către statele sträine s-a avut în
vedere caracterul etnic al valahiilor şi au admis nonnele lor juridice ca fiind un
sistem de drept personal, în timp ce poporul roinân organizat în cadrul unor
formațiuni politice proprii au umit sistemul său de drept Legea țării, potrivit
caracterului ei teritorial și politic.
Vlahiile se conduceau după norme juridice proprii in viața internă a
comunităților lor, dar in raporturile cu statele pe teritoriile cărora se aflau finea
seama de statutul fixat de către acestea.

5. Legea tarii si institutiile sale

1. Sisteme juridice
Obiceiul ca prim sistem juridic este fundamental într-o societate cu o
structură statală incipientă şi dominată de mistica trecutului, a vechimii, a
tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii: este vorba de obiceiul, vechi, din bătrâni, din
totdeauna, din moşi şi strămoşi. El se numea uneori şi lege, îndeosebi legea ţării,
fapt care indica teritorializarea şi unitatea spre care tindea pe plan ideologic
acest. Rezultând din practica îndelungată a societatii, obiceiul avea o formă
originală obligatorie. La întemeierea sa, statul medieval românesc a preluat
majoritatea obiceiurilor existente, le-a inlaturat pe cele care veneau în
contradicţie cu noile sale structuri sau le-a adoptat acestora într-un mod ce denota
creativitatea. S-au adăugat noi obiceiuri impuse de o practică unanim acceptată.
In condiţiile evului mediu clasic românesc, deşi în instituţiile juridice
respective s-au integrat norme noi, s-a păstrat şi vechea terminologie juridică cu
privire la Ţară, Legea Ţării şi Ţăran.
 Ţară este denumirea generalizată pentru toate formele de organizare politică
existente pe teritoriul românesc în perioada feudalismului timpuriu: uniuni de
obşti, jupe, câmpulunguri, cnezate, voievodate. Şi statele feudale româneşti vor
prelua această denumire: Ţara Românească, Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului.
Legea tării este denumirea care s-a generalizat încă din perioada
feudalismului timpuriu şi s-a păstrat şi în feudalismul dezvoltat, pentru ansamblul
normelor juridice din cadrul uniunilor de obşti fără vreun determinativ teritorial-
geografic sau etnic, ceea ce denotă caracterul unitar al acestor norme.
Aşa cum denumirea de "ţară" a continuat să se aplice şi statelor feudale
româneşti, după întemeierea lor, tot aşa si "Legea Ţării" a continuat să
denumească totalitatea regulilor de drept aplicate în viaţa juridică a acestor state.

În documentele latineşti din Transilvania, Banat şi Polonia, Legea Ţării este

prezentată sub aspect etnic ca "Legea Românilor".
Al doilea sistem juridic al lumii medievale româneşti a fost cel bizantin,
receptat inclusiv sub formă de drept iustinian, un drept scris ce preluase şi
moştenirea juridică a antichităţii şi care, alături de obiceiul nescris a fost perceput
în istorie ca drept romano-bizantin. El a fost prezent atât sub forma dezvoltată a
Basilicalelor sau a Legiuirilor, dar mai ales sub cea a compendiilor ulterioare,
care în Bizanţul târziu uniseră canoanele ecleziastice cu legile laice, rezultând de
aici nomocanoanele, într-o perioadă istorică în care Europa Occidentală operase
deja o distincţie netă între domeniul laic şi cel ecleziastic. Receptat în acest mod,
dreptul bizantin a îndepărtat perspectivele modernităţii din orizontul societăţii
româneşti medievale unde predominant a laturii laice a fost întârziată.
Al treilea sistem juridic prezent în evul mediu românesc a fost dreptul
domnesc, care cataliza şi dezvolta obiceiul şi pravila, uşurându-le aplicarea. Atât
pravila, dar mai ales obiceiul erau confirmate şi cenzurate prin acesta. Până la
sfârşitul veacului al XVII-lea, dreptul domnesc nu s-a manifestat prin acte
normative generale (aşezăminte, legături, întocmiri), ci prin acte cu caracter
individual (hrisoave, cărţi, porunci).
Cele trei sisteme de drept au dus la un pluralism juridic, care a imprimat
originalitate sintezei româneşti în domeniu.

2. Regimul persoanelor, rudeniei, familiei, căsătoriei şi succesiunii

Persoana fizică sau juridică este din punct de vedere juridic un subiect de
drepturi şi obligaţiuni. În acest sens, persoana este investită cu capacitatea
juridică încă de la începutul existenţei sale, precum şi capacitatea de exerciţiu a
drepturilor şi obligaţiunilor, conform normelor legale în vigoare. Orice persoană
se identifică prin numele şi domiciliul său. Ca persoană fizică, omul în feudalism
este încadrat în diverse stări sociale, al căror regim statutar, făţiş inegal, se
răsfrânge şi asupra sferei capacităţii sale juridice.
Boierii reprezintă nobilimea din Ţările Române extracarpatice, însă o
nobilime fără diplomă, cu privilegii statornicite prin tradiţie şi în raport cu
autoritatea domnească. Adevărata diplomă de nobleţe o constituia aici mărimea
domeniului boieresc, numărul satelor cuprinse în el. Boierii aveau o capacitate
juridică deplină în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile publice şi private, fără
o deosebire prea mare între ei la începutul feudalismului.
Clerul avea ca şi boierii o situaţie privilegiată, cu atribuţii de drept public
de participare la treburile ţării, în Sfatul Domnesc, în adunările de stări, cu
competenţa de a judeca în anumite procese civile, penale şi canonice, conform
ierarhiei sale bisericeşti şi monahale. O restrângere a drepturilor sale suferea
clerul ortodox din Ardeal, prin dispoziţiile legilor Aprobate et compilatae
constitutiones, care calificau religia ortodoxă ca "tolerată". O oarecare ameliorare
a adus actul unirii unei părţi a bisericii ortodoxe române din Ardeal cu Roma.
Orăşenii aveau şi ei drepturi de a participa la administrarea oraşelor şi
târgurilor, de a dispune de bunurile lor şi de a-şi rezolva diferendele lor judiciare.
Uneori, domnia ridica dregători din rândul orăşenilor. Atât în Moldova cât şi în
Ţara Românească cei mai mulţi dintre ei erau meşteşugari, unii dintre ei
ocupându-se şi cu lucrul pământului.
Ţăranii liberi. (moşnenii şi răzeşii) aveau şi ei o situaţie asemănătoare în
ceea ce priveşte administrarea satelor şi dispoziţia asupra bunurilor ce le
aparţineau.
Uneori ei erau denumiţi pur şi simplu "ţărani", spre a fi deosebiţi de cei
aserviţi. Unii domni au ridicat şi dintre ei dregători.
Ţăranii liberi sunt încă numeroşi în veacul al XVII-lea în Ţările Române
extracarpatice, dar numai unii şi - au păstrat delniţele, cei fără pământ fiind
nevoiţi să lucreze cu învoială pe pământurile boiereşti sau mănăstireşti, dând
dijmă în produse şi prestând unele muncii.
Ţăranii aserviţi. (rumânii şi vecinii), puteau dispune de bunurile pe care le
mai păstrau în proprietatea lor, dar erau excluşi de la exerciţiul drepturilor
publice. Ei puteau reveni la starea de oameni liberi prin răscumpărarea şi iertare
de rumânie.
Rudenia. Este o relaţie între persoane, fie izvorâtă dintr-o comună origine
biologică - rudenia de sânge - fie bazată pe anumite principii religioase cum este
rudenia prin alianţă ce se creează între grupul de rude al unui soţ cu grupul
celuilalt soţ (cuscria), fie rezultată în urma botezului şi cununiei (naşi - fini)
numită rudenie spirituală, întrucât îşi are sorgintea (=originea) în cele două taine.
 Rudenia naturală (de sânge), a păstrat străvechi structuri în organizarea sa,
moştenite de la strămoşii daco - romani, în tiparul social de secole al obştei
săteşti, cum este cazul cetelor de neam existente în cadrul acesteia.
Zestrea, de tradiţie geto-dacă după cum arăta şi numele, era un drept al
ambilor tineri, ea reprezentând un echivalent al muncii depuse de ei în
gospodăria familiei.
Un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia dintre
soţi, care potrivit Legii ţării atrăgea căderea în robie a soţului liber şi a copiilor
rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie mixtă.
Familia. Este grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu
pe părinţii şi copii.
Căsătoria. Creează o relaţie maritală între soţi cu drepturi şi obligaţia
reciproce, atât între ei, cât şi între părinţi şi copii. Căsătoria păstrează multe
elemente tradiţionale daco-romane, precum şi influenţe ale bisericii.
Succesiunea. Transmiterea bunurilor mortis causa, numită ca un termen
tradiţional moştenirii (tr. moş, moşie) se făcea pe cale legală şi testamentară.
Potrivit moştenirii legale, copii legiuiţi şi adoptivi (de suflet), atât băieţi cât
şi fete, aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor de baştină sau de
cumpărătură ale părinţilor lor decedaţi. Copiii naturali succed numai la
moştenirea mamei lor. Copilul vitreg are aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel
legitim, dar numai la succesiunea părintelui bun propriu şi nu la aceea a soţului
sau soţiei acestuia.
În Ţara Românească se făcea simţită o influenţă a privilegiului
masculinităţii, dar tăranii au evitat însă îndepărtarea fetelor de la moştenirea
pământului, prin procedura înfrăţirii care, în mod simbolic considera fetele ca
băieţii.
Legea ţării şi soţului supravieţuitor un drept de moştenire, în concurs cu
copiii.
Datoriile succesorale treceau asupra moştenitorilor. Moştenirea
testamentară se deschidea pe baza testamentului oral sau scris (diota).

3. Regimul bunurilor: dreptul de proprietate

Proprietatea asupra pământului cu structura sa ierarhizată şi complexă

constituie temelia instituţiilor publice şi juridice feudale. Complexitatea este
determinată de îmbinarea unor forme de stăpânire devălmaşă şi personală,
diferenţiate şi prin regimul lor deosebit, ca şi prin poziţia diferită a titlurilor pe
scena socială.
 Proprietatea ţărănească asupra pământului corespunde stadiu lui de
dezvoltare a obştei, care păstrează modul de stăpânire devălmaşă, dar cu
accentuarea tendinţei de desprindere din devălmăşie şi de creştere a stăpânirilor
personale.
Obştile sunt de două feluri: libere sau aservite feudalilor, prin cotropirea
celor libere or înfiinţarea unor "slobozii" din iniţiativa lor.
A. Dreptul de proprietate în obştea liberă are un caracter mixt: pe de o parte
este un drept de stăpânire în devălmăşie asupra păşunii, pădurii şi apelor ce fac
parte din hotarul satului, iar pe de altă parte un drept de stăpânire personală
asupra unor terenuri amenajate prin munca proprie a unor membrii ai obştii.
B. Dreptul de proprietate în obştea aservită aparţinea stăpânului feudal,
indiferent de tipul acesteia. Procesul aservirii s-a desfăşurat în sensul restrângerii
numărului obştilor libere şi al sporirii celor aservite.
Proprietatea nobiliara provenită din moştenire era întărită de domn şi se
înstrăina cu respectarea dreptului protimis al rudelor. O sursă importantă de
creştere a proprietăţii boiereşti o constituia donaţia domnească pentru cei care se
distingeau pe câmpul de luptă sau în îndeplinirea unor misiuni importante prin
răsplătirea cu danii în sate şi pământuri.
Proprietatea bisericii s-a născut din daniile domneşti sau boiereşti.
Mănăstirile au primit în stăpânire pământuri, sate, munţi, branişti, mori, precum
şi scutiri de dări pentru bunurile lor. Totodată, mănăstirile şi înalţii prelaţi
obişnuiau să facă pe cheltuiala lor vii, grădini, mori etc, care rămâne au în
patrimoniul lor. Mănăstirile beneficiau mai mult decât boierii de drepturi largi de
judecată a satelor din domeniul lor şi de încasarea amenzilor şi a altor venituri de
pe urma judecăţilor.
Proprietatea domnească ocupa locul principal în cadrul ierarhiei funciare
medievale. Ea cuprindea atât satele stăpânite direct de domn, cât şi pe cele care
aparţineau domniei ca instituţie.
Domnul urmărea orice schimbare în stăpânirea pământului, în calitatea sa
de "autocrat a toată ţara" şi în virtutea dreptului sau de supremă stăpânire asupra
întregului pământ al ţării.

În legătură cu acest drept al său, în Ţara Românească au existat două

instituţii, care aveau aplicabilitate în domeniul proprietăţii laice:
1. Prădalica era dreptul domniei de a lua pe seama sa proprietatea al
cărei stăpân deceda fără să aibă urmaşi în linie bărbătească.
2.Darea calului se cuvenea domniei în cazurile în care aceasta - în
urma solicitărilor boierilor - le confirma stăpânirea asupra pământului.
 Darea calului apare ca o răscumpărare de la domnie a moşiei, pe care
ea o confirma celor care cereau asta. Simbolică la început, această dare s-a
transformat cu vremea într-o veritabilă "răscumpărare" a pământului de la
domnie.

4. Obligaţii si contracte

Legea ţării avea ca izvor al obligaţiilor, contractele şi delictele.

Au existat forme de răspundere colectivă în materie fiscală, penală şi de
comerţ internaţional.
a) Cisla. Un sistem de impozit în care satul era impus la plata unei sume
globale, repartizată apoi pe gospodării, în funcţie de puterea lor economică, pe
baza unui recensământ trienal.
b) Duşegubina era amenda în vite dată celor vinovaţi pentru fapte penale
grave produse pe teritoriul satelor.
c) Despăgubirea de la altul era o modalitate de răspundere colectivă pe plan
internaţional extinsă la categorii sociale mai largi decât colectivitatea sătească.

Contractele sunt acte juridice constitutive din drepturi şi obligaţii pentru

părţile contractante. Majoritatea poartă aceleaşi denumiri ca şi cele din dreptul
modern, dar în condiţiile feudalismului ele prezintă unele trăsături distinctive.

a) Contractul de vânzare - cumpărare este cel mai folosit. Este un contract

consensual, translativ de proprietate. Elementele sale esenţiale - consimţământul,
obiectul, preţul. Contractul de vânzare se făcea în scris şi verbal, întotdeauna în
prezenţa martorilor.
b) Contractul de donatie
c) Contractul de schimb
d) Contractul de imprumut banesc
e) Contractul de comodat (= contract de imprumut de folosinta)

5. Elemente de drept penal

În reglementarea penală Legea ţării păstrează unele reminiscenţe din

epocile anterioare, dar în principal apără valorile şi relaţiile interesând ordinea
feudală şi anunţă, totodată, unele începuturi de modernizare juridică. Se consacră
făţiş inegalitatea în faţa legii penale, după starea socială a făptaşului şi a victimei
aceleiaşi fapte, fiind apreciate în mod diferit ca şi pedepsele.
 Infracţiunile se numesc fapte şi se clasifică după gravitate, în mari şi mici.

A. Infracţiuni împotriva statului Erau socotite ca cele mai grave.

a) Hiclenia = trădarea comisă de boieri împotriva domnului. Se pedepsea

cu moartea şi confiscarea averii celui hiclean.

b) Osluhul = care constă în neascultarea faţă de poruncile domneşti,

pedepsită cu moartea o amendă în vite şi luarea ocinelor (ocine= proprietati).

B. Infracţiuni împotriva persoanei

a) Omuciderea se pedepseşte cu moartea. Uneori vinovaţii se răscumpărau

prin bani şi ocine.
b) Rănirile se numeau şi "sânge" şi se pedepseau in functie de gravitatea
faptei. Dacă lovirea cauza moartea, pedeapsa era moartea.

c) Sadalma cuprindea insultele aduse demnităţii personale.

d) Răpirea se pedepsea cu moartea sau duşegubina.

C. Infracţiuni împotriva proprietăţii

a) Furtul= luarea pe ascuns a unui bun aparţinând altei persoane

b) Tâlhăria= când furtul se comitea cu violenţa

c) Hotărnicia falsă= mutarea hotarelor

d) Incendierea şi distrugerile

e) Erezia şi ierosilia (ierosilie= furtul obiectelor din biserică)

6. Organizarea de stat a Transilvaniei in epoca voievodatului si principatului

În epoca medievală, Transilvania a evoluat ca stat, la început în contact

direct şi sub influenţa regalităţii ungare, iar apoi a imperiilor otoman şi
hapsburgic. Pe ansamblu, cu diferenţierile de rigoare se disting două mari
perioade ale organizării de stat a Transilvaniei.

1. Voievodatul (1176 -1541)

1.1. Viaţa economică

Varietatea reliefului, clima potrivită şi solul fertil au constituit condiţii
prielnice pentru dezvoltarea unei economii agrare de veche tradiţie, moştenită de
la strămoşi.
Cultura cerealelor a deţinut un loc important în cadrul ocupaţiilor agrare şi
al economiei în general, deoarece prin ea se obţineau nu numai produsele de bază
necesare alimentaţiei, ci de ea se leagă mai strâns creşterea animalelor şi furniza,
totodată, materia primă pentru unele activităţi cu caracter "industrial". Cele mai
importante plante cerealiere erau grâul şi meiul.
Creşterea animalelor a reprezentat o îndeletnicire tradiţională legată de
celelalte ramuri ale gospodăriei săteşti.
Valorificarea bogăţiilor naturale ale solului Transilvaniei a căpătat începând
cu secolele XII-XIII noi valenţe datorită în special interesului crescând al
autorităţii regale pentru exploatarea minereurilor şi a altor substanţe de primă
necesitate.

1.2. Structura socială

Progresele realizate în societatea românească pe parcursul secolelor IX-XI,
în direcţia maturizării noilor relaţii de tip feudal, întemeiate pe dezvoltarea în
continuare a proceselor productive şi pe sporul demografic constant, nu a avut
totuşi drept urmare, generalizarea, în etapa imediat următoare a noilor rânduieli
social-economice.
Faptul că formaţiunile politico militare din secolele IX-XI nu au ajuns la
stadiul de cristalizare a unei vieţi statale maturizate, prevăzute cu toate atributele
sale specifice, a lipsit societatea românească din secolele XII-XIII de cadrul
instituţional necesar unor progrese mai substanţiale pe drumul definirii relaţiilor
feudale.
Supravieţuirea obştilor săteşti libere şi rezistenţa lor la acţiuni de aservire
promovate de feudalitatea românească în curs de formare, precum şi de
feudalitatea maghiară laică şi ecleziastică - acest din urmă fenomen cu consecinţe
mult mai grave s-au întemeiat pe structura şi coeziunea internă a vechilor
organisme social-economice săteşti.
Potrivit obiceiurilor feudale, teritoriile cucerite erau declarate proprietate a
puterii centrale, în cazul Transilvaniei al regalităţii ungare. S-a format astfel, prin
contopirea pământurilor obşteşti şi prin ocuparea domeniilor cetăţilor şi ale
fruntaşilor populaţiei locale, proprietatea regală.
În linii generale, clasele şi păturile sociale din Transilvania sunt cele
specifice lumii medievale.
a) Marea nobilime. Procesul stratificării sociale a început înainte de venirea
ungurilor, în cadrul formaţiunilor politice româneşti menţionate în Cronica
notarului anonim de la curtea regelui Bela al IV-lea. Pe întreg teritoriul
Transilvaniei şi chiar în Câmpia Panonică erau constituite numeroase cnezate şi
voievodate româneşti, încă din secolul al IX-lea.
Intrarea Transilvaniei, sub dominaţia mai mult sau mai completă a regilor
unguri s-a făcut în etape succesive pe fondul luptei formaţiunilor politice
româneşti pentru independenţă. Totodată, s-a dat o ascuţită luptă între boierimea
ridicată din rândul formaţiunilor juzilor şi o nobilime desprinsă din rândul
cotropitorilor, care încerca să se suprapună prin violenţă, nobilime formată din
unguri, saşi şi secui.
Pentru a stăvili această luptă, nemeşimea maghiară şi reprezentanţii saşilor
sau secuilor au promulgat la 1437 Unio trium naţionum, act segregaţionist, prin
care nobilii unguri, secui şi saşi au hotărât să-i excludă pe români de la viaţa
politică. Din acest moment, românii care formau majoritatea populaţiei din
Transilvania au fost supuşi fără excepţie unui regim de umilinţă şi cumplită
exploatare de către nobilimea celor trei naţiuni exploatatoare.
b) Mica nobilime era formată din cei aflaţi în dependenţă faţă de nemeşi şi
înaltul cler, conform sistemului vasalităţii feudale, din persoane înnobilate de
rege pentru serviciile militare pe care le-a adus, din comandanţii militari secui,
precum şi din elementele scăpătate ale marii nobilimi.
Formarea proprietăţii funciare feudale a jucat un rol hotărâtor în istoria
populaţiei rurale, a trasat un hotar vizibil între stăpânii de moşii şi populaţia de la
sate. Stăpânii domeniilor feudale au ocupat întinderi însemnate din pământul
ţăranilor şi au aservit ţărănimea aşezată pe acest pământ. În acelaşi timp stăpânii
feudali şi -au atras o parte dintre ţăranii siliţi să părăsească obştea şi i-a transferat
în populaţie aservită. Astfel s-au format trei pături de bază ale populaţiei rurale:
ţăranii care îşi mai păstrează proprietatea obştească şi libertatea social juridică,
ţăranii ajunşi în dependenţă feudală şi robii.
 În ceea ce priveşte situaţia lor juridică, ţăranii pot fi agricultori liberi şi
dependenţi în diferite grade şi forme de stăpânii feudali, atât laici cât şi
ecleziastici. Tendinţa generală în ceea ce priveşte starea juridică a ţăranului din
perioada de feudalizare a societăţii este transformarea lui din om liber în om
dependent, dar îşi păstrează totuşi caracteristica economică de plugari.
c) Ţăranii aserviţi. În Transilvania ţăranii dependenţi erau numiţi iobagi.
Alături de iobagi - care posedau o sesie, deci o gospodărie proprie, formând
categoria socială cea mai numeroasă - existau şi jelerii, al căror număr sporise
foarte mult încă din a doua jumătate a secolului al XIV –lea. Jelerii, erau în
general ţăranii fără sesie, fără gospodărie proprie, trăind în marea lor majoritate
în comunitate.
d) Orăşenii au constituit în Transilvania o categorie socială mai importa
decât în Ţara Românească şi Moldova.
Ei erau organizaţi în bresle şi aveau unele obligaţii în muncă, produse şi
bani precum şi obligaţii militare.

1.3. Organele centrale ale statului

A. Voievodatul Transilvaniei - instituţie a populaţiei româneşti, completată
cu alte instituţii de aceeaşi origine şi-a păstrat parţial autonomia în întreg evul
mediu, autonomie exprimată în organizarea politico - administrativă, în
orientarea economică şi în tendinţele sale de a se separa de Regatul ungar.
Congregaţia nobililor (adunarea obştii nobililor) era o adunare
reprezentativă pe stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din Ţara
Românească şi Moldova la lucrările cărora participau reprezentanţii categoriilor
sociale privilegiate. În Transilvania această adunare nu avea caracter permanent,
în sensul că era convocată doar periodic. În prima etapă la aceste adunări
participau şi nobilii români.
Organizarea armatei. Voievodul era comandantul armatei. În Transilvania a
funcţionat pe parcursul întregului ev mediu, dată fiind organizarea autonomă o
armată a regelui şi o armată a feudalilor locali.
Armata proprie a feudalilor era formată din slujbaşii acestora şi participa
numai la războaie de apărare, pe când armata regelui avea obligaţia de a
participa la toate războaiele, inclusiv la cele purtate în afara statului.
Organizarea bisericii. În secolul al IX-lea, când în Transilvania pătrund
ungurii, biserica ortodoxă se afla în plin proces de organizare ierarhică, la fel ca
şi în celelalte teritorii româneşti. Ea şi-a desfăşurat activitatea neântrerupt,
asigurând continuitatea credinţei religioase a românilor.
Biserica catolică a fost organizată treptat, pe măsura pătrunderii ungurilor,
fiind susţinută de feudali şi de regii Ungariei, era subordonată regalităţii şi
beneficia de numeroase facilităţi şi privilegii. Aceasta a constituit un puternic
instrument de maghiarizare forţată a românilor.

1.4. Organizarea administrativ teritorială

Românii din Transilvania erau organizaţi încă dinainte de expansiunea
maghiară în structuri politice şi administrative proprii. Alături de districtele
româneşti aflate pe teritoriile unor vechi cnezate şi voievodate, au fost introduse
în unităţi administrative noi formate din comitatele ungureşti şi scaunele secuieţti
şi săseşti.
Districtele româneşti erau subdiviziuni administrativ teritoriale, conduse de
cnezi, voievozi şi juzi, precum şi de adunări ale nobililor şi cnezilor.
Regiunile din Transilvania în care printre populaţia românească au pătruns
şi ungurii, au fost organizate din comitate.
Scaunele secuieşti constituiau unităţi administrative distincte, având o
organizare cu caracter militar.
Organizarea oraşelor. Conducerea oraşului revenea judelui (judex) care o
exercita împreună cu un Consiliu Municipal format din 12 juraţi. În fiecare an
comunitatea oraşului alegea o nouă conducere, populaţia urbană era stratificată
între mari categorii sociale: patriciatul, format din patroni şi negustori bogaţi,
păturile mijlocii în care intrau meşteşugarii, micii negustori şi în fine, sărăcimea
care forma plebea oraşelor.
Satele româneşti erau conduse de cnezi care exercitau unele atribuţii,
strângeau impozitele şi chemau oamenii la oaste.

2. Principatul (1541-1683)

În prima jumătate a secolului a secolului al XVI-lea, după cucerirea

Belgradului (1521) de către turci şi victoria acestora împotriva ungurilor la
Mohacs (1526), statul ungar şi-a încetat activitatea.
Partea mijlocie a Ungariei (Câmpia Dunării), împreună cu fosta capitală
Buda a fost transformată în paşalâc turcesc, iar partea de apus a intrat în
stăpânirea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul. După ce Ungaria a fost
desfiinţată, Transilvania a trebuit să accepte dominaţia otomană, împărtăşind
soarta celor două Ţări Române extracarpatice.
Crearea principatului autonom al Transilvaniei a favorizat şi mai mult
intensificarea legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova, în cadrul unei
interdependenţe politice care a culminat cu prima Unire a celor trei ţări române
sub Mihai Viteazul.
 2.1. Viaţa economică şi socială

a) Principele
În contextul evenimentelor ce au urmat luptei de la Mohacs (1526) şi până
în anul 1541, când a fost ocupată Buda de către turci, s-a înscris şi evoluţia
voievodatului Transilvaniei spre un stat de sine stătător, autonom, dar sub
suzeranitatea Porţii, proces complex şi de durată.
Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund Zapolya, fiul
fostului rege Ioan Zapolya. Principele era ales de Dieta Transilvaniei şi
confirmat de sultan.
b) Principatul autonom al Transilvaniei s-a constituit sub suveranitatea
otomană în septembrie 1541.
Transformarea voievodatului în principat s-a făcut pe parcursul mai multor
decenii, timp în care în plan intern s-au dezvoltat instituţiile şi organismele
specifice, iar în plan extern s-a dobândit recunoaşterea internaţională a noului
stat.

7. Inceputurile stiintei dreptului si formarea constiintei juridice in cele trei

Tari Romane

In evul mediu romanesc, prinicpalul izvor de drept in tarile romane l-a

constituit Legea Tarii sau Obiceiul Tarii ca ansamblu de norme nescrise sau
pastrate din epoca veche, inca din perioada obstilor sau a uniunilor de obsti. Pe
masura dezvoltarii societatii romanesti, unii domni avand sprijinul bisericii
ordtodoxe si in acord cu marile prefaceri europene, au inceput, din nevoia de a-si
intari autoritatea sa introduca, penttru o mai buna guvernare si legislatia scrisa
prin care se statorniceau reglementari si norme unitare in toate domeniile vietii
economice si sociale pe intreg teritoriul statului. Fenomenul se generalizeaza in
secolul al XV-lea prin elaborarea a numeroase acte cunoscute in istoria dreptului
sub denumirea de pravile.
Obiceiul pamantului - cutuma – denumit in istoriografia juridica
romaneasca „legea tarii”, chiar in aparitia „legii scrise” a avut cel putin in
acea etapa istorica, rolul dominant, fiind invocata in viata sociala a
romanilor inaintea legii scrise.
Legea scrisa, denumita in Tara Romaneasca si Moldova „pravila”, iar in
Transilvania „Constitutie”, „decret”, „statut” a aparut sub forma pravilelor
religioase sau a codificarii cutumei si a reusit prin intermediul conducerii statului
sa patrunda in celel trei tari roamnesti.
Codificand obiceiurile si normele juridice mai vechi, dar adaugand si norme
mai moderne pentru acele vremuri stabilite de unii domnitori luminati, pravilele
au imbracat 2 forme: pravile laice si pravile bisericesti.
Ce este, asadar, vechiul drept romanesc? In sens larg, prin vechiul drept
romanesc, istoricii contemporani inteleg dreptul fie scris, fie nescris, dupa care s-
a oranduit viata societatii romanesti din timpuri stravechi si pana la mijlocul
secolului al XIX-lea, cand viata acestei societati isi face loc dreptu modern care
dainuie si astazi.
In sens restrans, prin vechiul drept romanesc se intelegedreptul nescris
(cutuma), dupa care s-a ornduit viata societatii romanesti din epoca straveche si
pana spre jumatatea secolului al XVII-lea, cand are loc generalizarea dreptului
scris. Pe baza de documente istoricii vechiului drept scris considera ca numai
incepand din secolul al XIII-lea in ceea ce priveste pe romanii din Transilvania si
decat prin secolul al XIV-lea in ceeea ce priveste Moldova si Tara Romanesca.
In procesul formarii vechiului drept romanesc nu putem nega insa existenta
influentelor dreptului roman, slav si bizantin, dar fara adiminua izvoarele sale
geto-dacice, adica acelui vechi trunchi, stramosesc, autohton.
In intreaga epoca medievala romanesca, biserica a jucat un rol deosebit
de important in societate, ea bucurandu-se in tot ceea ce intreprindea de un
larg sprijin din partea domnitorilor. Datorita organizarii sale ierarhice si a
rolului principal de factor cultural religios in epoca medievala romanesca,
Biserica ortodoxa era institutia in masura sa sprijine domnitorii interesati in
consolidarea statului si inzestrarea sa cu institutii juridice uniforme.
Normele de conduita ale credintei crestine ortodoxe, cu aplicabilitate in
intreg spatiul de locuire romanesca veneau in sprijinul intaririi autoritatii
domnitorului si aparatului de stat, precum si al centralizarii puterii.
Intrucat societatea medievala romanesca s-a condus dupa „legea tarii”,
adica dreptul cutumiar, chiar si dupa intemeierea celor doua state medievale
extracarpatice, dreptul scris a apaut destul de tarziu in cuprinsul lor, afirmandu-se
incet, treptat si cu destula timiditate. Drept urmare, despre primele inceputuri ale
literaturii juridice putem vorbi abia un veac de la crearea celor doua state
medievale, cand sunt documentate primele manuscrise slave, continand texte
juridice, care nu reprezinta altceva decat traduceri ale unor prototipuri bizantine.
Primul nomocanon slav scris in Tarile Romane si pastrat in Biblioteca din
Sankt-Petersburg dateaza din 1451, cand gramaticul Dragomir a copiat la
Targoviste o pravila pentru domnitorul Vladislav al II-lea.
Pravilelle scrise in limba romana apar in secolul al XVI-lea, cand s-au
facut si primele traduceri romanesti de pravilele slave, cum ar fi Pravila retorului
Lucaci din 1581 si Nomocanonul lui Ioan Pastiorul (patriarh bizantin din
perioada 1582-1595) tiparit de Coresi in 1570-1580, sub titlul Pravila Sfintilor
Apostoli.
In timpul domniilor lui Matei Basarab si Vasile Lupu au fost alcatuite
primele coduri de legi (pravile), prin traducerea unor nomocanoane din slavona:
Cartea romaneasca de invatatura (1646) si Indreptarea legii (1652).
O alta forma incipienta a dreptului romanesc scris utilizeaza din veacul al
XVI-lea a constituit-o documentele permanente de la cancelaria domneasca sub
denumirea de hrisoave legislative.
In prima etapa a aparitieilor (secolul al XVI-lea) hrisoavele erau documente
emanate de la domnie menite a impune aplicarea Legii Tarii. Asezamantul din
1595 prin care Mihai Viteazul aducea reglementari fata de celel cuprinse in
Legea Tarii, in cazurile ce cadeau strict in sfera de competenta a domnitorului cu
referire la relatiile dintre boieri si taranii aserviti. Conform preceptelor cuprinse
in Legea Tarii „rumania era imprescriptibila, taranii aserviti putand fi urmariti
oriunde si readusi pe mosie”. Aceasta regula o modifica Mihai Viteazul prin
asezamant, stabilind ca taranii care au fugit inainte de data eliberarii
documentului sa nu mai poata fi urmariti, ci sa ramana acolo unde se afla.
Cartea romaneasca de invatatura este prima codificare legislativa cu
caracter laic din istoria dreptului nostru. A aparut in 1646 la Iasi, la initiativa
domnitorului Vasile Lupu, preluand din legislatia romano-bizantina numai acele
chestiuni juridice care se puteau adapta la viata populatiei autohtone. Ea a
devenit o opera de sinteza cu trasaturi originala. Termenul de invatatura era
folosit in document, nu in sens didactic, ci in acela de porunca domneasca cu
caracter juridic de obligativitate pentru toti supusii.
 Indreptarea Legii (1652) este cea mai ampla opera juridica tiparita in
epoca, care va purta apoi denumirea de Pravila cea Mare. A fost intocmita la
Targoviste din porunca lui Matei Basarab, prin stradania mitropolitului Stefan,
traducerile din limba greaca datorandu-se lui Daniil Monahul Panonianul. Este
aproape identica in continut cu Cartea romaneasca de invatatura din Moldova,
folosind acelasi izvor bizantin, in plus este scisa intr-un stil mult mai clar si mai
cursiv si cuprinde in ultima parte si unele probleme de interes mai general din
domenii ca medicina, gramatica, filozofia etc.

8. Formarea statului national roman si a sistemului de drept modern

În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului român s-a întemeiat pe

Convenţia de la Paris din 1858 şi Statutul dezvoltător al Convenţiei, din 1864.
Cea mai importantă coordonată a domniei lui Al. I. Cuza o constituie
activitatea reformatoare. Acţiunile de reformă şi de realizare a unei legislaţii
moderne au fost întreprinse prin intermediul instituţiilor abilitate de regimul
politic să realizeze acest lucru.
Legea rurală, care urma să intre în vigoare in 1865, elibera pe ţărani de
sarcinile feudale (claca, dijma, corvezile, zilele de meremet, slujbaşii volnici din
Moldova) desfiinţa monopolurile feudale înăuntrul satelor, dar hotărând totodată
plata unei despăgubiri către proprietari. Ţăranii urmau să achite anual timp de 15
ani, drept preţ de răscumpărare a clăcii şi a celorlalte sarcini feudale diferite sume
de bani (intre 51-133 lei) în funcţie de categoria în care se încadrau şi de regiune.
Legea stabilea şi drepturile de despăgubire ce urmau să fie încasate de
proprietari, prin intermediul unei case de despăgubiri, dându-li-se şi o dobândă
anuală de 10%. Suma despăgubirilor depăşea preţul pământurilor din acea vreme.
Prin legea rurală au fost împropietăriţi 406429 ţărani cu 1654964 ha, iar alţi
60651 au primit numai loturi de casă şi de grădină. 108063 familii n-au obţinut
decât locul de casă şi alte 133546 de familii au primit doar loturi mici de 1-2 ha,
insuficiente pentru a le asigura existenţa. Aplicarea legiuirilor s-a încheiat în linii
mari, în 1865. După reformă, proprietatea ţărănească reprezenta aproximativ 30
% din suprafaţa ţării, iar proprietatea moşierească şi a statului aproximativ 70%.
Legea electorala. Noul aşezământ electoral, aprobat prin plebiscit,
împărţea pe alegători în primari şi direcţi. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o
contribuţie de cel puţin patru galbeni, ştiau să scrie şi să citească şi aveau 25 de
ani. ). În ceea ce priveşte alegătorii primari, care votau prin delegaţi, erau
contribuabili de la sate care plăteau 48 de lei impozit, contribuabilii cetăţeni care
plăteau un impozit intre 80 de lei şi 110 lei, si locuiau la oraşe.

CODUL CIVIL
În baza acordării de către Convenţia de la Paris din 1858 a dreptului la
iniţiativă pentru şeful statului, Al. I. Cuza a solicitat Comisiei Centrale de la
Focşani să eleboreze Codul Civil şi Codul de procedură civilă.
Pentru elaborarea Codului civil român, membrii Comisiei Centrale de la
Focşani au utilizat pe lângă izvoarele româneşti şi surse legislative externe,
precum: proiectul Codului civil italian Pissanelli şi Codul civil francez
napoleonean din 1804.
Codul civil român realizat pe baza izvoarelor româneşti şi sincronizat cu
legislaţia modernă europeană a fost adoptat de parlament şi a intrat în vigoare la
1 decembrie 1865.
Codul civil român cuprinde:
1. în cartea întâia - regimul persoanelor
2. în cartea a doua - regimul bunurilor
3. în cartea a treia - regimul proprietăţii
În partea preliminară intitulată: "Despre efectele şi aplicarea legilor în
genere" se prevedea că: "Legea dispune numai pe viitor, ea nu are nici o
putere retroactivă".
Cartea întâi intitulată "Despre persoane", reglementează în titlul I drepturile
persoanelor fizice, punând la baza condiţiei juridice a cetăţenilor români,
principiul egalităţii tuturor oamenilor în faţa legii. Majoratul a fost prevăzut la
vârsta de 21 de ani, însă potrivit regimului emancipării cetăţeanul nu putea
încheia acte şi îşi putea angaja răspunderea civilă chiar înainte de vârsta
majoratului.
 În cartea a doua consacrată regimului bunurilor, Codul civil român, menţine
regula tradiţională a clasificării bunurilor în "bunuri mobile şi bunuri imobile"
(art. 461-475). Proprietatea, ca drept fundamental ocrotit de legislaţia civilă
modernă, este definită ca fiind "dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în limitele prevăzute de lege". Alături
de proprietate, codul reglementează şi celelalte drepturi reale: uzufructul,
servituţile.
Diferitele moduri prin care se dobândeşte şi se transmite proprietatea face
obiectul dispoziţiilor prevăzute în cartea a treia a Codului civil. Potrivit acestor
dispoziţii legale, proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin
succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune.
Codul civil român acordă o atenţie deosebită reglementării materiei
obligaţiilor şi contractelor. Corespunzător exigenţelor legislative moderne ,
Codul civil român instituie principiul potrivit căruia: "răspunderea civilă este fie
contractuală, fie delictuală" si de asemenea prevedea ca "Oricine produce un
prejudiciu altuia este obligat a-l repara". Menţionând unele reglementări
tradiţionale din Legea Ţării, Codul civil din anul 1864 admite în mod excepţional
răspunderea pentru fapta altuia, şi anume: în cazul părinţilor pentru prejudiciul
cauzat de copii minori şi în cazul prejudiciului cauzat de animale etc.

CODUL PENAL
În cadrul bogatei activităţi legislative penale a statului naţional unitar
român, în vremea lui Al. I. Cuza a fost elaborat Codul penal român şi pus în
aplicare la 1 mai 1865 la întocmirea căruia pe lângă legislaţia anterioară, s-a avut
în vedere Codul penal francez din anul 1810 şi Codul penal prusian din anul
1851.
Codul penal român din 1865 cunoaşte o sistematizare riguroasă. Astfel ca:
1. CARTEA ÎNTÂIA: cuprinde sistemul pedepselor penale
2. CARTEA A DOUA: cuprinde sistemul crimelor şi delictelor
3. CARTEA A TREIA: cuprinde sistemul contravenţiilor şi sancţiunilor
contravenţionale
 În raport cu gravitatea faptelor, partea specială a Codului penal incrimina
infracţiunile în mai multe categorii, şi anume:
- crime şi delicte contra siguranţei statului
- crime şi delicte contra ordinii constituţionale
- crime şi delicte contra intereselor particularilor
Pentru faptele penale din categoria crimelor legea incrimina tentativa
pe care o sancţiona cu pedeapsa infracţiunii consumate. În sistemul
reglementării participanţilor la infracţiuni, complicele era sancţionat ca şi
autorul faptei.

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Codul de procedură civilă a intrat în vigoare odată cu adoptarea Codului
civil român. Cuprinde în cele şapte cărţi: procedura în faţa judecătorilor de plasă,
tribunalelor judeţene, curţilor de apel, arbitrilor judiciari, executarea silită, unele
proceduri speciale si " dispoziţii finale generale ".
Cartea întâi a rămas fără obiect, întrucât atribuţiile judecătorilor de plasă,
din lipsă de magistraţi au fost date, în competenţa subprefecţilor până în 1879, iar
apoi au fost abrogate prin legea pentru organizarea judecătoriilor comunale şi de
locale. Tribunalele judeţene primesc prin legea nou apărută o competenţă
judiciară generală, limitată, însă, în cauze civile, de un plafon valoric.
Curţile de apel sunt înfiinţate la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani (apoi la
Galaţi) si judecau apelurile împotriva hotărâri lor instanţelor inferioare.
Codul de procedură civilă prevede în cazul sistemului căilor de atac: apelul,
opoziţia, recursul şi contestaţia.
In scopul aflării adevărului, Codul admite administrarea în procesul civil
atât a probelor orale, cât şi a probelor scrise. În scopul administrării justiţiei pe
baza legii şi a cauzei adevărului, procesul civil parcurgea o dublă judecată a
cauzei, în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, după care urma judecata
cauzei în faţa instanţei de recurs.
 CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
A intrat în vigoare la 30 aprilie 1865 si cuprinde:
1. cartea întâia consacrată infractiunilor penale, adica descoperirii, urmăririi
şi cercetării
2. cartea a doua consacrată procesului penal
Descoperirea crimelor şi a delictelor era de competenţa poliţiei judiciare,
care sesiza procurorul. În cauze complexe, procurorul înainta dosarul
judecătorului, care efectua ancheta penală (instrucţia), după care sesiza instanţa
pentru judecarea procesului.
În faza judecăţii, Codul a introdus reguli moderne precum: publicitatea şi
contradictorialitatea dezbaterilor judiciare. În virtutea acestor reguli moderne
instanţa administra probele solicitate de părţi, în scopul aflării adevărului
judiciar.
Din cele ce preced, rezulta ca in vremea domnitorului Al. I. Cuza si din
dispozitia acestuia, s-a forat sistemul de drept modern apartinand statului unitar
national roman.

9. Statul si dreptul modern in vechiul regat al Romaniei (1866-1918)

In cadrul monarhiei constitutional-parlamentare, inaugurata in 1866, locul

central in viata de stat era detinut de catre domn (devenit la 10 mai 1881 rege),
guvern si parlament.
Constitutia din 1866
Constitutia din 1866 marca trecerea de la domnia electiva la domnia
ereditara si de la domnii pamanteni la principele strain. Prin art. 82 se proclama
nominalizat Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al Romaniei si se
asigurau „puterile constitutionale” lui si – erediar - urmasilor sai, „in linie
coboratoare directa si legitima ..., din barbat in barbat prin ordinul de
primprogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor”.
 Domnitorului ii revenea sarcina sa sanctioneze si sa promulge legile, putand
sa le refuze sanctionarea. Domnitorul era „capul puterii armate” si lui ii revenea
sarcina de a conferi gradele, dar numai in conformitate cu legea. Constitutia
mentiona dreptul domnitorului de a bate moneda si de a conferi decoratii.
Un capitol al Constitutiei era consacrat ministrilor, care erau raspunzatori
directi de actele de guvernamant. Legea fundamentala, precum si celelalte legi
ulterioare au reglementat insa responsabilitatea ministrilor, in mod deosebit
raspunderea penala si civila implicit, cea politica, datorita dreptului
parlamentului de a controla guvernul.
Activitatea guvernelor si Parlamentelor a reprezentat in aceasta perioada, in
fapt, forma de manifestare cea mai concreta a vietii politice. Ministrele exercitau
conducerea administrativa.
Izvorul juridic al organizarii locale il reprezinta Legea din 11 aprilie 1864
pentru infiintarea consiliilor judetene si de organizare comunala cu modificarile
ulterioare, care au avut ca rezultat o organizare administrativa moderna.
Impartirea administrativ teritoriala cuprindea 42 de judete si 320 plase și
comune.
Comunele erau clasificate in urbane si rurale, iar printr-o lege din 1908 au
fost reglementate si comunele suburbane, comune case se subordonau oraselor.
Comunele erau conduse de un primar ca organ executiv insarcinat cu
administratia curenta si de un consiliu comunal.
Prin legea comunala din 1874 s-a hotarat numirea primarului de catre
prefect. ( primul act normativ cu valoare de lege ).
Legea invoielilor agricole a stabilit ca primarul legaliza invoilelile agricole.
 Dreptul constitutional
Constitutia din 1866 a fost aplicata pana in anul 1923, cu unele modificari,
fiind structurata pe 8 titluri:
1. Despre teritoriul Romaniei
2. Despre drepturile romanilor
3. Despre puterile statului
4. Despre finante
5. Despre puterea armata
6. Dispozitii generale
7. Despre revizuirea Constitutiei
8. Dispozitii tranzitorii si suplimentare
Teritoriul este indivizibil si inalienabil. In acelasi timp, se consemna
interdictia colonizarii teritoriului cu populatie de ginta straina.
Despre drepturile romanilor, in titlul II in afara de caracterul declarativ al
acestor drepturi si libertati, apar doua reglementari specifice acestei perioade:
- garantarea proprietatii de tip capitalist
- limitarea deptului de proprietate asupra pamantului
Pentru respectarea prevederilor Tratatului de la Berlin din 1878, s-a admis
cetatenilor straini, indiferent de credinta religioasa sau confesiune, dreptul de a
dobandi si exercita drepturi civile si politice.
Tot in urma Tratatului de la Berlin din 1878, ca urmare a integrarii
Dobrogei in teritoriul romanesc s-a introdus un nou articol 133, potrivit caruia
dispozitiile Constitutiei se vor putea aplica prin legi speciale si in partea
Romaniei de peste Dunare.
In anul 1917, in preajma Marii Uniri, s-au adoptat o serie de lucruri ca
urmare a situatiei exceptionale in care se afla tara noastra.
Ultima modificare a Constitutiei de la 1866, s-a realizat pri decretul lege
din 23 noiembrie 1918, cand a fost introdus „votul obstesc, egal, direct si secret,
pe baza reprezentarii proportionale”, text care va fi preluat si de Constitutia din
1923, care va permite o mai larga participare a maselor populare la viata politica.

Dreptul civil
In perioada 1866-1918 s-au aplicat prevederile din Codul civil roman al lui
Alexandru Ioan Cuza, dar care va fi supus modificarilor pentru adaptarea sa la
realitatile timpului si a concluziilor desprinse din practica judiciara.
Materia proprietatii a fost imbunatatita permanent si adaptata. Apar o serie
de legi care tin sa completeze Codul Civil: apararea marcilor de fabrica, Legea
brevetelor si inventiilor, protejarea bogatiilor subsolului.
Codul Civil a suferit o serie de modificari in 1887, 1895, 1900, 1902 si
1906.
Apar o serie de reglemantari cu privire la constituirea si organizarea
sindicatelor, reglementari care nu existau.

Dreptul penal
Ca si dreptul civil, dreptul penal a avut ca izvor Codul penal din 1865,
adoptat in perioada lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a suferit putine modificari.
Legea contra sindicatelor, asociatiilor profesionale a functionarilor statului
constinea incadrarea ca infractiune si pedepsita cu privare de libertate.
Ambele coduri de procedura civila si penala au continuat sa se aplice, fiind
si ele supuse unor modificari.

Legislatia muncii
Formarea statului roman modern, a generat dezvoltarea fortelor de
productie ca rezultat al relatiilor capitaliste. Pana la declansarea primului razboi
mondial cele doua categorii sociale nou aparute, patronatul si muncitorii, au
ocupat locul principal in domeniul relatiilor de munca.
Apar o serie de noi drepturi, precum:
 a) dreptul la asociere si organizare
b) munca minorilor si femeilor
In anul 1906 a fost elaboata legea asupra minorilor si femeilor, care fixa
varsta minima pentru persoane si angajare de 12 ani impliniti, iar pentru lucrari
periculoase la 15 ani baietii si 17 ani fetele. Munca de noapte a fost interzisa
pentru copii. Timpul de lucru a fost stabilit la 8 ore pentru copii in varsta de 11-
15 ani, la 10 ore pentru cei intre 15-18 ani, iar femeile chiar peste 18 ani nu
puteau fi obligate la mai mult de 11 ore pe zi. Munca primejdioasa si cea de
noapte era interzisa baietilor pana la 15 ani si fetelor pana la 17 ani. Repausul
saptamanal si al sarbatorilor legale a fost numai un deziderat.
Apare contractul de ucenicie, care a fost reglementat pentru prima data prin
Legea pentru organizarea meseriilor , creditului si asigurarilor muncitoresti din
1912, care prevedea cateva reguli despre modul de obtinere a calificarii.

10.Statul si dreptul in perioada 1918-1938

Decalajele economiei româneşti în raport cu cea a ţărilor industriale sunt

reflectate de o serie de indicatori economici şi mai ales de indicatorul ce exprima
sintetic venitul naţional pe locuitor, indicator care constituia atunci măsura
nivelului de dezvoltare economică a unei ţări. Astfel, în anul 1938, pe locuitor,
Anglia producea valori de 378 dolari, Germania de 337 dolari, Franţa de 236
dolari, Polonia 104 dolari, Grecia 80 dolari, România 76 dolari, Bulgaria 68
dolari.
În consecinţă, cu toate regresele incontestabile de dezvoltare şi modernizare
obţinute, de recuperare a unor părţi importante din decalajele care ne separau,
economia românească, în perioada interbelică, se plasa încă pe ultimele locuri pe
scara dezvoltării continentului nostru.
Anul 1938 constituie anul de vârf al dezvoltării economice a României în
sistemul social.
 Datele statistice arată potrivit recensământului din 1930 că există o paletă
largă de ocupaţii, dar majoritatea românilor se ocupau cu agricultura şi în acelaşi
timp se remarcă creşterea ponderii lucrătorilor din industrie.
Reforma agrară a avut un caracter social - urmărind satisfacerea dorinţei de
pământ a unui număr cât mai mare de ţărani.
Drept urmare predominante au devenit proprietăţile mai mici de 5 ha, care
potrivit specialiştilor nu erau viabile din punct de vedere economic.
În România, ca şi în alte state, s-au înfiinţat partide de extrema stângă şi
extrema dreaptă. Extrema stângă era reprezentată de Partidul Comunist Român.
Extremismul de dreapta era reprezentat prin Legiunea Arhanghelul Mihail.

Constitutia din 1923

Evoluţia dreptului - Unificarea legislativă
În perioada interbelică se impun ca principale izvoare ale dreptului
Constituţia din 1923, Codul penal şi cel de procedură din 1936, Codul comercial
din 1938, Codurile civile din 1939 şi 1940 şi Codul de procedură civilă din 1939.
La baza organizării politice statale a României moderne s-a aflat Constituţia
din 1866. De-a lungul anilor, aceasta a cunoscut unele modificări semnificative:
în 1881 - când România a devenit Regat.
Constituţia din 1923, care de fapt prelua textul legii fundamentale din 1866,
prevedea, la art. 33: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate
exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în
Constituţia de faţă".
Constituţia din 1923 prevedea: "Puterea legislativă se exercita în colectiv de
rege şi Reprezentanţa naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două
Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor". Se făcea precizarea că "membrii
Adunărilor reprezintă naţiunea". Adunarea se compunea din deputaţi aleşi de
cetăţeni români majori prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret.
Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. Prima categorie
era aleasă de cetăţenii români care aveau vârstă de 40 de ani împliniţi.
 Erau membrii de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situaţii deţinute în stat
şi în biserică: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, episcopii
Bisericii ortodoxe Române şi Greco – catolice ; capii confesiunilor ; preşedintele
Academiei Române ; reprezentantii cultelor religioase.
Iniţiativa legislativă aparţinea executivului (regelui, prin intermediul
guvernului) şi parlamentarilor.
Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Deputaţii şi
senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.
Există o singură Curte de Casaţie şi Justiţie care avea dreptul să judece
constituţionalitatea legilor.
În sistemul politic al tării regele ocupa un loc central. Regele Romaniei era,
din 1914, Fedinand I.
Constitutia din 1938
Obiectivul central al regelui Carol al II - lea a fost creşterea rolului
monarhiei în viaţa de stat, drept pentru care a acţionat pentru dezagregarea
sistemului politic existent. Acest obiectiva fost atins la 10 februarie 1938 când a
recurs la o lovitură de stat, impunând apoi, la 27 februarie 1938 o nouă
Constituţie prin care prerogativele Regelui erau sporite.