Tema și viziunea despre lume într-un roman realist - mitic/tradițional interbelic

BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu

Geneză:
Între 1904, anul debutului editorial, şi 1930, când apare Baltagul, Sadoveanu a scris
45 de volume. Scriitorul dăruise literaturii române mai multe capodopere, păşise de mai mulţi
ani în epoca maturităţii creatoare. Baltagul reprezintă, cu toate acestea, o mare surpriză. Scris
în numai 17 zile, romanul se află în prim-planul sintezelor sadoveniene, unde formula
realismului line ajunge la desăvârşire. Mulţi contemporani au considerat Baltagul expresia
romanescă a Mioriţei. Părerea este acceptată în bună măsură.
în discursul din 1923 despre poezia populară, autorul recunoaşte influenţa covârşitoare
exercitată de această baladă asupra creaţiei sale: „Am găsit în ea elemente de valoare
diamantină, care s-au răsfrânt în opera mea proprie".
Fiind considerat de unii fragment de epopee, romanul preia structuri proprii baladei
populare, dar are şi intrigă de roman poliţist. Naraţiunea se dezvoltă prin reconstituirea
faptelor, ceea ce îl determină pe Paul Georgescu să susţină că Baltagul urmează legea
tragediei, deoarece cartea începe cu sfârşitul.
Opera literară ”Baltagul” este un roman, specie a genului epic în proza, cu acțiune
mai complicată și de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfășurată
pe mai multe planuri, cu personaje numeroase. Ca structură, “Baltagul” este alcătuit din trei
parți care formează trei nuclee epice: așteptarea lui Nechifor Lipan, căutarea lui și
pedepsirea ucigașilor, toate acestea, fiind prezentate în toate cele cinci momente ale
subiectului.
Formula epică:
Putem considera Baltagul un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp.
Discursul epic este linear, axat mai ales pe tema călătoriei explorative, care are ca scop
căutarea, cunoaşterea, iniţierea, confruntarea, adevărul, justiţia, datoria. Dacă avem în vedere
motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al
cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Acţiunea este dispusă într-un plan real,
social, şi unul mitic. Baltagul  este un roman al lumii arhaice, a păstorilor, care luptă pentru
a-şi apăra normele etice şi care se confruntă cu noile forme de viaţă socială.
Subiectul. Traseul labirintic al călătoriei:
Romanul începe cu o cosmogonie populară ce pune în relaţie destinul individual al
lui Nechifor Lipan: „Domnul-Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rănduială şi semn
fiecărui neam". În cadrul textului, „rănduială" şi „semn" sunt unităţile lexicale cu cea mai
mare frecvenţă, fiind cuvinte-cheie. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan, „rănduiala", adică
ordinea cosmică, a fost distrusă, deci conflictul, dacă într-un registru este social, pe plan mitic
este ontologic, existenţial.
În eposul sadovenian, natura se reflectă în om, acesta este încadrat cosmologic.
Tragedia căreia i-a fost victimă soţul Vitoriei Lipan e anunţată de schimbarea stării naturii:
„ Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei”, vremea se tulbură, iarna vine
mai repede decât altădată. Soţia celui dispărut are în aceste momente o atitudine
statuară „privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor", apoi „rămase
neguroasă". Starea meditativă care reclamă nemişcarea reprezintă o fază premergătoare
deplasării. Semnele vin din partea lumii reale („— Nu vine, zise iarăşi, aprig,
ttoria. Cucoşul dă semn de plecare"), dar şi din  ,țări necunoscute", oculte, visul anxios,
menit să confirme ideea morţii soţului, anunţă călătoria în căutarea celui dispărut: „Se făcea
că vede pe Nechifor Lipan călare, cu e întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de
ape". Pe plan social, se creionează monografia satului de munte, unde tradiţia permite abateri
de la legile nescrise.Minodora este apostrofată, atunci
se vede interesată de civilizaţia modernă: „N-ai mai învăţat rânduiala?;"Să faci bine,
domnişoară, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare...". În viaţa acestei societăţi arhaice,
biserica şi practica magică coexistă. La baba Maranda, care este de profesie vrăjitoare, pe
perete se află tabloul Sf. Sisoe despre care se ştie că este şef peste demoni. Înaintea plecării în
căutarea celui dispărut, Vitoria se supune unui ritual de purificare. Refuză mâncarea,
posteşte douăsprezece vineri, pregătindu-se pentru trecerea într-o existenţă spirituală.
Eroina întreprinde de fapt două călătorii, prima fiind pregătitoare. împreună cu fiul
ei, cea care va păşi treptele adevărului merge la mănăstirea de pe malul Bistriţei şi se
închină la Sf. Ana. Apoi merge la Piatra Neamţ, unde slujbaşul stăpânirii îi confirmă
adevărul. Este memorabil momentul când intră în contact cu o lume nouă, necunoscută, care
este oraşul: „ se părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliţă dintre atâta de multe, şi,
pe acea anume uliţă, anume casă cu mai multe rânduri. În toate odăile şed la mese oameni
cu condeiele după ureche şi scriu. Iar într-anume odaie şede cel care-i mai mare, primar ori
prefect, ori poliţai”. Reprezentarea este naivă. Casele au neapărat „mai multe
rânduri".  Repetiţia adverbului „anume" arată imprecizie, dar şi insistenţă. Vitoria nu are
încredere în „rânduiala" din acest spaţiu şi refuză cu dispreţ scrierea jalbei către „stăpânirea
pământeană", de către un târgoveţ.
Călătoria cea adevărată, explorativă, se porneşte în zilele lui martie, străbătând
invers linia transhumantei. La începutul firului, călătorii sunt însoţiţi de cârciumarul David
care este „om trimes" pentru că îşi dă seama că pelerinajul hermeneutic şi justiţiar trebuie
să urmeze un traseu labirintic: „ Vra să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să
cauţi, să umbli cotind'. Primul nod al firului labirintic este la Bicaz, unde hangiul îşi
aminteşte de Nechifor. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la Fărcaşa. Drumul morţii
se confruntă cu viaţa: la Borca, în calea drumeţilor apare o cumetrie, iar la Cruci, o nuntă.
Reţinem amănuntul etnografic. Firul se reînnoadă la Vatra Dornei. Acolo Nechifor Lipan
cumpărase în noiembrie trecut trei sute de oi. De acum înainte apar trei ciobani. Chipul unuia
dintre ei rămâne în amintire, deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalează natura
malefică şi infernală a personajului. La hanul de la Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre
Gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa, Vitoria „a suit un drum
şerpuit săpat în stâncă", ,Jar muntele, cu cale şerpuit a şi cu punţi de piatră peste prăpăstii,
se chema Stânişoara" După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria a coborât pe celălalt
versant al muntelui, în satul Suha. Examinând şi itinerarul final, recunoaştem şi aici simbolul
labirintului.
Labirintul, cu drumurile sale şerpuite, reprezintă Regatul Morţii, linia şerpuitoare
aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă. Vitoria porneşte în
căutarea soţului, din interior, din întuneric, pentru a ajunge în exterior, unde se află
lumina: „Fiinţa ei începe să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă
lumina".
 În mod interesant, numele labirintului vine şi de la grecescul labrys,  secure cu două
tăişuri, deci baltag. Labirintul este casa securii duble. Armele cu două tăişuri sugerează
dualitatea, fiind un simbol al vieţii şi al morţii. Drumul eroilor acestui epos păstoresc,
Vitoria şi Gheorghiţă, se desfăşoară de la răsăritul la apusul soarelui. Privirea lor este mereu
aţintită asupra imaginii solare. Traseul lor reprezintă simbolic drumul soarelui, el are o
funcţie sacrală, este un itinerar cosmic, „desenul labirintic se află într-o evidentă relaţie
solară" (Paolo Santarcangeli). Adăugăm observaţia că „labirintul este simbolul direcţiei
pierdute, adesea cu un monstru în centrul său" (Northrop Frye).
Dacă interpretăm arhetipal şi simbolizăm, Calistrat Bogza, poreclit Iepure, are acest
rol al monstrului, chiar dacă detaliul fizic nu ne trimite cu gândul la minotaur. în mitologia
românească iepurele este vestitor al nenorocirii, al morţii. Ajunsă la Suha, Vitoria iese din
întuneric, ştie adevărul cu certitudine. Asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Dar
adevărul trebuie demonstrat. Este ajutată de Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa, şi de
cucoana Măria, soţia sa. În satul Sabasa îl găseşte în curtea unui gospodar pe Lupu, câinele
lui Lipan, care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele risipite şi hainele lui Nechifor. în
zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, face tot ce datina îi cere faţă de cel mort.
înainte de final, mobilul mişcării labirintice este expus rezumativ: ,Avea de căutat, de găsit şi
de rânduit". Echilibrul existenţial trebuie restabilit, cel dispărut trebuie repus în drepturile
sale, prin încadrarea în ordinea cosmică: „îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească
sufletul". Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest
univers arhaic. Ritualul înmormântării este vechi Şi aparţine fondului autohton. El are funcţie
integratoare. Carul funebru este împodobit cu cetină, bradul fiind arborele vieţii veşnice. Pe
lângă preoţi, apar bocitoare şi bărbaţi cu buciume, o bătrână are la îndemână „sulurile de
pânză Pentru datina podurilor". Un element de ritual este şi „găina neagră care se dă peste
groapă".
Personajele:
Vitoria Lipan este un personaj justiţiar. Mandatul ei este etic. Ucigaşul trebuie
eliminat, căci a încălcat normele morale ale colectivităţii. Poate fi considerată, în acelaşi
timp, o eroină tragică, ea fiind un caracter cristalizat care are ca dominantă statornicia,
consecvenţa. Pentru G. Călinescu, Vitoria este „un Hamlet feminin". Pe de altă parte, nu ar fi
„o individualitate, ci un exponent al speţei" (Istoria literaturii române...). În lucrarea” Mihail
Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare”, Constantin Ciopraga aminteşte că această
munteancă înmagazinează experienţa milenară a unei lumi de păstori, ea descifrează
psihologia oamenilor, citeşte semnele timpului, în concepţia ei despre lume, tradiţiile au un
rol hotărâtor.
Nu credem că în cadrul romanului tema justiţiei ocupă un loc restrâns şi că este mai
importantă împlinirea ritualului. Punctul culminant al acţiunii este plasat în scena
parastasului, unde Vitoria Lipan conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta
spre deznodământul care aduce moartea asasinului.
La mănăstire, Vitoria „salată pe sfinţi cu mare înfrângere" şi o vedem „aşteptând
umilită". La prefectura din Piatra are „înfăţişare încruntată şi duşmănoasă", soţiei lui lorgu
Vasiliu îi răspunde cu „umilinţă",  în timpul convorbirii cu subprefectul „stătea umilită". Cei
din Suha gândesc că „muierea asta străină umbla cu pilde şi răutăţi. Această umilinţă şi
îndârjire mută înmagazinează o mare sete de răzbunare. Femeia are aceste reacţii, fiindcă
legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate. Energia ei sufletească este mobilizată în
numele dreptăţii. Eroina se individualizează printr-o serie de virtuţi: frumuseţe, demnitate,
înalt caracter, statornicie morală, inteligenţă, perseverenţă, fiind aprigă, îndârjită.
Vitoria Lipan posedă şi atributele eroului homeric. În cazul acestui tip uman, mişcarea
sufletească urmăreşte ritmul naturii, se conformează forţe ce o transcend.
Universul sadovenian este supus ritmicităţii cosmice. Vitoria Lipan se călăuzeşte după
semne existente în natură şi pe chipurile oamenilor, mentalitatea sa este arhaică în acţiunile
pe care le intrep căutarea şi descifrarea sunt subordonate unui scop justiţiar, pentru ca a fost
călcată legea nescrisă a colectivităţii.In descoperirea adevărului dovedeşte inteligenţă,
tenacitate, luciditate, forţă de stăpânire şi devotament în împlinirea tradiţiei.
Roman inițiatic:
Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui este un moment formativ, ce îi aduce maturizarea.
Trecerea de la starea de inocenţă la experienţă se face greu, şi personajul îşi descoperă
propria natură după un exerciţiu îndelungat, coordonat de mamă cu tenacitate. Mai întâi,
educaţia sa a însemnat consonanţa cu ritmurile naturii: „Pârâul cu bulboanele au fost
ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după
turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sară, când învăluie focul limbi sub sprânceana
pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii. Toate acestea i le aducea aminte
mirosul de fân în care pluteau vara şi copilăria". Noua structură socială a pătruns la
Gheorghiţă - ţine condică, călătoreşte cu trenul, dar mama vrea ca acesta să nu iasă
din „rânduială". Vitoria îşi dă seama cu părere de rău că feciorul nu este maturizat şi din
această cauză nu se poate sprijini pe ajutorul său: „Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-
acu înainte supărările vieţii".  El nu este pe deplin convins de necesitatea călătoriei care are
scop cognitiv şi justiţiar: „M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială", „Vitoria îl privi
clipind. îl văzu sfios şi nesigur",  apoi „Oftă cu năduf..." Pentru a deveni bărbat, Gheorghiţă a
trebuit să străbată împreună cu mama sa drumul labirintic al morţii care este în acelaşi timp
un drum de viaţă
şi de renaştere. Tot un act iniţiatic este veghea din râpă, a osemintelor tatălui, act ce se
configurează într-o renaştere simbolică şi asigură continuitatea între Părinte şi urmaş,
însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se
întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări". 
Maturizarea se împlineşte în momentul când tânărul ajunge să mânuiască baltagul
împotriva asasinului tatălui.Tema educaţiei este abordată şi în caracterizarea Minodorei.
Deoarece a încercat să se abată de la normele arhaice, în cazul fetei, recluziunea iniţiatică la
mănăstire, pentru un timp, este necesară. Ideea de labirint, degajată de lumea cărţii este
sugerată şi de numele fetei, Minodora însemnând în greceşte "dar de la Minos".
Consideraţii finale
Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu se caracterizează prin economie de mijloace,
dar se constituie prin intermediul unor imagini cu multă adâncime cărora procedeele folosite
le conferă relief. „...Baltagul rămâne, în ultima analiză, romanul unui suflet de munteancă,
văduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei (...) sunt
comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă
creştineasca înmormântare - în aceeaşi măsură în care Antigona înfruntă pe Creon şi merge
cu bună ştiinţă la moarte, dorind să dea fratelui urgisit Polinice împăcarea mormântului"
(Perpessicius, Menţiuni critice).
 Particularitățile de construcție a unui personaj aparținând lui Mihail Sadoveanu

”BALTAGUL”
de Mihail Sadoveanu
Vitoria Lipan

În literatura română, Mihail  Sadoveanu este un exemplu de „prozator

total”( Constantin Ciopraga ).  Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la proza
scurtă la  proza de mare întindere, imprimând operelor sale un stil aparte, caracterizat  de
originalitatea compoziţiei şi a limbajului.
”Baltagul ”(1930) este unul dintre romanele  reprezentative ale scriitorului, considerat
de Nicolae Manolescu „singura  capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” ( Arca lui
Noe ). Acest  roman impune prezenţa unui personaj singular în literatura română – „aici, în 
centru, se află pentru prima oară un ins puternic, activ, victorios; aceasta e  femeie […] şi
ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ). 
Structura  romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist ( 
reconstituirea monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual  al gesturilor
personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a reconstitui  pas cu pas evenimentele care
au dus la moartea violentă a soţului său şi de a-i  identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al
doilea plan al romanului, o  veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii
lumii.  Personaj absent şi episodic, creionat indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă  de-a
lungul întregului roman, Nechifor Lipan aparţine mai curând planului mitic  decât celui
realist. Pornită în căutarea soţului, Vitoria străbate simultan  spaţiul real şi spaţiul mitopoetic,
un univers pragmatic şi comercial, dar şi o  lume de „semne şi minuni”. 
Monografie  a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul
secolului, Baltagul este un roman cu o construcţie a  subiectului complexă, în care se
regăsesc deopotrivă forme ale romanului  poliţist şi structuri specifice naraţiunilor mitice
(accentul este pus pe  ritmicitatea existenţei cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice
şi de  „rânduiala” străveche ).
Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care parcurge drumul de la
Măgura Tarcăului la Vatra Dornei,  descifrând semne şi stăruind în a face dreptate. Faptele
sunt, aparent, banale:  Nechifor Lipan, un cioban destoinic, este ucis, iar soţia sa, Vitoria, 
îngrijorată de absenţa lui îndelungată, porneşte să-l caute. Deşi baba Maranda,  vrăjitoarea
satului, o încredinţează că Nechifor s-a oprit la altă femeie,  Vitoria este din ce în ce mai
sigură că soţul ei e mort. Cunoscându-şi bine  bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne
cereşti” - , dar şi de intuiţia  ei feminină; după ce-şi trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează
toată  gospodăria, Vitoria, însoţită de Gheorghiţă, pleacă la drum. Ea reface traseul  parcurs
de Nechifor, poposind din cârciumă în cârciumă, punând pretutindeni  întrebări. Află, la
Vatra   Dornei, că soţul ei a cumpărat toate oile de vânzare şi că  alţi doi ciobani s-au învoit
cu Lipan să le dea şi lor o sută de oi. Cu răbdare  şi inteligenţă, femeia află totul de la sătenii
care i-au văzut împreună pe cei  trei, iar, după ce îl găseşte întâmplător pe Lupu, câinele lui
Lipan, descoperă  şi cadavrul soţului într-o râpă. Din acest moment, Vitoria pune în scenă o 
confruntare a celor doi ciobani, Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, cu propriile  lor fapte, utilizând
ca ultim argument câinele, care-l recunoaşte fără ezitare  pe ucigaş. După ce Nechifor este
îngropat creştineşte, Vitoria dă un praznic la  care îl acuză pe asasin, înfăptuind astfel un act
justiţiar şi restabilind echilibrul  etic şi religios tulburat prin comiterea crimei; de acum
înainte, viaţa îşi  poate relua cursul firesc, Vitoria şi fiul ei se pot întoarce acasă după 
îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel mort.
  Nechifor  şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă definitiv,  peste
accidentele firii lor omeneşti şi prin rolurile pe care şi le asumă. 
Dintru început, Nechifor se detaşează prin gesturi, comportament şi atitudini. Prin
naşterea lui specială, urmată de un simulacru de moarte şi de o nouă  naştere, el îşi afirmă
esenţa particulară şi destinul special; cele două nume  pe care le poartă, Gheorghe ( <
gr. Georgos  – lucrător al pământului; Sf. Gheorghe – biruitor al balaurului ) şi apoi, 
Nechifor ( < gr. Nikeforos – victoriosul,  biruitorul ) sunt numele acestui destin. Vitoria îi
este perechea  complementară, ataşată de el cu puterile unei legităţi mai presus de cele 
omeneşti. Acest personaj feminin, unic în literatura română, este caracterizat  complex pe tot
parcursul acţiunii, direct  şi indirect.
Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv şi a
altor  personaje. Naratorul îi face un portret fizic sumar în incipitul romanului,  reţinând
detaliul „ochilor căprii”, „în care parcă se răsfrângea lumina  castanie a părului”. Într-una
dintre primele scene ale romanului, Vitoria este  prezentată în ipostaza meditativă specifică
unui puternic conflict interior. Ochii ei, „duşi departe”, sugerează ideea că  femeia este
preocupată de întârzierea lui Nechifor până la uitare de sine. Din  perspectiva Minodorei,
Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei;  Gheorghiţă o vede mai mult ca pe o
deţinătoare de puteri fermecate ( „cunoaşte  gândurile omului”, „hotăra şi vremea”;
„Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta  el, apoi eu mănânc şi ea prinde puteri” ). 
Cele  mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea  indirectă, realizată prin
consemnarea atitudinilor, a faptelor şi a  limbajului personajului. Înţelegerea specială a
lucrurilor, spiritul pătrunzător  definesc portretul moral al Vitoriei, urmărită mai ales în
datele sufleteşti,  interioare, în întregul roman.
Firul  narativ începe dintr-un punct de dezechilibru: absenţa bărbatului – stăpân şi  legiuitor al
gospodăriei; lipsa se prelungeşte dincolo de limitele firescului,  pe care legile traseelor lui
Nechifor le respectaseră până atunci cu stricteţe.  Gospodăria lui Nechifor Lipan se
pregăteşte, prin mişcări sumare, de  întâmpinarea noului sezon, în absenţa stăpânului, prin
poruncile Vitoriei. În  acest fel, Vitoria se impune din incipit ca personaj de acţiune,
meditaţia ei  singuratică de pe prispa casei, în prag de iarnă, fiind pretextul declanşării 
acţiunii.
Hotărârea  de a pleca în căutarea lui Nechifor se conturează treptat şi, în vederea 
acesteia, se săvârşesc ritualuri care o arată pe Vitoria ca o păstrătoare a  tradiţiei: postul,
vizita la mănăstirea Bistriţa, închinarea la icoana Sfintei  Ana, spovedania şi împărtăşania.
Trecerea printr-un alt ritual ( al  formalităţilor oficiale ) determină pregătirile practice de
plecare la drum  lung.  Cercetările  Vitoriei, prezentate prin intermediul naraţiunii, urmează
un plan stabilit cu  precizie, ceea ce arată hotărârea ei de a-l găsi pe Nechifor şi curajul de a 
înfrunta necunoscutul. Crescută în spiritul tradiţiilor, pe care le respectă cu  sfinţenie, Vitoria
respinge noul. Vizita la Neamţ, unde anunţă autorităţile despre dispariţia  lui Nechifor, nu o
convinge că se vor lua măsurile necesare pentru găsirea  acestuia. De aceea, pregăteşte
minuţios călătoria la Dorna. Toate  gesturile premergătoare o arată credincioasă, energică şi
stăpână pe sine:  vinde produse pentru a obţine bani de drum, merge la Bistriţa pentru a se 
închina la icoana Sfintei Ana, o trimite pe Minodora la mănăstire, sfinţeşte  baltagul pe care i-
l dăruieşte lui Gheorghiţă.
Atentă  la semne şi la vorbele oamenilor, Vitoria reconstituie traseul lui Nechifor 
Lipan, reuşind să afle, cu diplomaţie, amănunte despre soţul ei la hanurile  unde poposeşte.
Intuiţia  este o trăsătură fundamentală de caracter a personajului. Ea reuşeşte să 
înţeleagă oamenii şi să le cunoască gândurile. Acest fapt este subliniat direct  de monologul
interior al lui Gheorghiţă: „Mama asta trebuie să fie  fărmăcătoare; cunoaşte gândurile
omului...”
Perseverenţa  o ajută să depăşească momentele dificile. Descoperirea rămăşiţelor
pământeşti  ale lui Nechifor Lipan o afectează profund, dar nu o distruge, pentru că în 
conştiinţa Vitoriei este adânc înrădăcinat gândul că pedepsirea vinovaţilor  este scopul
călătoriei sale. „Fără lacrimi”, Vitoria cercetează locul, privindu-l din perspectiva  ucigaşilor.
Dominându-şi durerea, ceea ce arată forţa ei morală, Vitoria Lipan face  pregătirile pentru
înmormântare după datină.
La  înmormântare, sunt poftiţi şi prefectul şi cei doi ucigaşi, iar atitudinea  severă şi
neînduplecată a muntencei va da naştere unui conflict exterior violent, finalizat cu
mărturisirea lui Calistrat  Bogza. La praznic, ancheta începută de domnul Anastase Balmez 
ia sfârşit, pentru că Vitoria ştie să conducă  discuţia cu abilitate şi dezvăluie împrejurările
crimei. Din nou, iese la  iveală relaţia specială dintre cei doi soţi: munteanca oferă detalii pe
care  numai un individ prezent ar fi putut să le ştie, ceea ce îi înspăimântă pe  ucigaşi, supuşi
unui proces de tortură psihologică până când mărturisesc  împrejurările omorului. Scena se
desfăşoară într-un ritm alert şi subliniază  rolul femeii în îndeplinirea actului justiţiar, chiar
dacă braţul care îl  loveşte pe ucigaş este acela al lui Gheorghiţă: „Împuns de alt ţipăt al
femeii,  feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a 
ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu  muchea
baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la  beregată, mestecând
mormăiri sălbatice cu sânge. […] - Ce  vrei? - Vreau  să mă mărturisesc. […] Părinte, zise
Bogza, gâfâind iar; eu văd că se poate  întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea,
să se ştie că eu am pălit  într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a
dovedit  nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este.”
După  dovedirea vinovaţilor, Vitoria revine la grijile cotidiene. Gheorghiţă este 
considerat cap al familiei şi, de aceea, îi sunt împărtăşite hotărârile în  privinţa conducerii
gospodăriei:  „- Vină  încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de
ţesală  caii, după moda cea nouă care am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci  drumurile încă
nu s-au sfârşit. [...] Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip  nu mă pot învoi ca s-o dau după
feciorul acela înalt şi cu nasul mare al  dăscăliţei lui Topor.” 
Personajul  este reprezentativ pentru categoria socială prezentată în roman. Vitoria
Lipan  se încadrează în lumea tradiţională a oamenilor de la munte, respectându-i  legile
nescrise şi transmiţându-le urmaşilor. Fire conservatoare şi complexă,  munteanca din
Măgura Tarcăului rămâne o prezenţă memorabilă dincolo de paginile  romanului, personaj de
referinţă în literatura română.