Ornitorincul este un mamifer arhaic, reprezentant al familiei Ornithorhynchidae a ordinului

Monotremata, cu o alcătuire anatomică prezentând o neobișnuită îmbinare de caractere, unele

moștenite de la strămoșii reptilieni, altele amintind de păsări. Pot trăi 15-20 ani.

Cuprins

1 Monotremele sunt mamifere arhaice

1.1 Caracteristicile monotremelor

2 Descrierea speciei

2.1 Ornitorincul, animal amfibiu

2.2 Modul unic de reproducere

2.3 Răspândire

3 Ornitorincul în prezent

4 Note

5 Bibliografie

6 Legături externe

Monotremele sunt mamifere arhaice

Clasa Mamiferelor, cunoscută ca fiind grupa ai cărei reprezentanți sunt cei mai evoluați, are două
caractere esențiale: prezența glandelor mamare (ce secretă lapte) și acoperirea corpului cu păr. Originea
acestora este încă obscură, fosilele semnificative lipsind sau fiind foarte rare. Ceea ce se cunoaște cu
siguranță este evoluarea lor dintr-un grup de reptile. Acum 200 de milioane de ani, în perioada Triasică a
Mezozoicului au apărut aceste ființe evoluate. Dimensiunile lor erau reduse (unele de câțiva cm),
erbivore sau frugivore, fapt relevat din studiul molarilor fosili prevăzuți cu tubercule. Astfel, grupul
primește numele de Multituberculata. Aceste prime mamifere păstrau numeroase caractere reptiliene,
care au dispărut treptat. Multituberculatele se aseamănă cu monotremele.

Monotremele [4] sunt cele mai vechi și mai primitive mamifere actuale.
Scheletul unui ornitorinc

Caracteristicile monotremelor

Monotremele fac legătura, din punct de vedere evolutiv, între reptile, păsări, și alte mamifere. Acest
lucru e dovedit de următoarele caracteristici:

nu nasc pui vii, ci depun ouă, dar puii ieșiți din ouă sunt hrăniți cu laptele produs de glande mamare
individuale ce se deschid separat pe o anumită parte a abdomenului. Astfel, ele se reproduc la fel ca
reptilele, dar își hrănesc puii cu lapte, la fel ca mamiferele.

centura scapulară amintește de cea a reptilelor (osul coracoid este independent), iar cea pelviană, care
leagă membrele posterioare de corp are, pe lângă cele trei oase obișnuite, și două oase marsupiale,
articulate pe pubis.

deși sunt animale cu sânge cald, temperatura corpului lor variază în funcție de cea a mediului extern.

creierul lor diferă mult de cel reptilian, însă e mai primitiv ca al Plancetarelor, lipsind legăturile nervoase
dintre cele două emisfere cerebrale.

Pintenul de pe membrul posterior al masculului are rolul de a elibera venin

În anul 1642, navigatorul olandez Abel Tasman a întreprins câteva călatorii pe coasta sudică a Tasmaniei.
El nu a făcut observații consistente asupra faunei, semnalând doar urmele unui animal ce se asemăna cu
tigrul, fiind poate semnele lupului tasmanian. Adevărata cunoaștere a faunei australiene a debutat la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Coloniștii europeni denumesc exemplare
aduse din Australia „cârtiță-rață”, „cioc de rață”. Disecarea lor îi surprinde pe savanți; englezul Everard
Home descoperă că organele reproducătoare ale femelelor diferă de cele ale mamiferelor, motiv pentru
care a creat o clasă aparte care era intermediară între mamifere, păsări și amfibieni. Tot în urma unei
disecții, francezul Geoffroy Saint-Hilaire descoperă că animalul depune ouă.

Descrierea speciei

Ornitorincul, animal amfibiu

Ornitorincul are o lungime de 65 cm și o masă de aproximativ 2–3 kg, în funcție de sex. Are o blană
cafenie (deasă și moale, însă perii sunt mai lânoși pe abdomen și mai duri pe spate), formată din două
straturi, care îl ajută să mențină o temperatură constantă a corpului. Coada este turtită dorso-ventral, iar
capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de „cioc de rață”. Ciocul ornitorincului este flexibil, lat
de aproximativ 10–15 cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili și electrici, care îl ajută la
orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin.
Prezintă niște pliuri tegumentare care îi protejează ochii și urechile în apă. Detectează prada cu botul lui
sensibil. De asemenea are o acuitate vizuală foarte ridicată. Masculii se apără cu spinii otrăvitori de pe
picioarele posterioare. Modul său de nutriție este omnivor, scormonind mâlul sau nisipul de pe fundul
apei cu „ciocul” în căutarea crustaceelor, viermilor, a insectelor și plantelor acvatice. Se deplasează cu
ușurință în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar
coada drept cârmă. Înoată la suprafață, stând pe jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea
hranei, în acest ultim caz ochii și urechile se închid, folosind pentru orientare doar „ciocul”.3
Bibliografie

4 Legături externe

Săbii importante

La Muzeul Național Cotroceni se găsește o sabie de paradă cu lama de oțel nichelat, lungă de 75 cm și
lată de 4,5 cm, gravată cu monogramele lui Miloș Obrenovici, Prinț al Serbiei și a Domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, cu garda turnată din aur și împodobită cu pietre prețioase, cu teaca din aur, împodobită cu
filigran, pietre prețioase și catifea roșie. Sabia a fost special comandată de Mihail Obrenovici care i-a
dăruit-o domnitorului Alexandru Ioan Cuza.[2]