Nu mă pricep deloc la fizică, și la matematică câteodată am nevoie de calculator

pentru cele mai simple calculate. Nu e vorba chiar de 2+2, dar să zice 56-29, mi-e lene să
calculez în minte așa că îmi scot telefonul și-mi fac treaba, până la urmă nu cred că fac ceva
atât de rău, profit doar de avantajele lumii civilizate la al cărei progres n-am contribuit cu
nimic. Nici nu știu cum am trecut de materiile astea prin școală, cel mai probabil din mila
profesori, e mult mai simplu să-l treci pe unul clasa și să scapi rapid de mutra lui decât să te
chinui cu corigențe și evaluări suplimentare, și nici eu nu eram chiar așa de catastrofă. În fine,
altceva voiam să spun. Când am ieșit de la metrou pășind cu grijă pe scările pline de zăpadă
fleșcăită mi-a venit de nicăieri legea a doua a termodinamicii. Habar n-am de prin ce cotlon al
minții a picat informația asta, cred că era prima dat în ani de zile când mă gândeam la ea, și
mi-am amintit de profesoara de fizică, o femei slăbuță, îmbrăcată cu gust, purtând bijuterii
discrete, din lemn și piatră neprețioasă, rareori își punea un lanț de aur sau o brățară de argint,
mi-am amintit de profesoara asta povestind despre ‘tendința lucrurilor de-a ajunge în starea
de haos’, nu fusesem pe fază de la început dar fraza asta mi s-a imprimat în minte cu un fâșâit
dureros. Și-n timp ce încercam să nu-mi sparg capul pe scări m-am gândit la Emilia, la
primele șase luni de relație care au fost paradis curat, la partidele de sex atât de frecvente și
atât de ușor de obținut, la privirile pline de dragoste pe care ni le aruncam fără să ne
contorizăm greșelile, la cât de multe vulnerbailități ne-am mărturisit neavând amândoi niciun
indiciu că urma să folosim tot ceea ce ne-a apropiat mai mult, să le folosim ca arme unul
împotriva celuilalt. Și în timp ce pășeam pe trotuarul acoperit de un strat pufos de zăpadă și
de lumina uleioasă a stâlpilor electrici am încercat să-mi imprim în memorie gustul buzelor
Dianei, un gust de rodie și mentă, un gust de care deja mi-era dor.

Însă nu doar de gustul ei îmi era dor, mai era ceva, ceva ce nu îndrăzneam să aduc în
memorie pentru că îmi venea să plâng de fiecare dată, dar tot încercând să nu-mi sparg patul
de vreo bordură abia curățată de zăpadă n-am mai rezistat. Lacrimile au început să curgă be
obrazul deja rece, deși simțeam cum mi se face mai frig nu-mi mai păsa, nu-mi mai păsa nici
de Diana, nici de Emilia, nici de faptul că n-am ce face de weekendul prelungit, îmi păsa doar
de Tavi, și mă gândeam la cât de mult putrezise cadavrul lui într-un an și jumătate de când l-
au îngropat. Nu mai aveam ce să fac, lacrimile curgea într-un ritm lent, dar sigur,
împleticindu-se în firele de barbă rară pe care n-aveam niciun chef s-o rad. Am scos telefonul
din buzunar, și-am apăsat pe litera T, iar când numărul de telefon mi-a apărut în fața ochilor,
n-am mai rezistat, m-am pus pe-o bordură și-am început să plâng în hohote.
- Băga-mi-aș pula în ea de viață de căcat, futu-i morții mă-sii, Tavi...

Nu era nimeni în jur, doar lumina stâlpilor electrici și momentul de glorie al tristeții mele.
Mi-am șters ochii și-o parte din mucii care mi se prelungeu în mustață cu mâneca paltonului.

‘Gustul mucilor e gustul tristeții’, obișnuia să spună Tavi când vedea pe cineva că-și suflă
nasul. Dar n-o zicea cu vreo pretenție filosofică, o zicea ca și cum ar fi zis că afară plouă, un
adevăr banal, simplu, care la o adică nici nu merita comunicat, dar ăsta era Tavi, îi plăcea să
zică lucruri doar ca să nu-și mai audă gândurile, și era de părere că majoritatea conversațiilor
care au loc într-o viață sunt tocmai din motivul ăsta. Oameni care în loc să-și asculte vocile
din cap vorbesc despre toate căcaturi, și ce dor îmi era să merg cu el la câciuma din orașul
nostru să vorbim căcaturi ore întregi și să fumăm țigări la bucată, țigări cumpărate de la un
nonstopul unde vindea o babă drăguță, care ne întindea țigările cum mâna tremurândă,
uscată, cu venele proeminente pe pielea pergamentoasă, ni le întindea cu grijă maternă, și
spunea ‘poftim băieți’ și-n tonul ei simțeai căldura, amețeala și liniștea primului fum tras pe
stomacul gol.

Însă Tavi nu mai era de mult și eu simțeam cum îmi îngheață curul pe bordura proaspăt
curățată de zăpadă. Am scos din nou telefonul era ora 11 mâine era sâmbătă, ce motiv aveam
să mă duc acasă. Tocmai avusesem un date reușit, dar nu mă puteam bucura de nimic, și cel
mai mult din lume aș fi dorit să-l sun pe Tavi și să-i zic: ‘Ba, am ieșit cu tipa aia de la muncă,
a fost super ok date-ul, ne-am și pupat, ne-am ținut de mână, am intrat ca doi colegi în
cârciumă și-am ieșit ca doi îndrăgostiți în mijlocul poveștii lor de dragoste’. Și cel mai
probabil Tavi ar fi tras din țigară în momentul ăla și mi-ar fi spus sec: ‘I-ai băgat mâna la
pizdă?’, și eu aș începe să râd pentru că știam că face asta doar să facă mișto de mine, din
gura lui suna fals, o zicea mecanic, nu credea în ce spunea, dar tocmai de asta era amuzant,
mi-ar fi zis asta pentru că eu îl băteam la cap cu întrebarea asta de fiecare dată când ieșea cu
vreo tipă, eu nu-l întrebam cum mă întreba el pe mine, cum a fost la întâlnire, eu îl întrebam
direct dacă a băgat mâna la pizda, și apoi râdeam ca prostu, pentru că cel mai probabil așa
eram. Și nici măcar nu era replica mea asta, era replica unui miner bețiv din cârciuma unde ne
făceam veacul când eram în liceu, și de fiecare dată când făceam mișto punând întrebarea asta
mă simțeam mai aproape de casă.

A doua zi m-am trezit cu noaptea în cap să prin trenul spre Strehaia. Mi-am aruncat câteva
tricouri, șosete și chiloti în ghiozdan și-am mers pe jos până șa gară. Era încă devreme, îmi
cumpărasem bilete online așa că nu trebuia să-mi fac griji de statul la coadă pentru bilete.
După ce mi-am pus bagajele la locul lor, mi-am scos cartea să citesc, dar n-aveam niciun
chef, ochii scanau pagina dar fără să pot să înțeleg ce scrie. Mi-era frică de momentul ăsta,
mi-era frică să nu mă întâlnesc cu mama lui tavi la mormânt. Auzisem de la părinții mei că în
primele luni de când a murit tavi obișnuia să se ducă în fiecare zi la cimitir. Bine, ea era
oricum o clientă fidelă a bisericii. De fiecare dată când traversa parcul primărie se oprea în
fața catedralei își scotea o bucată de pânză vișinie, o așeza pe trotuar și încenunchea cu
mâinile împreunate rugăciune. De obicei asta se întâmpla în mijlocul zilei, al ora trei și
jumătate când ieșea de la muncă. Statea minim un sfert de oră făcând mătânii în fața casei lui
Dumnezeu, și-n momentele de rugăciune intensă albul ochilor parcă îi înghițea irisul verde-
albastru.

Se pare că Tavi o moșenise pe maică-sa în privința ochilor. Ochii lui tavi au făcut câteva
victime în liceu, mai multe fete întorceau capul și chicotea când îl vedeau trecând pe holurile
liceului. Tavi era înalt, avea fața asculțită, părea deșirat, dar culoare ochilor, și o anume alură
melancolică le înnebunea pe gagici. Era interesant că Tavi avea succes și la fetele care rupeau
cărțile în două, cât și la pițipoance, și avea succes în condițiile în care nu arăta nicio trăsătură
clasică, nicio trăsătură dezirabilă. Nu avea bani, nu avea haine scumpe, nu avea vreo reușită
la școală, își ducea existența în cel mai cenușiu mod posibil, dar cu toate acestea, avea ceva
care le intriga pe fete, poate o anumită indiferență, sau poate văpaia înghețată din ochi de
țintuia pe loc, cine știe. Trebuie să recunosc că am fost gelos pe el, dar am fost gelos într-un
mod destul de ciudat, pentru că nu era ca și cum făcea sex cu atât de multe tipe, din contră,
cred că pe tot parcusul liceului făcuse sex cu două sau trei maxim. Eram gelos pe prezența lui
în rândul fetelor, pe ce fel de emoții stârnea în ele.