Sunteți pe pagina 1din 74

I.

OBIECTUL ŞI VOCAŢIA SOCIOLOGIEI

La întrebarea frontală „ce este sociologia?” un răspuns


categoric, în termenii unei definiţii limitative, este dificil de
formulat. A pretinde că sociologia se ocupă cu studiul societăţii
(sau societăţilor) umane este un prim punct de plecare,
necesar dar nu suficient. Societatea a reprezentat dintotdeauna
o temă de reflecţie obsedantă, din antichitate până în zilele
noastre. Este oare sociologia un substitut modern pentru
filosofia socială, antropologie psihologie, istorie, ştiinţa politică
sau alte ştiinţe care descriu şi explică diferitele aspecte ale
existenţei umane, individuale şi colective de-a lungul timpului?
Sau din contră, ea este un produs teoretico-metodologic,
istoriceşte determinat, al unei viziuni care şi-a croit calea în
ultimele două secole?
Termenul însuşi de „sociologie” pare un artificiu lingvistic.
În general se consideră că sociologia începe cu Auguste Comte,
gânditor francez din prima jumătate a secolului al XIX, autorul
unui monumental „Curs de filosofie pozitivă” (apărut între anii
1830-1842) şi al unui „Sistem de politică pozitivă, sau tratat de
sociologie, instituind religia umanităţii” (1851-1854), Lui i se
atribuie paternitatea termenului de sociologie, termen hibrid,
jumătate de sorginte latină, jumătate de sorginte grecească.
Dar ar fi hazardat şi contraproductiv din punct de vedere
intelectual să considerăm sociologia – ca ştiinţă – exclusiv
invenţia sa. Ambiţia lui Comte de a realiza o sinteză totală, un
gen de antropologie filosofică a omului şi a societăţii
revendicând pentru aceasta statutul de ştiinţă „pozitivă”,
aidoma ştiinţelor exacte sau ştiinţelor naturii, este meritoriu,
dar aceasta constituie doar o premisă, între altele, ale naşterii
şi evoluţiei sociologiei, aşa cum o înţelegem azi. Nici o ştiinţă nu
se naşte pe un teren gol şi nu evoluează într-un sens
predeterminat, emanând dintr-o singură minte, oricât de
genială ar fi aceasta.
Sociologia are o ereditate intelectuală prodigioasă şi o
geneologie onorantă. Platon şi Aristotel, Cicero, Sf. Augustin şi
Toma din Aquino, Jean Bodin, Hobbes şi Machiavelli sunt doar
câteva figuri de iluştri antecesori. Sociologia este, dintr-un
anumit punct de vedere, indisociabilă de rădăcinile sale istorice,
iar condiţia ei fundamentală este dată şi de istoricitatea
contextului în care s-a plămădit.
Spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale – şi în

1
particular, sociologia – se definesc prin contextul lor socio-
cultural specific. Dacă ştiinţa clasică îşi propunea să atingă un
ideal de raţionalitate, o raţionalitate absolută şi impecabilă,
atribuind secvenţele de ignoranţă şi îndoială ale demersului
teoretic imperfecţiunilor modelului de raţionalitate asumat,
ştiinţa modernă şi, implicit, cea contemporană este mai curând
ataşată de ideea aproximării raţionalităţii, prin accederea la
adevăr, de-a lungul unui proces laborios, pe parcursul căruia
cetitudinile sunt problematice şi incertitudinile sunt depăşite
rând pe rând. Ştiinţa clasică opera în termeni de evidenţă şi
necesitate, având caracter net descriptiv şi veleităţi normative.
Ştiinţa modernă, sociologia nefăcând excepţie, operează mai
degrabă în termeni convenţionali şi probabilistici. Conceptului
metafizic şi dogmatizat de „lege” îi succede cel de „ lege
tendenţială”, în sens probabilistic. Ştiinţa modernă reclamă o
metodologie pe măsură, se vrea o expresie nemijlocită a rigorii,
pozitivităţii, cu care trebuie acroşate faptele exterioare
conştiinţei văzute ca „lucruri”, ca realitate „obiectivă”.
Sociologia se afirmă deci ca o ştiinţă ancorată în social. Ea
a fost dintru început un răspuns calificat la problemele şi
nevoile societăţii. Ea a apărut într-un moment de ruptură
istorică, când societatea tradiţională, paleotehnică şi
preindustrială a intrat în criză şi au început să se manifeste
simptomele industrialismului iar societatea „vechiului regim”
(de care vorbea Alexis de Tocqueville – un alt părinte fondator
al sociologiei) lăsa loc societăţii industriale. Societatea
tradiţională, statică, încremenită în cutume, cu o economie de
subzistenţă, subordonată unui încorsetant principiu al autorităţii
divine şi monarhic-absolutiste, o societate ciclică şi perfect
previzibilă nu avea nevoie de sociologie. Societatea industrială
însă, o societate în care rolul individului devenea primordial, în
care emergenţa grupurilor evidenţiază forţa interacţiunii umane
şi substratul structural al fenomenelor şi proceselor sociale, în
care producţia solicită consumul şi modelează comportamentul
individual şi colectiv al oamenilor, reprezentările lor, generând
noi constelaţii de valori şi norme, reclama cu necesitate o
ştiinţă cu o vocaţie nouă şi diferită de a tuturor celelalte,
similare, afine (istorie, economie, antropologie, psihologie etc.)
sau a ştiinţelor exacte, prin excelenţă „pozitive”.
O definiţie demnă de reţinut, din această perspectivă, este
posibilă, aşa cum remarcă sociologul italian Franco Ferrarotti,
întrucât din punct de vedere formal sociologia este o ştiinţă ce

2
recurge la observarea faptelor sociale, procedează la o analiză
empirică orientată conceptual, ghidată de ipoteze de lucru
verificabile inductiv, interprezează critic orice asociere umană
aşa cum se exprimă aceasta în multitudinea relaţiilor inter-
individuale, constatate în aspectele lor de uniformitate,
repetabilitate şi previzibilitate, în procesele de schimbare ce fac
evidente mecanismele de inovare şi autoreglare de care
dispune orice structură socială Sociologia întreţine cu celelalte
ştiinţe sociale raporturi fructuoase multidisciplinare şi
interdisciplinare. Obiectul său de studiu nu este conceput în
sens exclusiv ci disputat sau mai bine zis împărţit cu alte
discipline, fiecare dintre ele ocupându-se de aspecte şi faţete
ale aceleiaşi realităţi – sociatatea – din unghiuri diferite de
abordare. Resursele lor teoretice şi metodele proprii sau de
împrumut oferă o multiplicitate de optici; are loc o potenţare a
acestora şi o integrare problematică selectivă.
Sociologia se diferenţiază de celelalte ştiinţe sociale prin
aceea că se „autonomizează” şi se „revendică” în calitate de
ştiinţă socială fundamentală pe de o parte, ca sociologie
generală ca ştiinţă a totalităţii sociale, a ansamblului faptelor,
fenomenelor şi proceselor sociale, a multitudinilor formelor de
asociere şi interacţiune umană. Dar sociologia nu se
complace doar în această postură generalistă. Ea s-a înscris
încă de la debut într-un accentuat şi accelerat proces de
diferenţiere a câmpului său intern de exercitare. Aşa au apărut
ramurile sociologiei sau sociologiile de ramură (sociologia
economică, sociologia politică, sociologia culturii, sociologia
mass-media etc.) şi deschiderile spre câmpurile teoretico-
metodologice ale altor discpline (psihosociologia,
sociolingvistica, antroposociologia, sociobiologia etc.).
Ştiinţă cu valenţe preponderent „pozitive”, sociologia este
în egală măsură o ştiinţa cumulativă, pe coordonate atât
cantitative cât şi calitative. Devenind obiect de cercetare,
faptele sociale intră în registrul sociologiei prin determinaţii
specifice, ca fapte de interes teoretic şi metodologic,
esenţialmente de ordin sociologic.
Sociologia îşi asumă o sarcină descriptivă şi expozitivă a
realităţii dar ea tinde să-şi adjudece şi un statut complementar
de ştiinţă normativă, prin recursul pe care îl face la legi şi
norme, ca sisteme coerente de orientare şi reglementare a
conduitelor şi relaţiilor socio-umane.
Totodată, sociologia, dând o configuraţie aparte raportului

3
fundamental în cazul oricărei ştiinţe demne de acest titlu, între
teorie şi metodă, nu se cantonează nici în zona abstracţiilor
teoretice ipostaziate, nici în planul empirismului contingent. De
la empiric la teorie şi invers trecerea se face prin teorii limitate,
de rang mediu (pentru a folosi formularea sociologului american
Robert K. Merton). Sociologia uzează de metode verificate în
câmpul altor ştiinţe (observaţia, experientul), le dezvoltă şi le
diversifică. Recurge la metode specifice (ancheta sociologică),
utilizează tehnici îndelung rafinate (chestionarul, interviul) dar
nu se poate dispensa de instrumente şi procedee de analiză
logică, matematică, statistică, proiectivă, de anumite tehnici de
intervenţie la nivel micro şi macrosocial (sondaje de opinie,
mijloace de diagnoză asemănătoare celor folosite în marketing
şi publicitate etc.).
Sociologia are dincolo de ambiţiile inerente în sfera teoriei
şi importante implicaţii de ordin practic. Putem vorbi de o
„sociologie cogitans” dar şi de o „sociologie militans” (pe
urmele distincţiei operate de marele sociolog român Dimitrie
Gusti).
Sociologia nu are doar o funcţie constatativă ci şi una
comprehensivă explicativă relevând nu doar „ce este” ci şi
„cum este” societatea. Ea nici nu poate fi învinovăţită, aşa cum
a făcut marxismul, de partizanat ideologic aprioric: o sociologie
– ca ştiinţă justificativă a ordinii sociale, a unui anumit tip de
orânduire socială – chiar dacă aserţiunile ei au funcţionat în
anumite circumstanţe ca argumente în favoarea unei anumite
ordini. Sociologia poate contribui la critica socială şi la
fundamentarea practicii, a politicilor de reformă socială. Ea este
în măsură să furnizeze elemente explicative pentru înţelegerea
împrejurărilor în care oamenii trăiesc şi acţionează pentru a-şi
atinge obiectivele urmărite. Acestea pot deveni repere ale
politicilor şi modalităţilor de control al acestor politici.
În momentul în care sociologul întreprinde analiza unui
fenomen social, a unui comportament sau a unei instituţii el
pune în valoare şi face să prevaleze un criteriu de raţionalitate
care clarifică implicit şi raţiunile profunde ale practicilor sociale.
Sociologia ajunge astfel să-şi onoreze în final vocaţia sa
inalienabilă socială, slujind progresului societăţii.

4
II. Momente semnificative ale istoriei sociologiei

Istoria gândirii sociologice – ca în cazul oricărei alte ştiinţe


– este în măsură să furnizeze indicii şi repere epistemologice,
ordonate cronologic, care individualizează obiectul sociologiei
şi vocaţia sa. Istoria sociologiei este de fapt cronica unor căutări
şi eforturi teoretice şi metodologice care se înscriu pe linia
raţionalistă şi analitico-inductivă deschisă de Bacon, Galilei şi

5
Newton, a meditaţiilor asupra istoriei datorate unor gânditori ca
Vico, Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Condorcet.
Un prim moment semnificativ, al începuturilor sociologiei îl
reprezintă reflecţiile teoretice despre om şi societate ale lui H.
de Saint-Simon, autorul unor lucrări precum „Memoriu asupra
ştiinţei omului” (1813), „Organizatorul” (1819-1820), „Sistemul
industrial” (1821), „Catehismul industriaşilor” (1823-1824),
„Opinii literare, filosofice şi industriale” (1825), „Noul
creştinism” (1825), în care oferă premisele trecerii de la studiul
problemelor umane de o manieră conjuncturală la ştiinţa
„pozitivă”. El este interesat de problemele pe care le ridică
societatea industrială in statu nascendi, de întemeierea unei
ordini sociale raţionale întemeiate pe ştiinţa producţiei şi
industriei, care să marcheze abandonarea moralei teologice
pentru o nouă morală industrială. Dacă sociologia apare la Saint
Simon ca un derivat al filosofiei – aşa cum remarcau doi
sociologi contemporani, Don Martindale şi F. Jonas – ea nu este
un suport ci un nou proiect teoretic.
Dilemele în faţa sociologiei industriale ilustrate de Saint
Simon vizează: metoda prin prisma căreia va fi abordată şi
interpretată realitatea socială; raportul între forţele culturale şi
economice în istorie; determinaţiile organiciste şi conflictuale
ale studiului sociologic; funcţiile elitelor industriale şi ale
maselor muncitoare în noua societate.
Auguste Comte (1798-1857), despre care am amintit,
considerat fondatorul sociologiei, punea la baza progresului
uman ştiinţa – ca principiu organizator al societăţii. Ea devine
baza consensului social şi noul temei al legitimităţii deciziilor
colective importante, constituind un factor social determinant
într-o societate în care tehnologia productivă, distributivă şi
comunicativă ocupă un rol dominant.
El consideră că sociologia este răspunsul ştiinţific, pozitiv,
la cerinţele epocii industrialismului. Comte distingea trei mari
stadii în istoria omenirii: teologic – în care faptele sociale se
referă la universul uman prin recurs la o entitate divină şi
supramundană; metafizic – în care entitatea divină
antropomorfică este substituită de idei fixe ce ambiţionează să
dea o explicaţie rigidă şi definitivă a fenomenelor umane;
pozitiv – în care explicaţia atinge un nivel ştiinţific prin apelul
la o metodologie de observare a faptelor sociale în înlănţuirea
lor cauzală. El distinge între statica socială – care se ocupă de
condiţiile constante în care se desfăşoară existenţa umană, de

6
ordinea socială, de acţiunile şi reacţiile întrepătrunse ca părţi
ale unui sistem social – şi dinamica socială – care are ca
obiect studiul legilor progresului.
Herbert Spencer (1820-1903) este principalul reprezentant
al curentului evoluţionist în sociologie. Principalele sale lucrări
sunt: „Statica socială” (1850), „Progresul, legile şi cauzele sale”
(1857), „Studiul sociologiei” (1873), „Principiile sociologiei”
(1877-1896).
Pentru Spencer, fenomenele societăţii umane sunt
fenomene de viaţă specializată ca urmare a agregării grupurilor
în împrejurări ce rezultă din acţiunea mediului extern asupra
omului, din acţiunea omului asupra mediului extern şi din
acţiunea reciprocă a oamenilor. Bazându-se pe principiile
funcţionale ale corespondenţelor şi diferenţierilor între
instituţiile sociale, Spencer distinge două tipuri fundamentale
de societate: cea militară – dezvoltată pe organizarea atacului
şi a apărării în care domină tradiţia şi guvernarea despotică – şi
cea industrială – în care prevalează problemele satisfacerii
necesităţilor indivizilor prin producţie, utilizarea tehnicii şi
diviziunea muncii, asociate unei structuri politice democratice.
Un al doilea mare moment al perioadei clasice din istoria
sociologiei l-a reprezentat conştientizarea problemei măsurării
faptelor sociale. A Quételet (1796-1874), un discipol belgian al
lui Saint-Simon are meritul de a fi transformat „fizica socială” în
„statistică socială”, introducând metoda de analiză cantitativă
în studierea datelor realităţii empirice. Fréderic Le Play (1806-
1882) a elaborat, pentru studiul fenomenelor sociale, metodele
interviului şi clasificării parvenind la numeroase generalizări
empirice în serviciul filosofiei sociale.
Un al treilea moment este legat de tentativele unor
reprezentanţi ai şcolilor istorice franceză şi germană din secolul
al XIX-lea A. Thierry, Foustel de Coulange, Lorenz von Stein şi
Gustav Schmoller de a utiliza interpretarea sociologică în
analiza instituţiilor şi factorilor culturali, economici ai devenirii
umane.
Un al patrulea moment semnificativ pentru constituirea
sociologiei ca ştiinţă îl reprezintă concepţia despre praxis a lui
Karl Marx şi Friedrich Engels, cunoscuţi ca întemeietori ai
materialismului dialectic şi istoric şi a ceea ce avea să devină
ulterior, doctrina marxistă. Viziunea lor sociologică, îmbrăcând o
formă deliberat profetică, operează prin exacerbarea
determinaţiilor economice ale vieţii sociale, prin aplicarea unei

7
matrici a dezvoltării istorice având în centrul ei lupta claselor
sociale, antagonismul dintre acestea în jurul proprietăţii asupra
mijloacelor de producţie fiind cheia înţelegerii tuturor celorlalte
raporturi sociale dintre oameni, a relaţiilor politice şi
funcţionării ideologiilor.
La sfârşitul secolului al XIX-lea sociologia cunoaşte un
intens proces de sistematizare: apar şcoli sociologie naţionale,
curente de gândire structurate potrivit unor opţiuni intelectuale
pentru concepte, metode şi modele preeminente. Principalele
şcoli naţionale sunt cea franceză, cea germană şi cea anglo-
saxonă. Iar principalele curente de gândire, identificate de
Pitirim Sorokin, unul dintre cei mai importanţi sociologi al
secolului al XX-lea, sunt: cel mecanicist, cel sintetic, cel
geografic, cel biologic, cel biosocial, cel psihologist, cel
sociologist, cel psiho-sociologist.
Curentul mecanicist interpreta fenomenele sociale în
termenii fizicii privilegiind fie modelul geometric, fie modelul
mecanic, fie modelul energetic, fie pe cel matematic.
Reprezentanţi: H. C. Carey, W. Ostwald. T. N. Carven, E. Solvay
(întemeietorul Institutului de cercetări sociale din Belgia ce-i
poartă numele).
Curentul sintetic – avândul ca magistru pe Le Play – a pus
bazele unei nomenclaturi socio-statistice precise, atribuind
familiei un rol central, a avansat în direcţia cuantificării,
generalizării şi corelării datelor statistice despre familie,
proprietate, în direcţia perfecţionării schemelor de clasificare.
Reprezentanţi: H. de Tourville, E. Demolins, P. Geddes, A.
Reuss.
Curentul geografic supralicitează rolul ambientului
geografic asupra vieţii sociale.
Curentul biologic include o componentă bioorganicistă, una
antroporasială şi o alta conflictualistă, darwinistă.
Reprezentanţi: P. Lilienfeld, A. Schäffle, R. Worms, J. Novicow, A
de Gobineau, H. S. Chamberlain, G. Vacher de Lapouge, O.
Ammon, F. Galton, K. Pearson.
Curentul demografic sau biosocial consideră factorul
demografic o „variabilă” primară şi interpretează fenomenele
sociale ca „funcţii” ale mişcărilor de populaţii. Reprezentanţi: A.
Coste, C. Gini, M. Kovalevski.
Curentul psihologist este divizat în trei tendinţe:
„comportamentistă” (behavioristă), instinctivistă şi
introspectivistă şi în interiorul său se încearcă, plecând de la

8
caracteristicile psihice ale individului, asumate ca variabile,
interpretarea fenomenelor sociale ca derivaţii sau manifestări
ale acestora. Reprezentanţi: S. Freud, N. I. Thomas, G. Tarde,
A. W. Ward.
Curentul sociologist situează interacţiunea socială şi
constructele acesteia ca factori fundamentali ai tuturor
expresiilor vieţii sociale. Subdiviziunile acestui curent: 1)
nepozitivismul – de Roberty, C. H. Cooley, A. Espinas, E. Izoulet,,
D. Drăghicescu; 2) şcoala durkheimiană: E. Durkheim, M.
Mauss, L. Levy-Bruhl, M. Halbwachs, M. Granet, L. Gernet; 3) L.
Gumplowicz, F. Oppenheimer, G. Ratzenhofer; 4) şcoala formal-
sistemică a raporturilor sociale – F. Tönnies, G. Simmel, R.
Stammler, L. von Wiese, A. Vierkandt, C. Bouglé (succesorul lui
Durkheim la catedra de sociologie de la Sorbona); 5) şcoala de
sociologie urbană de la Chicago – R. E. Park, E. W. Burgess, E. A.
Ross, F. H. Giddings, T. Veblen.
Curentul psihosociologist particularizează simultan factorii
sociali şi psihici în cele mai diverse situaţii sociale – G. Le Bon,
B. Kidd, W. G. Sumner, A. G. Keller.
Trecând în revistă toate aceste şcoli şi curente sociologice,
P. Sorokin avansează următoarea definiţie a sociologiei: studiul,
înainte de toate, al relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase
de fenomene sociale (între economie şi religie, între familie şi
morală , între drept şi economie, între mobilitatea socială şi
faptele politice etc.); studiul relaţiilor şi corelaţiilor între
diferitele clase de fenomene sociale pe de o parte şi diferitele
clase de fenomene non sociale (geografici, biologici etc.) pe de
alta; studiul în fine al caracteristicilor generale comune tuturor
claselor de fenomene sociale.
Don Martindale consideră că sociologia este împărţită în 5
şcoli principale cuprinzând 12 curente: 1) cea mai veche – cea
organicist-pozitivistă; 2) cea conflictualistă;3) cea formalistă; 4)
comportamentistă; 5) funcţionalistă (ultimele două foarte bine
reprezentate în SUA).
Într-o lucrare monumentală consacrată corifeilor
sociologiei, „Etapele gândirii sociologice” (1967), Raymond
Aron se ocupă de precursorii acesteia – Montesquieu, A. Comte,
Alexis de Tocqueville şi Karl Marx – şi de maeştrii gânditori ai
sociologiei clasice – E. Durkheim, V. Pareto şi M. Weber. Aceştia
trei din urmă au meritul de a fi ridicat teoretizarea sociologică la
cele mai înalte cote de abstractizare şi de a fi fixat canonul
metodologic al abordării empirice.

9
Ceea ce Durkheim numea gândirea ştiinţifică întemeiată
pe faptele sociale văzute ca lucruri, Pareto avea în vedere ca
gândire logico-experimentală iar Weber ca gândire „raţională
de scop”.
Emile Durkheim (1858-1917) este considerat întemeietorul
şcolii franceze moderne de sociologie. Principalele sale lucrări
sunt: „Diviziunea muncii sociale” (1893), „Regulile metodei
sociologice” (1895), „Sinuciderea” (1896), „Formele
elementare ale vieţii religioase” (1912). Pentru Durkheim
important era, pe de o parte să individualizeze sociologia de
celelalte ştiinţe sociale, făcând din ea o ştiinţă autonomă din
punct de vedere al cercetării şi al intervenţiei operaţionale, iar
pe de altă parte, să utilizeze cercetarea sociologică în calitate
de instrument critic pentru renovarea şi reconstrucţia ordinii
sociale, restituind legilor caracterul lor regulator intern la
nivelul indivizilor şi grupurilor.
Faptele sociale sunt definite de către Durkheim ca
„moduri de a acţiona, a gândi, a simţi, exterioare individului şi
având o putere de constrângere în virtutea căreia se impun”.
Sociologia trebuie să se raporteze la acestea ca la obiectele şi
fenomenele naturale exterioare omului, subiectului cunoscător.
Durkheim considera că o societate este ceea ce este datorită
valorilor, normelor şi credinţelor pe care membrii ei le
împărtăşesc. El situa la baza schimbării sociale diviziunea
muncii. Aceasta a înlocuit treptat religia ca element de coeziune
socială, creând interdependenţe umane. Rapiditatea
schimbărilor în lumea modernă generează fenomene de criză
pe care sociologul francez le explică prin conceptul de anomie
– o stare de abandon şi inutilitate, de disperare care poate
conduce chiar la sinucidere. Durkheim a studiat totodată
formele vieţii religioase, căutând fundamentele sociale ale
conştiinţei religioase.
Vilfredo Pareto (1848-1923) este cel mai de seamă
reprezentant al şcolii italiene moderne de sociologie. A fost însă
nu mai puţin un reputat economist şi teoretician al politicului.
Principala sa lucrare este „Tratatul de sociologie generală”
(1916) în care îşi expune pe larg, cu erudiţie, principiile şi
viziunea cu ajutoul cărora îşi construieşte sistemul teoretic şi îşi
fundamentează metoda logico-experimentală. Este de remarcat
tentativa sa de a plasa acţiunea umană într-un cadru sociologic
unitar cuprinzând sfera intereselor, aceea a derivaţiilor – sfera
culturii –, sfera reziduurilor biopsihice şi cea a luptei politice

10
între elitele, contrapuse maselor, marcate de agresivitate sau
calcul. Alte lucrări paretiene: „Sistemele socialiste” (1902);
„Fapte şi teorii” (1922).
Max Weber (1964-1920) este cel mai important sociolog
german şi probabil cel care a înrâurit cel mai mult sociologia
secolului al XX-lea. Principala sa lucrare este „Etica protestantă
şi spiritul capitalismului” (1904-1905) în care el expune
fundamentele sociologiei comprehensive aplicate în analiza
originilor capitalismului. Au urmat apoi o serie de studii
consacrate elaborării metodei ideal-tipice de interpretare a
faptelor istorice, prin intermediul căreia reconstituie procesul de
raţionalizare a comportamenttului social. S-a impus lumii
academice prin cercetările sale în domeniul sociologiei
economice, sociologiei religiilor, sociologiei politice, sociologiei
organizaţiilor şi birocraţiei. Alte lucrări: „Economie şi societate”
(1922) – apărut postum; „Ştiinţa ca vocaţie” (1919) şi „Politica –
o vocaţie” (1919) în care a elaborat criteriile autonomiei gândirii
ştiinţifice şi acţiuni politice faţă de prejudecăţile de valoare ce
orientează responsabilitatea către raportul mijloace-scop fără
ca prin aceasta să pretindă că inaugurează o etică universală.
În secolul al XX-lea sociologia a înregistrat o dezvoltare
impetuoasă. Cercetările sociologice în diferite domenii s-au
intensificat şi au proliferat. Sociologia a devenit obiect de studiu
în universităţi. Prestigiul academic şi cultural al sociologiei ca
ştiinţă a atins cote înalte. Rolul sociologilor a crescut în
societate, aceştia îndeplinind funcţii importante în calitate de
experţi, consultanţi în politică, industrie, educaţie, medicină,
comerţ, urbanism, armată. Criteriile şi interpretările de ordin
sociologic au penetrat în biologie, psihiatrie, istorie, ştiinţe
politice, economie, drept, etică.
În sociologia contemporană mai multe tipuri de teorii îşi
exercită hegemonia intelectuală. 1) Teoriile singularist-
atomistice, subdivizate în teorii fizicalist-mecanice şi cantitativ-
atomistice postulează că realitatea socio-culturală este
constituită din fenomene separate, disparate, subzistând
independent unele de celelalte, nonunificate – din punct de
vedere cauzal sau semnificativ. Principali reprezentanţi: P. F.
Lazarsfeld, K. Lewin.
2) Teoriile sistemice, subdivizate în patru macrosociologii
ale sistemelor, supersisteme culturale sau civilizaţii: teorii
totalitare, teorii nontotalitare, teorii dihotomice, teorii
tipologice. În multitudinea de fenomene socioculturale există

11
mari sisteme culturale, supersisteme sau civilizaţii ce
funcţionează ca unităţi reale neidentificându-se cu niciun grup
social (stat, naţiune). În genere ele transcend frontierele
oricărui sistem social. Reprezentanţi: O. Spengler, A. Toynbee,
N. Berdiaef, P. Sorokin, Ortega Y Gasset. Aceste supersisteme
se caracterizează prin realitatea părţilor lor, individualizare,
interdependenţe generale şi diferenţiale între părţi, în interiorul
sistemului şi în interiorul părţilor, păstrarea „identităţii” dar şi
existenţa unor mutaţii la nivelul părţilor.
O atenţie aparte a fost acordată de pe liniamentele acestor
teorii sistemice fenomenelor de criză, rupturilor dintre epoci,
reconsiderărilor valorice. Tipice pentru o astfel de propensiune
teoretică sunt prestaţiile unor gânditori precum E. Cassirer, M.
Horkheimer, T. W. Adorno. K. Mannheim, R. S. Lynd, R.
Benedict, B. Malinowski, R. Mac-Iver, W. Ogburn, D. Riesman, C.
Levy-Strauss.
3) Teoriile sistematice ale sistemelor sociale, subdivizate în
şase clase principale – teoriile acţiunii sociale şi analitice,
teoriile funcţional-structurale şi nomenclaturale, teoriile
dialectice, teoriile (mixte) pseudocomportamentale, taxonomiile
(mixte) ale sistemelor sociale (grupuri), teoriile (mixte) ale
mutaţiilor sociale. Reprezentanţi: H. Marcuse, E. Fromm, C. W.
Mills, G. Gurvitch, G. C. Homans, R. K. Merton, E. Mayo. 4)
Sistemul integral al sociologiei structurale şi dinamice – are în
vedere trei componente distincte ale fenomenelor socio-
culturale: indivizii umani interacţionând semnificativ ce creează,
realizează şi schimbă între ei, în cadrul acţiunilor şi reacţiilor lor
semnificante (interacţiuni) semnificaţii-valori-norme;
semnificaţiile – valori-norme (numite de aceea simboluri sau
imagini) care sunt supraimpuse fenomenelor anorganice şi
organice transformându-le în realitate supraorganică; mijloace
biofizice în care şi prin care indivizii interacţionând
obiectivează, materializează şi schimbă semnificaţii-norme-
valori imateriale (simbolice). Aceste fenomene socio-culturale
prezintă trei nivele diferite de realizare: un nivel semnificant-
ideologic, mental; un nivel comportamental realizat prin acţiuni
şi reacţii semnificative „deschise”, trans-obiective ale indivizilor
interacţionând şi un nivel material, obiectivat, prin intermediul
mijloacelor biofizice. Acest tip de sistem a fost asumat de P.
Sorokin.

12
III METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. METODE ŞI TEHNICI
DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

Ca orice teorie, cea sociologică este şi ea un produs al


cunoaşterii umane, un răspuns sistematic la nevoia imperioasă
a omului de a găsi semnificaţii convenabile ale
comportamentelor, relaţiilor, fomelor de asociere şi
interacţiune, structurilor sociale. Teoria sociologică este un
construct raţional. Dar nu unul eminamente abstras de
realitatea socială. Se construieşte o imagine practică a
societăţii, mediată însă de apartenenţa sociologului sau
cercetătorului social la grupuri, contexte şi sisteme de valori
care-i determină şi circumstanţiază demersul. Este vorba, cu
directă referinţă la teorie, de scheme conceptuale mai mult
sau mai puţin coerente şi consistente, de tentative de explicare
şi interpretare, de perspective în orientarea analizelor sociale,
de eforturi de conceptualizare, clasificare, tipologizare,
generalizare şi predicţie. Din punct de vedere sociologic, teoria
se prezintă ca un ansamblu de concepte care evidenţiază între
ele anumite conexiuni logice şi care au drept scop interpretarea
realităţii sociale. Există un nivel sistematic superior al teoriei
sociologice ca rezultat al pretenţiilor sociologiei de a analiza şi
valoriza diferitele imagini desprte societate pentru a releva
coerenţa internă a acesteia, gradul de corespondenţă cu
realitatea şi capacitatea interpretativă pe care sociologia şi-o
revendică. Există totodată un criteriu de istoricitate al
conceptelor şi teoriilor sociologice, pe care am încercat să-l
recuperăm trecând în revistă succesiunea doctrinelor
sociologice, a şcolilor şi curentelor dominante în sociologie.

13
Analiza substratului naşterii teoriilor sociologice, a
interacţiunilor acestora şi a deschiderii lor spre experienţă se
întemeiază pe o concepţie a sociologiei ce vrea să-şi afirme
opţiunea pentru un mai mare grad de aderenţă la problemele
reale ale societăţii şi pentru o mai mare „vizibilitate” istorică,
privilegiindu-şi propriul câmp problematic şi diversificându-l
continuu, pe anumite coordonate constante dar care sunt în
măsură să înregistreze variaţii datorate progreselor şi
dezvoltărilor conceptuale, acumulărilor teoretice şi
metodologice interne sau în sfera altor ştiinţe socio-umane sau
exacte.
Resursele sociologiei pot fi astfel clasificate la cel puţin trei
niveluri: 1) al studiilor ce vizează conţinutul ştiinţelor sociale,
discursul teoretic sistematic, marea sinteză teoretică; 2) al
cercetării care coincide cu un modus operandi analitic al
sociologiei; 3) cel metodologic ce reconstruieşte modul în care
procedează ştiinţa socială ca atare în confruntarea cu
realitatea.
Termenul de metodologie nu are o semnificaţie univocă şi
accepta unanim. Unele abordări în domeniu situează
metodologia într-un veşnic balans între epistemologie – ca
teorie generală a cunoaşterii ştiinţifice – şi tehnicile de
cercetare socială; oscilaţiile sunt când spre un pol când spre
celălalt, potrivit formaţiei (filosofice sau mai puţin filosofice) a
metodologului în cauză, tradiţiei culturale, apartenenţei la o
şcoală sau curent de gândire.
Metodologia poate fi definită ca studiul sistematic al
metodelor utilizate de o ştiinţă, incluzând analiza logică a
procesului de cercetare şi de evaluare critică a achiziţiilor sale
fundamentale. Se impune deci din start o distincţie netă între
metodă şi tehnică în sociologie. Metoda – după părerea unor
sociologi precum Goode şi Hatt – ar fi ceva mai general decât
tehnica. Prin metoda sociologică se înţelege aplicarea
principiilor fundamentale ale ştiinţei în câmpul sociologiei, în
vreme ce tehnica este o procedură specifică cu care sociologul
culege şi ordonează datele ce-l interesează. Limbajul unei
ştiinţe, precum sociologia, curpinde paradigme, concepte,
propoziţii şi teorii.
Există multe idei neexplicitate care totuşi sunt prezente în
activitatea de cercetare sociologică. Acestea pot fi numite
paradigme (Phillips), elemente apriorice (Demarchi),
protopostulate (Braga), alţi autori preferând să le trateze prin

14
referinţă la ceea ce s-ar chema cultura comună.
Conceptele definite ca „moduri de percepere a
fenomenelor” (Phillips), construcţii logice, simboluri ale
fenomenelor (Goode, Hatt) etc. sunt abstracţii ce constituie
bază însăşi a gândirii umane, dar pentru a fi folosite în demersul
ştiinţific trebuie să răspundă unor exigenţe determinate:
extensie, claritate, relevanţă sistematică (Hempel). Gradul de
abstractizare al unui concept defineşte într-o anumită măsură
sarcina sa empirică, cuprinderea sa, amplitudinea clasei de
situaţii cărora el se aplică. Din acest punct de vedere
regruparea fenomenelor într-o categorie sau concept nu este
nici adevărată nici falsă ci mai mult sau mai puţin utilă
(Phillips). Este de notorietate în sociologie polemica privind
inadecvarea nivelurilor de abstratizare a conceptelor
sociologice în raport cu dezvoltarea unei ştiinţe empirice: de la
concepte foarte abstracte greu de utilizat în cercetare (marile
teorii) se trece la concepte cu sarcină empirică limitată, uşor de
utilizat în cercetare dar care conduc la rezultate insignifiante
din punct de vedere teoretic (Mills), în vreme ce ar fi de preferat
niveluri de abstractizare intermediare care ar permite
elaborarea teorii de rang mediu (Merton).
Socioloogul american Shils remarca faptul că diferenţa
dintre teorie şi metodă, între conceptualizări destul de
abstracte şi altele cu sarcină empirică extrem de limitată se va
reduce în chip notabil, fie pentru că o teorie care nu va face
anumite referinţe empirice nu va mai avea de acum credit, fie
pentru că o cercetare empirică, depăşindu-şi limitele inerente,
va tinde să devină o ocazie de a teoretiza pe marginea
constatărilor la care ajunge, ambiţionând să propună concluzii
de mai mare anvergură. O altă distincţie ce decurge de aici este
cea între macrosociologie şi microsociologie, chiar dacă la
rigoare, o atare conexiune există doar atunci când sistemele
sociale sunt unităţi analizate la nivelul componentelor lor
individuale sau microgrupale. Dacă în general se poate spune
că conceptele pe care le utilizează sociologia trebuie să aibe şi
o pronunţată sarcină empirică, aceasta înseamnă că ele nu
trebuie să fie atât de abstracte încât să nu poată fi folosite în
cercetarea concretă sociologică.
Parţial conexă extensiei sau cuprinderii conceptelor este
claritatea lor, respectiv precizia delimitării corelatelor lor
empirice. Dacă există un deficit de claritate conceptuală, dacă
menţionatele corelate empirice sunt precise sau diferă de la un

15
sociolog la altul, calitatea rezultatelor va avea de suferit.
Procesul prin care se verifică imediat claritatea
conceptelor este măsurarea.
Pentru a rezolva problema corespondenţei între concept şi
realitatea empirică o soluţie, doar aparent radicală este
operaţionalizarea, definirea conceptului izomorf printr-un
procedeu de măsură (Hempel). Pe această cale se poate trece
de la luarea în considerare a conceptelor izolate la examinarea
conceptelor în inter-relaţionarea lor.
Un al treilea parametru de bază în evaluarea relevantei
unui concept este centralitatea acestuia într-un sistem teoretic.
Mulţi sociologi care utilizează în cercetările lor metodologii de
lucru rafinate au fost acuzaţi de a fi exagerat, de a fi maximizat
doar măsurabilitatea conceptelor, fără a fi acordat atenţie
relevanţei lor teoretice (Hempel). Relevanţa sistematică a unui
concept este greu de apreciat în sociologie unde teoria empiric
controlată este relaţiv puţin dezvoltată. Există deci riscul ca
sociologia să trateze probleme irelevante cu concepte relevante
sau să trateze probleme relevante cu concepte irelevante.
Sociologia – ca orice ştiinţă – nu se limitează doar la a
defini concepte ci procedează şi la observaţii, le pune pe
acestea din urmă în raport cu conceptele, fie ca propoziţii
supuse controlului empiric (ipoteze), fie ca propoziţii ce nu au
putut fi neconfirmate pentru a fi falsificabile (legi).
Modurile prin care pot fi formulate ipoteze în sociologie
sunt diferite, sursele acestora fiind ştiinţa, cultura generală,
experienţa personală etc.
Pentru a fi empiric controlate ipotezele trebuie să fie clare
inteligibile, susţinute de tehnici accesibile şi având termeni de
referinţă empirici (Goode, Hatt). Conceptele trebuie să fie astfel
transformate în variabile măsurabile. Variabila a fost definită ca
o caracteristică sau trăsătură ce se schimbă sau are valori
diferite în condiţii diferite (Goodman). Vârsta, sexul, clasa
socială sunt tipuri de varibile frecvent folosite de sociologi în
investigaţiile lor. Există anumite variabile ce le influenţează pe
altele, respectiv variabilele independente. Variabilele care sunt
influenţate sunt variabilele dependente. Între variabile pot fi
stabilite anumite relaţii. Dacă variabilele se schimbă împreună
ele sunt corelate. Stabilirea corelaţiei este primul pas pentru a
afla dacă o variabilă o „produce” sau o influenţează pe alta.
Dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp
ce valoarea celeilalte creşte (sau descreşte) avem de-a face cu

16
variabile corelate pozitiv. Exemplu de corelaţie pozitivă: între
aparteneţa la o clasă socială şi gradul de şcolarizare; dacă
valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce
valoarea celeilalte descreşte (sau creşte), cele două variabile
sunt corelate negativ. Exemplu de corelaţie negativă: între
numărul de oameni ai unui grup şi numărul de oameni din grup
care îşi exprimă clar opiniile (Goodman). Revenind la ipoteze, se
impune să arătăm că acestea pot fi descriptive şi relaţionale.
Primele se referă la distribuţia unei variabile sau la
determinarea valorii ei. Celelalte pun în relaţie mai multe
variabile. Sociologia se ocupă cu precădere de ipotezele
relaţionale. Acestea pot rămâne la nivelul unei simple constatări
empirice sau din contră pot aspira la a furniza previziuni,
explicaţii, pârghii de control al fenomenelor sociale. În prima
situaţie este posibilă o abordare tipologică, dacă se iau în
consideraţie nu o singură dimensiune ci mai multe aspecte, un
spaţiu de atribute (McKinnecy). Conexiunile între variabile pot
evidenţia corelaţii simple sau complexe (analiza multivariată,
analiza factorială etc.).
Cercetarea sociologică este un demers ce cuprinde mai
multe etape: 1) definirea problemei, delimitarea temei de
cercetare, formularea acesteia într-o terminologie ştiinţifică
adecvată; 2) examinarea bibliografiei aferente temei de
cercetare, stabilirea reperelor teoretico-metodologice şi
identificarea conceptelor-cheie; 3) operaţionalizarea
conceptelor folosite, avansarea de ipoteze şi prefigurarea
eventualelor relaţii între variabilele avute în vedere ; 4)
elaborarea unui plan de cercetare şi alegerea metodelor,
tehnicilor care vor fi aplicate; 5) colectarea datelor,
înregistrarea informaţiilor; 6) analiza datelor, verificarea
ipotezelor de lucru, interpretarearea rezultatelor cercetării; 7)
formularea de concluzii şi propuneri în cadrul unui raport
destinat unui beneficiar sau care va fi dat publicităţii.
După cum uşor se poate remarca, acest demers –
cercetarea sociologică – este un proces de identificare, de
investigare delibertată a unei probleme sociale în vederea
obţinerii de date relevante despre aceasta cu ajutorul unor
metode şi tehnici ştiinţifice proprii sau împrumutate. Unii autori
fac o distincţie între metodele uzitate având în vedere gradul lor
de formalizare. O primă categorie este reprezentată de
metodele informale care valorifică tradiţia descriptivă generală
a ştiinţelor şi a căutărilor de început ale sociologiei (metoda

17
etnografică, studiile privind comunităţile umane; s-au ilustrat
şcoala de la Chicago condusă de R. Park, şcoala monografică de
la Bucureşti condusă de D. Gusti; tot la acest capitol este
inclusă observaţia coparticipativă exemplul clasic fiind
cercetarea lui W. F. White („Street Corner Society”). O altă
categorie include metodele formale. Între acestea pot fi
nominalizate: analizele statistico-demografice, studiile pe teren
realizate cu ajutorul interviurilor şi chestionarelor sociologice
asupra unor eşantioane de populaţie, analizele proceselor de
interacţiune dezvoltate de R. F. Bales şi colaboratorii,
sociometria, experimentele).
Plecând de la distincţia de principiu între metodă-sistem de
reguli şi principii de cunoaştere a realităţii sociale – şi tehnică
de cercetare – ansamblu de prescripţii pentru ca activitatea de
cunoaştere ştiinţifică a realităţii socială să-şi atingă scopul –, S.
Chelcea inventariază următoarele metode: observaţia
sociologică, ancheta sociologică, experimentul, studiul
documentelor sociale.
În cadrul anchetei sociologice îşi dau concursul mai multe
tehnici interogative (interviu, chestionar) tehnici de
eşantionare; un tip aparte de cercetare sociologică de teren îl
constituie sondajul de opinie publică.
Observaţia într-un sens mai larg este o metodă de
obţinere a datelor despre o situaţie, o manifestare de viaţă
socială prin intermediul simţurilor, cu scopul de a verifica
anumite ipoteze de cercetare, pentru a descrie sistematic şi
obiectiv un obiect de studiu (mediu, persoane, acţiuni,
comportamente, produse ale activităţii materiale şi spirituale
ale indivizilor şi grupurilor umane). M. Duverger considera că
observaţia faptelor sociale se poate prezenta ca: observaţie
documentară, observaţie directă extensiva şi observaţie
directă intensivă.
După gradul de implicare al cercetătorului (observator) în
viaţa grupurilor umane studiate, R. L. Gold distinge între:
observaţia completă, observaţia participantă, participarea
observantă şi participarea completă. În cazul observaţiei
complete nonparticipante, cercetătorul rămâne exterior şi străin
grupului studiat. Avantajul cercetătorului de a trece neobservat
de către cei pe care-i observă poate fi însă contracarat de
„codurile” interne şi modelele de comportament disimulate sau
simulate la care grupul recurge pentru a se proteja.
Există şi o observaţie cvasiparticipantă – în care rolul

18
fundamental al cercetătorului rămâne observaţia, dar însoţită
de participarea la anumite activităţi de grup. Observaţia
participantă are drept caracteristică faptul că un cercetător-
observator reuşeşte să se facă acceptat ca membru al grupului
pe care intenţionează să-l studieze. Participarea observantă se
distinge de observaţia participantă prin aceea că respectivul
cercetător este deja membru al grupului dedicându-şi cea mai
mare parte a timpului rolului ce-i revine în cadrul grupului
(cazul fidelilor unei mişcări sau ex-membrilor unui grup
„trădători” – ce pot furniza informaţii altfel inaccesibile unei
persoane străine de grup). Participarea completă se distinge
de participarea observantă prin faptul că membrul grupului
secretizează complet rolul de cercetător, implicându-se total în
viaţa grupului. Un tip special de observaţie este cel în care
aceiaşi subiecţi de studiu realizează o autoanaliză colectivă
(vezi tehnica utilizată de K. Lewin în „laboratoarele sociale”).
Ancheta sociologică este o metodă de cercetare a
realităţii sociale bazată pe tehnici de culegere a datelor cu
ajutorul întrebărilor puse de cercetător şi răspunsurilor furnizate
de subiecţii interogaţi. Această metodă uzează de tehnica
chestionarului şi, complementar, de cea a interviului. În
accepţiunea sa cea mai la îndemână chestionarul poate fi
definit ca un formular standardizat ce cuprinde un număr de
întrebări dispuse într-o anumită succesiune vizând acele
aspecte de interes pentru investigator care au legătură cu
ipotezele de cercetare avansate şi pe care tinde să le verifice
din punct de vedere cantitativ.
Conţinutistic vorbind, chestionarele cuprind trei mari tipuri
de întrebări în verderea obţinerii de date: 1) factuale –
referitoare la caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor
interogaţi; 2) date de comportament – referitoare la modul în
care subiecţii acţionează şi reacţionează în raport cu anumite
cauze, situaţii; 3) date referitoare la opinii, aşteptări şi
motivaţii ale subiecţilor.
O chestiune de prioritară importanţă este formularea
întrebărilor, forma pe care acestea o îmbracă. Tipurile de
întrebări folosite în mod frecvent sunt: 1) deschise – se lasă
subiecţilor libertatea de răspuns; există însă riscul inevitabil ca
aceştia să furnizeze răspunsuri neformalizate în cantitate mare,
ceea ce îngreunează prelucrarea; răspunsurile au însă un grad
sporit de spontaneitate, sunt mai sincere şi conforme firii,
nivelului de pregătire şi stilului de exprimare ale subiecţilor; 2)

19
închise – răspunsurile sunt prestabilite iar subiectul poate doar
să aleagă între alternativele propuse pe aceea care-i convine
sau crede el că exprimă cel mai bine punctul său de vedere;
există întrebări cu răspuns dichotomic (ex. da sau nu, sex:
masulin sau feminin etc.) şi cu variante exclusive sau care nu se
exclud; aceste întrebări dichotomice pot servi ca întrebări filtru
pregătind trecerea la alte întrebări care se adresează doar
subiecţilor care au dat un anumit răspuns (ex. Aveţi automobil?
1, da, 2, nu; dacă da, ce marcă (tip)?...), 3. întrebări
structurale – având răspunsuri alternative fixate ce oferă celui
interogat posibilitatea de a alege dintr-o serie de răspunsuri
impuse în chestionar pe baza unor cunoştinţe deja acumulate
ce permit o previziune a tuturor variantelor probabile şi
focalizarea mai bună a obiectului sau obiectivelor de interes ale
cercetării (ex. care sunt motivele pentru care v-aţi înscris la
Facultatea de Administraţie Publică? 1) materiile de studiu
interesante; 2) posibilitatea de a avea după terminarea studiilor
o funcţie bine remunerată sau prestigiu; 3) dorinţa de a mă
ocupa de probleme sociale, publice cu competenţă; 4) pentru
că nu mi-am găsit o slujbă; 5) pentru a nu fi recrutat în armată
(în cazul subiecţilor de gen masculin); 6) pentru a-mi pune
bazele unei cariere; 7) mi s-a părut cea mai interesantă
facultate; 8) pentru că nu-mi solicită prea mult timp faţă de alte
activităţi; 9) alte (care...).
După modul de completare a chestionarelor, acestea pot
fi: 1) autoadministrate – în cazul în care completarea
răspunsurilor la întrebări revine în totalitate subiectului fără nici
o intervenţie din afară; cel mai uzitat mod este chestionarul
expediat poştal, care cuprinde şi instrucţiunile de completare;
avantajele acestui tip de chestionar – poate acoperi un eşantion
de populaţie dispersat pe un teritoriu extins; dezavantajele –
imposibilitatea verificării dacă răspunsurile date au fost
completate efectiv de către subiect şi gradul lor de returnare
scăzut; cele mai bune rezultate sunt obţinute prin chestionarele
cu conţinut „administrativ” ce conţin multe date factuale, pe
care subiecţii au interes să le completeze şi să le remită
autorităţilor; 2) interviu pe bază de chestionar – administrat
de un operator de teren sau investigator calificat; această
tehnică garantează identitatea celui intervievat şi permite prin
intermediul intervievatorului eventuala clarificare a întrebărilor
mai dificile şi aprofundarea temelor mai importante; pe de altă
parte se verifică gradul de colaborare şi nivelul de aşteptare al

20
celui intervievat; această tehnică necesită costuri ridicate cu
plata operatorilor şi implică pericolul unor distorsiuni datorate
chiar celui care intervievează.
Tehnica interviului – se întemeiază pe o conversaţie între
două persoane. Interviul este iniţiat şi condus de cel ce
îndeplineşte rolul de intervievator cu ajutorul unui ghid de
interviu sau al unui chestionar. Acesta solicită răspunsuri şi
obţine informaţii asupra comportamentului, aşteptărilor,
credinţelor şi valorilor celui intervievat.
Potrivit modalităţilor în care interviul este condus de
intervievator se disting două tipuri. Un prim tip poate fi pus în
legătură cu calitatea stimulilor la care este supus cel
intervievat; un al doilea tip vizează modul de tratare a
răspunsurilor sale.
În primul caz, care se apropie de o situaţie informală,
stimulii asociaţi întrebărilor şi aplicaţi diferiţilor intervievaţi pot
să nu fie aceiaşi. Interviul „liber” este condus pe baza unui
simplu ghid de interviu ce precizează temele urmărite;
capacitatea discreţionară a intervievatorului este maximă iar
evoluţia discuţiei poate releva aspecte neprevăzute iniţial.
În cazul interviului non-structurat (sau semi-structurat)
caracterul discreţionar) al muncii intervievatorului este mult
redus, stimulii nu pot varia de la o situaţie la alta, de la un
subiect la altul. Caracterul non-structurat este legat de faptul că
întrebările din chestionar de care intervievatorul se serveşte
sunt în mare parte „deschise”. În cazul interviului structurat –
există o succesiune fixată în prealabil a întrebărilor iar
întrebările sunt în mare parte „închise”.
O problemă de cea mai mare importanţă în cercetarea
sociologică o reprezintă eşantionarea – prelevarea unui
procentaj mic de populaţie dintr-un grup de ansamblu asupra
căruia sunt aplicate tehnicile de investigare. Pentru ca
rezultatele obţinute pe baza răspunsurilor primite de la subiecţii
cuprinşi în eşantion să aibă relevanţă şi acurateţe
eşantionarea, trebuie să fie reprezentativă, respectiv grupul de
subiecţi studiaţi să fie tipic pentru populaţie în ansamblul ei.
Există diverse procedee de eşantionare: 1) eşantionarea
aleatorie – se stabileşte o marjă de eroare sau
reprezentativitatea eşantionului (corespondenţa dintre
structura eşantionului şi cea a populaţiei în ansamblu); o marjă
de plus sau minus 3 la sută este considerată îndeobşte
acceptabilă; volumul minim al unui eşantion este de circa

21
1.100 de persoane şi selecţia se face probabilistic; pe o listă de
persoane cu numere întâmplătoare se aplică un pas statistic
rezultat din raportarea totalului populaţiei la volumul
eşantionului; 2) eşantionarea pe cote – presupune stabilirea
criteriilor de eşantionare (caracteristicile cele mai relevante ale
unităţilor sociale) şi includerea în eşantion a persoanelor sau
unităţilor sociale proporţionale cu structura populaţiei de
ansamblu potrivit criteriilor de eşantionare fixate.
O altă metodă la care sociologia recurge este
experimentul. Această metodă apărută iniţial în biologie şi a
fost utilizată şi descrisă de savantul francez Claude Bernard
(1865). Experimentul constă în analiza acţiunii unor variabile
independente asupra unor variabile dependente într-o situaţie
aflată sub control în vederea verificării de ipostaze cauzale. În
sociologie se realizează atât experimente de laborator
(desfăşurate în condiţii artificiale) cât şi experimente de teren,
în mediul de existenţă natural al oamenilor (în clasă, pe stradă,
în instituţii publice). În cazul experimentelor de teren sunt
urmărite date relevante pentru performanţa grupului
experimental (la care se introduce variabila independentă) cu
performanţa grupului de control (la care nu se introduce
variabila independentă).
Studiul documentelor sociale are în vedere obiecte sau
texte ce oferă informaţii despre viaţa socială trecută sau
prezentă a colectivităţilor umane. Exemple de asemenea
documente: statistici, recensăminte ale populaţiei, legislaţie,
documente neoficiale – scrisori, jurnale intime, biografii sociale
–, beletristică, fotografii, cărţi poştale, ilustrate, ziare, reviste,
afişe, timbre etc.

22
IV. STRUCTURĂ ŞI FUNCŢIE ÎN SOCIOLOGIE STRUCTURA
SOCIALĂ. CLASELE SOCIALE ŞI STRATIFICAREA SOCIALĂ

Termen extrem de disputat în ştiinţa contemporană,


„structura” este nu mai puţin un concept-cheie al sociologiei.
Originile sale pot fi identificate în zona arhitecturii („edilizia” –
în Italia Renaşterii), pentru ca mai târziu, trecându-se la
anatomia organismului uman să desemneze o vizi une a
realităţii care vedea în tot ceea ce era creat un construct, plasat
într-un univers ordonat. În lucrarea sa Leviathan, Thomas
Hobbes folosea termenul de „structură socială” pentru a
descrie statul ca un organism artificial. H. Spencer considera că
structura este rezultatul unui proces de diferenţiere a părţilor
constitutive ale unui organism social global în organe
individualizate, a căror subzistenţă este posibilă graţie
interdependenţei lor mutuale în funcţie de întreg. Procesul prin
care devin funcţionale părţile unui întreg este numit organizare,
iar rezultatul său este însăşi structura. E. Durkheim considera
că structura este substratul de norme constante şi generale
prezente în societate. Ansamblul este mai complex decât
elementele constitutive ale întregului. Există astfel o structură
globală şi mai multe structuri parţiale, coexistând între ele.
În viziunea marxistă termenul de structură este rezervat
ansamblului raporturilor de producţie care subîntind şi relaţiile
sociale. În antiteză, termenul de suprastructură cuprinde

23
ansamblul instituţiilor politice, juridice, culturale prin care
clasele sociale ce deţin mijloacele de producţie manipulează în
interes propriu masele deposedate de mijloacele de producţie.
O dată cu Max Weber care a avansat termenul de „ordine
legitimă” şi care poate fi considerat un echivalent al structurii
sociale, în prim plan apare interacţiunea între indivizii purtători
de statusuri şi roluri constitutive, câmpul şi substanţa relaţiilor
sociale. Pe urmele lui Weber, sociologul american T. Parsons a
relevat faptul că raportul status-rol subzistă prin cel dintre
structură şi funcţie, în cadrul unui sistem de interdependenţe
centrate pe personalitate, culturală şi societate. Pentru Parsons
conceptul de funcţie este unul fundamental pentru înţelegerea
tuturor sistemrlor vii, de la organismul unicelular la cea mai
elevată civilizaţie umană. Un alt sociolog american, R. K.
Merton, care împreună cu Parsons a pus bazele şcolii
funcţionalist-structurale contemporane, în lucrarea sa „Teorie
socială şi structură socială”, face distincţia între funcţiile
manifeste – consecinţe obiective ale unui sistem, prevăzute,
voite şi recunoscute de participanţii la interacţiune (un
exemplu: ritul de iniţiere) şi funcţiile latente – cele care nu sunt
vizibile, prevăzute şi voite, şi care nu sunt recunoscute ca atare.
O altă distincţie posibilă: între eufuncţiuni sau funcţii
pozitive şi disfuncţiuni sau funcţii negative. Alţi sociologi,
precum W. J. Goode a definit şi o altă serie de activităţi ce nu
comportă în particular consecinţe asupra stării sistemului,
nefiind nici disfuncţionale nici eufuncţionale, (având deci funcţii
neutre sau nule).
În ceea ce priveşte conceptele-cheie de status şi rol, la a
căror definire un aport substanţial au înscris Parsons, Merton şi
R. Linton, se cuvine să menţionăm că abia acestea au permis
sociologiei funcţionalist-structurale să ofere un model explicativ
şi operaţional la nivelul cercetării structurii sociale. Statusul
desemnează poziţia într-un sistem social ce implică aşteptări
reciproce de acţiune din partea celor care ocupă alte poziţii în
aceeaşi structură. Rolul reprezintă aspectul dinamic al
statusului – spunea Linton. Din punct de vedere social
individului îi este asociat un status pe care el îl deţine în relaţiile
cu alte statusuri. Când acesta uzează de drepturile şi
îndatoririle ce constituie statusul, el îndeplineşte un rol.
Funcţionarea unei societăţi sau unui grup depinde de
existenţa unor relaţii structurale între indivizi şi grupuri, a unor
modele bine definite de conduită reciprocă. Diferitele poziţionări

24
sociale ale invidizilor datorită statusurilor pe care le deţin şi
rolurilor pe care le îndeplinesc au o semnificaţie fundamentală
în organizarea şi funcţionarea societăţii. Fiecare individ, fiecare
categorie de indivizi, fiecare grup are o poziţie socială şi un
punct identificabil de localizare la nivelul unui model de
organizare societală. Statusul este complet diferit de o
localizare ecologică sau spaţială. Semnificaţia sa este distinctă,
psihologică şi socială. Există în plan subiectiv în mintea
indivizilor sub formă de atitudini, credinţe, norme şi idei conexe
unele cu altele. Obiectiv, existenţa sa într-un sistem social se
manifestă prin diversele funcţii ale sistemului. Orice status este
parte a unui sistem funcţional al sistemului. El este, mai mult, o
expresie a scalei de valori a societăţii.
Referindu-se la modul în care un status poate fi obţinut R.
Linton opera distincţia între statusul prescris – cel care este
ocupat de un individ fără legătură cu caracteristicile sale ce-l
diferenţiază de alţii sau cu abilităţile de care dă dovadă, poate
fi anticipat şi pregătit încă din momentul naşterii – şi statusul
dobândit – cel ce presupune calităţi speciale, identificate,
exersate şi cultivate, nu este legat de caracteristicile native, şi
poate fi apropriat prin competiţia cu alţii şi sforţări proprii.
Criteriile pentru atribuirea statusului sunt într-o societate:
fie sexul, fie vârsta, fie rudenia, fie diferiţi factori sociali.
C. I. Barnard a stabilit cinci tipuri de diferenţe şi nevoi care
formează condiţiile în care se originează sistemele de status: 1)
diferenţele între abilităţile indivizilor; 2) diferenţele între
dificultăţile inerente unei sarcini, misiuni, activităţi; 3)
diversitatea importanţei diferitelor tipuri de muncă; 4) dorinţa
unui status oficial ca instrument de acţiune socială sau
organizatorică; 5) nevoia de protecţie a integrităţii persoanei,
atribuindu-i acesteia un status care să fie la înălţimea
capacităţilor sale.
Fiecare individ ocupă de-a lungul existenţei sale mai multe
statusuri. Unele statusuri rămân aceleaşi (rasa, sexul, religia,
poziţia în familie), altele se schimbă potrivit împrejurărilor,
oportunităţilor sau opreliştilor întâlnite în viaţă. Indiferent de
numărul şi calitatea poziţiilor pe care un individ le deţine în
societate în diferite faze ale existenţei sale, el ocupă un status
sau o poziţie generală distinctivă în comunitate sau în societate
(Hiller) – status-cheie.
Orice status implică trei tipuri generale de comportament
la care ne putem aştepta de la individul ce deţine respectivul

25
status: 1) solicitat; 2) interzis; 3) permis. Un status deţinut la
un moment dat are asociate unele roluri corespunzând acelui
status, altele care sunt interzise şi altele ce sunt permise. Apare
deci şi un conflict între statusurile unei persoane (un profesor
ce predă unei clase în care se află fiul său) şi un altul
intrastatus (ex: statusul adolsecentului). Depinde de
personalitatea fiecăruia modul în care abordează şi depăşeşte
conflictele legate de sistemul rol-statusurilor sale.
Unele statusuri sunt exprimate simbolic prin vestimentaţie,
însemne exterioare, titulatură, privilegii.
În tradiţia sociologică, în special la Weber, statusul
semnifică şi un loc, o poziţie cu trimitere la distribuţia
prestigiului într-un sistem social, la distribuţia drepturilor şi
îndatoririlor, puterii şi autorităţii într-un sistem. Când un status
este comun mai multor indivizi şi uşor accesibil, şi prestigiul
atribuit acestuia poate fi scăzut. Când din contră statusul este
apreciat şi greu accesibil, există doar puţini indivizi disponibili
să acceadă la acel status, iar îndeplinirea rolului asociat
statusului respectiv solicită anumite calităţi care nu sunt la
îndemâna oricui. Ca atare, şi prestigiul dobândit va fi mai
ridicat. Adeseori nivelul prestigiului poate fi determinat şi prin
modalitatea potrivit căreia un status este considerat necesar
vital sau cel puţin benefic socialmente.
Definind structura socială a unei societăţi prin ansamblul
relaţiilor (interacţiunilor) dintre oameni, va trebui însă să avem
în vedere o anumită matrice care evidenţiază principiile
structurante, persistenţa, stabilitatea acestui ansamblu de
relaţii. Oamenii desfăşoară o multitudine de activităţi în cadrul
cărora ei se relaţionează şi-şi definesc status-rolul. Aceste
activităţi specifice – economice, juridice, politice, culturale –
sunt tributare unor modele de structurare diferite; etico-
universale, tehnico-pragmatice, simbolice. De exemplu
separaţia între structura culturală şi cea economico-socială,
opoziţia dintre infrastructură si suprastructură apare cu atât
mai pronunţată când dezvoltarea şi structurarea culturii
(elaborarea de norme, simboluri, limbaje) se îndepărtează de
problematica interacţiunii umane şi/sau se suprapune fără a
mai se ţine cont de caracteristicile lor concrete.
Formele de convieţuire umană apărute pe baza unor
principii structurante precum rudenia, căsătoria, originea
etnică, apartenenţa naţională, locuirea, credinţa etc., respectiv
familia, grupul etnic, poporul, naţiunea, colectivităţile,

26
comunităţile religioase sunt tot atâtea configuraţii ale structurii
sociale. După cum luarea în considerare a altor factori şi criterii
structurante de factură demografică, economică, politică,
culturală indică alte elemente de structură socială sau influenţe
resimţite la nivelul structurii sociale de ansamblu.
Dacă avem în vedere un alt plan al organizării activităţilor
desfăşurate de către membrii societăţii în cadrul comunităţilor
umane pot fi distinse o multitudine de sisteme sociale cu
structuri aparte între care se detaşează cele ocupaţionale, de
clasă şi de stratificare socială care presupun diferenţieri
inegalităţi şi ierarhii.
Premisa de la care pleacă studiul stratificării sociale constă
în faptul că societatea umană se caracterizează, istoriceşte
vorbind printr-o marcată creştere a inegalităţilor
instituţionalizate. Orice societate trecută, prezentă sau viitoare
distribuie în mod inegal resursele de care dispune. Criteriile de
distribuţie pot varia în raport cu diferite sisteme de valori şi de
evaluare, generând astfel forme de stratificare socială. În orice
societate organizată există un minimum de diferenţiere, chiar şi
în cele pretins „egalitare” sau fără clase, cum se revendicau
cele din ţările cu regim comunist.
Stratificarea socială în sens larg se referă la procesul de
dispunere a indivizilor şi grupurilor, având caracteristici comune
determinate de-a lungul unui continuum de poziţii sociale,
ierarhic ordonate pe o scală verticală. În sens strict sociologic
termenul de stratificare semnifică procesul prin care structura
oricărei regrupări se diversifică şi se ordonează în straturi
potrivit unor grade diferite de prestigiu şi/sau proprietate şi/sau
putere. Dispunerea pe verticală a straturilor sociale, existenţa
de categorii inferioare şi superioare în poziţii sociale, ca o
consecinţă a unei distribuţii diversificate a privilegiilor sau a
unui sistem de discriminare şi conştientizarea propriei poziţii în
ierarhia claselor constituie deci elemente fundamentale pentru
studiul şi individualizarea stratificării sociale.
Un prim punct de vedere autorizat în teoria stratificării
aparţine lui K. Marx care a formulat o definiţie a claselor sociale
în termenii antagonici ai posesiei şi controlului instrumentelor
de producţie în societatea capitalistă. Există doar două clase
determinante în evoluţia istorică, proprietarii mijloacelor de
producţie şi proletariatul care îşi vinde forţa de muncă în
condiţii de cruntă exploatare. Această viziune a fost extinsă la
scara întregii dezvoltări istorice, Marx considerând că

27
soluţionarea conflictului antagonic de clasă prin revoluţia
anticapitalistă crează premisele apariţiei unei societăti fără
clase.
O perspectivă polemică şi complementară în acelaşi timp,
în raport cu tentativa marxiană, oferă M. Weber. El consideră
clasa socială ca o asociere de indivizi având acelaşi status dar
refuză stricta determinare economică completând-o cu cea
politică. Dacă Marx recurge la o analiză preponderent
economică, Weber distinge trei ordini în sânul societăţii;
economică, socială, politică. Acestora le corespund clasele,
categoriile sau păturile sociale şi partidele, respectiv trei
fenomene diferite de distribuţie a puterii în interiorul unei
comunităţi. Membrii unei societăţi se găsesc în trei situaţii
diferite: situaţia de clasă – determinată de modul de procurare
a bunurilor economice; situaţia ţinând de apartenenţa la o
categorie sau pătură socială, privilegiată sau nu în sfera
prestigiului, reflex al unei valorizări sociale; situaţia de partid –
dată de acumularea de putere politică şi determinată de cerinţa
influenţării direcţiei politice a guvernării la nivelul societăţii.
Parsons, utilizând concepţia weberiană despre status,
oferă o viziune despre stratificarea socială în cadrul căreia
indivizii şi grupurile sunt discriminate pe baza unor elemente
precumpănitor sociopsihologice. Societatea este compusă din
straturi ordonate cuprinzând indivizi şi grupuri care ocupă
poziţii sociale similare, deţin cote apropiate de venit, putere şi
prestigiu, au un anume status, împărtăşesc aceleaşi standarde
de valori, ce generează comportamente şi aşteptări comune.
Aceste straturi sunt uşor identificabile deoarece caracteristicile
lor accentuate sunt măsurabile şi încadrarea indivizilor în
diferite straturi se efectuează cu concursul indivizilor înşişi care
se recunosc şi se identifică pe un nivel determinant al scalei
sociale. Stratul social, într-o astfel de optică este sinonim cu
clasa socială.
Stratificarea socială prezintă mai multe forme: casta –
sistemul care nu permite trecerea dintr-un strat într-altul şi care
se caracterizează printr-un unic criteriu de atribuire, respectiv
naşterea; 2) sistemele deschise – în care nu există frontiere
între un strat şi altul iar trecerea se face de-a lungul unei scale
sociale, fie în sens ascendent, fie în sens descendent. Aceste
din urmă sisteme se carac terizează deci prin mobilitate socială.
Mobilitatea care se manifestă pe parcursul vieţii unei
persoane poartă numele de mobilitate intrangeneraţională.

28
Dacă aceasta se manifestă în succesiunea generaţiilor, ea
poartă numele de mobilitate intergeneraţională.
Plecând de la definiţia weberiană a statusului şi alţi
cercetători au căutat să identifice care ar fi dimensiunile
prestigiului social. Pentru Warner acestea pot fi date de
informaţii concrete referitoare la ocupaţia indivizilor, tipul lor de
locuire, veniturile obţinute şi zona de rezidenţă.
Caracteristicile ce pot face distincţia între sistemele de
stratificare socială sunt următoarele: 1) gradul de deschidere
sau de închidere (caste, straturi, clase); 2) criterii folosite
pentru ordonarea straturilor (bogăţia, rudenia, paternitatea,
grupul etnic de provenienţă; 3) modalitatea de încadrare într-un
strat (perscripţie sau dobândire); 4) difuziunea sau contracţia
consecinţelor subdivizării în clase alternative şi stiluri de viaţă;
5) conţinuturile ideologiei ce justifică scala ierarhică făcând
referire la autopercepţia şi valorizarea altuia; 6) prezenţa sau
lipsa unei conştiinţe de clasă; 7) consensul privind raţiunile în
măsură să justifice stratificarea în interiorul diferitelor instituţii
sociale (gradul de reuşită în sfera economică şi cel obţinut în
familie); 8) examinarea comparativă a gradului de ostilitate şi a
conflictului între diferitele straturi şi a tendinţelor de consens şi
integrare; 9) distanţa între sistemul efectiv de stratificare şi
modelul ideal de stratificare.
Spre deosebire de societăţile tradiţionale care sunt închise
şi stagnate, societăţile industrialiste, în schimbare, sunt
deschise şi cu mobilitate socială accentuată. Este însă
important dacă această mobilitate este verticală sau orizontală.
În SUA, în fiecare an, potrivit statisticilor oficiale, 25 la sută din
populaţie îşi schimbă statutul de rezidenţă şi profesia.
Mobilitatea orizontală poate constitui însă doar un factor
iluzoriu al accesului social într-un alt strat sau clasă.
În SUA, clasa superioară cuprinde 3-4 la sută din populaţie
şi este constituită din oameni foarte bogaţi şi influenţi. Bogăţia
se transmite adesea de la o generaţie la alta. În cadrul acesteia
se conturează o elită aristocratică, un cerc închis (familii
precum Kennedy, du Pont, Rockefeller, Vandebilt, care
reprezintă doar 1 la sută, restul de 2-3 procente fiind formate
din cei cu averi de dată mai recentă. Clasa mijlocie superioară,
respectiv 5-10 la sută din populaţie este formată din afacerişti
şi profesionişti cu venituri relativ mari (între 50.000-100.000
dolari anual), cu pondere în politică şi în viaţa comunităţilor.
Clasa mijlocie – salariaţii, „gulerele albe”, cu venituri între

29
20.000-50.000 de dolari anual – reprezintă cam 30-35 la sută
din populaţie Imici afacerişti, profesori, manageri, reprezentanţi
comerciali). Clasa muncitoare (40 la sută din populaţie),
salariaţi în servicii, funcţionari inferiori evidenţiază între 15.000-
25.000 dolari anual. Clasa de jos reprezentând 20 la sută” din
populaţie se mulţumeşte cu venituri inferioare, sub 15.000
dolari anual, şi cuprinde săraci, beneficiind de serviciile
asistenţei sociale, precum şi grupuri minoritare etnic.

V. GRUPURI SOCIALE, ORGANIZAŢII, BIROCRAŢIE

Termenul de grup, întâlnit atât în vorbirea curentă cât şi literatura


sociologică sau psihologică prezintă o accepţiune „nediferenţiată” – ca să-i
spunem aşa – o multitudine de persoane care se află undeva, fac ceva, au o
anumită caracteristică, (un număr de pietoni sau oameni ce aşteaptă trenul în
gară, câţiva copii jucând fotbal, locuitorii unui cartier, o categorie profesională,
chiar cetăţenii unei naţiuni). Grupul are însă şi o realitate psihologică – o sumă
de trăsături comune, motivaţii, aşteptări, nevoi înmpărtăşite. Abordarea

30
sociologică ţine cont mai cu seamă însă de caracteristicile externe ale entităţii
numite grup uman. Aşa cum remarca Olmsted grupul este văzut din afară, dintr-
o perspectivă exterioară, ca o celulă a organismului social. Societatea este
studiată prin intermediul grupurilor ce o compun. Iese în evidenţă astfel o
întreagă tipologie a grupurilor sociale (voluntare – nonvoluntare, grupuri de
interese, grupuri teritoriale, grupuri economice, politice, etnice etc.).
O primă distincţie, cu mare valoare operaţională în cercetarea sociologică,
teoretică şi aplicativă, este cea dintre grupurile primare şi cele secundare.
Grupurile primare sunt forma de asociere umană cuprinzând un număr redus de
persoane care prezintă un înalt nivel de interacţiune, o puternică solidaritate
reciprocă între membrii săi, având produnde rădăcini afective (familia, grupul de
prieteni, banda de tineri etc.). Sociologul american C. H. Colley în lucrarea sa
„Organizarea socială” (1909) a oferit formularea clasică pentru grupurile
primare, caracterizate prin asociere şi cooperare intimă, faţă în faţă. Acestea
sunt primare în mai multe sensuri, dar mai ales pentru că ele contribuie la
formarea naturii sociale şi a idealurilor individului.
Din punct de vedere psihologic, rezultatul unei asocieri intime, este o
anumită fuziune a individualităţii într-o totalitate comună, în aşa fel încât în
anumite privinţe eul propriu al fiecăruia se identifică cu viaţa şi scopurile
comune ale grupului. Modul cel mai simplu de a descrie această totalitate este de
a o defini „noi”; implică o anume simpatie şi o mutuală identificare care se
exprimă în cuvântul „noi”.
Individul trăieşte simţindu-se parte a totalităţii, aflându-şi scopurile
principale ale voinţei în modul de a fi al grupului. Aceste grupuri sunt sursă de
viaţă nu numai pentru indivizi ci şi pentru instituţiile sociale.
Grupurile secundare se configurează în antiteză cu grupurile primare. Au
dimensiuni ample, sunt reglementate de forme formale, raţionale, ce induc o
anumită impersonalizare la nivelul relaţiilor între membrii lor. Comunicarea
interpersonală este superficială şi sporadică. Exemple: o asociaţie profesională,
un partid politic, o naţiune.
O altă dihotomie tipologică este cea referitoare la grupurile de apartanenţă
şi grupurile de referinţă. Primele sunt grupurile cărora le aparţinem, fie ele
primare sau secundare (familia, grupul profesional, comunitatea religioasă,
cetăţenia). Celelalte sunt grupuri la care ne raportăm, ele având un rol
comparativ sau normativ. R. K. Merton – face, în lucrarea sa „Teoria socială şi
structura socială” (1949), disticţia între grupurile de referinţă pozitive – ale
căror norme şi valori sunt preluate de către alte grupuri şi persoane – şi grupurile
de referinţă negative – ale căror norme şi valori sunt respinse. Această
distincţie este utilă în analiza unor fenomene precum devianţa sau subculturile.
Pe de altă parte, ea oferă indicii preţioase pentru decelarea nivelurilor de
aspiraţii la care se raportează indivizii atunci când se orientează spre anumite
grupuri de referinţă.
Există şi o altă tipologie uzitată în literatura de specialitate anglo-saxonă:

31
grupuri interne (ingroups) şi grupuri externe (outgroups). Primele de remarcă
printr-un puternic sentiment de identificare şi loialitate al membrilor lor, la care
se poate asocia şi un sentiment de manifestă ostilitate faţă de gruprile externe.
Alte criterii ce operează în tipologizarea grupurilor (vârsta, sexul,
profesia, etnia, rasa, opţiunea politică, confesiunea). Cum se formează un grup?
Un grup este în ultimă instanţă un „agregat”, o „colectivitate”, o clasă de
indivizi, o categorie socială, are anumite determinaţii, este rezultanta acţiunii
unor factori care favorizează apariţia unei componente de grup, înpărtăşirea a
ceva în comun. Condiţiile facilitante constituirii unui grup sunt următoarele: 1)
un număr de persoane relativ redus – între 8 şi 20; 2) concursul pe care acestea
şi-l dau pentru atingerea unui obiectiv comun şi convingerea că acesta reprezintă
un beneficiu pentru toţi; 3) când competitivitatea între membri este scăzută şi
colaborarea este strânsă, când prevalează un spirit de într-ajutorare şi nu există
preocupare pentru supremaţia unora asupra altora; 4) când cunoştinţele unui
individ din cadrul grupului sunt mai mult sau mai puţin echivalente cu ale
celorlalţi, când nu sunt diferenţe individuale în materie de capacitate
decizională; 5) când este foarte probabil să existe simpatii şi ataşamente
reciproce şi comune; 6) când un grup de indivizi doreşte să iasă dintr-o situaţie
de izolare, specifică unui context social anacronic.
După o anumită perioadă de timp, de existenţă în comun, respectivii
membri ai grupului ajung să stabilească între ei relaţii frecvente, mai mult sau
mai puţin stabile. Fiecare dintre aceştia ocupă o poziţie determinată în interiorul
grupului, ce indică relaţiile pe care le întreţine cu ceilalţi în raport cu o
dimensiune dată.
Ansamblul poziţiilor acestora formează „structura” grupului. Pot fi
distinse două tipuri de structură: 1) orizontală, privind dimensiunea afectivă; 2)
verticală, privind dimensiunea puterii, raporturile de dominaţie-supunere. Pe
măsură ce timpul trece gradul de structurare şi organizarea internă a unui grup
devin mai stabile.
Structura unui grup poate fi reprezentată grafic printr-o organigramă.
Alături de structura formală a unui grup există şi o structură informală care
exprimă orientarea şi intensitatea relaţiilor afective între membrii grupului.
Tehnica folosită pentru a evidenţia structura informală a unui grup poartă
numele de socio9metrie.
Fiecare grup are însă pe lângă momentele sale statice în care structura sa
poate fi „radiografiată” şi o dinamică proprie. Termenul „dinamica de grup” a
fost avansate Kurt Lewin în 1944, în legătură cu o metodă specială de studiere a
fenomenelor ce se desfăşoară în grupurile mici, metodă care se inspiră din
„teoria câmpului” potrivit căreia elementele cuprinse într-un câmp de forţă se
caracterizează în funcţie de forţele câmpului însuşi. Abordarea dinamică a
fenomenelor vieţii sociale implică referirea la obiectul situaţiei în cazul specific
dat, la comportamentul indivizilor şi la comportamentul de grup în contextul
respectiv.

32
Lippitt şi White în lucrarea lor „Autocraţie şi democraţie” (1960) au
studiat comportamentul liderilor de grup şi au identificat trei stiluri de
conducere: democratic, autoritar şi „laissez-faire” (dezinteresat sau permisiv).
Liderul democratic caută şi oferă maximă colaborare, acceptă critici şi
sugestii de la alţii, discută asupra a ceea ce este de făcut, favorizează dialogul cu
toţi şi între toţi membrii grupului. Liderul autoritar exercită puterea de manieră
despotică, nu admite sfaturi şi sugestii din partea membrilor grupului, nu are
încredere în ceilalţi, refuză orice raport de comunicare în legătură cu modul în
care ia deciziile. Liderul „laissez-faire” sau permisiv dă dovadă de dezinteres şi
indiferenţă în relaţiile cu membrii grupului, nu stimulează şi nu ajută pe nimeni,
nu controlează, nu colaborează, lasă altora maximă libertate de acţiune. Efectele
produse de exercitarea celor trei stiluri pot fi astfel rezumate: conducerea
autoritară provoacă două tipuri antitetice, una agresivă, alta de apatie. Când
domină atmosfera agresivă în grup există o stare de aşteptare încordată, cu
propensiuni spre rebeliune; unii membri se pot uni împotriva liderului sau a unui
pericol extern. Când atmosfera de apatie domină, aşteptarea este marcată de
inerţie şi lipsă de coeziune internă. În cazul conducerii democratice,
agresivitatea între membri în confruntarea cu liderul este minimă, cooperarea
este accentuată şi interesul comun evident. Când conducerea este tributară
stilului permisiv, grupul apare dezbinat, nu există colaborare între membrii săi,
nici efort comun; conştiinţa de grup este cvasiinexistentă. A aparţine unui grup
presupune a accepta normele şi valorile acestuia, identificarea cu ceilalţi şi cu
scopurile urmărite în comun. Dar indivizii nu rămân prin aceasta „captivi”, ci
apar forme de raportare şi la alte grupuri, de referinţă. Merton sesiza chiar că
aspiraţia unui individ de a deveni membru al unui grup de referinţă poate fi
caracterizată ca o formă de socializare anticipată, spre deosebire de socializarea
primară la care ne vom mai referi în cele ce urmează. În viaţă aparţinem unui
număr imprecis de grupuri, ne conformăm acestora şi devenim, prin raportare la
ceilalţi, noi înşine.
Grupurile formale şi cele secundare evidenţiază o sumă de caracteristici
ce permit înţelegerea mecanismelor prin care în lumea modernă anumite
structuri se instituţionalizează şi dau naştere acelor entităţi pe care cu un termen
generic le denumim organizaţii.
Prin organizaţie se înţelege, în genere, un ansamblu de instrumente
(organe) alese, predeterminte şi oportun coordonate de către un subiect sau grup
în vederea atingerii unei finalităţi. În sens sociologic organizaţia este un
ansamblu sau sistem operativ caracterizat, mai presus de toate, de interacţiunea
între subiecţi care au acceptat formalizarea părţilor şi rolurilor ce le revin în plan
executiv. Organizaţia se originează ca raţiunea de a fi a unei ordini finalizate,
răspunde exigenţelor convieţuirii în cadre naturale sau culturale şi exprimă
însăşi durata şi formula unei societăţi date. Faptul organizaţional este o
exteriorizare concretă a solidarităţii umane, bazată pe interese istoriceşte
determinate, contingente. Este o modalitate socială care în circumstanţele date

33
organizează eforturi umane, urmăreşte rezultate, segmentează activităţi,
conferind interacţiunilor dintre indivizi, mai multă rigoare şi eficienţă.
Teoriile sociologice clasice ale organizaţiei îşi au punctul de plecare în
concepţia lui Max Weber ale cărei liniamente au fost fixate în lucrarea
„Economie şi societate” apărută postum, în 1922. Pentru Weber birocraţia este
sinonimul fenomenului organizaţional. Birocraţia este o distribuţie de sarcini ce
reclamă o subordonare necondiţionată, asigurându-se şi prevăzându-se o
perfectă atingere a scopurilor unei organizaţii eficiente. Izvorul supunerii este
autoritatea legii. Normele şi cele mai minuţioase prescripţii dobândeau un rol
atât impersonal cât şi imperativ care mobilizează indivizii în mod mai eficient,
sunt direcţionate şi nemijlocite în vederea atingerii scopurilor stabilite.
Birocraţia face astfel posibilă dominaţia legal-raţională, pe de o parte prin forţa
principiului autorităţii, şi pe de altă parte, prin ştiinţificitatea competenţelor pe
care însuşi mecanismul organizaţional le solicită.
Merton este tentat să vadă birocraţia prin prisma dimensiunii publice
(administrative a statului în diferitele sale articulaţii) în vreme ce alţi autori se
arată atraşi de dimensiunea privată a acesteia. Structura administrativă a unui
stat sau a unui mic birou local are o constantă birocratico-organizaţională care
nu este altceva decât raţionalitatea aplicată.
T. Persons consideră că orice sistem social organizat este structural
diferenţiat. Sociologia înregistrează şi interpretează sursa şi funcţionarea
organizaţiilor formale şi complexe, constituite formal şi normativ din membri ce
decid regulile activităţii prestate unice şi colective, în vederea atingerii unor
scopuri preastabilite sau convenite prin intermediul distribuţiei de sarcini şi rolul
ierarhiilor şi funcţiunilor (vorbim de Biserică, Armată, Şcoală, Firmă etc.). După
cum se poate vedea, sociologia organizaţională studiază în plus dinamica
faptului asociativ şi structurat deja în act, cât şi ipoteza-proiect a unui fapt încă
posibil, făcând sinteza acelor momente.
Modelele organizaţionale – care au un important rol euristic în explicarea
fenomenelor organizaţionale se relevă după cum urmează: 1) modelul clasic al
conducerii ştiinţifice – reprezentat de F. W. Taylor, autorul lucrării „Principiile
managementului ştiinţific” (1903), se întemeiază pe o riguroasă ierarhie a
funcţiilor de conducere şi execuţie, graţie specializării şi segmentării sarcinilor
2) modelul birocratic weberian, căruia i se pot asocia sociologii şcolii italiene
G. Mosca şi R. Michels; primul vede birocraţia ca o caracteristică organizatorică
a statului în vederea raţionalizării instrumentelor de formare a clasei politice şi
de selectare a reprezentanţilor ei cel de al doilea accentuează „legea de fier” a
oligarhiei, propensiunea funcţionarilor – în acest caz a funcţionarilor de partid –
de a-şi perpetua poziţiile-cheie în structurile organizaţionale, eludând principiile
democratice pe care le confiscă în folosul lor în aceeaşi familie de spirite merită
să fie menţionat şi sociologul american C. W. Mills, cu lucrarea sa de referinţă
„Elita puterii” (1959); 3) modelul relaţiilor umane – o versiune moderată a
taylorismului care scoate în evidenţă factorul uman a accetuat inerent latura

34
psihosociologică a fenomenului organizaţional (vezi cercetările lui E. Mayo
efectuate la Wesrten Electric Company, Hawtorne-Chicago; 4) modele derivate
cum ar fi: a)modelul de inspiraţie clasică – având în centruul preocupărilor tema
deciziei organizaţionale (vezi H. A. Simon – J. G. March „Organizaţiile”
(1958); b) modelul de inspiraţie weberiană, insistând asupra disfuncţionalităţilor
birocraţăiei – R. K. Merton, A. Gouldner, M. Crozier; c) modelul de inspiraţie al
relaţiilor umane – o psihologie organizaţională, având ca reprezentanţi pe R.
Likert, C. Argyris; d) modele monografice sau „prisma variabilelor”; e) modelul
sintetic sistematic (structural funcţional) T. Parsons, L. A. Coser, R. Dahrendorf,
A. Etzioni.
În definirea şi aprofundarea modelului ideal – tipic al birocraţiei M.
Weber abea în vedere că organizaţia se întemeiază pe autoritatea legal-raţională
presupunând: 1) o reglementare a drepturilor astfel încât acceptarea sa să fie
generalizată; 2) esenţa drepturilor constă în reguli abstracte între care
administraţia garantează urmărirea raţională a intereselor grupului; 3) deţinătorul
puterii legale trasează ordine celor ce i se subordonează pe baza unui
comandament abstract; 4) cei care trebuie să se subordoneze o fac doar pentru că
sunt membri ai unei asociaţii anume 5) obedienţa este datorată nu unei persoane,
ci ideii de drept pe care o reprezintă. De aici se prefigurează şi caracteristicile
fundamentale tipice ale organizaţiei monocratico-birocratice ideale: 1)
funcţionarii sunt ţinuţi în subordine de reglementări ale organizaţiei, ei fiind
personal liberi; 2) oficiile au un regulament ierarhic, fiecăruia fiindu-i precizată
competenţa specifică; 3) asumarea sarcinilor se produce pe baza unui contract şi
a selecţiei personalului funcţionăresc pe criterii de calificare profesională care se
verifică prin examen şi este certificată de o diplomă; 4) recompensarea
prestaţiilor corespunde cu o stipendie stabilită în bani, diferenţiată potrivit
treptei ierarhice a sarcinii; 5) funcţionarii consideră activitatea în propriul oficiu
ca profesiunea lor unică, principală; 6) avansarea în carieră vine odată cu
vechimea în funcţie, avându-se în vedere prestaţia, sau prin combinaţia ambelor
criterii şi depinde de aprecierea superiorului; 7) prestaţia este complet separată
de „mijloacele administrative”, fără aproprierea resurselor; 8) toţi funcţionarii
sunt supuşi fără deosebire unei discipline riguroase şi controlului 9)
funcţionează principiul conformităţii documentelor; propunerile, dispoziţiile şi
prescripţiile de orice tip sunt menţionate în scris.
Potrivit previziunilor lui Weber, secolul al XX-lea ar fi urmat să stea sub
semnul unei inevitabile ascensiuni a birocraţiei, ca urmare a accentuării
raţionalizării relaţiilor sociale. Consideraţiile lui Weber asupra fenomenului
birocratic nu sunt pătrunse de un optimism necritic şi chiar dacă nu consacră
mult spaţiu problemelor legate de ineficienţa şi rigiditatea procedurilor
administrative, el notează totuşi disfuncţionalităţile la nivel politic care ar putea
conduce la o excesivă birocratizare a sistemului social. Mentalitatea pe care o
încurajează o astfel de situaţie nu ar fi alta decât deresponsabilizarea în grad
înalt a noilor generaţii care vor manifesta tendinţa de a se descărca de

35
răspundere pe seama superiorilor ierarhici. S-ar produce astfel o diminuare
progresivă a ariei de recrutare a liderilor politici a căror caracteristică ar trebui
să fie capacitatea de a gestiona responsabil propriile decizii.
Teoria birocrartizării a cunoscut şi o dezvoltare post-weberiană K.
Mannheim în lucrarea „Ideologie şi utopie” a acordat între altele şi o atenţie
deosebită chestiunii conservatorismului birocratic, care într-o epocă de
raţionalizare intensă, transformă orice problemă politică într-o simplă chestiune
administrativă, ceea ce face ca să apară un refuz miop din partea funcţionarilor
al oricăror tendinţe de schimbare socială. Această viziune, excesiv de negativă
avea ca sursă experienţa biografică a autorului, confruntat în anii ‘20-’30 ai
veacului al XX-lea cu birocraţia germană a Republicii de la Weimar. Ajuns la
începutului celui de al doilea război mondial în Anglia, el îşi revizuieşte poziţiile
sesizând că birocraţia britanică nu era o entitate monolitică şi insensibilă la
presiuni sociale, ci o instituţie ce depăşise vechile prejudecăţi structurale, fiind
în măsură să se adapteze cerinţelor epocii, să planifice viaţa socio-economică a
ţării pentru a pune bazele unui stat al bunăstării. În SUA modelul weberian a
suscitat interes în special în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut, J. Burnham,
autorul lucrării „Revoluţia managerială” a evidenţiat mai ales faptul că
specializarea crescândă a categoriilor profesionale reprezentate de manageri şi
lucrători în cadrul diferitelor oficii va face inevitabilă o redimensionare a
raporturilor între sectorul public şi cel privat. Viitorul societăţii va fi marcat de
emergenţa unei elite tehnocratice, omogenizată şi solidarizată de interese
comune, care va avea o mobilitate pronunţată în plan vertical ajungând să
înrâurească în mod determinant deciziile puterii politice.
O problemă importantă abordată în sociologia americană
de orientare structural-funcţionalistă a fost cea a raportului
(conflictului) între autoritate şi competenţă şi autoritate în
interiorul structurilor birocratice, astfel încât funcţionarii vor
oscila în subordonarea lor ierarhică între cei care sunt
competenţi şi cei care deţin autoritatea administrativă directă.
A. Gouldner, unul dintre exponenţii radicalismului sociologic din SUA,
reluând problema acestui raport conflictual între autoritate şi competenţă, a
sesizat apariţia a trei tipuri de aşteptări în conformarea la normele birocratice: 1)
aşteptarea punitivă, ca urmare a faptului că regulile sunt suportate ca o
imixtiune a unui grup exterior şi receptate de o manieră constrângătoare; 2)
aşteptarea reprezentativă, în cazul celor pentru care normele sunt acceptate ca
necesare şi utile interesului comun; 3) aşteptarea indiferentă sau
pseudobirocratuică în cazul celor pentru care normele nu sunt considerate
serioase şi demne de interes de către membrii organizaţiei.
O contribuţie însemnată la dezvoltarea sociologiei birocraţiei a adus P.
Blau care a valorizat în mod semnificativ importanţa relaţiilor umane în
funcţionarea mecanismului birocratic; el a pledat pentru participarea tuturor
membrilor la procesul decizional în cadrul organizaţiei şi a evidenţiat

36
posibilitatea ca o parte a funcţionarilor să interpreteze normele în raport cu
mutaţiile survenite într-o împrejurare sau alta.
Concentrarea puterii în organizaţiile de tip birocratic a fost atent
examinată la nivel microsociologic de sociologul francez M. Crozier în lucrarea
sa „Fenomenul birocratic”, care a demonstrat că normele şi regulamentele pot fi
utilizate în avantajul celor ce deţin poziţii privilegiate la niveluri discreţionare
maxime, ceea ce duce la o ruptură între vârful ierarhiei şi baza acesteia,
dezavantajate fiind acele sectoare în care nu este necesară înalta competenţă
tehnologică. Această situaţie poate fi depăşită recurgându-se la procedee de
elasticizare a structurilor şi accentuare a imparţialităţii controlului
subordonaţilor, limitându-se arbitrariul superiorilor ierarhici. Interesant este şi
punctul de vedere al sociologului american S. N. Eisenstadt care a surprins
tendinţa birocraţiei de a exercita presiuni asupra grupurilor sociale pentru
controlarea fluxurilor resurselor, ceea ce ar contribui la o birocratizare a
structurilor puterii politice.

VI. SOCIALIZAREA

Termenul de socializare desemnează procesul prin care un


nou membru al unui grup social îşi însuşeşte valorile, normele,
aşteptările şi comportamentele ce vor fi împărtăşite cu ceilalţi
în cadrul vieţi a de grup. Procesul de socializare se întinde
practic pe parcursul întregii vieţii unui individ. Învăţarea nu se
încheie niciodată cu absolvirea unei şcoli şi nici nu este limitată
doar la perioada copilăriei ori adolescenţei.
Pentru înţelegerea esenţei procesului de socializare sunt

37
necesare mai multe contextualizări. Socializarea poate fi
raportată la perioada învăţării într-o primă etapă biografică: 1)
prin „referire la altul”, la agenţii socializării – părinţi,
educatoare, învăţători; 2) prin „referire orizontală”, la grupul
celor de aceeaşi vârstă, clasa socială de apartenenţă, status
sexual etc; 3) prin „referire cronologică şi longitudinală” cu
trimitere spre viitor, când socializarea produsă într-o anumită
perioadă îşi va fi arătat roadele.
Socializarea anticipează cumva comportamentul ulterior al
unui individ, funcţiile şi rolurile pe care le va îndeplini în grup.
Inserţia socială a unui individ este pregătită, pe baza unor
acumulări de cunoştinţe şi îmbogăţirii experienţei de viaţă; sunt
însuşite, într-o măsură ce variază de la o persoană la alta,
acele valori şi aşteptări care fac trimitere la viitoarele roluri de
îndeplinit ca adult.
În definirea noţiunii de socializare un inevitabil punct de
plecare îl reprezintă rezolvarea tensiunii dihotonice între natură
şi cultură. Unii teoreticieni consideră că omul trebuie privit ca
fiind o entitate disponibilă pentru socializare, dar care este
„tabula rasa” iniţial, pentru a deveni, pe parcurs maleabil,
influenţabil la acţiunea concertată sau disparată a unor agenţi
de socializare şi factori ambianţi – familia, prietenii de aceeaşi
vârstă, şcoala, mass media, diferitele grupuri sociale.
La naştere omul nu este automat o fiinţă socială.
Manifestările sale vitale se datoresc unor combinaţii de
impulsuri nervoase şi instincte de supravieţuire şi nu conştiinţei
în măsură să manipuleze o formă primitivă chiar de limbaj. De-a
lungul unor încercări şi erori, printr-o serie secvenţială de
schimbări, omul devine o fiinţă socială. Care sunt acei factori
care determină efectiv dezvoltarea personalităţii umane
rămâne o problemă deschisă; nu există, până în prezent,
instrumente valide de cercetare care să permită măsurarea
influenţei şi aportul fiecăruia dintre aceşti factori la modelarea
omului, respectiv nu există argumente solide pentru un
algoritm de „socializare ştiinţifică” standardizată şi infailibilă.
În opoziţie cu această viziune care supralicitează
importanţa factorilor aşa-zis „culturali” sau „social-ambientali”,
diverşi autori în domeniu pun accent pe ceea ce s-ar chema
„natura umană”, caracteristicile genetice ale individului având
rol preeminent pe parcursul procesului de socializare. Analizând
sumar cele două viziuni putem spune că modul social de a fi al
individului uman este preformat încă de la naştere şi este

38
independent de experienţa la care este expus în contact cu
ambientul socio-cultural. Lucru dovedit de o serie întreagă de
cercetări ştriinţifice în domeniul biologiei, biochimiei, biofizicii,
geneticii, embriologiei etc. Unele cercetări tind chiar să pună în
evidenţă condiţionarea socială a factorilor interni, genetici. S-a
dovedit ştiinţific faptul că stimulii hormonali sunt influenţaţi de
experienţa socială, de factorii sociali şi că anumite
comportamente apar doar atunci când succesive acumulări
cantitative fac loc unor prefaceri de ordin calitativ, chiar şi la
nivelul instinctului de supravieţuire. Pe de altă, parte
conceperea dezvoltării individului doar în termeni
cvasimecanici, de răspuns reflex la stimulii externi, chiar dacă
poate fi corectă până la un punct, în raport cu anumite aspecte
comportamentale, nu explică specificul procesului de creştere şi
schimbare socială.
Freud, în fundamentarea teoriei psihanalitice, lua în
considerare atât factorii înnăscuţi, cât şi pe cei ambientali.
Experienţa primilor ani de viaţă condiţionează comportamentul
viitor, adult; atunci când nu neagă explicit posibilitatea unei
socializări sau resocializări la o vârstă matură. Freud nu-şi
ascunde rezervele pledând într-un fel pentru o anume
inflexibilitate a naturii umane, chiar dacă prin terapie
psihanalitică unele manifestări nevrotice, angoase, refulări pot
fi atenuate sau vindecate. Indiferent de conţinutul procesului de
socializare, internalizarea culturii unei societăţi, în cadrul căreia
ne-am născut şi trăim, se realizează prin interacţiuni simbolice,
prin abilităţi de comunicare cu ceilalţi, aşa cum consideră
Parsons; sau prin presiunea conformismului social, cum aprecia
Durkheim. Dar problema care rămâne este modul de
internalizare a seturilor de valori, norme, simboluri,
comportamente, mai direct spus, modul în care mecanismele
de învăţare funcţionează la scară individuală şi socială.
Teoria „întăririi” sociale a acţiunii stimulilor în procesul
socializării, teorie avansată de Thorndike, Guthri, Hall şi Skinner
pleacă de la studiile experimentale ale psihologului rus Pavlov.
Stimulul este un element ambiental contingent care sugerează,
evocă şi întăreşte comportamentul individual. Există două
categorii de stimuli: discriminanţi şi întăritori.
Primii privesc conţinutul răspunsului, indică probabilitatea
ca răspunsul să fie conform unui „program”, o reacţie iniţiată în
concordanţă cu stimulul. Stimulii întăritori sunt reprezentaţi de
anumite evenimente recurente care fac posibil un răspuns ce

39
succede sau precede, sunt pozitivi când accentuează forţa
răspunsului sau negativi când o diminuează.
Acceptând această poziţie teoretică, procesul de
socializare apare ca un produs de întăriri secvenţiale pe care
individul le-a primit sau le primeşte în situaţii particulare.
Subiectul uman este văzut ca un organism pasiv sub controlul
unui agent de socializare care distribuie recompense şi
pedepse, în vreme ce ignoră acei factori interesaţi în procesele
de maturizare şi care nu cad sub controlul forţelor ce
acţionează din exterior; s-a demonstrat de asemenea că
efectele gratificante sau inhibitorii ale expresiilor de aprobare
sau dezaprobare variază în raport cu sexul, vârsta, clasa
socială, grupul de apartenenţă, pentru care, potrivit teoriei
întăririi stimulilor, ar trebui să opereze în mod uniform şi
constant. Teoria imitaţiei sau identificării pretinde că indivizii
învaţă unii de la alţii prin intermediul observaţiei şi că
experienţa directă a întăririi nu este relevantă pentru
modificarea comportamentului uman.
În special în perioada copilăriei, indivizii vor adopta ca
modele de comportament persoanele care se bucură cel mai
mult de afecţiunea lor (Sears). O altă ipoteză avansată are în
vedere faptul că un comportament se modelează după cel al
indivizilor ce ocupă poziţii care sunt asociate recompenselor
dorite (Whiting). Procesul de imitaţie se produce în două
modalităţi, potrivit „modelului personal” şi „modelului
poziţional”. În cazul primului, imitaţia are în vedere atributele
persoanei admirate, în cel de-al doilea caz, imitaţia are în
vedere atributele inerente poziţiei sociale definite de sex,
vârstă, profesie etc. Identificarea cu un model personal este
funcţie a familiarizării cu modelul însuşi, este vorba de puterea
directă a modelului asupra individului. Identificarea cu modelul
poziţiei sociale este funcţie a percepţiei din partea subiectului a
poziţiei modelului în sistemul social. Cele două tipuri de imitaţie
se bazează pe două tipuri de putere: 1) puterea unei ameninţări
personale, în cazul imitaţiei personale; 2) puterea provenind din
controlul resurselor sociale apreciate, în cazul imitaţiei unui
model de poziţie.
Teoria dezvoltării cognitive pleacă de la premisa că
individul creează valori care au funcţia de a reprezenta
realitatea, el fiind în măsură să articuleze şi să asambleze
aceste simboluri, şi astfel să perceapă evenimentele lumii
exterioare în mod subiectiv şi dependent de câmpul relaţiilor şi

40
interacţiunilor între simbolurile pe care le produce.
Reprezentarea cognitivă este relativ limitată şi focalizată pe un
aspect al realităţii, imediat perceptibil. Pe măsura dezvoltării
individului, reprezentarea cognitivă se separă progresiv de
ambient şi tinde să devină neutră, codificată, reflectând astfel
însuşirea unor norme culturale şi a simbolurilor necesare
comunicării cu ceilalţi. Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii
sunt psihologii K. Lewin şi J. Piaget. Potrivit teoriei dezvoltării
cognitive, subiectul înscris în procesul de socializare nu este
pasiv, un simplu receptacol de stimuli, ci în interacţiune cu
ambientul său. Noile experienţe, mesajele recepţionate sunt
asimilate într-o structură cognitivă existentă, ce face posibilă”
acomodarea la cerinţele mediului. Structura cognitivă suferă un
permanent proces de reorganizare. Dacă antropologia culturală
integrează problema socializării într-o perspectivă mai amplă, a
culturii care determină limitele experienţelor socializante,
modelele culturale prevalente transmiţându-se din generaţie, în
psihanaliza freudiană socializarea este tratată în termeni de
„domesticire” şi „canalizare” a instinctelor şi pulsiunilor
înnăscute ale omului, ce pot avea un potenţial distructiv asupra
vieţii sociale. Aici se relevă importanţa factorilor „civilizării” de
care vorbea sociologul german N. Elias.
Pentru Freud, organizarea socială reclamă ca instinctul
sexual să fie sublimat, permiţând formarea grupurilor umane şi
apariţia de relaţii şi sentimente interumane eliberate de
agresivitate. Din punct de vedere sociologic, socializarea este
un proces prin care aşteptările şi comportamentele indivizilor
trebuie să fie conforme cu normele sociale. Finalitatea
socializării se suprapune conformităţii sociale. Dacă se cunosc
normele şi sancţiunile impuse de o structură socială se pot
anticipa comportamentele indivizilor fără a se acorda o atenţie
specială detaliilor ce ţin de procesul învăţării. Altfel spus,
socializarea este o operaţie normală la nivelul sistemului social
pentru a fi evitate comportamentele deviante şi pentru ca
acesta să-şi menţină configuraţia şi coeziunea. Menţinerea
sistemului social se realizează printr-o recrutare şi selecţie
socială adecvate. prin definirea normelor şi sancţiunilor, a
rolurilor pe care membrii grupului le au de îndeplinit.
Studiile sociologice întreprinse de Parsons şi colaboratorii
săi au scos în relief o distincţie între socializarea primară – care
se înfăptuieşte în primii ani de viaţă şi în care se constituie
structura de bază a sistemului personalităţii fiecăruia – şi

41
socializarea secundară – care constă într-o orientare şi o
specializare în vederea asimilării rolurilor pe care individul le va
îndeplini succesiv, pe parcursul vieţii.
Agenţii de socializare sunt elementele responsabile cu
transmiterea normelor, valorilor şi modelelor de comportament
care acţionează asupra indivizilor astfel încât aceştia din urmă
să se conformeze exigenţelor ce funcţionează la nivelul
grupurilor sociale. Aceşti agenţi de socializare acţionează
fiecare în parte dar şi în concordanţă unii cu alţii.
Primul în ordine temporală şi nu numai între agenţii de
socializare se numără familia, care ocupă o poziţie privilegiată
în structurarea personalităţii individului. În primii ani de viaţă
individul este complet dependent de familie, dar şi mai târziu, la
maturitate influenţa părinţilor este substanţială. Maslow, în
piramida trebuinţelor, stabilea patru nevoi fundamentale: 1)
fizice, ţinând de asigurarea hranei, îmbrăcămintei, protecţiei
etc.; 2) sociale, afecţiune, înţelegere de către ceilalţi; 3)
stimă” de sine, care vizează construirea unei identităţii
proprii; 4) autorealizare referitoare la valorificarea
potenţialităţilor. Mare parte dintre aceste nevoi sunt satisfăcute
în familie, dar procesul de socializare solicită şi acţiunea altor
agenţi, de exemplu şcoala. Rolul instituţional al şcolii tinde să
se substituie în anumite privinţe familiei, dar menirea ei
fundamentală pentru individ este de a stabiliza într-o mai mare
măsură dezvoltarea cognitivă şi achiziţia de informaţii cu privire
la normele şi valorile comunităţii şi adjudecarea unor
comportamente sociale care să fie acceptate de către
comunitate. Pe această cale individul devine apt de a participa,
mai mult sau mai puţin conştient şi profitabil, la interacţiunea
socială.
Şcoala consolidează acţiunea exercitată de alte instituţii
ale comunităţii prin instruire, ceremoniale şi experimentarea
unor practici participative care ulterior se vor desfăşura în
însuşi câmpul relaţiilor sociale.
Un alt agent de socializare, cu incontestabilă relevanţă,
este grupul de prieteni. J. Piaget a demonstrat că mai cu seamă
copiii ajung la un înalt nivel de „conştientizare morală”,
dovedind o propensiune spre adoptarea unor poziţii de
cooperare sau de autonomie cu cei de aceeaşi vârstă şi având
acelaşi status. În cadrul acestui grup ei descoperă respectul şi
solidaritatea, sentimentul dreptăţii şipropensiunea spre
reciprocitate în raport cu ceilalţi, de aceeaşi etate şi status, nu

42
însă în raport cu grupul de adulţi. G. H. Mead sublinia faptul că
în grupul de afinităţi cu cei de aceeaşi vârstă apare necesitatea
internalizării sistemelor de valori şi norme comunitare dar şi ale
subculturii căreia tinerii îi aparţin. Socializarea în grupul celor
de aceeaşi vârstă este un complement indispensabil al
socializării în familie. Dacă în familie prevalează orientarea
particularizantă, în grupurile sociale, în special în cele
profesionale, predomină orientarea universalizantă şi cu
finalitate conştientizată.
Un alt agent de socializare, extrem de expansiv, în
ultimele decenii se dovedeşte a fi mass media care exercită o
funcţie de întărire a aşteptărilor preexistente la nivelul
indivizilor. În cazul copiilor şi tinerilor influenţa sistemului mass
media este covârşitoare şi cu efecte adeseori negative prin
modelele superficiale şi contaminante (formele facile de succes
social, violenţă, pornografie etc.) pe care le oferă.
Alţi agenţi de socializare cu influenţă notabilă şi
diferenţiată sunt Biserica, asociaţiile voluntare, partidele
politice, sindicatele.
Un aspect important al procesului de socializare priveşte
acumularea de cunoştinţe şi internalizarea de norme şi orientări
activale referitoare la sistemul politic.
Socializarea politică, respectiv transmiterea la nivel
individual a conţinuturilor culturii politice a societăţii, a
informaţiilor privind structurile, instituţiile, funcţiile şi procesele
politice, a unor aşteptări şi valorizări ale acestora pe baza
cărora se produc opţiuni şi se manifestă anumite preferinţe
politice, este parte şi faţetă a socializării de ansamblu a
indivizilor. Avem de-a face aici, atât cu o socializare incidentală,
nesistematică datorată şi familiei şi mediului apropiat dar şi cu
o socializare deliberată, sistematică, de o educaţie civică, cum
se întâmplă în regimurile democratice sau de o îndoctinare
politică, strict controlată, aşa cum se întâmplă în regiunile
nedemocratice de tip totalitar.

43
VII. INTERACŢUNEA SOCIALĂ ŞI REŢELE SOCIALE

Interacţiunea socială este procesul prin care indivizii şi/sau


grupurile se influenţează reciproc printr-un transfer permanent
de idei, sentimente, reacţii. Interacţiunea este însăşi substanţa
vieţii sociale. Interacţiunea este condiţiafundamentala pentru
dezvoltarea psihică a individului, pentru socializarea sa şi
învăţarea de către acesta a rolurilor sociale. Interacţiunea este
forţa internă a acţiunii colective văzută din perspectiva celor ce
participă la viaţa de grup sau activitatea unei organizaţii.
Eubank a identificat două mari tipuri de interacţiune: 1) cea
care conduce la opoziţie (conflict, competiţie; 2) cea care
conduce la acord (combinaţie, fuziune); aceasta din urmă îşi
întemeiază efectele pe un grad de continuitate, de egalitate şi
asemănare între protagonştii procesului ce asigură stabilitatea
grupului în ansamblul său. Interacţiunea are loc când o entitate
ce acţionează, generează un stimul de acţiune răspuns din
partea altei entităţi. Putem spune că oamenii nu acţionează
doar în prezenţa altora, contextul având un rol stimulativ, difuz
şi imponderabil asupra lor, ci acţionează în comun cu ceilalţi.
Avem de-a face cu o co-acţiune, subiecţii acesteia influenţând şi
fiind influenţaţi la rândul lor de către cei cu care sunt implicaţi
prin similaritate între relaţie ce poate fi definită ca biunivocă.
Interacţiunea se păstrează atunci când ambii participanţi
(dacă este vorba de o diadă acţională) obţin efecte dezirabile,
satisfacţii, un grad sporit de securitate personală, având fiecare
responsabilitatea desfăşurării relaţiei. Există însă situaţii de
criză, comportând riscuri, când unii dintre protagonişti se
derobează de răspundere, se eschivează de la acţiune,
suspendând sau anulând interacţiunea.
Prin intermediul interacţiunii ambele părţi învaţă sau
împărtăşesc stiluri fundamentale de reacţie una faţa de
cealaltă.
La începutul unei relaţii, fiecare participant îşi relevă
diferitele faţete ale personalităţii sale, observă cum
reacţionează ceilalţi la toate aceste aspecte şi, concomitent,
valorizează trăsăturile personalităţii celorlalţi. Dacă există probe

44
gratificante, reciproc convenabile, interacţiunea continuă; dacă
nu ea se întrerupe. O interacţiune este gratificantă dacă
participanţii primesc „recompense” superioare „preţului” plătit
prin investiţia de afectivitate şi încredere în partenerii cu care
au de-a face (exemplul tipic: o asociaţie regrupând prieteni). O
interacţiune negratificantă poate deveni conflictuală. O astfel
de situaţie apare atunci când se manifestă dorinţi egoiste de
satisfacere doar a propriilor interese (potrivit expresiei latineşti
„homo homini lupus”). Alte situaţii conflictuale la nivelul
interacţiunii sociale îşi au sursa în poziţii divergente de clasă de
apartenenţă a indivizilor, în disimetria raporturilor de putere,
sau apar din poziţii divergente datorate rolurilor pe care indivizii
le ocupă în grup.
Interacţiunea reciprocă a persoanelor este cea care le
leagă pe acestea într-un sistem social coerent şi articulat, în
sensul că activitatea lor devine interdependentă, orice acţiune
stimulează o reacţiune ce moderează sau modulează acţiunea
iniţială, rezultanta fiind o co-acţiune pe parcursul căreia
protagoniştii devin parteneri şi-şi ajustează permanent poziţiile
şi aşteptările.
Studiile asupra interacţiunii sociale examinează cu
precădere comportamentele umane în contexte de grup, la
scară microsociologică. De ce? Pentru că doar comportamentul,
într-o situaţie dată, dă măsura unei intenţii materializate prin
acţiune şi evidenţiază modul în care efectele propriei acţiuni,
ale reacţiei celorlalţi se răsfrâng asupra sa.
Interacţiunea constituie un proces circular; ea nu se
produce doar între doi indivizi ci şi între individ şi grup sau între
două ori mai multe grupuri. Această constatare implică
determinarea unităţii de acţiune şi elaborarea unui cadru de
referinţă care să permită identificarea şi clasificarea conexiunea
unei acţiuni cu celelalte.
În lucrarea sa „Analiza procesului de interacţiune” (1953)
R. Bales, plecând de la aserţiunile lui T. Parsons şi de la o sumă
de observaţii empirice pe baza unor experimente, consideră că
atenţia cercetătorilor trebuie să se concentreze pe actiune – ce
cuprinde de fapt interacţiunea – şi pe situaţia în care se
desfăşoară acţiunea, indiferent că se are în vedere
personalitatea, sistemul social sau cultura. De fapt Bales reia
într-un fel ideea lui Thomas (1931) potrivit căreia în orice
interacţiune simbolică se consumă un act de atribuire de sens
în context social, ceea ce el numea definirea situaţiei. El a

45
subliniat că sensurile pe care oamenii le atribuie lumii din jur îi
determină să acţioneze în anumite feluri. Atribuie diferite
sensuri aspectelor mediului lor de viaţă pentru ca apoi să
acţioneze asupra acestor aspecte în lumina sensurilor atribuite.
Thomas făcea următoarea constatare: „dacă oamenii definesc
situaţiile ca fiind reale, acestea sunt reale prin consecinţele lor”
(de exemplu: o persoană paranoică obsedată de convingerea
că este ţinta unei conspiraţii va acţiona automat de o manieră
defensivă).
De modul în care oamenii definesc situaţiile care-i privesc
depinde maniera în care vor interacţiona unii cu ceilalţi.
Adecvarea reciprocă a comportamentelor lor va urma anumite
obiective, linii de acţiune pe care ei şi le impun interacţionând.
Interacţiunea presupune nu mai puţin reajustarea strategiei
mutual convenite şi acceptate pentru atingerea obiectivelor
prin încercări şi erori.
O perspectivă incitantă care s-a bucurat de interes
deosebit în comunitatea intelectuală sociologică este cea
propusă de E. Goffman (1959). Ea a fost denumită, prin
similitudine cu lumea teatrului şi spectacolului, ca fiind o
abordare dramaturgică.
Indivizii joacă roluri diferite în situaţii diferite. Conceptul
central de rol social trimite la ideea de dramă. Totul se
desfăşoară ca şi cum ar fi o punere în scenă. Există un
spectacol pentru public şi culise. Publicul ia cunoştinţă doar de
ce vede pe scenă nu şi de ceea ce se petrece în culise.
Elementul cel mai important pentru interacţiunea socială este
organizarea imaginii. O persoană adoptă o identitate sau
conferă altora anumite identităţi, pe această cale influenţând
rezultatul interacţiunii sociale. Eul se prezintă celorlalţi într-o
anumită ipostază, într-o anumită lumină şi încearcă să câştige
acceptarea sa de către ceilalţi sau acordul acestora pentru un
gen de acţiune. Prezentarean unor identităţi diferite în situaţii
diferite nu este expresia unei lipse de onestitate, dacă indivizii
cred în identitatea pe care şi-o asumă, o prezintă celorlalţi iar
aceştia, la rândul lor, o acceptă.
Aşa cum remarca Goodman, abordarea dramaturgică este
o tentativă de a concilia punctul de vedere structural al
interacţiunii sociale, cu abordarea mai flexibilă a interacţiunii
simbolice. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa
socială ordonată şi predictibilă, oamenii sunt capabili să
improvizeze în situaţii noi şi neobişnuite. De aceea viaţa socială

46
este un amestec de ordine predictibilă şi inovaţie flexibilă. O
altă perspectivă fructuoasă în privinţa interacţiunii sociale
propune etnometodologia – un curent în sociologia americană
care se axează pe modalităţile cu care oamenii se străduiesc să
înţeleagă realitatea socială pe baza ipotezelor fundamentale
graţie cărora ei înşişi îşi reglează comportamentul într-o situaţie
dată. Interacţiunea socială este posibilă pentru că modul de a
reacţiona al oamenilor nu este aleatoriu, haotic ci previzibil,
calchiindu-se pe anumite aşteptări de la aceştia (de exemplu:
pietonii se aşteaptă ca şoferii să se oprească la culoarea roşie
a semaforului).
În cazul în care aşteptările normale sunt contrazise sau
violate interacţiunea socială realizată trădează existenţa unui
alt ansamblu de reguli ce o guvernează şi care doar astfel se
devoalează.
Alte perspectiva asupra interacţiunii sociale se datorează
aplicării analizei cost-beneficiu în câmpul relaţiilor interumane,
schimbul social, ceea ce fiecare dă şi ceea ce primeşte în cazul
unei interacţiuni reprezentând conceptul-cheie şi miza
înţelegerii raţiunilor pentru care indivizii intră în contact,
cooperează sau se contrapun unii altora.
Tot în aceeaşi ordine de idei, Homans a avansat în 1961
conceptul de „justiţie distributivă” potrivit căruia oamenii se
aşteaptă să primească beneficii de pe urma interacţiunii
sociale, beneficii proporţionale cu costurile implicate de o astfel
de situaţie. P. Blau, în 1964, aducea completarea că oamenii au
relaţiile pe care le merită. Dacă indivizii vor să menţină o relaţie
specială, urmărind anumite beneficii, ei trebuie să fie în
măsură să ofere partenerilor lor de interacţiune ceva
echivalent. Este o altă formulare pentru ceea ce vrea să
însemne reciprocitatea în schimbul social, normele sociale
cerând ca beneficiul să fie bazat pe o valoare similară, un preţ
ce trebuie plătit socialmente vorbind. Altminteri, interacţiunea
este invalidă. Nici o interacţiune nu se produce la întâmplare.
Întrucât indivizii deţin statusuri diferite şi multiple şi ocupă
roluri ce conferă relaţiilor interumane anumite semnificaţii,
generatoare la rândul lor de consecinţe ce înrăuresc percepţiile
şi autopercepţiile respectivelor statusuri şi roluri, relaţiile ca
atare dobândesc consistenţă şi configuraţii stabile ce se
dezvoltă independent de interesele imediate ale
protagoniştilor interacţiunii. Interacţiunea este un stabilizator al
relaţiilor sociale dar şi un multiplicator al acestora. Noile relaţii

47
sociale se ţes şi intreţes între ele. O astfel de textură de relaţii
sociale ale unei persoane la nivelul grupului sau în afara lui
poartă numele de reţea socială. Reţelele sociale sunt
constituite dintr-o multitudine de relaţii având intensităţi şi
extensii diferite. Unele relaţii sunt mai strânse, altele – mai
laxe; unele relaţii sunt profunde, altele – mai superficiale; unele
relaţii sunt mai intime, mai personalizate, altele – mai distante,
mai impersonale; unele relaţii sunt trainice în timp, altele sunt
mai efemere, sporadice.
În sociologia contemporană, studiile consacrate relaţiilor
sociale configurate în reţele au cunoscut o proliferare
spectaculoasă. Ele au la bază postulatul că modelele
structurale ale relaţiilor sunt mai importante decât
caracteristicile personale, socio-demografice ale indivizilor
implicaţi. Atunci când, la nivelul unei comunităţi, reţelele sociale
sunt independente, fragmentare şi nu comunică între ele,
organizarea şi valorificarea resurselor respectivei comunităţi au
de suferit. Pe de altă parte, odată constituite, reţelele au
tendinţa de a prescrie roluri sociale, de a impune standarde
acţionale, având preeminenţă asupra indivizilor, poziţia în reţea
fiind precumpănitoare în raport cu alte calităţi şi atribuţii,
neomologate pe parcursul funcţionării reţelei respective.
Există o serie de caracteristici definitorii ale reţelelor.
Goodman consideră că acestea ar fi, în principal, în număr de
trei.
1) Densitatea unei reţele este dată de procentajul
legăturilor posibile ce ar putea fi create între membrii
efectivi ai reţelei. Sentimentul de comuniune şi
intensitatea trăirii apartenenţei de grup depind de
gradul în care indivizii sunt implicaţi şi integraţi în reţele
, în care legăturile cu alţii sunt intense şi consistente.
2) Accesibilitatea – vizează numărul de legături între
grupuri de doi indivizi dintr-o reţea. Cu cât densitatea
este mai mare, cu atât mai mare este accesibilitatea,
întrucât într-o reţea cu densitate mai mare există mai
multe legături pentru fiecare individ decât într-o reţea
cu mică densitate.
3) Sfera de cuprindere a reţelei este dată de numărul de
contacte directe pe care fiecare individ le are în cadrul
unei anumite reţele. Cu cât o reţea este mai densă, cu
atât mai mare este probabilitatea ca un individ să aibă o
sferă mai largă de relaţii.

48
Indivizii importanţi din punct de vedere social sunt cei cu
un câmp extins de relaţii.
Reţelele sociale reprezintă însăşi cheia înţelegerii
diferitelor aspecte ale funcţionării mecanismelor vieţii sociale.
Granvetter, în 1973, a oferit elemente preţioase cu privire la
„puterea” relaţiilor în reţele, aceasta depinzând de cantitatea
de timp, intensitatea efectivă, intimitatea (încrederea mutuală)
şi serviciile reciproce care caracterizează relaţia. Reţelele slabe
lasă oamenilor o mai mare libertate de acţiune decât relaţiile
puternice care exercită presiuni sociale mai pronunţate asupra
individului şi sunt mai restrictive. Reţelele sunt structuri sociale
complexe care servesc ca verigă de legătură între micro şi
macroniveluri de analiză. Interacţiunea funcţionând la scară
microsociologică poate furniza modele de difuziune, mobilitate
socială şi organizare politică şi coeziune la scară
macrosociologică, care se pot ulterior răsfrânge asupra
funcţionării grupurilor mici.

49
50
VIII. CONTROLUL SOCIAL

Ordinea, echilibrul social spre deosebire de ceea ce se


întâmplă în regimul animal se realizează prin raţionalitate şi
controlul exercitat asupra condiţiilor geografice, constituţiei
biologice şi manifestării instinctelor naturale. Indivizii umani
sunt actori liberi în relaţiile pe care ei le dezvoltă de-a lungul
existenţei lor sociale, dar libertatea de care dispun nu este
absolută şi nici aflată sub zodia arbitrariului. Există
condiţionări datorate forţelor şi proceselor fizice din natură,
factorilor psihologici interni şi externi, circumstanţelor spaţio-
temporale şi contextelor socio-culturale în care acţiunile
indivizilor şi grupurilor se înscriu.
Controlul social priveşte nemijlocit problema ordinii
sociale, se referă la condiţiile ce marchează regularitatea şi
previzibilitatea conduitei umane, la menţinerea echilibrului
elementelor constitutive ale societăţii.
Pentru Roncek şi Warre controlul social poate fi echivalat
cu „toate procesele de mediere prin care societatea şi grupurile
ce o compun influenţează conduita membrilor lor în
conformitate cu normele colective”. Este vorba de modul în
care societatea şi mecanismele sociale funcţionează pentru
reglarea, direcţionarea, adaptarea, şi organizarea conduitei
sociale a indivizilor şi grupurilor. Studierea acestor mecanisme
şi forme de determinare a comportamentelor individuale în
raport cu exigenţele convieţuirii sociale furnizează indicii
revelatoare despre orientarea dezirabilă, în raport cu criterii de
oportunitate, a acţiunilor indivizilor în context social, prin
intermediul unor procese, tehnici, programe şi aparate
instituţionale adecvate (sugestie, instruire, persuasiune,
educaţie).
Societatea prescrie şi restricţionează, frânează sau
obstaculează pe de altă parte conduitele indezirabile din punct
de vedere social. Această limitare în plan comportamental a
indivizilor se înfăptuieşte prin activarea unor funcţii ale
sistemului social – manifeste şi latente – ce impun preeminenţa
şi dominaţia normelor graţie cărora viaţa colectivă devine
posibilă. Accentul cade deci nu atât pe mecanismele controlului
social ci pe funcţiile pe care acesta din urmă trebuie să le
onoreze în confruntarea cu indivizii ce fac obiectul controlului în
cadrul grupului. Dealtfel prima definiţie dată controlului social

51
de către E.A. Ross, un sociolog american de la începutul
secolului al XX-lea, are în vedere acest caracter de „dominaţia
socială”, având de îndeplinit o funcţie precisă la scara
sistemului social. Acestei viziuni i se alătură o întreagă pleiadă
de sociologi şi psihologi americani: Burgess, Homans, Mead,
Parsons.
Un alt curent sociologic, reprezentat de K. H. Wolff
accentuează asupra faptului că mecanismele controlului social,
ale limitărilor şi condiţionărilor impuse indivizilor sunt de natură
socială, influenţând acţiunile acestora: utilizarea sancţiunilor,
procesul de socializare, internalizarea, manipularea
simbolurilor. Forme extreme ale controlului social sunt prezente
în toate regimurile dictatoriale, unde, paradoxal, funcţiile
sociale ale controlului sunt reduse până la dispariţie fiind
transferate instanţelor politice, structurilor de îndoctrinare şi
încadrare strictă a indivizilor, controlate de partidul mic şi statul
totalitar.
Pentru a fi validă, o teorie a controlului social trebuie
formulată în raport cu o stare de echilibre a unui sistem sau
subsistem. Ea este pregătită şi devine posibilă datorită
modelelor normative instituţionalizate care sunt în măsură să
permită conformitatea sau devianţa socială, acestea din urmă
decurgând din modelele urmate şi împărtăşite.
În analiza pe care o face mecanismelor de control, T.
Parsons are ca element de referinţă procesul de socializare,
reductibil originar la tendinţele de conformare sau de devianţă
la care în mod conştient sau nu indivizii subscriu. Aspectele de
prevenire sau de anticipare ale mecanismelor de control social
constau, mai mult decât orice, în învăţarea a ceea ce nu trebuie
făcut şi în ceea ce trebuie făcut în sensul pozitiv al socializării.
Un prim aspect fundamental surprins de Parsons la acest
capitol este „susţinerea”, care furnizează într-o situaţie de
anxietate un fundament de siguranţă de sine, o reacţie
defensivă – ca răspuns la acţiunile distructive şi agresive ce vin
din exterior. Conservarea Eului prin intermediul unei relaţii de
solidarizare cu ceilalţi conduce la o minimizare a insecurităţii
(dragostea maternă resimţită de copil, ajutorul şi înţelegerea pe
care pacientul le primeşte din partea terapeutului). Dar
susţinerea nu este necondiţionată. Motivaţiile Eului sunt mai
mult sau mai puţin controlate pentru a se vedea în ce măsură
modelele normative sunt respectate sau nu. Permisivitatea faţă
de individ este riguros limitată. Există deci un echilibru între

52
ariile de permisivitate şi cele de restricţionare.
Aştepările nesatisfăcute ale Eului, datorită refuzurilor
arătate de ceilalţi, fantasmele, suspiciunile legate de posibila
ostilitate care ar putea să vină din exterior, autoreplierea şi
autoapărarea generează un simţ al restricţionării. Ostilitatea
generată de către Eu nu va fi modificată de către celălalt prin
refuzul acesteia ci prin supunerea şi dominarea Eului. Refuzul
transferului de ostilitate este un moment decisiv în procesul
controlului social; este ceea ce Parsons numeşte „limitarea
reciprocităţii”. Aceste trei elemente fundamentale ale
controlului social – susţinerea, permisivitatea şi limitarea
reciprocităţii reprezintă tot atâtea funcţii latente ale sistemului
social în care se înscriu indivizii.
Un alt punct de vedere demn de interes în teoria
controlului social aparţine sociologului francez G. Gurvitch. El
distinge între mijloacele, tipurile şi formele de control. Biserica,
familia, şcoala, asociaţiile, partidele şi sindicatele sunt mijloace
ale controlului social. Morala, dreptul, educaţia, cunoaşterea,
religia sunt definite ca tipuri de control social. În ceea ce
priveşte formele controlului social acestea variază independent
de tipuri, impunându-se luarea în considerare a rolului
stereotipurilor şi simbolurilor culturale. Pentru Gurvitch factorul
central al tuturor proceselor de integrare socială este controlul
social. Îl regăsim sub forma religiei şi magiei în societăţile
primitive şi extrem de diferenţiat în societăţile complexe,
moderne. Astfel, controlul social poate fi definit ca esenţa
tuturor modelelor şi simbolurilor sociale, a actelor prin
intermediul cărora acestea sunt cultivate şi aplicate şi cu
ajutorul cărora societatea globală, grupurile parţiale, membrii
lor depăşesc tensiunile, opoziţiile şi conflictele.
Sociologul american T. Bottomore distinge între tipurile de
control social, agenţii şi mijloacele ce permit aplicarea sa.
Tipurile principale sunt obiceiurile şi opinia publică, dreptul,
religia, morala, educaţia, cunoaşterea, ştiinţa, sistemul de
instruire şi sistemul politic, bisericile şi instituţiile religioase,
familia – unde se realizează socializarea iniţială a noilor
generaţii –, alte organizaţii specializate.
Din această perspectivă controlul social trebuie departajat
de sistemul de reglementare a comportamentului prin mijloace
de forţă. Deşi în viaţa socială sunt dificil de separat. În fapt
sancţiunea ultimă în drept este constrângerea fizică; opinia
publică poate să degenereze în violenţa mulţimii, sentimentul

53
religios în persecuţie religioasă şi arderea pe rug a ereticilor.
Constrângerea fizică, pentru a fi eficientă, are nevoie de a fi
justificată în termeni de valori unanim acceptate; este cazul
unei dictaturi militare în care grupul conducător, dincolo de
recursul la forţă, necesită, pentru a-şi păstra dominaţia,
utilizarea unor mijloace de persuasiune şi manipulare.
Modalitătile controlului social sunt următoarele:
1. Controlul conştient – înţeles ca atare de către indivizii
sau grupurile sociale care îl manipulează. Scopul său
este de a obţine de la indivizii controlaţi un anumit nivel
de conformitate. Se recurge la o gamă extinsă de
modalităţi de acţiune: publicitate, propagandă, legi
emanate din parlament, decizii ale tribunalelor, solicitări
ale organizaţiilor. Există forme de control bine
organizate ce folosesc tehnici moderne de publicitate
de care chiar persoanele controlate au cunoştinţă.
2. Controlul inconştient – manifestat la nivelul indivizilor
controlaţi; este mai curând o reacţie spontană la stimuli
ce provin de la persoanele din jur, în mod individual sau
colectiv, venind din trecut sau din prezent. Este un
control real, dar cauzal, fără intervenţia sau iniţiativa
sursei stimului ce evidenţiază o conduită complacentă.
O formă elementară este sugestia; alte manifestări –
reacţia gregară la anumiţi stimuli în psihologia
mulţimilor. Este de asemenea cazul folclorului,
obiceiurilor, tradiţiilor, convenţiilor, codurilor morale,
revelaţiilor etc.
3. Controlul personal – exercitat de persoane vii sau
moarte (cum ar fi marile figuri istorice, politice,
religioase), realizându-se în prezenţa lor sau operelor lor
vizualizate;
4. Controlul de grup – acţionând atât la nivelul grupurilor
primare cât şi secundare: religioase, politice,
academice, sportive, militare, profesionale, economice
etc.
5. Controlul situaţional – caracterizează anumite situaţii
sociale, reclamă uniformitate de conduită, în familie, în
grupul religios în politică, atunci când normele
convenţionale, contractuale, regulile de castă
funcţionează.
6. Controlul formal, neorganizat, neoficial şi
neinstituţional îmbracă diferite forme (imitarea adulţilor

54
de către copii, forme socio-culturale şi subinstituţionale,
structuri sociale consolidate în timp de tipul: legende,
mituri, dogme, parabole, proverbe, tradiţii, moravuri,
convenţii sociale, drept cutumiar etc.).
7. Controlul instituţional – ansamblul de consemne
sociale constituite şi organizate în timp pentru
menţinerea ordinii sociale şi funcţionarea fiecărui sector
al vieţii sociale, prin stabilirea de standarde fizice,
universale ale acţiunilor bazate pe considerente morale
imperative şi utile în vederea obţinerii unui consens
general. Aceste forme de control sunt realizabile cu
ajutorul instituţiilor, simbolurilor şi funcţiilor. Este vorba
de instituţiile familiale, matrimoniale, pedagogice,
economice, etico-religioase, politice. Statul este
suprema organizare instituţională în sfera civilă,
stabileşte legi constituţionale şi produce reglementări
juridice, dispunând totodată de organele şi de forţa
necesară pentru a le aplica.
Controlul social se exercită fie de o manireă
cvasiimperceptibilă, fără vreo presiune fizică sau psihică,
limitându-se la aluzii, sugestii, simbolizări, gesturi, vorbe, fie
uzând de forţă de presiuni fizice şi psihice mergând până la
ameninţarea cu moartea. Între cele două extreme există o
întreagă gamă de mijloace de control combinate: sugestii,
aluzii, exemple, comenzi, încurajări, sloganuri, sfaturi,
promisiuni care, la un anumit nivel, se pot transforma în
artefacte simbolice pentru a suscita emoţii, sentimente
(precum în cazul expresiilor artistice, simbolurilor religioase,
cărţilor). La un nivel mult superior, controlul social uzează de
abstracţii ce se manifestă prin credinţe sociale, convenţii,
principii, stereotipuri, idealuri, interese, interese sublimate ale
puterii grupurilor; alteori se recurge la forme intenţionale, nu
neapărat organizate, de persuasiune. incitare, promisiune,
discutare, acuzare, insinuare, ridiculizare, satirizare şi, mai
presus de toate, de ameninţare cu forţa şi servere sancţiuni
care pot culmina cu pedeapsa capitală.
Natura controlului se relevă a fi:
1) negativă – procesele care, în mod deliberat, frânează,
comprimă, inhibă sau interzice forme de comportament
antisociale, acţionând direct asupra indivizilor antisociali
sau incomplet socializaţi, a căror conduită este
dăunătoare, lezând drepturile şi interesele celorlalţi.

55
2) pozitivă – procesele intenţionale de persuadare,
inducere, stimulare, exercitare şi motivare a indivizilor şi
grupurilor, generând o conduită acceptabilă, dezirabilă
şi sănătoasă.
Obiectivele controlui social sunt de mai multe feluri:
1) profitoare, speculative, prădătoare – care vin în
contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi şi ale
grupurilor; slujesc unor indivizi, clici, clientele, violând
normele legale şi morale; practic toate tipurile de
control pot fi utilizate în scopuri antisociale; există multe
astfel de forme de control intelectual, cu caracter
conflictual: controlul exercitat de către unele asociaţii
profesionale, sindicate, publicitate, monopol, cenzură,
propagandă, maşina politică a statului ce uzează de
violenţă, intimidare, teamă, corupţie, fraudă poltiică.
2) controlul reglator de menţinere – folosirea de tehnici
şi instrumente de control în interesul societăţii,
menţinerea ordinii sociale la un minim nivel, controlul
paraziţilor sociale, al speculatorilor, criminalilor, al
elementelor insuficient socializate ce constituie o
ameninţare pentru ordinea şi bunăstarea societăţii.
3) control reorganizator – în scopul reorganizării,
reformării ordinii sociale: mişcările sociale reformiste,
dictatoriale, revoluţionare din punct de vedere social,
vizând restructurarea societăţii.

56
IX. COMPORTAMENTUL COLECTIV

Procesul de interacţiune socială are ca principală ipostază


predilect comunicarea umană. Aceasta din urmă este
modalitatea prin care o persoană influenţează pe alta, fiind la
rândul său influenţată, prin care un individ intră efectiv în
relaţie cu ceilalţi, în situaţiile informale relevându-se ceea ce s-
ar numi un comportament social elementar. Instinctul de
agregare al omului este elementul de bază al comportamentului
colectiv. Unii autori în domeniu sunt tentaţi să atribuie
comportamentului colectiv zona manifestărilor individului în
grup, modul de a fi al acestuia la incidenţa contactelor şi
relaţiilor cu ceilalţi. Alţi autori tratează problematica aceasta, a
comportamentului colectiv, prin dinamica existentă între
grupuri şi situaţiile de masă. Definiţia avansată de către
sociologul american N. Smelser este edificatoare în această
privinţă: „definim comportamentul colectiv ca o mobilizare pe
baza unei credinţe ce redefineşte acţiunea socială”. Astfel,
comportamentul colectiv trebuie privit prin prisma modului în
care acesta este ghidat de credinţe, judecăţi referitoare la
situaţii sociale, dorinţe, aşteptări, proiecţii mentale. Aceste
credinţe se deosebesc radical de altele ce ghidează diferite
tipuri de comportament uman, prin aceea că se generalizează,
îmbrăcând forma unei idei-forţă, energizante, cu o încărcătură
aproape „magică”. Indivizii nu se limitează, ca membri ai unui
grup, să coexiste unii alături de alţii, solitari, rupţi de ceilalţi.
Din contră, ei acţionează şi reacţionează în interiorul unor
grupuri organizate diferit, militează pentru schimbarea unor
circumstanţe naturale şi sociale, tind să conserve anumite
condiţii, în conformitate cu caracterul şi poziţia grupurilor

57
cărora le aparţin.
Un factor fundamental al determinării comportamentului
indivizilor în grup şi al grupului ca atare este coeziunea
(înţeleasă ca legătură a indivizilor dintr-un grup) care se
manifestă prin intermediul unui comportament colectiv
împărtăşit, care nu este doar simptomatic, ci reprezintă un
element dinamizator. Se poate identifica deci o cauzalitate
circulară: direct marcate de un gen de presiune internă, aceste
comportamente individuale în colectivitate contribuie la
întărirea acestei presiuni şi la cristalizarea grupului. Apar
manifestări de conformism, rezistenţă la devianţă şi
agresivitate potenţială, direcţionată spre exterior. Conformismul
se traduce prin prezenţa sau emergenţa unor norme şi modele
colective specifice, printr-o uniformitate comportamentală, de
opinii, sentimente, limbaj. În grupurile instituţionale, aceste
modele iau forma unui consens acceptat, în raport cu care noii
veniţi trebuie să adopte o atitudine de supunere, mai mult sau
mai puţin spontană, pentru a se integra în respectivele grupuri.
Modelele respective slujesc la menţinerea structurii verticale a
acestor grupuri, pe axa dominaţie-obedienţă.
În grupurile spontane, în curs de constituire, asistăm la
apariţia progresivă a normelor colective şi a procesului de
conformizare. Unii cercetători, precum Asch, au demonstrat că
este posibil ca o normă să se formeze chiar în absenţa unor
presiuni sociale directe şi vizibile.
Funcţia colectivă a conformismului se exercită simultan
asupra resorturilor operative şi afective ale coeziunii.
Orice comportament care se abate de la normele colective
poate fi definit ca deviant; există o întreagă gamă de
manifestări ale devianţei, de la excentricităţile unor indivizi
bizari la manifestările de cruzime ale criminalilor. Termenul de
devianţă se referă explicit la orice variaţie a comportamentului,
dar variaţiile specifice sunt situate în afara câmpului
comportamentelor tolerate în mod curent în grup şi care sunt în
conformitate cu normele acceptate.
Operaţiunea prin care normele sunt promovate şi impuse
poartă numele de transfer normativ. Procesul de transmitere a
normelor cuprinde mai multe componente (faze): 1) definirea
aşteptărilor şi comportamentelor în cauză; 2) controlul gradului
de conformitate, în raport cu norma, a fiecărui individ din grup;
3) aplicarea de sancţiuni (premiale sau punitive)
comportamentelor conforme sau deviante.

58
În afara factorului „coeziune” pot fi identificate şi alte
elemente: cunoaşterea normelor de grup şi identificarea cu
liderii. Unii autori au ajuns la concluzia că factorii care
influenţează norma de grup sunt forţa şi claritatea mesajelor
emanate de la lideri şi receptarea acestora de către membrii
grupului. În această situaţie, coeziunea însăşi apare ca o
identificare a indivizilor cu grupul şi ca acceptare de către
aceştia a liderilor. Comportamentul colectiv presupune o
interacţiune în care angajarea participanţilor este temporară,
nu întotdeauna conştientă şi limitată ca amploare, dacă o
comparăm cu aceea a organizaţiilor sociale. Pe de altă, parte
limitele participării nu sunt prea clare, existând o anumită
ambiguitate între cei ce participă şi cei ce asistă la un
eveniment intrând în categoria comportamentului colectiv. Nici
normele ce ghidează comportamentul colectiv ca atare nu sunt
atât de bine reprezentate, fiind uneori slabe sau de dată
recentă constituite.
Cea mai importantă şi încărcată de dramatism formă de
comportament colectiv este mulţimea – o adunare spontană,
pasageră şi neorganizată de indivizi aflaţi în raporturi de
contiguitate şi care se raportează la un centru comun de
interes.
Există mai multe tipuri de mulţimi: 1) întâmplătoare –
formate în mod spontan, legate de un eveniment oarecare ce
atrage atenţia mai multor indivizi, între care există slabe
legături şi care arareori se finalizează cu o acţiune colectivă
coerentă (ex. mulţimea ce priveşte un accident); 2)
convenţionale – constituite pentru atingerea unui scop precis;
acţiunile indivizilor ce le compun se supun unor norme sociale,
iar interacţiunea participanţilor este redusă (ex. spectatorii unui
film); 3) expresive – se manifestă în raport cu evenimente ce
au încărcătură emoţională; sunt mulţimi mai puţin organizate
decât cele convenţionale (ex. suporterii unei echipe de fotbal);
4) active – adunări de indivizi marcate de pulsiuni, agresivitate
şi spirit distructiv (ex. o mulţime care linşează o persoană); 5)
protestatare – cuprind atât elemente caracteristice ale
mulţimii convenţionale cât şi ale celei active; prezintă un grad
un grad moderat de organizare (ex. un grup de grevişti).
O altă dimensiune a comportamentului colectiv, studiată
de psihologi şi sociologi, este dinamica fenomenului de masă.
Fenomenologia masei este actualmente extinsă asupra unor
vaste câmpuri problematice. Se vorbeşte de societatea de

59
masă, de partide de masă, de comunicarea de masă, de cultura
de masă, de omul-masă.
Sociologul german L. von Wiese consideră că „în cazul
masei... procesele sociale în act trebuie înţelese în modul în
care raporturile proprii indivizilor izolaţi, aglutinaţi în masă
influenţează direct asupra acţiunii de masă. Masele sunt
apropiate naturii specifice, adică principalelor dorinţe ale
oamenilor ce le compun. Configuraţiile de grad secund,
grupurile... sunt mai îndepărtate de jocul variabil al raporturilor
individuale prin aceea că fac ca organizaţia să-şi impună
indivizilor regula sa de acţiune. Configuraţiile supreme, finale,
ale procesului de socializare, colectivităţile sau entităţile
abstracte se bazează pe o ideologie susţinută de componente şi
care formează colectivităţile într-un mod cu totul impersonal,
cât mai depărtat posibil de individul singular empiric. Aceste
colectivităţi sunt gândite şi simţite ca purtătoare de valori
durabile, nelegate de semnificaţia termenului de viaţă
singulară”.
Tema motivaţiilor inconştiente ale masei a fost abordată şi
tratată de gânditorul francez G. Le Bon în lucrarea sa
„Psihologia mulţimilor” (1895). El analizează sensul curent al
termenului de mulţime – o reuniune de indivizi oarecare –
contrapunându-l celui sociologic şi psihologic care presupune o
anulare a individualităţii în favoarea unui „suflet colectiv”,
subiect al legii unităţii mentale. Le Bon sesizează faptul că „mii
de indivizi separaţi pot la un moment dat şi sub influenţa unor
certe emoţii violente, cum ar fi de exemplu un mare eveniment
naţional, să dobândească numite caracteristici, ale unei mulţimi
psihologice (masa)”. El anticipa emergenţa unei „ere a
maselor”. După opinia sa, cauza acestui proces ce pare
irezistibil şi care ameninţă să facă superfluă orice etică trebuie
căutată în substituirea izvoarelor inspiratoare ale societăţii, a
credinţelor religioase, politice şi sociale de către noile condiţii
de viaţă şi de gândire, rezultantă în mare parte a progresului
ştiinţei şi industralizării.
Individul în mulţime îşi pierde identitatea. Conştiinţa sa
sucombă, predomină starea de inconştienţă orientată prin
sugestie şi contagiune emoţională iar tendinţa ce se manifestă
este transformarea imediată în acte a ideilor ce au fost
sugerate. Individul îşi pierde autonomia acţională, el devine un
automat lipsit de voinţă proprie care se lasă contaminat de
emoţiile stârnite într-o situaţie dată.

60
Spre deosebire de Marx, care vedea în mase substratul
clasei care dobândind conştiinţă de sine determină o profundă
mutaţie socială, Le Bon consideră că „masele acţionează ca
microbii ce accelerează disoluţia corpului bolnav sau a
cadavrelor. Când edificiul unei civilizaţii este fisurat, masele
provoacă prăbuşirea acestuia. Pentru moment, forţa oarbă a
numărului devine singura filosofie a istoriei”.
Sub influenţa lecturii cărţii lui Le Bon, părintele
psihanalizei S. Freud, în lucrarea sa „Psihologia de masă şi
analiza eului” insistă asupra profundelor schimbări psihice pe
care individul le suportă în mulţime. Afectivitatea sa
înregistrează cote de exaltare, capacitatea intelectuală se
diminuează, ambele tendinţe având efecte egalizatoare asupra
celorlalţi indivizi din sânul masei. La originea mentalităţii de
masă, Freud plasează sugestia-mecanism prin care în individ se
produce o translaţie inconştientă de energie libidinală, deviată
conform unui caracter originar. Freud distinge între masele
tranzitorii şi durabile, între masele omogene – compuse din
indivizi asemănători, şi mase neomogene, între masele naturale
şi masele artificiale, în care coeziunea reclamă chiar o coerciţie
exterioară.
Biserica şi Armata sunt, potrivit considerentelor freudiene,
mase artificiale.
Un discipol al lui Freud care a căutat să concilieze teoria
maestrului cu marxismul într-un hibrid intelectual ce avea să fie
denumit freudo-marxism, W. Reich a avansat în lucrarea sa
„Psihologia de masă a fascismului” o schemă de interpretare ce
face trimitere la trei straturi ale fiinţei umane: 1) stratul
superficial (reprezentat de socialitate, cooperare şi tot ceea
ce este fructul educaţiei); 2. stratul intermediar de
pervesiune (inconştientul freudian, pulsiunile, impulsurile
sadice, cruzimea, senzualitatea lascivă); 3. stratul profund
biologic (tendinţele înnăscute, socialitatea înnăscută,
capacitatea de a iubi şi de a urî raţional). Plecând de la
constatarea că fascismul a fost o mişcare „difuză şi susţinută de
masele umane”, Reich crede că principala cauză a ascensiunii
acestuia o reprezintă căderea la scară socială a primului stadiu
superficial; „în rebeliunea maselor de animale umane,
maltratate şi potrivnice insignifiantelor amabilităţi ale falsului
liberalism, se dezvăluie stratul caracterial al pulsiunilor
secundare”.
O contribuţie importantă la înţelegerea fenomenului de

61
masă în lumea modernă a adus Ortega Y Gasset autorul
celebrei cărţi „Revolta maselor”. El atrage atenţia asupra
pericolelor ce pândesc societatea contemporană datorită
procesului de masificare. Ortega Y Gasset operează cu două
entităţi sociologice: minorităţile şi masele. „Societatea – spunea
el – este întotdeauna o unitate dinamică a doi factori:
minoritatea şi masa. Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de
indivizi particularmente calificaţi. Masa este ansamblul de
persoane non-particularmente calificat”. Trecând de la
dimensiunea cantitativă la cea calitativă, putem deci deduce că
aşa-zisul om-masă nu se diversifică în raport cu alţi oameni, ci
tinde să repete în sine un tip generic. Iar revolta maselor este
nu un protest faţa de o civilizaţie revolută ci manifestarea
gregarităţii care aspiră să ia locul vechilor elite culturale.
Pretenţia omului-masă de a fi perfect nu derivă din convingerea
unei finalităţi euristice ci din cotropirea conştiinţei sale de
locuri comune, prejudecăţi, deformări de idei sau vocabule
lipsite de conţinut. Masa se identifică astfel, în politică în primul
rând cu statul, pretinzând că pe această cale pot fi soluţionate
toate probleme sale.
Alături de aceste teorii clasice asupra fenomenului de
masă –teoria contagiunii lui Le Bon, teoria psihanalitică a lui
Frud şi teoria masificării lui Ortega Y Gasset – s-au dezvoltat şi
altele precum teoriile convergenţei (Martin, Allport) care au
căutat să explice comportamentul colectiv ca fiind rezultatul
acţiunii unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit, care sunt atraşi
într-o situaţie şi acţionează în comun, datorită asemănărilor
prexistente la nivelul personalităţilor lor (ex. impulsurile
emoţionale, ura – scăpate de sub constrângerile sociale care le-
au ţinut sub control).
O altă teorie demnă de atenţie, privitoare la
comportamentul colectiv, este cea avansată de Turner şi Killian
la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 ai veacului trecut,
numită şi teoria normei emergente.
Mulţimile nu sunt conglomerate de indivizi iraţionali,
stăpâniţi de patimi şi împinşi să acţioneze de anumite
predispoziţii. Comportamentul lor colectiv se datorează
normelor sociale care apar din interacţiunea participanţilor la
un eveniment colectiv. Ele se impun atunci când apar şi nu
apar atunci când se impun.
Formele de comportament colectiv sunt următoarele 1)
zvonul – o informaţie ireală din surse anonime care se propagă

62
în mod informal; este adevărat sau fals dar originea şi
validitatea sa sunt greu de stabilit; În al doilea caz este vorba
de depăşirea stării de dezagregare, dezorganizare,
individualism, anemie, masificare ce caracterizează ambientul
urban-industrial occidental în faza de maximă dezvoltare şi în
care se manifestă fenomene legate de efectele migraţiei
dinspre rural spre urban. Accentul studiilor consacrate acestor
fenomene cade pe ceea ce se cheamă „patologia socială”,
„şocul cultural”, „controlul social”, „organizarea comunitară”.
În viziunea sistemică, „organizarea” şi „dezvoltarea”
comunităţii nu reprezintă altceva decât o manifestare a modului
de operare a puterii politice în sistem. Instituirea de nivele de
autonomie locală (autoguvernare, autarhie) constituie din punct
de vedere logic şi istoric o formă intermediară prin care
sistemul se serveşte pentru a raţionaliza controlul la scară
locală. Comuna – ca nivel de bază al organizării politico-
teritoriale – nu este o formă tradiţională de „organizare” şi
„dezvoltare” a comunităţii. Ea este gestionată nu de sociologi,
experţi, tehnocraţi, ci de „autorităţi locale” şi politicieni. Există
aici o diferenţă de ordin profesional dar şi funcţional.
Emergeţa profesioniştilor şi a organizaţiilor comunitare, a
instituţiilor specializate (agenţii, oficii) constituie un exemplu
de „specificare instituţională”, diviziune a muncii, diferenţiere
funcţională. Oamenii politici tradiţionali, administratorii,
tehnicienii „comunali”, consilierii locali nu deţin în genere
pregătirea socio-psiho-pedagogică necesară pentru a rezolva
probloemele de percepţie a valorilor, aşteptărilor,
comportamentelor implicate în „dezvoltarea” şi „organizarea”
grupurilor sociale. Este nevoie de o nouă clasă politico-
administrativă, de un aparat tehnic – căruia să i se încredinţeze
gestionarea problemelor localităţilor care să se înscrie
realmente într-un proces de „specificare instituţională”
corespunzător etapei actuale de dezvoltare, o profesionalizare
corespunzătoare exigenţelor managementului public modern.
Ce ne rezervă însă viitorul în privinţa raportului dintre
individ şi comunitate? Probabil că individul îşi va împărţi
sentimentele de identificare şi apartenenţă comunitară între o
diferite sfere teritoriale sau de alt gen, care nu vor coincide cu
necesitate. Aceste sfere şi niveluri de identificare teritoriale vor
varia de la individ la individ. Unele dintre aceste sfere pot
funcţiona doar dacă se concretizează în teritoriu, generând
reţele de infrastructură, de comunicaţii, în „noduri” de servicii

63
sociale. Construirea unei astfel de infrastructuri, organizarea
teritoriului reclamă ca entităţile izolate ale comunităţilor de
apartenenţă, cu aureola lor de unicitate, alimentând nostalgii să
se coaguleze în forme şi organisme socio-teritoriale deschise
spre contacte şi modernizare, dincolo de frontierele lor
convenţionale. Între comunitatea locală tradiţională – mica
aşezare rurală, vechiul cartier – şi comunitatea naţională, statul
care tinde să transfere o serie de prerogative altor organisme
de guvernare teritorială se vor dezolta noi nivele şi structuri
intermediare de tipul regiunilor subnaţionale sau
transfrontaliere. Experienţa Uniunii Europene este cât se poate
de edificatoare în această direcţie.

XI. SCHIMBAREA SOCIALĂ


PROCESUL DE MODERNIZARE

Ca ştiinţă ataşată rigorilor studierii totalităţii sociale


văzută ca un ansamblu de relaţii, interacţiuni, forme de
asociere umană şi activităţi ce solicită eforturi conjugate şi
concertate ale indivizilor şi grupurilor, sociologia este prin

64
excelenţă, orientată spre surprinderea stării dinamice a
societăţii. Schimbarea este o componentă intrinsecă a
existenţei sociale. Există acumulări cantitative şi prefaceri
calitative, modificări de durată şi graduale sau brutale şi
profunde la nivelul realităţii sociale. Ca atare, problematica
schimbării sociale a fost prezentă, obsesiv am putea spune, în
gândirea sociologică, încă de la începuturile sale. Indiferent de
terminologia uzitată, de sinonimele imaginate – evoluţie,
progres, dezvoltare, modernizare etc. – schimbarea a
reprezentat o miză teoretică şi o provocare permanentă pentru
sociologie.
Varietatea interpretărilor asupra conţinutului şi
semnificaţiilor conceptului de schimbare socială este de-a
dreptul deconcertantă. Un tablou sinoptic al teoriilor schimbării
sociale, întocmit de sociologul P. A. Bardis grupează 8 orientări
teoretice ale căror origini se pot regăsi chiar în gândirea
filosofică precomtiană: 1) evoluţionismul sau schimbarea
socială uniliniară (reprezentată de Hegel, Comte, Spencer); 2)
evoluţionismul discontinuu (având drept scop schimbarea
pentru înfăptuirea unei utopii; principal exponent – K. Marx); 3)
şcoala dihotomică (ce fixează un punct de plecare şi unul de
sosire (E. Durkheim, C. Cooley, M. Weber, F. Tönneis, R. Park);
4) schimbarea socială finalistă (scolastica, L. F. Ward, J. Dewey);
5) schimbarea socială în zig-zag (R. Babson); 6) schimbarea
socială neregulată (în care spre deosebire de cea precedentă
variaţiunile nu se repetă ci sunt graduale şi cumulative (W.
Ogburn); 7) schimbarea socială în spirală (Ibn Khaldun, Vico, F.
Nietzsche); 8) schimbarea socială ciclică (Anaximandru,
pitagoreicii, Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, stoicii, Cicero,
L. Gumplowicz, V. Pareto, O. Spengler, C. Gini, A. Toynbee, P.
Sorokin).
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria sociologiei vom
constata că mai fiecare dintre gânditorii proeminenţi a
imaginat fie o schemă, fie stadii sau faze ale schimbării
sociale. A. Comte vorbea de trei stadii în cursul istoriei
omeneşti: teologic, metafizic, pozitiv. K. Marx identifica fazele
schimbării prin treceri succesive, progresive, de la un
comunitarism primitiv, la sclavagism, la servajul feudal, la
exploatarea capitsalistă pentru ca pe baza revoluţiei socialiste
să se ajungă la societatea comunistă, fără clase sociale
antagonice. H. Spencer propunea o paradigmă a schimbării ce
avea în vedere societatea militară, societatea industrială şi, în

65
final, societatea etică. L. Ward conceptualiza schimbarea având
ca repere stadiul tradiţional şi cel modern, în special prin
trecerea de la o fază în care prevalau consecinţele imprevizibile
ale comportamentului, la o fază a controlului deliberat şi
administrativ. Într-o manieră similară W. G. Sumner propunea
pentru schimbarea socială o perspectivă în termenii trecerii de
la dominaţia instinctelor şi obiceiurilor, la moravuri şi instituţii
intemeiate pe legi, respectiv o dominaţia a raţiunii. H. Giddings
identifica trei stadii evolutive: militar-religios, liberal-legal şi
economic-etic. H. Maine credea că schimbarea se produce ca
trecere de la societate bazată pe status la una bazată pe
contract. Pentru F. Tönnies schimbarea socială consta în
trecerea de la comunitate la societate. E. Durkheim
contrapunea societatea tradiţional segmentară, având o
solidaritate mecanică, societăţii moderne, caracterizată de o
solidaritate organică. L. Hobhouse vedea schimbarea ca trecere
de la sistemul de rudenie, la depotism şi cetăţenie iar M. Weber
ca trecere de la tradiţional la raţional.
După cum uşor se poate remarca, elementele comune
ale conţinutului procesului de schimbare socială vizează
trecerea de la o societate preponderent tradiţională la una
preponderent contractuală şi raţională, ce presupune totodată o
reconstrucţie instituţională în lumina unor principii raţionale şi
etice. Dimensiunea istorică a procesului este net marcată.
Perspectiva structural-funcţionalistă (Parsons, Merton, Galtung)
propune conceperea schimbării sociale ca un proces de
ajustare a unei matrici structural-funcţionale în vederea
eliminării disfuncţiilor. Acesta este un proces continuu. Noile
structuri pot remedia disfuncţiile structurilor precedente, dar
pot genera, la rândul lor alte disfuncţii. Funcţiile pozitive pot să
se estompeze în vreme ce funcţiile negative pot provoca
acumularea de frustări. Schimbarea apare deci ca o solicitare
neîntreruptă de soluţionare a disfuncţionalităţilor unui sistem
dinamic.
Pentru H. Janne, societatea se prezintă ca o structură
cadrilată, ale cărei dimensiuni ortogonale sunt stratificarea
verticală (ierarhia socială) şi stratificarea orizontală
(organizaţiile funcţionale). El consideră că schimbările
(revoluţionare) prevalează asupra integrării orizontale realizate
în virtutea interdependenţei şi solidarităţii organice a diferitelor
organizaţii funcţionale. Adesea valorile şi cultura ierarhiei
verticale sunt şi cele ale societăţii globale pe care aceasta o

66
controlează prin mijloace juridice şi politice (drept şi stat). O
schemă demnă de interes este cea propusă de Boskoff:
schimbarea socială se întemeiază pe identificarea surselor
valorilor şi comportamentelor inovatoare (surse externe,
tehnice şi manageriale), pe procesul de filtrare şi control al
anumitor inovaţii (la nivel instituţional) şi pe reverberaţiile lor
structural-funcţionale (adaptarea structurilor la inovaţii). Între
izvoarele valorilor şi comportamentelor inovatoare sunt
menţionate: specializarea rolurilor pentru satisfacerea nevoilor
funcţionale, cantitatea resurselor destinate fiecăreia dintre
acestea din urmă, competiţia pentru dominaţie la nivel
instituţional, percepţia ineficienţei (disfuncţii), conflictualitatea
între ariile funcţionale de satisfacerea nevoilor, secularizarea.
Gradul de birocratizare, biunivocitatea sau univocitatea
comunicării între diferitele niveluri de organizare, compoziţia şi
permeabilitatea elitelor sunt totuşi variabile ce pot explica
facilitarea sau nu a inovaţiei în faza de control. Boskoff propune
chiar o tipologie a situaţiilor de schimbare socială, cu valenţe
pragmatice: 1) o schimbare graduală şi ordonată în sistemele
sociale caracterizate de relativă izolare şi prezenţa unor grupuri
instituţionale stabile; 2) tensiuni structurate în sisteme sociale
cu bariere rigide de îndiguire sau suprimare a inovaţiei din
partea nivelurilor instituţionale dominante; 3) inovaţii impuse
din exterior în sisteme sociale ale căror grupuri instituţionale
sunt inapte să controleze efectele inovaţiilor; 4) schimbarea
planificată, în interiorul sistemelor sociale caracterizate de
prezenţa unor grupuri instituţionale incontestabile, acţionând la
nivel societal, ce dezvoltă ele însele inovaţia, o susţin şi o
promovează drept criteriu unificator. Există însă şi o
perspectivă sistemică referitoare la schimbarea socială. Ea
furnizează un cadru conceptual mai vast, cvasi-complet,
unificând abordarea istorică a schimbării sociale cu cea
structural funcţională.
Pentru A. Etzioni dinamica socială poate fi analizată din
mai multe unghiuri de vedere. Avem de a face cu schimbări
produse în sistemul social pentru menţinerea de către acesta a
propriilor limite şi modele (homeostaza). Există, de asemenea
schimbări structurale produse de către sistemul social pentru
garantarea supravieţuirii lui în faţa unor sfidări externe sau
interne (ultrasensibilitatea). Există, în fine, schimbări în
mecanismele înseşi de homeostazie şi ultrasensibilitate în
vederea creării unei noi unităţi, schimbări ce derivă din

67
capacitatea sistemului de a proiecta, independent de sfidările
ce provin din mediul exterior (transformabilitatea). Strategiile
schimbării pot fi de mai multe feluri. K. D. Benne şi R. Chin
identifică trei strategii fundamentale de schimbare: 1)
empirico-raţionale; 2)normativo-reeducative; 3) bazate pe
impunerea puterii (în formă politică sau socială).
Prima dintre ele decurge din discursul iluminist şi liberal.
Postalatul ei este că oamenii sunt raţionali şi îşi urmăresc
interesele lor în mod raţional. În această linie de gândire se
înscriu A. Comte, L. F. Ward – care pledau pentru dezvoltarea
ştiinţei şi generalizarea instruirii. Alţii, precum J. Moreno,
considerau că importantă este plasarea omului potrivit la locul
potrivit. Dar nu mai puţini importante sunt: valorificarea
consultanţei oferite de experţi în probleme organizaţionale,
cercetarea aplicată asupra difuziunii inovaţiilor; reorganizarea
perceptivă şi conceptuală prin intermediul clarificării limbajului,
recursul la achiziţiile în domeniu al ştiinţelor socio-umane
(sciologia, psihologia).
Strategia normativo-reeducativă mizează pe faptul că
schimbarea modelelor de acţiune se va realiza doar dacă
individul îşi va modifica propria sa orientare normativă nefiind
întrutotul suficientă acumularea de cunoştinţe şi informaţii.
Caracteristicile acestei strategii sunt: implicarea beneficiarului
schimbării în elaborarea programelor de schimbare şi
colaborarea între agentul schimbării şi beneficiarul acesteia
(soluţia este rodul concertării unor eforturi pe baza lucrului în
echipă, terapie de grup, focus-grup etc.).
Strategia fundată pe impunerea puterii presupune că
indivizii având mai puţină putere se supun celor ce au mai
multă putere, pliindu-se planurilor acestora. Puterea este o
componentă a oricărei acţiuni umane; dacă în strategia
empirico-raţională puterea derivă din cunoaştere iar în
strategia normativ-reeducativă provine şi din elemente
noncognitive (valori, norme) în strategia bazată exclusiv pe
impunerea puterii se are în vedere doar aplicarea de sancţiuni
(economice, politice, morale) chiar dacă formele de
manifestare sunt diferite, mergând de la nesupunerea civilă,
utilizarea instituţiilor politice, publice (magistratura) până la
restructurarea elitelor puterii.
G. Watson a căutat să depisteze principalele izvoare ale
rezistenţei la schimbare, atât la nivelul pesonalităţii umane cât
şi la nivelul sistemelor sociale. Rezistenţa la schimbare la

68
nivelul personalităţii subzistă în tendinţa de menţinere a
echilibrului obţinut (homeostaza), în obişnuinţe, în percepţia
selectivă şi memoria selectivă, în dependenţa de alţii, în
insecuritatea resimţită difuz şi în manifestări regresive. La
nivelul sistemului social rezistenţa la schimbare rezidă în:
conformitatea cu normele (ce garantează colaborarea,
comunicarea), în coerenţa sistematică şi culturală, în existenţa
unor interese ascunse, a lucrurilor „sacre” şi în refuzul
elementelor alogene, al străinilor.
Ogburn sesiza pe de altă parte faptul că procesul
schimbării se produce mai rapid în cazul culturii materiale
(obhiecte, producţie, consum de produse) decât în cazul culturii
non-materiale (organizare socială, arte, filosofie, obiceiuri,
religie) producându-se astfel disproporţii, clivaje, tensiuni dificil
de rezolvat.
Studiile asupra tehnicilor pe care strategiile schimbării şi le
asociază sunt multiple şi diverse: vizează modul de difuziune a
inovaţiilor, de persuasiune şi propagandă, se referă la disonanţa
sau discrepaţa cognitivă, evaluarea acţiunii colective în
comunităţi sau a tehnicilor puterii a formelor de manipulare a
tehnicilor proiective şi de elaborare a proiectelor de schimbare
socilă.
Lumea tradiţională şi lumea modernă reprezintă două
puncte, unul de plecare şi altul de destinaţie ale modelului
analitic-dihotomic cu ajutorul căruia a fost îndeobşte abordat
procesul de modernizare. Descrierea societăţilor umane fie ele
primitive, tradiţionale sau moderne, neo-moderne uzează de
anumite scheme, precum cea oferită de J. Galtung. Variabilele
pe care acesta la relevă sunt: structura socială, distribuţia
populaţiei active în sectoarele primar, secundar şi terţiar,
productivitatea agricolă, venitul pe cap de locuitor, sistemul
economic, comunicarea de informaţii, circulaţia bunurilor şi
persoanelor, organizarea socială, amploarea demografică a
acesteia din urmă – care toate stau la baza distribuţiei rolurilor
sociale.
Unicitatea procesului de modernizare este subliniat de
principiul său dinamic, de manifestările procesului conex de
industrializare dar şi al altor procese prin care se poate parveni
la stadiul modernităţii. Principiul dinamic şi nucleul universal,
esenţial al ansamblului de condiţii necesare dar nu şi de
suficiente de dezvoltare, pentru a se ajunge la societatea
industriaiă modernă a fost indicat de sociologul G. Germani în

69
lucarea sa „Sociologia mdernizării” prin noţiunea de
secularizare. Aceasta este definită ca un proces complex ce
cuprinde trei modificări fundamentale ale structurii sociale şi
care implică tipul de acţiune schimbarea socială, instituţiile.
Problema schimbării sociale este legată la Germani de
mobilizarea resurselor materiale şi umane, iar procesul
schimbării cuprinde mai multe momente: 1) un stadiu de
„integrare” socială în interiorul unui model structural specific; 2)
un proces de „ruptură” sau de „dezintegrare” ce are incidenţă
asupra anumitor părţi ale structurii existente sau afectează în
mod semnificativ gradul de adaptare între diferitele niveluri de
integrare; 3) o „dislocare” sau un „transfer” de indivizi, grupuri
şi sectoare sociale; 4) un răspuns la acest transfer care se
poate manifesta sub forma „distanţării”, apariţiei unei stări de
„disponibilitate”, de „mobilizare psihologică”; 5) o „mobilizare
obiectivă”; 6) o „reintegrare” care poate surveni de-a lungul
unei „absorbţii”, „asimilări” ca urmare a „schimbării structurii
precedente”.
În tranziţia de la societatea tradiţională la cea modernă,
grupurile, organizarea politică şi socială, dezvoltarea
economică, aşteptările individuale au suferit ele însele
modificări. Acest lucru poate fi evidenţiat comparând fazele
iniţiale şi cele terminale ale procesului de modernizare a
societăţilor occidentale. În primele faze participarea politică
este limitată doar la activitatea unor grupuri (vezi explicaţia
dată de Weber ascensiunii capitaliste ca urmare a
comportamentului ascetic propriu protestantismului). Ulterior,
în faza de maturitate a capitalismului şi de modernizare
occidentală, participarea unor mai largi categorii de populaţie
creşte şi aceasta nu numai în planul vieţii politice ci şi în planul
culturii urban-industriale. Expansiunea economică face posibilă
potenţarea consumului de masă. Spiritul capitalist iniţial
cumulativ-ascetic îşi pierde importanţa şi apare un nou tip de
întreprinzător, tehnocrat, manager. Organizarea statului şi a
proceselor de producţie se datorează unei birocratizări difuze şi
care pătrunde printr-o capilaritate socială la nivelul tuturor
grupurilor sociale, câştigate de principiile egalitariste ale
„justiţiei sociale”. Acest model secvenţial, „inventat” în ţările
industrializate din Europa occidentală, deşi atractiv şi
proliferant, cum s-a dovedit după prăbuşirea blocului comunist,
nu constituie însă singura paradigmă. Modelul asiatic de
dezvoltare prezintă alte caracteristici şi ritmuri chiar dacă

70
valorifică anumite elemente strategice manageriale şi practici
deduse din experienţa occidentală.
La începutul anilor ’60 ai secolului trecut era în vogă teoria
stadiilor de dezvoltare elaborată de W. Rostow. Aceste stadii
erau identificate ca fiind: societatea tradiţională de plecare;
condiţiile prealabile pentru „decolare” (dezvoltarea ştiinţei,
educaţia, antreprenoriatul, indispensabile producţiei);
„decolarea”; trecerea spre faza de maturizare; perioada marelui
consum de masă. D. Lerner considera cam în aceeaşi perioadă
că modelul de dezvoltare occidental este valid şi poate fi
exportat în bloc în ţările în curs de dezvoltare în scopul
stimulării progresului printr-o abordare difuzionistă.
Elementele acestui model sunt urbanizarea, alfabetizarea,
difuziunea mijloacelor de comunicare de masă şi participarea
politică (electorală).
Alţi sociologi au evidenţiat însă limitele şi inadecvarea
modelului occidental pentru alte arii teritoriale în care lipsesc
factorii strategici de dezvoltare (P.Baran, A.G. Frank, S.N.
Eisenstadt, R. Bendix, G. Myrdal). Nu poate fi vorba de un
simplu transfer de strategii manageriale şi tehnici de
organizare. Trebuie să se producă o profundă transformare a
instituţiilor care se caracterizează în societatea tradiţională prin
nediferenţierea lor funcţională (familia, grupul de rudenie,
comunitatea locală, sistemul economic, religia au funcţiuni
încreucişate. Alte mutaţii trebuie să se înregistreze la nivel
psiho-social, în plan comportamental, motivaţional şi
expectaţional. Pentru ca o societate să devină modernă,
secularizarea de care vorbea Germani trebuie să se extindă
asupra câmpului ştiinţei, al tehnicilor productive şi instituţiilor
economice. Se deschide astfel calea pentru o
„instituţionalizare” a schimbării sociale. Aspectele sociale
definitorii ale schimbării se grupează în jurul unui nucleu central
comun societăţilor industriale moderne – raţionalitatea
structurilor tehnologice şi economice. În economie se impune
diferenţierea instituţiilor specifice – proprietatea, munca,
schimbul. În plan social dinamica modernizării se originează în
difuziunea unui model ce acoperă intreaga activitate umană;
este vorba de aspecte de ordin intelectual, politic, social
propriu-zis, economic şi psihosocial (C. E. Black).
Tipurile de relaţiile sociale difuze în societatea tradiţională
se diferenţiază în societatea industrială. Parsons avea în vedere
cinci cupluri de variabile: afectivitate – neutralitate,

71
particularism – universalism, difuziune-specificitate, atribuire-
realizare, orientare spre ego-orientare spre colectivitate.
Secularizarea produsă pe parcursul trecerii la modernizare
favorizează aparuiţia de noi tipuri de personalitate, cerute de
noua situatie. „Tipurile ideale” de personalitate, teoretizate de
către sociologi au o varietate notabilă: idealist, senzitiv, ideatic
(Sorokin); filistin, boem, creativ (Znaniecki); tradiţional,
heterodirect, autodirect (Riesman).
Familia suferă importante transformări. Mobilitatea
geografică generează o criză a sistemului parental extins şi
provoacă o ruptură în raport cu modelele tradiţionale, ceea ce
duce la dezorganizarea familiei. Are loc nu numai o emancipare
a tinerelor generaţii ci şi a femeii. Raporturile între soţi încep să
se elibereze de sub tutela strictă a autoritarismului paternalist
tinzând spre recunoaşterea egalităţii de statut.
În plan demografic încep să se facă simţite tendinţele de
restructurare, de la rate mari ale natalităţii şi mortalităţii la
controlul naşterilor şi modificări ale speranţei de viaţă.
Alfabetizarea şi şcolarizarea primară permit accesul la cultură şi
mass-media, favorizează formarea unei conştiiţe sociale şi
naţionale dincolo de limtele localismului comunitar tradiţional.
Urbanizarea face ca mari mase de indivizi să migreze dinspre
rural spre urban, pe această filieră producându-se un proces
rapid de inserţie în mediul industrial, într-un nou stil de viaţă,
total diferit de cel partiarhal din comunităţile locale
abandonate. Creşte participarea straturilor populare în sfera
politico-instituţională iar aceasta determină o mai mare
raţionalizare a administraţiei publice.
Stratificarea socială, înregistrează de asemenea profunde
modificări, polarizări, reconfigurări de raporturi între clase
datorate schimbărilor economice, de ordin ocupaţional,
competiţiei pe piaţa muncii, noii configuraţii a raportului între
cererea şi oferta forţei de muncă. Toate aceste simptome şi
efecte ale tranziţiei sociale şi modernizării pot fi constatate şi
în cazul României, atât în perioada emergenţei modelului
industrialist – capitalist, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cât şi,
ulterior, în perioada interbelică sau, mai recent, după 1989.
Procesul de globalizare modifică în parte unele date dar el
nu este esenţial altceva decât poate prin amploarea şi
rapiditatea transformărilor petrecute, prin extensiunea la scară
mondială a circulaţiei bunurilor, tehnologiei, capitalului,
informaţiei şi persoanelor dar şi a sistemelor de valori ale

72
capitalismului, consumerismului liberalismului şi pluralismului
politic, ale multiculturalismului şi universalismului.

BIBLIOGRAFIE
1. Abraham Dorel, Introducere în sociologia urbană,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
2. Banciu Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
3. Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
4. Boudon Raymond (coord), Tratat de sociologie,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
5. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării
sociologice. Metode cantitative şi calitative. Editura
Economică, Bucureşti, 2001
6. Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

73
7. Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti,
2000
8. Goodman Norman, Introducere în sociologie,
Editura Lider, f.a.
9. Herseni Traian, Sociologia. Teoria generală a
vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982
10. Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice,
Editura Polirom, Iaşi, 2000
11. Mihăilescu Ioan, Sociologie generală, Editura
Universităţii Bucureşti, 2000
12. Milca Mihai, Geneza teoriei elitelor.
Provocarea neomachiavellienilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
Mihai Milca Identitate românească şi europeană,
Editura AGER, Bucureşti

13. Mills Wright Charles Imaginaţia sociologică, Editura


Politică, Bucureşti, 1975
14. Stahl Henri H., Tehnica monografiei sociologice,
Editura SNSPA, Bucureşti, 2001
15. Voinea Maria, Sociologia familiei, Editura
Universităţii Bucureşti, 1993
16. Weber Max, Etica protestantă şi spiritul
capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
17. Zamfir Cătălin, Dicţionar de sociologie, Bucureşti.
Editura Babel, 1993
Vlăsceanu Lazăr
18. Zamfir Cătălin, Sociologia (manual) Editura
Economică, Bucureşti, ed. I 2001; ed. II. 2006
Chelcea Septimiu

74