Economie

Conf. dr. LIVIU C.
ANDREI
INTRODUCERE ÎN
ECONOMIE
• Funcţii economice de bază
• Economia la scară: micro şi macro-economie
= 2006=
Ideile economiştilor şi filozofilor politici, cei ce au dreptate şi atunci
când greşesc, sunt mai puternice decât se crede. Acestea şi puţine altele
sunt cele ce conduc lumea. De cealaltă parte, oamenii pragmatici, cei ce se
cred în afara influenţelor intelectuale, sunt de obicei sclavi ai unor economişti
defuncţi. Până şi nebunii, cei ce aud voci în aer, fac apel la câte un gânditor
la ordinea zilei. Mai rămân ideile persoanelor publice şi politicienilor, sau
agitatorilor care îi suplinesc uneori – nici ele nu sunt dintre cele mai noi.
John Maynard Keynes
Cuvânt înainte
Prezenta lucrare este suport de curs pentru studenţii cursului

universitar la distanţă al Favultăţii de Administraţie Publică a “Şcolii Naţionale
de Studii Politice şi Administrative”. Aceasta cel puţin atâta vreme cât se
păstrează structura bazată pe cele 6+1 Lecţii, teme de Seminar şi Lecturi
suplimentare. Totuşi, adresarea de faţă nu este deloc una limitată, cum nu a
fost nici precedenta Ediţie. Este vizat aici acel public care poate crede că
materia Economiei îşi merită, însfârşit, respectul, ca una necesară.
Am în vedere că Manualul oricărei discipline este zona de exprimare
ştiinţifică cea mai inertă şi conservatoare, cu atât mai mult în gândirea
economică de la noi. Esenţial, însă, şi poate în replică faţă de condiţia
precară a acestei materii înainte de 1989, astăzi materia de studiu a
economiei se traduce în manuale mai “alternative” decât oricând şi decât în
cazul oricărei alte discipline. Nu trebuie însă să ne temem de acest lucru, cel
puţin ca principiu – materia economiei generale este prezentată destul de
2
“multiform” elevilor şi studenţilor din toată lumea. Aşa că cred că am ajuns
cu toţii acolo unde şi trebuia să ajungem, după o epocă în care am confundat
o disciplină de studiu cu acumularea, mai degrabă, a unui discurs ideologic.
Dar cine credea atunci că, de fapt, economie înseamnă, prin definiţie,
acţiunea în propriul interes, nicidecum în folosul colectivităţii !?
Eu rămân aici la propunerea unei metode de predare şi studiu care să
“facă pace” între o expunere “tradiţională”, dovedit defectuoasă în opinia
mea,şi semănând de-a dreptul trist cu expunerile limbii de lemn de altădată,
şi alte expuneri în care excelează, dimpotrivă, exprimări abuziv scientiste, în
speţă matematizate. O metodă care, de facto, să îşi atingă mai sigur ţinta în
gândirea şi simţul cititorului, student sau nu, economist sau orice altceva.
Observaţi că evit să spun că ar fi vorba de “noutate” ? Economia, ca gândire,
ea-însăşi îşi refuză prea multă noutate, iar asta au spus-o alţii.
Aceste lucruri sunt spuse aici pentru a face înţeles că prezenta Ediţie a
însemnat, de o parte, numeroase corecturi, adăugiri şi aducerea la faptele
acumulate până după anii 2000, dar şi, de cealaltă parte, păstrarea structurii
iniţiale, structură care rămâne una a programelor analitice pe care le-am
desfăşurat şi înainte şi după 1999.
Cea mai importantă adăugire este o întreprindere în afara prezentului
spaţiu, anume “Caietul de Seminar”, cu acelaşi titlu şi urmând a fi întâlnit pe
piaţă odată cu această nouă ediţie. El este, în cea mai scurtă prezentare
posibilă, aprofundarea metodei grafice în studiul economiei generale, metoda
care porneşte din cartea de faţă. Amintesc “Caietul…” şi pentru o prefaţă
ceva mai extinsă, în cadrul acestuia, o pledoarie pentru metoda dezvoltată
aici, metodă care, de altfel, numai unora apare prea nouă.
Cu stimă deosebită pentru toţi studenţii şi cititorii mei.
Autorul
3
Cuprins
LECŢIE INTRODUCTIVĂ. OBIECTUL ECONOMIEI. ECONOMIA, ACTIVITATE,
ŞTIINŢĂ ŞI POLITICĂ
1. Economia şi funcţia economică
2. Economia, activitate, ştiinţă şi politică
3. Particularităţie studiului economiei. Ştiinţa economică
3.1 Obiectul economiei
3.2 Metoda economiei
3.2.1 Aspectul istoric
3.2.2 Economie “pozitivă”, versus economie “normativă”
3.2.3 Sistematizarea metodei propriuzise
3.2.4 Sistematizarea ştiinţei economice
3.3 Sfidările adevărului ştiinţific în economie
3.4 Manualul de economie
ANEXA 1 Metoda grafică în studiul economiei
1. Reflectare de principiu
2. Funcţii. Definiţie
3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare
3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii
3.2 Forma funcţiei
3.2.1 Drepte şi non-drepte
3.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor
3.3 Alte aspecte ale funcţiilor
3.3.1 Punctele importante
3.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile
3.3.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de
inflexiune
3.3.2 Dinamica grafică
3.4 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice
3.4.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice
3.4.1.1 Graficul abstract
3.4.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele
3.4.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă
3.4.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor
3.4.2 Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatorii
ANEXA 2 LECTURĂ Scurtă istorie a gândirii economice
1. Fiziocraţii
2. Clasicii
3. Curentul marginalist
4. Istoriciştii germani
5. Curentul socialist
6. Curentele confesionale
7. Liberalismul, replica lui Keynes şi neoliberalismul
8. Alte desfăşurări şi concluzii
PARTEA I
FUNCŢIILE ECONOMICE FUNDAMENTALE
4
LECŢIA I
FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
1. Funcţia şi factorii de producţie
2. Combinarea factorilor
2.1 “Factorul” timp
2.2 Combinarea propriu-zisă
2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe
termen scurt
2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele
izocuante
3. Problematica costurilor de producţie
3.1 Curbele izocost
3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară
ANEXA Aplicaţie rezolvată
LECŢIA II
CEREREA DE CONSUM
1. Definiţia cererii de consum
2. Funcţia cererii
3. Elasticitatea cererii
3.1 Elasticitate, versus inelasticitate
3.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă
3.3 Elasticitate încrucişată
4. Surplusul consumatorului
5. Utilitatea şi cererea
5.1 Aspectul istoric
5.2 Teoria utilităţii
5.3 Constrângerea bugetară şi utilitatea
5.3.1 Linia buget
5.3.2 Determinantele venit şi preţ
5.4 Corespondenţa cerere-utilitate
5.5 Dezvoltări contemporane în teoria cererii şi utilităţii. Teoria
“utilităţii revelate” (Paul Samuelson)
ANEXA RECAPITULATIVĂ Analiză comparativă Curbe de indiferenţă -curbe
izocuante; linii buget - curbe izocost
LECŢIA III
OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI
1. Oferta. Definiţie şi funcţie
2. Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse
2.1 Mişcări specifice
2.2 Surplusul producătorului
3. Elasticitatea ofertei
4. Echilibrul cerere-ofertă
4.1 Definiţie
4.2 Echilibru şi dezechilibre
4.3 Analiza dezechilibrelor
4.4 Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb”
ANEXA Aplicaţie rezolvată
5
LECŢIA IV
ECONOMIA BUNĂSTĂRII
1. Specificul funcţiei bunăstării
2. Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto
2.1 Obiectivele modelului
2.2 Ipoteze şi restricţii metodologice
2.3 Raţionamentul modelului
2.4 Concluziile modelului
2.4.1 Eficienţa în combinarea factorilor
2.4.2 Eficienţa în nivelul producţiilor
2.4.3 Eficienţa în consum
2.4.4 Eficienţa în producţie şi în consum
2.4.5 Concluzii extinse
3. Modelul dinamic
4. Conceptul de echitate
4.1 Câteva repere teoretice
4.2 Echitate şi eficienţă în modelul Pareto
5. Inegalitatea economică
5.1 Cauze ale inegalităţii
5.2 Studiul inegalităţii
5.3 Politici de egalizare a veniturilor
ANEXA RECAPITULATIVĂ Recapitulare pe exemple grafice
1. Curbele producţiei pe termen scurt
2. Izocuantă-izocost & curbă de indiferenţă-linie buget
3. Funcţiile: cererii & ofertei
5. Recâştigarea echilibrului cerere-ofertă (modelul “cobweb”)
6. Cererea şi utilitatea – compunere grafică
6. Caseta Edgeworth-Bowley (EB) şi curba limitei producţiilor
8. Curba tipic convexă (izocuanta sau curba de indiferenţă) şi curba
tipic concavă (limita producţiilor)
LECŢIA V
MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI
1. Costurile
1.1 Clasificare şi interacţiune
1.2 Economii şi dezeconomii la scară
2. Profitul şi legea maximizării profitului
3. Modelul concurenţei perfecte
3.1 Caracterizarea generală a modelului
3.2 Condiţia firmei şi postulatul propriuzis
3.3 Optimul Pareto în condiţiile concurenţei perfecte
3.4 Imaginea economică a concurenţei perfecte
4. Concurenţa imperfectă
4.1 Monopolul
4.1.1 Caracterizare generală
4.1.2 Mutaţia în surplusul consumatorului
6
4.1.3 Supravieţuirea monopolului şi stării de monopol
4.1.4 Posibile beneficii ale monopolului şi alte aspecte
4.2 Oligopolul sau duopolul
5. Alternative la maximizarea profitului şi “paradoxul clasic”
ANEXA 1 LECTURĂ Firma modernă contemporană
ANEXA 2 RECAPITULATIVĂ Recapitulare pe exemple grafice (Lecţia V)
1. Compunerea costurilor medii
2. Legea maximizării profitului
4. Concurenţa imperfectă – imperfectarea concurenţei
5. Monopolul
6. Concurenţa monopolistă
7. Oligopolul (duopolul)
LECŢIA VI
INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE
1. Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes
1.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste
Say)
1.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay)
1.3 Critica lui J.M. Keynes
2. Macromodelul John Maynard Keynes
2.1 Agregatele şi fluxul circular
2.2 Specificul echilibrelor parţiale
2.2.1 Economiile şi investiţiile
2.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice
2.2.3 Economia deschisă
2.3 Consumul, în Macromodel
2.4 Reprezentări keynesiste ale echilibrului general
2.4.1 Modelul “injecţii-retrageri” şi echilibrul forţei de muncă
2.4.1.1 Modelul “injecţii-retrageri”
2.4.1.2 Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă
2.4.1.3 Macropolitici pe termen scurt
2.4.2 Modelul “IS-LM”
2.4.2.1 Curba “IS”
2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici şi la Keynes
2.4.2.3 Curba “LM”
2.4.2.4 Modelul IS-LM şi politica macroeconomică
2.4.3 Modelul cerere-ofertă agregată
2.4.3.1 Cererea agregată
2.4.3.2 Oferta agregată
2.4.3.3 Finalizarea Macromodelului
2.5 Concluzie: “paradoxul keynesist”
ANEXA 1 Condiţia investiţiilor în economie: un punct de vedere
ANEXA 2 Echilibrul cerere-ofertă în economia monetară
ANEXA 3 Multiplicatorul monetar
ANEXA 4 RECAPITULATIVĂ Echilibrul general în Macromodelul Keynes
7
LECŢIE INTRODUCTIVĂ
OBIECTUL ECONOMIEI.
ECONOMIA, ACTIVITATE, ŞTIINŢĂ ŞI POLITICĂ
8
Planul lecţiei:

2. Economia: activitate, ştiinţă şi politică
3. Particularităţile studiului. Ştiinţa economică
3.2.2 Economie pozitivă, versus normativă
3.2.4 Sistematizarea domeniului ştiinţei economice
Se numeşte funcţie economică ceea ce caută corespondenţa între

două zone ale societăţii, numite astfel şi economice: resursele, respectiv
nevoile materiale.
Nevoile materiale se prezintă în număr superior resurselor. Iar
considerate individual, ele prezintă, fără excepţie, limite naturale.
Vizavi de nevoi, resursele materiale – economice – ale societăţii se
prezintă într-o capacitate – atât totală, cât şi individuală – încă mai limitată
decât nevoile. Admiţând astfel limitările cantitative existente în ambele zone
(ale funcţiei economice), putem vorbi şi de o limitare relativă a resurselor în
raport cu nevoile economice ale societăţii. Tocmai această subliniere
reprezintă piatra unghiulară a înţelegerii noţiunii de economie.
Limitarea resurselor faţă de nevoi aparţine tuturor societăţilor,
comunităţilor sociale şi timpurilor istorice. Ea a determinat şi determină încă
o caracteristică fundamentală – înţelegând aici a determina aspectul tuturor
legităţilor şi regulilor nescrise după care se conduce economia. Descoperirea
este, pe cât de logică, pe atât abisală – oricât de cinică ar apărea această
limitare a resurselor în raport cu nevoile, ea pare a fi impulsionat activitatea
economică, progresul economiei şi, în final, nivelul civilizaţiei, începând,
fireşte, cu cel material. Ce ar fi fost, deci, de imaginat, în materie de
civilizaţie şi împlinire a speciei umane, dacă resursele nu ar fi fost limitate, în
raport cu nevoile ? Este o întrebare cu răspuns, astfel, nu foarte simplu.
2. Economia, activitate, ştiinţă şi politică
Receptând ideea de mai sus drept fundamentală şi unificatoare pentru

viaţa economică de oriunde şi de totdeauna, ajungem şi la momentul primei
diferenţieri specifice. Aceasta se descoperă în chiar interiorul noţiunii de
economie şi răspunde la întrebarea firească: ce este economia ?
Economia are trei înţelesuri concomitente: (1) activitate, (2) ştiinţă şi
(3) politică. Iar aceasta înseamnă tot atâtea zone sociale îndeajuns de
distincte, dar păstrând dintru început o esenţă unică:
• caracterul limitat al resurselor, în raport cu nevoile;
9
• sensul funcţional al adaptării resurselor – existente şi limitate – la
nevoile societăţii.
Iar fiecare dintre cele trei semnificaţii îşi păstrează zona distinctă
şi înseamnă, individual, şi mai mult, dar şi mai puţin decât celelalte
semnificaţii (Diagrama 1).
Diagrama 1
1 ACTIVITATE satisfacerea propriu-zisă a nevoilor prin resurse

mai mult decât: ŞTIINŢĂ:
complex de activităţi, aplicaţii şi profesii
agenţi economici şi sistem economic
purtătoare de progres economic propriu-zis
POLITICĂ:
tendinţe şi trenduri, influenţe, capacitate de auto-ajustare
şi echilibru, dezvoltare naturală etc.
2 ŞTIINŢĂ: studiul folosirii eficiente a resurselor în satisfacerea
nevoilor
mai mult decât: ACTIVITATE:
capacitatea unor judecăţi şi concluzii generalizate, care
transcend realitatea economică dată
definirea obiectului şi metodei de specialitate, în
contrabalans cu limitarea faţă de complexul de activităţi
economice
asocierea cu ştiinţele exacte şi cele sociale şi apropierea
de acestea, ceea ce întăreşte înclinaţia spre universalitate
a concluziilor
POLITICĂ:
aspiraţia spre universalitate a cercetărilor şi concluziilor.
3 POLITICĂ: implicarea artificială a unei totalităţi de factori în
activitate şi progresul econmiei
mai mult decât: ACTIVITATE:
pluralitatea poziţiilor de observare faţă de diferite niveluri
de activitate: agenţi economici, ramură, sistem etc.
extinderea observării economiei în context cu alţi factori şi
cu totalitatea componentelor vitale ale societăţii
acţiunea coordonată asupra trendurilor şi rezultatelor
activităţii
ŞTIINŢĂ:
consdierarea economicului în context, extinderea
judecăţilor la totalitatea componentelor vitale ale societăţii
astfel, cenzurarea raţionalismului pur economic
facultatea observării asupra aplicaţiilor teoriilor şi
modelelor
unele rezultate practice, obţinute înaintea validărilor
teoretice (vezi cazul unor politici anti-inflaţioniste, sau
cazurile multiple scoase la iveală de economiile în tranziţie
10
etc.)
3. Particularităţie studiului economiei. Ştiinţa economică
Astfel, economie în general – activitate, ştiinţă şi politică –

înseamnă adaptarea resurselor limitate la nevoi. Se observă, în următorul
rând, că preferăm, deocamdată, termenul de studiu celui de ştiinţă, iar faptul
nu este întâmplător. Trebuie amintit că termenul de ştiinţă apare ca un
calificativ nu tocmai simplu de atribuit. Există o rigoare a acestui termen, o
definiţie exactă, o judecată care nu a permis oricăror categorii ale studiului să
fie recunoscute automat drept domenii ale ştiinţei. Ceea ce o ştiinţă trebuie
să întrunească sunt, în primul rând, obiectul şi metoda – bine definite şi
distincte de obiectul şi metoda altor ştiinţe – , în al doilea rând adevărul
ştiinţific propriu, unic şi necontestat. Întrebarea care se ridică este, deci, cum
se regăsesc aceste trei elemente fundamentale în cazul economiei, ca studiu.
Or, răspunsul nu a fost şi nu este nici astăzi unul simplu de dat. Mai mult, nu
exagerăm cu nimic dacă afirmăm că fiecare demers teoretic, în materia
economiei, nu face decât repune pe tapet această întrebare, respectiv aduce
un alt palier pentru răspunsul corespunzător. Este implicată aici fizionomia
aparte a disciplinei economiei încă mai departe de cele reflectate în
Diagrama de mai sus.
În direcţia definirii materiei noastre, putem însă porni de la o
propoziţie care pare pleonastică: “economia studiază economia”. În realitate,
este vorba de economia – în înţelesul studiului – care studiază economia – ca
activitate, dar şi ca politică.
Să nu omitem, însă, aici intruderea, fie şi nu totdeauna vizibilă, a
unei specificităţi lingvistice care, în româneşte şi în limbile latine, tinde să
creeze confuzie prin omonimie şi similaritate de obiect – este cazul
economiei, în cele trei sensuri analizate mai sus1.
Apare, odată cu propoziţia enunţată mai sus, drept partea ceva

mai lesne de definit decât celelalte. Studiul economiei depăşeşte încă o dată
activitatea economică, în sensul în care cea din urmă reprezintă numai o
componentă a celei dintâi. De clarificat este aici sistematizarea pe care o
întreprinde studiul economiei, cel puţin în această vedere. Operând odată cu
dezvoltarea activităţii economice, dar şi cu o evoluţie în direcţia dezvoltării
studiului însuşi, întâlnim consecutiv (i) o sistematizare a obiectului de studiu,
simplă sau propriu-zisă; (ii) altă sistematizare implicând atât obiectul de
studiu, cât şi disciplina de studiu.
Avem de a face cu sistematizarea exclusivă a obiectului în
momentul în care operăm cu o singură disciplină de studiu unitară, având
drept obiect economia. Avem de a face şi cu o sistematizare disciplinară ceva
mai târziu, atunci când se simţea nevoia unei diviziuni a studiului economic, a
unei specializări după obiect şi după metoda de cercetare. Acest al doilea
moment, pe lângă că marchează o dezvoltare a studiului, plus o întărire a
poziţiei ştiinţifice a acestuia, vine să redefinească trunchiul disciplinar al
1
Alte limbi, începând cu engleza, fac mai uşor diferenţa formală: “economy” este activitate, respectiv
“economics” este studiul şi ştiinţa economică.
11
econonomiei, disjuncţia sa cu caracter de generalitate faţă de celelalte
ramuri de studiu specializat în cadrul economiei.
Drept rezultat al unei duble definiri – în fapt re-definiri – obiectuale,
economia – studiul economiei cu caracter general – îşi face obiect de studiu
din următoarele componente:
(1) bunurile şi serviciile – care înseamnă materializarea satisfacerii nevoii
sociale prin adaptarea resurselor la nevoi. Serviciile reprezintă o categorie
asimilată bunurilor, în acelaşi context principial, cu specificul că distincţia
noţională este operată mai mult în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
reclamat fiind mai mult de activitatea de producţie decât de aceea a
consumatorului sau utilizatorului de servicii.
(2) agenţii economici – semnificând nu altceva decât actorii vieţii
economice, respectiv entităţi autonome, purtătoare de decizie economică
nederminată, ci influenţată de mediul economic ambiant. Clasificarea cea
mai generală a agenţilor economici cuprinde câteva categorii principale:
(a) Firmele – la rândul lor purtătoare a celei mai mari diversităţi de
activităţi, în oricare economie. În anii primelor tratate şi studii de
economie, adică la finele secoluli al XVIII-lea, cele mai mari firme
aveau, de pildă, sub zece angajaţi.
Dezvoltarea firmelor a avut loc pe multiple planuri. Mai întâi,
activităţilor desfăşurate şi legalizate de un singur întreprinzător – “one-
man business” --, existente nu mai puţin astăzi, li s-au alăturat mai târziu
parteneriatele între întreprinzători, apoi societăţile pe acţiuni, respectiv
corporaţiile. Dintr-un punct de vedere mai material şi mai tehnic, aceleaşi
firme au trecut de la faza de atelier, la aceea de fabrică sau uzină, de la
care s-au dezvoltat complexe de activităţi. În această ordine, apariţia şi
dezvoltarea serviciilor a schimbat optica atât tehnică, cât şi
organizatorică. Dintr-un punct de vedere managerial, creşterea şi
dezvoltarea firmelor a realizat şi alternanţa obiectivelor, de la
maximizarea profitului la urmărirea unui segment de piaţă, extinderea
acestuia sau extinderea activităţii pe pieţele internaţionale.
În fine, teoreticientii şi cerecetătorii epocilor moderne şi celei
contemporane văd activitatea firmelor şi dintr-un punct de vedere
macroeconomic – activitatea tuturor firmelor este sub-împărţită, fie în
ramuri de activitate – “viziunea orizontală”: industrii, agricultură,
transporturi, comerţ --, fie după contribuţia la constituirea aşazisului
produs global – “viziunea verticală”: agricultură şi industrii extractive, la
nivelul primar de prelucarare a resurselor; urmate de industriile
manufacturate, la nivelul de prelucrare secundar al produsului; acestea
urmate de “sectorul terţiar”, respectiv al serviciilor – în care fiecare firmă
îşi aduce aportul valorii adăugate. Astfel, o societate mai dezvoltată şi,
fireşte, mai integrată, îşi atribuie o valoare adăugată însumată mai
ridicată a propriului produs global.
(b) Indivizii sociali – consideraţi agenţi individuali în condiţiile liberei
opţiuni faţă de bunuri şi servicii şi, respectiv, activităţi economice. De
reţinut, însă, două lucruri importante, legate de gruparea indivizilor
sociali. Este vorba, în primul rând, de considerarea indivizilor ca parte
a populaţiei, respectiv comunităţii sociale care îşi atribuie piaţa,
dezvoltată în epocile moderne până la nivelul naţiunii, respectiv
12
federaţiei naţionale – în acest cadru, indivizii sunt văzuţi sub cel mai
înalt grad al libertăţii economice (de opţiune economică).
Este vorba, în al doilea rând, de gruparea indivizilor în comunităţi
familiale, adevărate unităţi economice de consum, economisire, furnizare de
forţă de muncă pentru firme şi alte categorii de agenţi economici şi, uneori,
furnizare chiar de producţie şi servicii, asemeni firmelor. Literatura a
încetăţenit astfel aici categoria de menaje.
(c) Statul – faptic, economic, este reprezentat prin guvern – emitentul
politicilor economice -- , dar şi prin instituţiile delegate de exercitare a
activităţii şi responsabilităţii guvernamentale. Statul este alcătuit din
administraţiile centrale şi cele locale. Este nevoie, însă, în zona
statului, de operare a unei diferenţe specifice importante: statul-agent
economic se deosebeşte de statul-putere politică, juridică şi
administrativă. În speţă, există activităţi bine delimitate pe care statul
le exercită în calitate de agent economic – în împrejurările în care
reprezentanţi ai statului acţionează în economie în condiţii principial
egale cu ale celorlalţi agenţi economici (exemple ar fi încheierea de
contracte sau împrumutul public). Există, pe de altă parte, numeroase
activităţi şi decizii ale statului făcute în calitatea sa de putere, inclusiv
cu caracter economic. Dar există şi o semnificativă line de unire între
toate activităţile, deciziile şi opţiunile statului, în toate calităţile sale:
este vorba despre caracteristica oricărui stat ca nepurtător de interese
proprii – respectiv de purtător al intereselor altora, în speţă ale altor
agenţi economici. Este vorba aici de sensul existenţei statului de
totdeauna (încă din antichitate), ca şi de faptul că lipsa intereselor
proprii nu ţine, în practică, aşa cum s-ar crede la prima vedere, de
forma de guvernământ sau de gradul democraţiei sociale – aceasta din
urmă indică, cel mult, ale cui sunt interesele reprezentate de statul,
ne-ştergând principialitatea lipsirii lui de interese proprii.
Că nu este vorba, aici, de o chestiune pur teoretică este demonstrat de
situaţia că şi activităţile economice ale statului sunt aşezate pe cu totul
alte principii decât activitatea firmelor, indivizilor şi celorlalţi agenţi
economici. Statul, astfel, nu poate căuta profitul sau profitabilitatea, în
propria activitate – materializarea directă a acestei situaţii este, de pildă,
aceea că venituri mai ridicate decât cheltuielile (excedent bugetar) nu pot
constitui eficienţă a activităţii statului, ci chiar dimpotrivă. Or, situaţia
specifică a statului este benefică şi chiar salutară celorlalţi agenţie
economici – începând cu indivizii, continuând cu firmele şi ceilalţi agenţi
economici --, dar prezintă şi deficienţe de principiu – de pildă, activitatea
administraţiilor de stat, nepurtătoare de interes propriu, este peste tot în
lume şi a fost dintotdeauna mai puţin adaptată la viteza activităţii
economice şi a dezvoltării – decât este cazul celorlalţi agenţi economici.
Apoi, lipsa profitabilităţii dintre criteriile de eficienţă a activităţii cere
înlocuirea cu alte criterii de eficienţă nu tocmai simplu de definit.
Fiscalitatea – un alt exemplu clasic de activitate, un pilon fundamental
al activităţii statului de totdeauna, dar o situaţie în care statul nu este
agent, ci organism de putere – este o activitate în care principiile de bază
par a se fi schimbat, de-a lungul secolelor şi chiar mileniilor, cel mai puţin,
atât în sine, cât mai ales în comparaţie cu schimbările suferite (sau
performate) de firme şi alţi agenţi economici.
13
Cea mai importantă zonă de activitate economică a statului este, însă,
politica economică, statul raportându-se direct la sistemul economic
(macro-economic) în totalitate. În fine, la un alt nivel, statul îşi recapătă
însfârşit propriile interese – respectiv vizavi de celelalte state ale lumii şi
de agenţii economici, inclusiv cetăţenii altor state; în raport cu acestea,
însă, interesele (economice ale) statului nu îşi pierd conţinutul intereselor
agenţilor naţionali, dimpotrivă, acestea sunt promovate la nivelul
interesului naţional.
(d) Sistemul bancar – este alcătuit dintr-o pluralitate de agenţi de
acelaşi fel – băncile comerciale --, respectiv este o categorie
instituţională aparte. Băncile acţionează în interes şi profit propriu,
asemeni firmelor şi indivizilor (menajelor), dar afirmarea şi importanţa
lor a crescut treptat înainte şi respectiv în contextul istoric al
economiei moderne. Aceasta în vreme ce dobânda şi rata dobânzii au
câştigat importanţă în economia de astăzi. Mai mult, în economiile
moderne de după ultimul război mondial se poartă sistemul bancar –
lucru care înseamnă controlul şi coordonarea activităţii băncilor
comerciale de către entitatea de stat a băncii centrale. Aceasta din
urmă este cuprinsă în cadrul atât al agentului economic, cât şi al
puterii reprezentate de stat şi, astfel, se exercită în consecinţă,
respectiv în interesul celorlalţi agenţi economici. Viziunea
macroeconomică modernă asociază sistemului bancar sistemul
financiar, al societăţilor de investiţii şi respectiv al asigurărilor şi
altor servicii financiare.
(e) Sistemul economic – constituie – vizavi de autonomia de detaliu a
agenţilor economici – câteva caracteristici de ansamblu ale mediului
ambiant al acestora.
Ansamblul economic asociat pieţei naţionale sau federale este
important câtă vreme el defineşte de la libertatea economică a agenţilor
până la condiţiile în care firmele îşi pot procura factorii de producţie şi
organiza producţia, băncile şi agenţii financiari îşi procură fondurile,
organizează creditarea şi practică dobânzile etc.
Sistemul economic este legat de cel politic şi cel legislativ. Putem
consemna, cel puţin pentru economia modernă, două mari tipuri de
sisteme economice – sistemul economiei de piaţă (libere) şi sistemul
economiei totalitare (de comandă), aferent economiei de tip
comunist. Odată cu această sub-împărţire putem înţelege importanţa
sistemului economic în sensul în care importanţa lui avansează până acolo
unde firmele (întreprinderile) şi celelalte categorii de agenţi, cu excepţia
indivizilor şi menajelor, constituie agenţi economici numai în sistemul
economiei de piaţă – în sistemul totalitar, aceste entităţi economice sunt
subordonate statului şi practic părţi ale administraţiei de stat. Totodată,
cele două sisteme economice definesc şi recunosc diferit relaţia atât
juridică, cât şi economică a proprietăţii, şi ea fundamentală, astfel, în
definirea sistemului, mediului economic şi statutului agenţilor economici.
De cealaltă parte, a sistemului economiei de piaţă, chestiunea devine
complexă în sensul altor criterii de diferenţiere a economiilor naţionale –
decât felul proprietăţii, statutul agenţilor economici, inclusiv cel al statului
şi raportării la piaţa naţională. Spaţiul de faţă rămâne prea limitat pentru
astfel de analize. Să subliniem totuşi că istoria a demonstrat, în pragul
14
ultimului deceniu al secolului al XX-lea, că sistemul economic de piaţă s-a
dovedit superior celui de comandă, în ciuda numeroaselor vicisitudini
dovedite de cel dintâi şi după ce mai multă vreme s-a crezut altceva -- fie
că sistemul totalitar avea să îl detroneze definitiv pe cel de piaţă dovedind
cândva o eficienţă superioară; fie că cele două sisteme ar fi fost
alternative, dovedindu-şi fiecare în parte eficienţa; fie că coexistenţa celor
două sisteme alternative ar fi fost una temporară, aşteptând să fie urmată
de o “convergenţă” sistemică, dictată de factori specifici unor etape de
dezvoltare avansată a economiei, dar mai ales a infrastructurii ei tehnico-
ştiinţifice.
(3) Comportamentele – fac din studiul economiei moderne unul al
comportamentelor, în sensul în care vorbim aici, nu atât de modernizarea
economiei, cât a studiului ei. Comportamentul este caracteristica
universalizată care priveşte de la agentul economic individual până la
entităţile macro şi specifice economiei internaţionale.
(4) Dintr-un alt punct de vedere care priveşte, din nou, studiul economiei,
şi nu economia însăşi, ca activitate, putem distinge o dublă structurare, cu
rezultate similare. De o parte, se desprind din truchiul disciplinei
economiei alte discipline, numite de graniţă:
• managementul -- care studiază obiectivele posibile şi dorite ale
firmei şi altor agenţi economici, inclusiv administraţiilor de stat
(managementul public), plus mijloacele de realizare proprii acestora;
• contabilitatea – ştiinţă a gestiunii materiale, evaluărilor multiple
ale patrimoniului propriu, materiei prime şi capitolelor produsului finit,
valorii adăugate şi eficienţei activităţii, toate aparţinând agentului
economic, ca “făcător de economie”. La originile ei istorice,
contabilitatea venea oarecum din afara disciplinelor economice, dacă
nu cumva se constituia chiar înaintea acestora.
CASETA O.1 ISTORIA ŞI DISCIPLINA CONTABILITĂŢII
Se pare că ea apărea odată ce italianul Luca Baciolli construia, pentru

folosul unui patron de firmă, pentru prima dată, proiectul unui sistem de
evidenţă a patrimoniului în care fiecare obiect (component) era văzut
concomitent din cele două puncte de vedere: (i) fizic, respectiv ca obiect
în sine, şi (ii) după sursa proprie de provenienţă. A rezultat şi s-a dezvoltat
de atunci conceptul de balanţă contabilă, sau mai târziu bilanţ contabil,
care operează concomitent cu activele – nominalizările fizice – şi pasivele
– sursele de provenienţă, toate exprimate valoric şi în totaluri perfect
egale între ele în oricare moment al înregistrărilor. Bilanţul contabil de
astăzi se fundamentează pe ecuaţia contabilă primară:
Datorii = Active + Partea proprietarilor
Relaţie în care se observă şi ceea ce a făcut şcoală din ideea lui

Baciolli, anume distincţia patrimoniului entităţii de averea patronilor.
Dezvoltarea activităţii şi ştiinţei contabile a adus însă şi o naturală
reducere a ponderii şi importanţei bialnţului contabil. De o parte, acesta
rămâne să fie întocmit şi să reflecte patrimoniul entităţii numai periodic,
15
respectiv la finele unor perioade de activitate. Activitatea contabilă
curentă este preluată de şi în conturi, capitole în care s-au transformat, de
facto, componentele bilanţului. Fiecare cont capătă un specific funcţional,
iar operarea în ansamblu un principiu unic: aceeaşi valoare operată
schimbă firesc structura patrimoniului, dar este operată concomitent în
două (sau mai multe) conturi, ceea ce face să rezulte păstrarea egalităţii
de mai sus, adică a celor două părţi ale bilanţului. de cealaltă parte,
bilanţul devine insuficient astăzi reflectării integrale a patrimoniului şi
controlului corectitudinii operaţiilor. Astfel, s-a simţit nevoia completării
situaţiei patrimoniale a entităţii cu declaraţia de venit şi alte situaţii,
generic numite (ca şi bilanţul) situaţii sau declaraţii. O altă dezvoltare a
materiei contabile a rezultat alături de această parte (zonă) a
“declaraţiilor”, care a rămas să se numească contabilitate financiară. Pe
lângă contabilitatea financiară – a situaţiilor şi declaraţiilor pentru
organisme financiare terţi – s-au dezvoltat cel puţin contabilitatea
costurilor şi contabilitatea managerială, materii aducătoare de calcule,
evaluări şi servicii de folos intern entităţii.
Contabilitatea se dovedeşte vecină managementului, în partea sa

economico-financiară;
• statistica – este o altă zonă în care economia se învecinează,
asemeni contabilităţii, cu materializările sale cantitative şi evaluatorii.
Aici, însă, nu mai avem în vedere firma sau entitatea, cât o afinitate
oarecum opusă, de generalizare şi elaborare de principii evaluatorii. De
aceea, ea se apropie mai mult de macroeconomie, deşi nu neglijează
descripţiunile la nivelul agenţilor eonomici individuali;
• econometria – indică încă o zonă de tangenţă între disciplina
economiei şi ştiinţele matematice. Econometria se învecinează, de
facto, atât cu economia, cât şi cu statistica economică şi matematica.
Cu economia, în sensul în care studiază legăturile şi conexiunile între
fenomene; cu statistica, în sensul preluării a numeroase metodologii de
evaluare; cu matematica, în sensul folosirii depline a analizei
matematice, geometriei analitice şi în sensul elaborării testelor
matematice specifice ale corelaţiilor, în descoperirea relaţiilor
funcţionale dintre fenomenele economice. De facto, econometria
imaginează şi elaborează funcţii care ar putea reflecta legăturile
căutate, după care le verifică prin metodele matematice aplicate
asupra datelor. Disciplina conclude dacă între fenomenele identificate
există realmente o legătură, iar dacă da, care este configuraţia
acesteia -- lineară, exponenţială, logaritmică, parabolică etc. – dar
studiază relaţia între două, şi/sau mai multe fenomene concomitent.
Econometria se atribuie, astfel, analizei empirice, modelele elaborate
de ea deosebindu-se de modelele economice propriuzise, aparţinând
curentelor de gândire – acestea sunt mai puţine şi indică un alt nivel
de implicare a autorilor în relaţia dintre fenomenele studiate;
• ergonomia – oferă o interesantă vecinătate într economie,
management şi discipline grafico-estetice. Mai pot fi date şi alte
exemple de discipline care au îmbogăţit ştiinţa economică pe această
cale.
16
De cealaltă parte, economia însăşi – studiul economiei – s-a ramificat şi
şi-a constituit capitole distincte, destul de bine individualizate. Vorbim
astfel de criteriul economiei la scară, după care economia generală se
sub-împarte în microeconomie, macroeconomie, la care unii teoreticieni
adaugă “mezo”-economia. Alt criteriu – de ramură – împarte pe activităţi
specifice cu pondere importantă în activitatea totală, dar şi, astfel, cu
specificuri ale constituirii valorii adăugate, contabilităţii, managementului
şi altor evaluări.
(5) Eficienţa şi echitatea sunt însuşite atât drept obiective, cât şi drept
principii şi atât ale studiului, cât şi, înainte acestuia, ale activităţii şi
politicii economice. La capitolul obiective sau obiect de cercetare a
economiei, rămâne de menţionat că cele două privesc cel mai direct
accepţiunea generală a noţiunii de economie drept adaptare a resurselor
la nevoi. Lucrurile devin mai delicate atunci când şi acolo unde cele două
obiective-principii dovedesc divergenţe de detaliu.
Reiterăm faptul că desprinderea obiectului economiei este numai o latură

a studiului, aceasta fiind însă cea mai lesne de distins. Lucrurile devin mai
delicate în zona metodei, în sensul în care vom descoperi aici certitudini, dar
şi incertitudini sau controverse. Vobim, în zona metodei, de sistematizări, de
istorie etc. Metodologia propriuzisă cuprinde pe cea “pur economică” alături
de cea împrumutată de la alte discipline. Aplicarea metodologiilor va afecta
rezultatul cercetărilor, rezultat care vine să se răsfrângă asupra adevărului
ştiinţific propriu disciplinei.
Asemeni studiului asupra obiectului, cel asupra metodei economiei se
poate identifica celui asupra genezei şi esenţei economiei. Drept urmare,
ceea ce nu poate fi omis aicieste latura istorică a disciplinei economice.
Să observăm câteva aspecte istorice esenţiale:

(1) Studiul economiei, ajuns la stadiul de astăzi, acoperă în timp trei mari
perioade:
(a) de la antichitatea greacă până în preajma secolului al XVIII-lea, în care
ideile economice apar nedesprinse de alte reflecţii cu caracter general şi
filozofic sau vizionar etc.;
(b) după această perioadă, studiul se structurează însfârşit în tratate şi cărţi
de economie propriuzise. Tratate de economie se scriu şi astăzi, numai că,
în raport cu nivelul de astăzi al cunoştinţelor, noile tratate nu mai
reprezintă, ca altădată, întregul cunoştinţelor. Este important de subliniat
că această epocă deschidea naşterea şi o largă polemică între marile
curente de gândire economică;
(c) începând cu secolul al XX-lea, nivelul de cunoaştere şi studiu pune în
evidenţă specialităţile, mai mult sau mai puţin în structura arătată în
paragraful anterior. De cealaltă parte, în privinţa evoluţiei curentelor de
gândire, părerile s-au împărţit în sensul că unii autori văd, cel puţin în
17
prezent, încetarea ei, alţii dimpotrivă, că viitorul urmează să restructureze
componenţa acestor curente.
(2) De evoluţia istorică a gândirii economice se leagă şi demersul prin teorii

(teoretic).
Teoria constituie o unitate a demersului analitic în direcţia cunoaşterii
(stăpânirii sau controlului prin gândire) fenomenului. Aceasta se întâmplă mai
mult în cazul economiei, decât în cel al altor ştiinţe – mai ales dacă ne referim
la disciplinele exacte –, care păstrează drept unităţi de bază ale demersului
mai exacte – măsurători directe şi unităţi de măsură, medode de evaluare şi
de verificare etc. Teoria suplineşte – în economie, dar nu numai – un oarecare
deficit al evaluărilor exacte – nici nu există unităţi de măsură pur economice,
aşa cum există unităţi de măsură naturale şi/sau tehnice pentru alte domenii.
Teoria enunţată este un avans polemic oferit spre ajustare, contrazicere sau
înlocuire cu sau de către altă teorie sau alte teorii, imaginând astfel progresul
ştiinţei într-o manieră mai complicată şi ne-lineară. Depărtarea demersului
prin teorii de celelalte demersuri ale altor ştiinţe mai particularizează
economia drept o disciplină mai mult a experienţei, şi (mult) mai puţin a
experimentului.
(3) Teoria se continuă, în cercetarea economică modernă, cu modelul

economic2. Au rămas, în actualul stadiu al studiului, relativ puţine terorii
rămase la stadiul de enunţ, şi astfel cu caracter de generalitate. Oricare
teorie care se respectă se lasă însoţită de un model, în speţă asociază
enunţul cu o expresie matematică (funcţională) mai simplă sau mai
complicată. Modelul regăseşte, încă o dată, dar chiar într-un mod mai
evident, condiţia tragică a teoriei economice individuale: (a) teoria şi modelul
îşi caută o expresie simplă şi inteligibilă, penetrantă; (b) ceea ce le expune
deopotrivă unei realităţi complexe a mai multor variabile determinante,
respectiv unei funcţii potenţial mai complicate decât cea expusă. Teoria şi
modelul par a lua forma şi structura care să le apropie de legităţile din
ştiinţele exacte – numele autorului, enunţul, modelul matematic propriuzis.
Diferenţa constă în condiţia mai complexă a modelului economic – spre
deosebire de enunţurile din ştiinţele exacte, modelele economice nu sunt
imuabile, ci pot fi preluate diferit de gânditori diferiţi. Practic, în astfel de
condiţii, progresul cercetării echivalează – mai mult pentru economie decât
pentru alte ştiinţe – punerii permanente în discuţie a descoperirilor acceptate.
Concomitent, economia se îmbină cu matematica într-un mod diferit decât în
cazul ştiinţelor exacte: teoria este prioritară modelului (nu şi invers), iar pe un
model nu pot dezbate decât adepţii aceleiaşi teorii – un fel de a spune că
polemica între teorii nu poate fi una pe expresiile matematice, ci acestea
joacă rolul secundar.
(4) Ceea ce avea să dăinuie până astăzi – şi astfel să facă unele curente de
gândire3 să reziste – este corespondenţa cu gândirea politică. De aceea
putem vorbi de trei mari curente de gândire ale epocii actuale:
2
Vezi detalii şi în paragraful 3.2.3 de mai jos.
3
O privire mai detaliată asupra curentelor de gândire economică se regăseşte în Lectura ataşată acestei
Lecţii.
18
(i) curentul liberal -- de la vechii clasici la generaţiile succesive auto-
intitulate neoclasici, la marginaliştii secolului al XIX-lea, dar nu mai
puţin la neoclasicii monetarişti contemporani (vezi “Şcoala de la
Chicago”, cu “clasicul” în viaţă Milton Friedmann);
(ii) ramura keynesistă şi neo-keynesistă – găsindu-şi fireşte suportul în
opera marelui gânditor britanic John Maynard Keynes, din anii
treizeci şi patruzeci, dar şi aliatul politic în doctrinele social-
democrate, a căror idee fundamentală este nevoia intervenţiei
statului în economie;
(iii) curentele confesionale – concepute atât a reconcilia celelalte
ideologii – cu alte cuvinte a împăca “barbaria” capitalismului liberal
cu ineficienţa economică trecută cu vederea de curentele politice
socialiste --, cât şi a da replica curentului şi sistemului de gândire
marxist (considerat extremist) în sensul înlocuirii conflictului social,
producător de revoluţii sociale, cu metodologii de descoperire,
punere în evidenţă, astfel aducere la suprafaţa societăţii şi
rezolvare a contradicţiilor. Gândirea confesională pretinde că
societatea poate mai bine progresa prin rezolvarea paştnică a
contradicţiilor şi conflictelor, decât prin revoluţii şi transofrmări
social-economice radicale. Ea este apropriată curentelor de
gândire politică creştin-democrată, dar elemente ale ei regăsim de
la conceperea societăţii pe acţiuni – cu diversitatea de interese ale
acţionariatului, manageriatului şi personalului --, la Comunităţile şi
Comunitatea, respectiv Uniunea Europeană de mai târziu (gândirea
corporatistă).
(5) Un merit deosebit al curentelor şi şcolilor de gândire se reflectă asupra

metodei propriuzise. Şi prin ceea ce face un curent să succeacă altuia, ca
şi prin ceea ce face un curent să dăinuie, dar nu mai puţin polemica
firească şi fructuoasă între curente, metoda de cercetare a economiei a
avut şi are de câştigat. Unele curente au pus bazele unor metode
dezvoltate fie în epocile curente, fie mai târziu, de reprezentanţii altor
curente, sau de gânditori independenţi. Unele curente au fost denumite
mai “scientiste”, în sensul apropierii de (operării cu) metodele disciplinelor
exacte, decât altele, preocupate mai mult de observările sociale sau de
ideologii. Unele domenii sau zone ale obiectului economiei au fost cu
precădere studiate de unele curente şi mai puţin de altele etc.
Urmând a sistematiza mai jos componentele metodei în econmie, să

desprindem însă două aspecte succesive. Mai întâi, studiul ia aspectul a ceea
ce numim, înainte de ştiinţă, gândirea economică. Mai apoi, pentru aspectele
(3), (4) şi (4) de mai sus să desprindem ceea ce se poate califica drept o
heterogenitate – atât în consoderaţii, cât şi în metodă – ceea ce pune în
evidenţă un caracter contradictoriu al studiului economiei, respectiv al
gândirii de specialitate înseşi. De o parte, cele desfăşurate înainte de secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea expun un câştig evident al studiului. De cealaltă,
heterogenitatea de viziune şi metodă se constituie ca o sfidare a adevărului
ştiinţific al disciplinei. Iar lucrurile nici nu se opresc aici.
3.2.2 Economie “pozitivă”, versus economie “normativă”
19
Numim economie pozitivă fundamentul descriptiv, analitic (şi
sintetic) asupra fenomenologiei economice. Este gândirea care încearcă
înţelegerea fenomenelor specifice şi nelimitat aprofundată din punct de
vedere ştiinţific, şi neutră, astfel păstrându-şi concluzii ale analizei unanim
acceptabile. Numim economie normativă ceea ce prelungeşte atitudinea
pozitivistă din mai multe puncte de vedere care se cer precizate:
(1) Fundamental, mobilul economiei normative este acela de a distinge, în
descripţia fenomenului, alternative, pe care să le poată, nu numai
individualiza, dar şi ierarhiza, conform unor obiective social-economice
prte-existente (date). Cu alte cuvinte, numai economia normativă (nu şi
cea pozitivă) distinge “binele” de “rău”, pierzându-şi astfel neutralitatea e
tip pozitivist.
(2) Astfel, analiza va fi, pentru economia normativă, prelungită printr-o altă
componentă specifică, am numit judecata de valoare.
(3) În următorul rând, se poate observa – revenind la ideea expusă mai sus –
la sistematizarea obiectului economiei, că dacă o zonă precum eficienţa
economică ar fi accesibilă atât economiei pozitive, cât şi celei normative,
atunci zona echităţii va aparţine exclusiv economiei normative.
(4) Intruziunea judecăţii (judecăţilor) de valoare în economia normativă mai
reuşeşte însă un aspect interesant pentru studiul economiei. Se constituie
aici un fundament al pluralităţii punctelor de vedere – iar structura şcolilor
şi curentelor de gândire economică a confirmat din plin acest lucru.
Pluralitatea de care vorbim apare însă şi, parţial, nocivă adevărului
ştiinţific unic, măcar în anume momente ale isotirie şi dezvoltării gândirii
de specialitate. Nu mai puţin, se deschide aici poarta de intruziune şi a
ideologiilor în demersul general de gândire economică. Ideologizare
revine ca un vârf de lance al subminării ştiinţei, cel puţin ca principiu.
(5) Raportul contradictoriu între economia pozitivă şi cea normativă
avantajează, dintr-un alt punct de vedere, economia normativă. Cea din
urmă părea mai întâi să se fi îndepărtat de realitatea directă prin aspectul
ei polemic şi supus ideologiilor, dar în cele din urmă se poziţionează mai
aproape de practică decât economia pozitivă, prin observarea şi
judecarea directă a fenomenului – viu şi nu numai viabil economic. Astfel,
economia pozitivă rămâne în sfera teoriei, în vreme ce economia
normativă revine practicii, ea nefiind esenţial nici mai puţin “scientistă”.
(6) În fine, în sprijinul acestei ultime idei se situează şi o limită a judecăţii de
valoare normative. Gândirea economică devine normativă în raport cu un
obiectiv deja enunţat (exogen), şi nu în sensul în care oportunitatea
acestuia ar fi, automat la rândul ei, pusă în discuţie.
(1) Analiza constituie baza studiului economiei şi noţiunea ei înseamnă

complexitatea cu care este coperită cea mai covârşitoare parte a
demersurilor de specialitate. Important este însă de precizat că folosirea
exclusivă a analizei faced să rezulte economia în excelenţă pozitivă. De
cealaltă parte, economia normativă va rezulta din aplicarea analizei, plus
judecăţilor de valoare. Am insistat însă mai sus asupra aspectelor
20
specifice intruziunii acestora din urmă. Mai schematic, intruziunea
judecăţilor de valoare se face vizibilă în Diagrama 2.
Diagrama 2
Specificul economiei-ştiinţă
Economia pozitivă, versus normativă
Intruziunea
Dedublarea
judecăţilor de DEMERSUL economie
valoare
ŞTIINŢIFIC pozitivă/normativ
ă
Dedublarea Dedublarea Statutul

obiectivului : ştiinţă-gândire
special
eficienţă / echitate (distinct)
Pluralitatea Locul
METODOLOGIE punctelor ideologiilor
de vedere
(2) Deducţia, versus inducţia înseamnă mai întâi analiză şi judecăţi de

valoare, odată cu care se implică aici practic laturile pozitivă şi normativă
ale studiului. Diagrama 3, la rândul ei, clarifică diferenţa specifică între
aceste demersuri complementare.
Diagrama 3
Deducţia, versus inducţia, în studiul economiei
(a) Deducţia (b) inducţia
Teorie enunţată Colectare,

prezentare şi analiză
a datelor
Cadru-restricţii
Judecata modelului
Concluzii asupra
corelaţiei
Previziuni
Confruntarea cu
realitatea
21
(3) Modelul şi modelarea economică reprezintă o anume unitate de
demers ştiinţific aparţinând tot analizei şi judecăţilor de valoare, adică
deopotrivă economiei normative. Acest demers a luat amploare pe baze
sceintiste deja create în partea a doua a secolului al XIX-lea, în anii
treizeci şi apoi după ultimul război mondial. Apartenenţa modelării la
ultima perioadă şi la actualitate este una dintre consecinţele unei mutaţii
de profunzime în analiza economică şi se poate identifica unei noi
mentalităţi.
Modelul apropie economia, în manieră structurală, de ştiinţele exacte,
de formulele şi judecăţile de valoare specifice acestora. De o mentalitate
“scientistă” avansată, înclinând să valorifice “exactitatea” consideraţiilor şi
rezultatelor. Un astfel de avans teoretic şi mental, pe cât de evident şi
puternic, era de aşteptat să întâlnească, în filozofia domeniului, replici la fel
de riguroase, rezultând de aici controverse specifice – în fapt, avansul istoric
al studiului economiei este caracterizat de controverse într-o adevărată
continuitate. Promotorii şi susţinătorii modelelor susţin că crearea şi folosirea
lor, chiar dacă urmăresc o idee dată, ajută şi la surprinderea altor raporturi şi
corelaţii, deci a altor idei.
La rândul lor, adversarii modelelor susţin, cel puţin:
• că implicarea metodelor specifice ştiinţelor exacte nu întâlneşte, în
economie (obiectul economiei), un context similar acestor ştiinţe, care să
asigure o exactitae similară concluziilor;
• că la baza sau în spatele oricărui model se află, ca dintotdeauna, tot o
teorie, ca atare modelul este o creaţie a ideii şi că aceeaşi idee este
(singura) capabilă de a-şi crea şi avansa propriul model, în contradicţie cu
alte teorii şi alte modele.
Oricum, însă, odată cu istoria modelelor se clarifică, reface sau amplifică

dilema metodologică specifică studiului economiei de la începuturile acestuia:
ceea ce crează şi respectiv alimentează scientismul, în economie, este – după
cum bine se observă – nu atât cristalizarea sau promovarea unei esenţe
metodologice distincte, cât tocmai împrumutul din instrumentarul altor
ştiinţe. Or, acesta se întoarce, mai curând sau mai târziu, împotriva ştiinţei
care, astfel, îşi spoliază identitatea, în ciuda obiectului ei bine identificat.
În fine, să menţionăm aici că este nevoie de evitat o anume confuzie, în
privinţa modelării proceselor economice, anume între modelul economic –
ataşat unei teorii şi, prin intermediul acesteia, unei şcoli de gândire
economică – şi modelarea specific econometrică – o manieră de cercetare
la îndemâna oricărui cunoscător al rigorilor econometriei, ca disciplină aparte,
la îndemâna studiului de tip empiric, simplu căutător de corelaţii între
fenomene şi aspecte la momentul dat şi în specificitatea cadrului ales.
(4) Metoda grafică încearcă să se apropie de acelaşi criteriu al exactităţii

sau raţionalităţii analizei, aidoma metodelor matematice, operative în
cazul modelării.
3.2.4 Sistematizarea ştiinţei economice
Economia este, însfârşit, o ştiinţă recunoscută. Dispune, ca atare, de un

obiect de studiu şi de o metodă de cercetare, ambele deopotrivă complexe.
22
Dispune de un demers teoretic care îi asigură calea spre adevărul ştiinţific
propriu.
Sistematizarea ştiinţei economice pune două probleme şi survine aici şi
cu două rezolvări corespunzătoare de-a lungul demersului istoric propriu şi
aparte al domeniului de studiu:
• De o parte, întărirea ştiinţifică, prin obiect şi metodă, a
determinat şi accentuarea demersului economic general, până la
departajarea intra-domeniu, specializată, şi definirea aceleiaşi economii
generale în noul context.
• De cealaltă parte, apare controversa asupra nominalizării
economiei drept ştiinţă, atât în sensul restrâns, al economiei generale,
cât şi în sensul larg, a ceea ce acoperă economia generală împreună cu
ştiinţele economice specializate.
În partea rezolvărilor, a fost preluată mai întâi denumirea de “economie

politică”, de la propunerea avansată în 1815 de Antoine de Monchrestien.
Economia politică se face astfel parte a unei ştiinţe economice, definite
numai prin totalitatea domeniilor generale, specializate şi de graniţă.
O astfel de structurare devine însă criticabilă în măsura în care termenul
de economie politică convine unei viziuni mai degrabă nescientiste şi astfel
împotriva unui curs progresist, manifestat istoric; de cealaltă parte, aceeaşi
economie politică se face abuziv parte a unui întreg caracterizat drept
“ştiinţă”. Adversarii acestei clasificări – uşor identificaţi în ramurile, şcolile şi
curentele cu iz scientist, încă de la finele secolului al XIX-lea – preferă să se
fi renunţat demult la “perimatul” termen de economie politică, direct în
favoarea temenului de ştiinţă economică sau, mai simplu, economie. Ceea
ce totuşi urmează să îşi asume o aparentă confuzie a situării ştiinţei
economice atât pentru sensul larg, cât şi pentru sensul restrâns al
termenului.
Vizavi de sistematizările de mai sus, descriem aici şi ceea ce împiedică

structurarea unui adevăr ştiinţific unic şi riguros, în studiul economiei:
(1) Demersul prin teorii – deja descris mai sus – este, paradoxal, tocmai ceea
ce exprimă esenţa ştiinţifică specifică studiului. Acest demers este însă
unul pe termene prelungite. Pe termene prelungite, teoriile se ajustează şi
se apropie de fenomenele existente în economie, în vreme ce, pe termene
scurte, se poate oricând constata perimarea unei teorii.
(2) Prioritatea activităţii şi, uneori, a factorului politic, în şi faţă de economie,
mai ales faţă de studiul econmiei. Mai întâi, fenomenul economic propriu-
zis are nu o dată prioritate, astfel încât teoriei îi revine sarcina explicării
acestuia. Se poate, însă, ca ca aceeaşi teorie să prevadă (previzioneze)
aspecte concrete din economie. Numai că astfel se întâmplă ca studiul să
fiue parţial – uneori însă esenţial – întreprins pentru sine-însuşi.
În ce priveşte factorul politic, deşi mecanismul este esenţialmente acelaşi
cu implicare activităţii propriu-zise, poziţia studiului se face încă şi mai
jenantă. Exemplul cel mai plastic poate consta în cristalizarea sistemelor
23
economice, respectiv a diferenţierii de sistem. Studiul economiei va urma
trăsăturile sistemului dat, atât în partea pozitivă, cât şi în cea normativă.
(3) În complementar, cvasi-imposibilitatea experimentului, în economie.
Experimentul ar însemna nu altceva decât presupusa prioritate a studiului
economiei, în faţa politicii şi /sau activităţii economice – ca în cazul
experimentelor din disciplinele tehnice sau din ştiinţele exacte.
Experimente ale teoriilor economice – atât cât au existat şi au fost
tentante – şi-au dovedit imposibilitatea, cu atât mai mult cu cât s-au
exercitat mai profund. Teoriile înseşi au fost astfel inevitabil compromise.
CASETA 0.2 EXPERIMENTE ÎN ECONOMIE
Exemple pot fi date pentru marxism – în mod excepţional, creator de

sistem economic alternativ la cel de piaţă --, sau pentru monetarism – aplicat
la scară ceva mai redusă în programe politico-strategice ale unor ţări sud-
americane. După cum, experimente mai reduse în amploare au putut repurta
succese – ne putem gândi aici la practicarea temporară a ceea ce s-a numit
“moneda locală” într-unul dintre landurile vest-germane, după ultimul război
mondial.
(4) “Criza metodei pure” – sau identităţii studiului economiei, în favoarea

afirmării scientismului, prin adoptarea structurilor metodologice ale
ştiinţelor exacte – constituie un alt aspect pomenit şi subliniat deja mai
sus. La care se reiterează complexitatea şi complicarea contextului de
aplicare a modelelor în faţa realităţii economice.
Realitatea economică este una de dimensiuni multiple. Dacă, de o parte,
observaţia pur economică se îngustează în faţa avansului demersului
matematic, fizico-mecanic etc., modelul economic (oricare ar fi acesta)
conţine dilema tragică între auto-extensia, potenţial distrugătoare de
expresie şi claritate, şi restrângerea (simplificarea) sa, potenţial risc de
perimare în faţa realităţii.
De cealaltă parte, schimbarea unei singure dimensiuni a obiectului în
studiu este de natură să pună esenţial în discuţie rezultatele modelului, în
totalitatea lor.
(5) Intruziunea judecăţilor de valoare şi opiniilor – aşa cum, cin nou, a fost
deja exprimat mai sus – generează pluralitate a punctelor de vedere, una
însă nocivă, până la un punct, unicităţii adevărului ştiinţific.
Se cer înţelese, odată cu structurarea acestui aspect de fond, şi alte
aspecte care diminuează totuşi negativitatea pluralităţii punctelor de vedere
faţă de unicitatea adevărului ştiinţific. În primul rând, adevărul ştiinţific
suferă, odată ce studul face referire la poziţionări politice şi ideologice, odată
ce structura economiei şi a studiului ei sunt date de fizionomia unui sistem
dat, sau odată ce, spre un alt exemplu, anii cincizeci-şaizeci deschid un alt
capitol controversat, cum ar fi echitatea, în economie – versus categoria de
eficienţă. Aceste lucruri au însă loc pe un fundament nu numai perfect
obiectiv, dar şi exprimând, în folosul direct al studiului economiei de
astădată, un real curaj ştiinţific.
În al doilea rând, a nu omite poziţionarea în context conceptual a
opiniei. Nici o opinie nu poate contrazice principial un presupus adevăr de
fond, surprins de judecăţi cu dovedit instrumentar ştiinţific. Ea poate, cel
24
mult, interpreta lucrurile, după limitele unui “spaţiu de joc” în acest sens.
Contradicţia opiniilor poate ascunde, de facto, principii de fond unanim
înţelese şi indiscutabile, aşa cum tot ştiinţific se poate dovedi.
Este vorba de un alt concept (manualul) de valoarea “replicii” date

tuturor aspectelor – mai mult sau mai puţin controversate ale – ştiinţei
economice. Oricare disciplină ştiinţifică îşi reclamă şi îşi atribuie propriul
manual. Acesta conţine consemnarea tuturor adevărurilor ştiinţifice
confirmate şi astfel unanim acceptate (acceptabile) în specialitate – este
esenţa unui domeniu, cel puţin la data elaborării şi redactării sale.
Drept urmare, manualul va constitui, şi în cazul economiei, o sinteză a
faptelor şi studiilor, demersurilor şi, mai ales, concluziilor unanim acceptate şi
acceptabile pentru disciplina noastră. Sarcina sa este totuşi deosebit de
delicată şi de complexă, dintr-un punct de vedere enciclopedic. În plus, având
în vedere caracteristicile domeniului nostru, acelaşi manual nu va putea evita
referirile şi la zonele controversate ale disciplinei.
Concepte:
administraţii economie totalitară (de nevoi
comandă)
agenţi economici eficienţă şi echitate resurse
analiză Firma sistemul bancar
bunuri şi servicii funcţie economică sistem economic
comportamente indivizi sociali sistemul financiar
deducţia, versus metoda grafică societăţi de
inducţia investiţii
economie de piaţă model econometric statul
(liberă)
economie normativă model economic teorii
economie pozitivă model şi modelare
Chestiuni:
(1) Enumeraţi argumentele în favoarea considerării studiului economiei drept

ştiinţă economică.
(2) Ce califică funcţia bunăstării drept esenţială pentru studiul economiei ?
Care este legătura logică a funcţiei bunăstării cu celelalte funcţii
economice de bază (producţia, cererea, utilitatea, oferta etc.) ?
(3) Caracterizaţi judecata de valoare în raport de noţiunea de adevăr ştiinţific
unic şi de dihotomia economie pozitivă-economie normativă.
(4) Ce reprezintă conceptul de sistem economic (departajarea între sisteme
economice diferite) pentru activitatea, studiul şi politica economică ?
(5) Ce este manualul de economie ? Cum explicaţi marea diferenţă formală şi
structurală între manualele de economie actuale şi cele dinainte de
1989 ?
Dezbatere:
25
Este cel puţin parţial acreditată, în practică, dihotomia micro-macro-
economie astfel:
• Microeconomia este mai aproape de activitate şi implementări, astfel de
instrumentarul ştiinţific precis, de studiul economiei cu concluzii clare şi
neechivoce.
• Macroeconomia, în schimb, rămâne susceptibilă de îndepărtare de
practică, de teoretizări, polemică şi imprecizie ştiinţifică.
Cît este şi cât nu este adevărat în această imagine ? Argumentaţi cu

cunoştinţe şi mijloace la îndemână.
ANEXA 1
Metoda grafică în studiul economiei
3.2 Forma funcţiei
26
3.3.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune
3.4.1.2 Reducerea la graficul “nord-est”(NE)
27
Economia este înţeleasă concomitent drept activitate, ştiinţă şi
politică. Evoluăm în domeniul ştiinţei, în ce ne priveşte, mai precis al studiului
economiei, iar criteriul fundamental sau obiectivul lucrării de faţă este cel de
a face înţeles obiectul ştiinţei noastre. Pe scurt, dar şi în maniera cea mai
semnificativă, vedem economia ca un studiu al relaţiei (relaţiilor) între anume
fenomene. Complexitatea relaţiei creşte odată cu numărul fenomenelor şi nu
numai. Presupunem astfel, ca în schema următoare, relaţia între un fenomen
socotit determinant (A) şi un număr de alte fenomene, notate cu majuscule
de la (B) la (I).
Pentru complexitatea aici redată a relaţiilor între fenomene
matematica a elaborat noţiunea de funcţie.
În definiţie, funcţia presupune însă numai două mulţimi sau domenii
în corelaţie. O corelaţie pentru care mulţimea (A) (spre exemplu, ca în Figura
1) este determinantă, astfel socotită domeniu de definiţie – domeniul
detrminant -- , vizavi de (B), care este domeniul în care funcţia ia valori
(co-domeniu) -- domeniul determinat. În stricteţea acestei logici, pentru
oricare element (a), component al domeniului (A), va exista un singur
corespondent funcţional, (b), component al domeniului (B).
(A)
(B) (C)
(D) (E) (F) (G) (H) (I)
Figura 1
Se înţelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b) ∈ (B) să poată

exista mai mulţi corespondenţi funcţionali de partea domeniului (A).
Totodată, dacă există, nu mai mulţi, ci tot un singur corespondent (a) ∈ (A) al
fiecărui (b) ∈ (B) apare ceea ce se numeşte caracteristica sau relaţia de
biunivocitate a aceleiaşi funcţii, care corelează domeniile (A) şi (B) şi astfel
corelaţia devine şi una reciprocă.
În ce priveşte studiul nostru, nevoile se limitează la aceste cunoştinţe
matematice despre mulţimi – şi la aceste câteva rânduri, şi este bine că este
aşa.

Mai precis, putem adăuga la schiţa de idei deja formulată în paragraful
anterior, că domeniile pe care le considerăm deja funcţionale, (A) şi (B), pot
include mulţimi de numere, iar aceste numere pot fi şi continui, aşa cum este
mulţimea numerelor reale (R), sau cea a numerelor reale pozitive (R+), cele
mai uzitate domenii în studiul economiei.
28
O primă observaţie, care se ridică odată cu aplicarea funcţiilor
(matematice) în studiul economiei este (cum bine am văzut deja) reducerea
corelaţiilor fenomenologice specifice la numai două domenii, (A) şi (B), în
alternativa cărei reduceri am putea considera corelaţia între domeniul (A) şi
restul domeniilor (fenomenelor, dacă discutăm pe Figura 1) (B-I).
Metoda grafică – redusă astfel la graficul axelor rectangulare – va
urma să considere:
(i) cele două domenii, Ox (înlocuind pe A) şi Oy (înlocuind pe B) pe cele
două dimensiuni ale planului;
(ii) plus felul corelaţiei, figurat grafic în acelaşi plan printr-o mulţime de
puncte, cu coordonate perechi, puncte regăsind astfel elemente
(numere) corespondente între mulţimile X (A) şi Y(B), ca în Figura 2.
. yA .A(xA;yA)
. . .
O xA x
. .
Figura 2
Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul

(xA), inclus în muţimea (X) şi corespunzător numărului (yA), inclus în mulţimea
(Y).
Altă observaţie se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în
Figura 2 – şi astfel le vom considera de aici înainte --, mai apare detaliul după
care cele două domenii funcţionale nici măcar nu diferă literalmente între ele,
ci ambele aparţin mulţimii numerelor reale (R). Faptul este însă şi unul
necontradictoriu, contrar aparenţelor, ca şi unul neesenţial, în partea
interesului studiului nostru. Iar aceasta pentru că vom regăsi, în spatele
aceleiaşi mulţimi numerice – desfăşurate pe două dimenisuni, adică pe
abscisă (Ox/orizontal) şi pe ordonată (Oy/vertical) – de cele mai multe ori
mărimi fizice diferite, corespunzătoare unui fenomen sau altuia.

Continuând însă şi ideea notată la prima observaţie, metoda noastră
grafică se vede suferindă vizavi de studiul economiei, odată ce ea Totuşi, mai
este bine să realizăm – aici rupându-ne de canoanele matematicilor şi
matematicienilor – şi alte lucruri elementare, cum ar fi:
• Faptul că în studiul nostru cele două mulţimi, (X) şi (Y), pot fi văzute
mai mult sau mai puţin în raporturile de determinare de la (X) către (Y), şi
nu invers. (Y) poate fi tot atât de bine, la rândul său, determinant pentru
(X). Iar dacă, spre deosebire de cele arătate în Figura 2, funcţia apare sub
forma curbelor (adică locurilor geometrice, calitate decurgând din
continuitatea punctelor componente), studiile noastre pot viza şi ceea ce
– plecând de la definiţie – matematica înţelege drept non-funcţie de (X)
29
– Figura 3/c.face apel la funcţiile şi graficele matematicilor analitice – şi
este bine să ţinem seama şi de acest lucru încă de la plecare.
Oy y Oy
f(a) f(b)
f(c)
O Ox O Ox O Ox
(a) (b) (c)

Figura 3
• Astfel, dacă şi studiul economiei conţine rigoarea după care un

fenomen este cel determinant, totuşi domeniul de definiţie nu este
totdeauna figurat pe abscisă, ci poate apare şi pe axa ordonatelor.
• În următorul rând, aşa cum vom dezvolta şi în cele ce urmează,
graficul din economie mai păstrează şi alte resurse în favoaarea extinderii
studiului de la relaţia restrânsă între numai două mulţimi de elemente:
(i) fie, prin calitatea sa de loc geometric, curba (funcţia) poate
corespunde unui singur număr, contabilizat într-o terţă dimensiune
(Z, alta decât X şi Y);
Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în

unităţi fizice aparţinând factorilor de producţie – adică capitalului (k), prin
care înţelegem deocamdată dotarea tehnică a producţiei, şi muncii (L), ca
în Figura 4. Ceea ce nu poate însă pierde din vedere expresia costurilor şi
în unităţi monetare, unificatoare şi făcând comparabile unităţile fizice ale
diferiţilor factori între ele. Pe de altă parte, factorii de producţie au în
vedere şi inter-substituţia lor (Lecţia I), respectiv maniera în care o
unitate de capital (k) este (poate fi) înlocuită de un număr de unităţi de
muncă (L) pentru a lăsa invariabil nivelul aceluiaşi cost total (C) – vezi
Figura 4/a & b.
k C
(a) (b)
k1 C1
kA A
k1 k
kB B (Z)
(Z)
O LA LB L1 L O L1 L
30
Figura 4
(ii) fie, având în vedere întregul itinerar determinant din Figura 1 (la
care astfel revenim), o terţă determinare asupra corelaţiei între
elementele lui (X) şi lui (Y) poate aduce “deplasarea” curbei – către
stânga, respectiv dreapta, cu regăsirea unei curbe perfect paralele,
pe care coordonatele (Ox) şi (Oy) sunt şi ele altele.
Exemplu: funcţia cererii unui bun oarecare, (x), adică (Dx), Lecţia II,
este văzută ca o relaţie descrescătoare între cantitatea (oferta) de bun
(x), (Qx), şi preţul aceluiaşi bun pe piaţă, (Px). Economiştii văd, de fapt,
determinarea preţului asupra cantităţii, în vreme ce uzanţa face ca (Px)
să fie notat pe ordonată, iar (Qx) pe abscisă. Cu toate acestea, indiferent
care dimensiune variază, avem de a face cu mişcarea de-a lungul curbei
cererii – vezi Figura 5/a – între punctele A(Qa;Pa) şi B(Qb;Pb). Dacă însă
are loc iniţial o creştere a venitului consumatorului (↑Y), iar venitul
consumatorului, ca mărime, nu este inclus în dimensiunile (domeniile)
graficului, vom regăsi deplasarea curbei cererii către dreapta – vezi
Figura 5/b – respectiv inducerea de creştere atât pentru cantitate cât şi
pentru nivelul preţului.
P P
PA A
(D) (D’) (D)
PA’ A’
PA A
PB B
O QA QB Q O QA QA’ Q
(a) (b)
Figura 5
3.2 Forma funcţiei

Dacă, prin cele arătate, metoda grafică aplicată în economie se
desparte de matematică atât pe calea simplificărilor, cât şi pe aceea a
plusului de concreteţe, totuşi să subliniem simplificările care rămân ale
noastre. Lăsăm astfel să se confunde metoda grafică cu graficele
rectangulare, ca şi funcţia cu graficul care o reflectă pe planul axelor
rectangulare. Graficul va reflecta, de aici încolo, puncte, curbe şi suprafeţe
semnificative – aceeaşi ordine şi pentru inter-determinarea acestor
componente. Curbele, ca şi suprafeţele, determinări ale punctelor
componente, capătă forme, aşa cum vom dezvolta încontinuare.
31
Suntem în faţa primei sub-împărţiri, care apare drept una de bun simţ
vizionar – astfel, criteriul nici nu mai merită numit – iar mai apoi una de
substrat matematic evident. Evident, în planul axelor rectangulare, orice
dreaptă – în altă expresie, funcţie rectilinie – apare ca o funcţie explicită de
felul:
y = ax + b
iar implicită de felul:
mx + ny +p = 0
Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea

curbelor propriuzise – funcţiilor non-rectilinii, în cealaltă exprimare – în faţa
unei liste mai lungi a tipurilor de funcţii (matematice), tipologie care urmează
firesc o lungă discuţie matematică.
Studiul grafic al economiei urmează însă o altă cale decât cea
matematică. În cazul de faţă, funcţiile rectilinii (dreptele) şi non-rectilinii
(curbele) sunt considerate pe picior de egalitate, despărţirea între cele două
categorii având loc pe cel puţin trei criterii mai interesante pentru economie
(Tabelul 1).
Tabelul 1
Funcţii rectilinii şi non-rectilinii
NR CRITERIU FUNCŢIA
. RECTILINIE NON-RECTILINIE
1. Variaţia legăturii între variabile Strânsă Relaxată
2. Panta (tangenta unghiului cu Fixă Variabilă
axele)
3. Intersecţia cu axele Obligatorie Cazuală
y y
(f) (f)
A
B
α
α 1 α 2 α 3
32
O (a) rectilinie x O (b) non-rectilinie
x
(dreaptă) (curbă propriuzisă)
Figura 6 Forma funcţiilor
A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcţii reprezintă, fără

doar şi poate, o simplificare colosală din punctul de vedere al matematicii.
Odată cu acest lucru, esenţa studiului economiei prin metoda grafică se
fundamentează pe geometrie şi vizualizare, mai mult decât prin explicitare
prin formule matematico-analitice. Cu toate acestea, am putea zăbovi puţin
asupra numai câtorva formalizări – cu atât mai mult cu cât o facem numai
aici, vezi Figura 7.
Figura 7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice
y y
y (f/a) (f/b)
(f/c)
O x O x O x
(a) (b) (c)
y y
O x O x
(d) (e)
(a) Parabole: y = ax2+bx+c

(b) Curbă polinomială de y= ax3+bx2+cx+d
gradul trei:
(c) Hiperbolă dublă: ax2+by2 = 0
(d) Curbă exponenţială: y= ax
33
(e) Curbă logaritmică: y=logx a
În acest sub-paragraf discutăm despre ceea ce formează intimitatea

studiului grafic al curbelor – suplinind simplificarea faţă de viziunea
matematică. Mai întâi, forma funcţiilor se conectează obligatoriu şi
semnificativ la ceea ce se numeşte panta, respectiv tangenta la funcţie.
Înţelegem aici ambele semnificaţii ale tangentei (pantei): (i) valoric --
valoarea raportului între latura opusă şi cea alăturată, în cadrul triunghiului
dreptunghic, o valoare crescătoare, odată cu unghiul propriuzis; (ii) grafic --
dreapta care intersectează curba (funcţia), într-un punct anume, în speţă,
punerea în evidenţă a unghiului acesteia cu axa absciselor.
Panta apare:
(i) crescătoare – punând în evidenţă corelaţia între mărimile (X) şi (Y) în
creştere concomitentă – respectiv descrescătoare – aspect care
sugerează creşterea uneia dintre mărimi pe seama descreşterii
celeilalte;
(ii) abruptă, respectiv lentă – indicând creşterea / descreşterea drept mai
evidentă (aproape de verticală) sau mai lentă (aproape de orizontală).
În rândul următor, apare un aspect legat tot atât de pantă, cât de

forma curbelor, cel al consecvenţei sau inconsecvenţei în caracterul crescător
sau descrescător al pantei, în translaţia acesteia de-a lungul (punctelor)
curbei. Deosebim astfel curbele monotone -- care rămân crescătoare sau
descrescătoare în totalitate – de cele nemonotone – care prezintă, în puncte
diferite, creşteri urmate de decreşteri şi-sau invers. Dreptele (funcţiile
rectilinii) formează chiar primul exemplu de curbe monotone, cu
particularizarea că ele se prezintă nu numai monoton crescătoare sau
descrescătoare, ci şi egal crescătoare-descrescătoare. Curbele propriuzise
pot fi monotone, păstrânduşi creşterea sau descreşterea pe întregul parcurs,
dar, spre deosebire de drepte, creşterea-descreşterea le este, la rândul ei,
crescătoare sau descrescătoare.
În distincţia curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto
diferenţierea formalizărilor matematice, surprinsă mai sus în Figura 7.
Respectiv, un singur tip de funcţii se expune grafic crescător-(şi)-descrescător
– am numit funcţia polinomială4. Specificul acestei funcţii se leagă şi de
aspecte ce urmează, deasemenea, să le discutăm5.
Astfel, un al treilea aspect în ordine defineşte tot legătura dintre pantă
şi formă, făcând-o într-un mod încă mai subtil – am numit aici convexitatea
versus concavitatea funcţiilor monotone. O curbă este convexă, când vârful
(mai corect bombeul) ei este către origine, după cum este concavă când
acelaşi bombeu se prezintă în partea opusă originii. Convexitatea şi
concavitatea indică modul în care evoluează panta monoton crescătoare /
descrescătoare de-a lungul curbei. Respectiv, aspectul este important atât
4
În redactare matematică:
y (x) = a xn + bx(n-1) + …+ mx + n
5
Am numit aici, cel puţin: convexitatea versus concavitatea şi punctele importante.
34
prin accelerarea sau decelerarea creşterii, cât şi pentru funcţiile care indică
substituţii între domenii.
De observat din nou că aceleaşi funcţii ne-monotone sunt – odată cu
definiţia care le face succesiv crescătoare şi descrescătoare – şi succesiv
convexe şi concave – am numit din nou funcţiile polinomiale.
35
Figura 8 Forme şi pante ale funcţiilor
y y y
(a)
O x O x O
x
(a1) (a2) (a3)
y y y
(b)
O x O x O
x
(b1) (b2) (b3)
Oy
(c)
O x
(a) crescătoare (a1) dreaptă (a2)abruptă
(a3)încetinită
(b) descrescătoare (b1)dreaptă (b2) abruptă (b3)
încetinită
(c) crescătoare - descrescătoare

Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi
dinamica grafică.
36
Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de
diferenţierea metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă,
fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică,
dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim
graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua distincţie, aceea
între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care
intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot
regăsi, nu numai cu axele, ci şi între curbe diferite.
Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte
importante, după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe
graficele rectangulare de studiu al economiei.
În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică,
identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor
funcţiona drept “puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia
curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă
de orice constrângere dimensională – cu excepţia, bunînţeles, a constrângerii
date de forma curbei.

Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o
parte, intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările
curbelor (funcţiilor) între ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi
acelaşi grafic rectangular.
Intersectările cu axele (Figura 9) sunt obligatorii cel puţin pentru
drepte (curbe rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi
posibil ca dreapta să formeze două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau
numai una, atunci când ea este paralelă la una dintre axe.
Y y y
O x O x O x
Figura 9 Intersecţii cu axele
Or, din nou, diferenţa între dreptele ordinare şi cele paralele cu axele
este deosebit de semnificativă – o dreaptă paralelă cu una dintre axe practic
anjulează corelaţia funcţională între domeniile (X) şi (Y); în vreme ce, fireşte,
dreptele ordinare păstrează corelaţia cu specificul constanţei valorii acesteia.
37
Aspectul intersecţiei simple versus duble, de care am vorbit aici, este
însă unul specific dreptelor. În realitate, intersectarea axelor înseamnă
altceva în termenii general semnificativi – termeni prioritari faţă de forma
curbelor în discuţia intersecţiei cu axele:
(i) Intersectarea axei Ox este totuna cu anularea valorii de pe axa Oy(Y),
respectiv cu soluţiile ecuaţiei (Y=0). Aceste intersecţii se vor regăsi în
puncte de coordonate (x) (soluţiile lui Y=0) şi respectiv zero – exemplu:
A (a;0).
(ii) Dimpotrivă, intersectarea axei Oy echivalează anulării valorii de pe axa
Ox (X), respectiv termenului (coeficientului) liber de (x) şi (y) din
expresia matematică a curbei (funcţiei). Aceste intersecţii se vor regăsi
în puncte de coordonate zero şi respectiv valoarea termenului
(coeficientului) liber al funcţiei – exemplu: A(0;a).
Semnificaţia grafică priveşte însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în

situaţiile uzuale, domeniul (X) drept determinant (exogen) faţă de (Y)
determinat (endogen), atunci vom căuta în intersecţia cu axa Ox valoarea
exogenei care induce anularea endogenei, iar în intersecţia cu Oy pe aceea a
endogenei neinfluenţate de exogenă.
Intersectările inter-funcţii, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv

curbelor multiple, respectiv a două sau mai multe funcţii reflectate pe acelaşi
grafic. Punctele (importante) de intersectare a funcţiilor se vor regăsi, fireşte,
în coordonate (x;y) satisfăcând ambele funcţii, practic egalând cele două
expresii funcţionale, atât pentru (x) cât şi pentru (y). Într-o astfel de ordine,
intersectarea axelor devine un caz particular al intersecţiilor inter-funcţii, în
sensul în care funcţia dată (intersectată) este adusă la echivalenţa cu curbele
y = 0, sau x = 0, după caz. Intersecţiile inter-funcţii identifică, uzual, puncte –
identificate prin perechi de coordonate – de echilibru sau eficienţă.
Non-intersecţiile identifică situaţiile de comportament asimptotic.
Curbele, la extremităţi, se pot apropia tendenţial de o dreaptă oarecare,
respectiv de una dintre axe. Pot fi asimptotice chiar de ambele axe, dovedind
comportament asimptotic la ambele extremităţi. Regăsim în comportamentul
asimptotic funcţii care tind către anume coordonate, respectiv valori, fără
însă a (putea) fi definite exact pentru acestea. Exemplele cele mai la
îndemână ţin tot de raporturile faţă de axe. O curbă asimptotică faţă de Oy
este, în ordinea logico-matematică în care am identificat intersectarea
aceleiaşi axe, una a imposibilităţii (matematice) a anulării valorii (x)
exogenei; aceeaşi situaţie pentru anularea valorii (y) la asimptotica faţă de
axa Ox. În limbaj matematic, funcţia nu este definită pentru intersectarea
axei (axelor), respectiv în limbaj mai concret intersecţia (axei) nu are loc
pentru valori finite ale acestei axe.
În Figura 10(a), curba izocuantă (izo-producţie în materia factorilor
capital /k şi muncă/L combinaţi) este prin definiţie asimptotică faţă de ambele
axe – intersectarea axelor ar fi însemnat ca o producţie să poată fi,
realmente, sau complet automatizată (Ok), sau complet manuală (OL). În
cazul (b), curba cererii faţă de preţ a bunului (x) ar intersecta axa preţului
(OPx) pentru un nivel finit al preţului care ar face bunul nevandabil, iar axa
cantităţii (OQx) pentru o ofertă a bunului (x) capabilă să anuleze acestuia
valoarea (preţul) pe piaţă etc.
38
k
Px
(Q) (Dx)
O L O Qx
Figura 10 Non-intersecţii cu axele
3.3.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de

inflexiune
Acestea aparţin funcţiilor ne-monotone – în speţă, restrânse la expresia
polinomială (Figura 11).
O x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x
Figura 11 Funcţie cu minime şi maxime

(polinomială)
Care expresie conferă însă funcţiei, aşa cum am descoperit mai sus,
dubla calitate de crescătoare-descrescătoare şi convexă-concavă.
Punctele de extrem sunt cele de maxim şi respectiv minim. Ceea
ce identifică coordonate pentru care funcţia îşi schimbă panta crescătoare în
descrescătoare (maxim), respectiv panta descrescătoare în crescătoare
39
(minim)6. Punctele de inflexiune, de cealaltă parte, aparţin în exclusivitate
aceleiaşi categorii de curbe, iar coordonatele lor alternează celor ale
punctelor de extrem, atât pe dimensiunea Ox, cât şi pe cea Oy. Sunt acele
puncte în care funcţia devine din convexă concavă şi invers.
Rudenia între cele două categorii de puncte importante este una care
începe cu situarea lor pe una şi aceeaşi curbă şi continuă cu descoperirea lor
drept soluţii ale derivatelor funcţiei – de ordinul întâi pentru punctele de
extrem; de ordinul al dilea pentru punctele de inflexiune 7. Din Tabelul 2
extragem astfel comportamentul funcţiei polinomiale.
Tabelul 2
Caracterizarea comportamentului funcţiei cu maxime şi minime
din Figura 11
X x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7
y’(x) + + 0 - 0 + 0
y’’(x) + 0 - 0 + 0 -
y(x) (0)&↑ ↑ M(1) ↓ m(1) ↑ M(2)
y(x) (0) & I(1) Cv I(2) Cx I(3) Cv
Cx
Legendă:
• ↑ -- funcţie crescătoare
• ↓ -- funcţie descrescătoare
• Cv – funcţie concavă
• Cx – funcţie convexă
• I(i) – puncte de inflexiune, în ordinea (i)
• m – puncte de minim
• M (i) – puncte de maximm în ordinea (i)
• (0) – anularea valorii y(x) / intersecţia cu axa Ox

Este, în general, de două feluri:
6
De observat, astfel, că maximele şi minimele:
(i) nu identifică valori nedepăşite de aceeaşi funcţie, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară;
(ii) valorile maxime şi minime se referă exclusiv la dimensiunea de pe ordonată, independent de faptul
că aceasta identifică sau nu domeniul endogen.
7
Pentru o funcţie polinomială de forma:
y = axn + bx(n-1) + …+ mx + n
derivata de ordinul întâi este de forma:
y’ = na x(n-1) + b(n-1) x(n-2) + …+ jx + m
cu soluţii (y’=0) indicând coordonatele (x) – coordonatele (y) vor rezulta din introducerea soluţiilor (x) ale
lui (y’=0) în expresia (y).
Derivata de ordinul al doilea este de forma:
y’’ = an(n-1) x(n-2) + b(n-1)(n-2) x(n-3) + …+ix + j
cu soluţii de (x) indicând coordonatele pe abscisă ale punctelor de inflexiune – coordonatele (y) ale
aceloraşi puncte vor necesita introducerea aceloraşi soluţii (x) în expresia funcţiei (y).
40
(a) de-a lungul curbei date – dinamică indusă de variaţia exogenă a uneia
dintre dimensiunile date de axe. De o parte, dinamica pe una dintre
dimensiuni induce automat pe aceea a celeilalte dimensiuni, de cealaltă,
această (deja) dublă dinamică respectă regula dictată asupra configuraţiei
curbei (Figura 12).
y
yA A
yB B
O xA xB x
Figura 12 Dinamica de-a lungul curbei
(b) a curbei în întregime – dinamică indusă de variaţia unei terţe variabile.

Curba “se deplasează” în sensul în care ia naştere (pe direcţia deplasării
ei) o altă curbă, perfect paralelă şi astfel paralelă şi izomorfă cu cea dintâi.
După modul în care s-a exercitat deplasarea curbei, astfel, fiecărui punct
de pe curba iniţială îi va corespunde altul, aflat pe noua curbă.
Ceea ce necesită a adăuga faptul că funcţia redată aici prin curbă
cunoaşte şi alte exogene decât ceea ce indică dimensiunile axelor. Astfel, de
o parte, dinamica prin deplasarea curbei se abate de la regulile deplasării de-
a lungul curbei în materie de dinamică a coordonatelor punctelor, de cealaltă,
metoda grafică dobândeşte aici calitatea redării unei dimensiuni adăugate
celor două deja explicitate pe axele graficului (Figura 13).
y
O x
Figura 13 Dinamica curbei în întregime
Concret, este deosebit de important ca, înspre exemplificare:

• curba producţiei pe termen scurt, redată în raport direct de factorii
variabili (muncă sau capital variabil, Lecţia I), să poată fi văzută
concomitent în legătură cu capitalul constant;
• curba producţiei pe termen lung (izocuantă) să apară redată alături de
dimensiunile factorilor muncă şi capital tot pe graficul cu numai două
dimensiuni (Lecţia I);
41
• idem, nivelul costurilor să poată apărea şi el alături de reprezentarea
sa directă în unităţi ale celor doi factori de producţie (curba izocost, Lecţia
I);
• curba cererii, faţă de preţ, să poată fi studiată concomitent şi în raport
de alte variabile (Lecţia II) etc.
Dinamica curbei în întregime se defineşte, în aceste condiţii, în directă
legătură cu ceea ce s-ar putea numi reprezentarea indirectă a terţei
dimensiuni pe graficul plan (de două dimensiuni).
În cele de mai sus am pus bazele metodologice ale abordării grafice a

fenomenelor economice. Suntem, de aici încolo, capabili să înţelegem un
grafic deja construit şi să construim un grafic la indicaţii literale, după care să
tragem concluziile ce se impun. Am pornit de la premisele matematice ale
chestiunii (metodei) noastre, apoi ne-am despărţit de rigorile matematice.
Această din urmă strategie – vezi aici:
(i) despărţirea de expresia matematică a funcţiei;
(ii) indiferenţa de principiu în situarea mulţimilor (X) şi (Y) în poziţia de
exogen/endogen;
(iii) considerarea pe picior de egalitate a curbelor rectilinii (dreptelor) cu
cele curbilinii propriuzise (toate funcţiile matematice elementare);
(iv) abstracţia de caracterul polinomial al funcţiilor cu puncte de extrem şi
de inflexiune
a mers în favoarea a ceea ce oferă metodei grafice mai multă individualitate,
rivalizând cu aceea a matematicii. Din perspectivă matematică, graficul se
lasă calculat şi determinat, în vreme ce din perspectivă vizuală el se
personalizează, “explică” şi se lasă citit, simplifică viziunea în favoarea
observaţiei ştiinţifice, dar şi concrete şi astfel corecte.
Ruperea de rigorile matematice îşi plăteşte preţul, printre altele, şi cu
descoperirea altor rigori, nu tocmai simple nici acestea. Iar lipsa rigorilor lasă
să se descopere şi unele imperfecţiuni, lipsuri şi limite, uneori inducând în
eroare pe observator. Nicio metodă de studiu nu e perfectă, nici metoda
grafică nu este.
Dar o certitudine rămâne pe partea favorabilă a lucrurilor. Dacă cel ce
studiază economia prezintă deficienţe, sau chiar “alergie”, la dezvoltările
matematice – lipsuri tot atât prezente la unii oameni de specialitate – el are
totuşi o şansă. Am numit aici alternativa de a înţelege această specialitate
după rigori (totuşi) ştiinţifice şi logice – respectiv altfel decât după expunerile
tradiţionale din manualele de economie. Iar virtuţile metodei grafice au şi
făcut-o pe aceasta deosebit de aplicabilă în universităţile occidentale.
Continuând însă ideea după care şi metoda grafică mai poate – fie şi
prin capacitatea ei vizionară – complica lucrurile pe alocuri, puţinele
generalităţi ce le mai avem de adăugat aici se vor referi mai întâi la câteva
operaţii simplificatoare, apoi la câteva silogisme de principiu nelipsite
instrumentarului observatorului. După toate aceste clarificări finale nu ar mai
putea urma decât aplicaţiile propriuzise, cu particularităţile fiecăreia.
42
Ideea de la care pornim este aceea că un grafic expus corect este şi
unul complet, ân sensul în care acesta să conţină toate elementele, atât date
(exogene) cât şi rezultate (endogene). Să facem însă o paralelă între acest
studiu, destinat celor ce se iniţiază, şi demersul ştiinţei economice, în
profunzimea cercetării ei. Din acest ultim punct de vedere, să ne amintim că
economia ca ştiinţă nu beneficiază de instrumentarul riguros şi nu o dată
direct al ştiinţelor exacte. Respectiv, îi rămâne apropierea de obiectul ei de
cercetare prin teorii şi modele. Modelul este simplificarea unei realităţi mult
mai complicate ca principiu şi realitate. El lucrează astfel în favoarea
explicitării sale şi înţelegerii unei esenţe fenomenologice.
Tot atât putem înţelege metoda grafică simplificând, prin sine-însăşi,
aceeaşi realitate pentru a o explica. După care, grafica se simplifică şi pe
sine-însăşi, în absolut acelaşi scop şi aceeaşi ordine. În lipsa a astfel de
simplificări avansate, graficele ar fi expuse să devină complicate, greu de
descifrat şi riscând să îşi piardă chiar propriul principiu de concepere.
Subînţelege o limită a studiului grafic, după care:

• în loc de a porni vreodată de la puncte de referinţă pentru a deduce forma
şi felul funcţiei – ceea ce face obiectul unei discipline separate şi bine
individualizate, am numit econometria;
• dimpotrivă, pornim de la funcţii de formă cunoscută, de specificitate şi
rigoare tot atât cunoscute în prealabil, şi suntem mai puţin interesaţi de
dispunerea punctelor proprii curbei (coordonatelor exacte ale acestora).
Acesta este principiul aplicabil până la limita existenţei punctelor importante
– vezi intersecţii, non-intersecţii, puncte de extrem şi de inflexiune, ca în
subparagraful 3.3.1, de mai sus.
A fost deja operată în cele mai multe dintre graficele exemplificative

deja expuse până aici. Este o altă simplificare mergând în profunzimea
definirii domeniilor (X/Y), pe aceeaşi mulţime a numerelor reale (R). Apoi ea
ţine seama şi de situarea evaluărilor economice în valori pozitive, în partea
lor covârşitoare, destul de rar negative. Tot în parte covârşitoare, deci,
graficele noastre îşi vor defini axele pe mulţimea numerelor reale pozitive
(R+).
Poate avea loc ori de câte ori aceste intersecţii sunt lipsite de conţinut
şi semnificaţie concrete, în contextul aplicaţiei. Nu se confundă, bineînţeles,
cu comportamentul asimptotic, respectiv cu non-intersecţia cu axele (Figura
14), ci abstragerea operează asupra semnificaţiei intersecţiilor – a valorii
43
endogenei neinfluenţate de exogenă (Oy), respectiv a valorilor exogenei care
o anulează pe cea a endogenei (vezi şi 3.3.1.1, de mai sus).
y y
(fa) (fb)
O x O x
(a) (b)
Figura 14 Intersectarea axelor (a) şi abstragerea intersecţiei

cu axele (b)
Implicit, această abstragere este înţeleasă în sensul în care, în acelaşi

context al aplicaţiei, semnificaţia vizează alte aspecte. Limita aplicării acestei
simplificări este dată de funcţiile pentru care intersecţiile cu axele sunt
caracteristica esenţială – vezi exemplul hiperbolei concave pentru limita
producţiilor (Lecţia IV).
Este posibilă pe acelaşi criteriu al eludării importanţei formei curbe a

funcţiei – respectiv a relaxării legăturii dintre variabile, mai concret eludarea,
ca neesenţială, a situaţiei în care o variabilă creşte /scade mai accentuat
decât cealaltă (Figura 15). Ideea este aceea că dreapta este mai lesne de
observat şi de studiat atât grafic cât şi geometric şi numeric (matematic).
y y
(fa) (fb)
O (a) x O (b) x
Figura 15 Înlocuirea curbei propriuzise (a) prin dreaptă (b)
Limitele şi ale acestui tip de simplificare se fac simţite acolo unde,

fireşte, convexitatea /concavitatea sau nemonotonia curbei, însoţită de
identitificarea obligatorie a punctelor de extrem şi de inflexiune, sunt
esenţiale.
44
Plecând de la indiferenţa asupra expunerii domeniului de definiţie pe
abscisă şi a celui în care funcţia ia valori pe ordonată – procedură obligatorie
în partea matematică – economiştii s-au obişnuit să noteze:
(i) cantităţile, pe abscisă;
(ii) preţurile, pe ordonată;
(iii) dimensiunea timpului pe graficele de timp, pe abscisă etc.
Să vedem mai întâi Planşa I, recapitulativă pentru ceea ce am studiat

în această parte.
Planşa I
SINTEZA
studiului economiei cu ajutorul graficelor rectangulare
Nr. BAZA DETALII COMENTARIU

Ordine DESCRIPTIVĂ
I Felul curbe individuale
reflectării
multiple
reflectare directă se cere concretizare
(inaplicabilă graficului
abstract)
indirectă
matemati funcţii
c nonfuncţii
(x)
II Forma dreaptă
non- tipică funcţii elementare
dreaptă atipică
III Forma + panta crescătoare monotone
descrescătoare
mixtă ne-monotone
IV Puncte intersec cu axele
importante ţii
inter-funcţii
non-intersecţii asimptote
puncte extrem minim-maxim
puncte inflexiune numai pentru curbe
mixte
După care putem însfârşit redacta conexiunile simple şi obligatorii, sub

forma unui îndreptar elementar al studiului.
Planşa II
Îndreptar elementar al studiului grafic al economiei
45
(i) Curba rectilinie (dreaptă):
• Obligatoriu monotonă şi prezintă pantă constantă
• Intersectează obligatoriu axele, afară de situaţia abstragerii
intersecţiilor:
• Cu ambele axe – când funcţia este descrescătoare în cadranul NE
• Cu o singură axă – când funcţia este crescăroare, perfect elastică
sau perfect inelastică în cadranul NE
(ii) Curbele (tipic) convexe (cadranul NE):
• Un domeniu creşte în detrimentul celuilalt (curbă descrescătoare)
• Curbe tipice relaţiei de substituţie
• Domeniul care creşte prezintă creştere crescândă
• Domeniul care descreşte descreşte încetinit
• Intersecţia cu axele este mai puţin prezentă şi/sau relevantă
(iii) Curbele (tipic) concave (cadranul NE):
• Curbă descrescătoare – un domeniu creşte în detrimentul celuilalt
• Curbe tipice relaţiei de substituţie
• Caracteristici opuse curbeilor convexe, de-a lungul curbei, cu
excepţia pantei descrescătoare şi concretizărilor în substituţii
• Intersecţia obligatorie şi relavantă cu axele rectangulare
(iv) Curbe ne-monotone (mixte):
• Derivă exclusiv din funcţii polinomiale
• Prezintă intersecţii cu Ox, reale sau imaginare, după gradul
polinomului
• Prezintă puncte de extrem (minime plus maxime) după gradul
polinomului minus unu
• Prezintă puncte de inflexiune după gradul polinomului minus doi
• Regulă importantă: un punct de inflexiune se asociază la două
puncte de extrem şi se trasează pe curbă între cele două puncte
de extrem succesive
• Astfel, polinomul de gradul doi se redactează (parabolic) cu un
singur punct de extrem şi fără puncte de inflexiune
46
Planşa III
Câteva tipuri de grafice exemplificative
Oy Oy Oy
(a) (b)
(c)
O Ox O Ox
O Ox
Oy Oy
Oy
(d) (e)
(f)
O Ox O Ox
O Ox
Oy Oy
Oy
47
(g) (h)
(i)
O Ox O Ox
O Ox
Oy Oy Oy
(j) (k)
(l)
O Ox O Ox O
Ox
Oy
(m)
O Ox
(a) Dreaptă crescătoare / intersecţii cu axele abstrase

(b) Dreaptă descrescătoare / intersecţiile cu axele abstrase
48
(c) Dreaptă perfect elastică (orizontală)
(d) Dreaptă perfect inelastică (verticală)
(e) Curbă accelerat descrescătoare
(f) Curbă încetinit crescătoare
(g) Curbă ăncetinit descrescătoare
(h) Curbă descrescătoare-crescătoare
(i) Curbă accelerat crescătoare
(j) Curbă atipică, cu evoluţie în spirală dreaptă, convergentă
(k) Câmp de curbe tipic convexe (hiperbole) descrescătoare, paralele
(l) Curbă tipic convexă (hiperbolă) descrescătoare, intersectată de două
drepte descrescătoare, dintre care dreapta din stânga formează
intersecţie tangentă cu curba
(m) Câmp de curbe atipice, rectangulare, dublu paralele cu ambele axe şi
paralele între ele
Concepte:
funcţie forma funcţiei
domeniu de definiţie panta
domeniul în care funcţia ia valori (co- curbele monotone
domeniu)
biunivocitate curbele nemonotone
metoda grafică convexitate vs. concavitate
non-funcţie
49
ANEXA 2 LECTURĂ
Scurtă istorie a gândirii economice
Dincolo de expunerea în termeni de istoricitate – vezi cronomogie --,

istoria gândirii economice dezbate cel puţin următoarele aspecte, deja
întâlnite în Lecţia I:
(A) interferenţa gândirii cu activitatea economică;
(B) aspectul doctrinar – unul care efectuează deopotrivă grupări şi despărţiri
ale unctelor de vedere şi opiniilor;
(C) aspectul metodologic – transformarea economiei politice în ştiinţă
economică, sau trecerea de la metafizică la pozitivism ştiinţific;
(D) cumularea primelor două aspecte – (A) şi (B) – în construirea inventarului
teoriilor economice;
(E) dezbaterea asupra conceptului de sistem economic;
(F) viziunea asupra categoriei de economie dominantă.
Este deja înţeles că disciplina economiei rămâne îndeajuns de specifică

pentru ca inventarierea conceptelor de acolo să presupună şi o geneză
specifică – avem aici în vedere elaborarea şi construcţia ideilor, formarea de
curente de gândire; departajarea acestora, dar şi asocierea lor sau
departajări în interiorul unuia şi aceluiaşi curent; acumulări, dar şi radicalizări
şi regrese; îmbinarea teoriilor cu rezultate ale studiilor empirice, şi astfel
raportarea studiului la realitate; nu în ultimul rând, citirea şi atitudinea critică
faţă de acumulările cantitative şi evoluţiile calitative şi constatarea
avansurilor şi impasurilor studiului.
Istoricitatea gândirii de specialitate însăşi îşi păstrează interesul şi dintr-
un alt punct de vedere, care mai include elaborarea, constituirea şi centrarea
ideilor, astfel coboară în zone temporale neaşteptat de profunde. Într-o
manieră similară redactării conceptelor de manual de astăzi – pe baza
acumulărilor şi evoluţiilor de mai bine de două secole, adică de la primul
tratat de economie8 – ceea ce era gândire economică la finele secolului al
XVIII-lea se constituise din elemente preluate din epocile precedente, încă de
la antichitatea greco-latină. Astfel, gândirea în materie îşi crează propriul
sistem în evoluţie, rivalizând cu economia-activitate, cu sistemul şi cu
istoricitatea proprii acesteia. Corespondenţele între elementele activităţii şi
conceptele gândirii nu sunt, însă, nici automate, nici simplu de operat.
8
Am numit “Avuţia Naţiunilor” (Wealth of Nations) a lui Adam Smith.
50
De exemplu, moneda, sau banii sunt un concept de o vechime mai mult
decât apreciabilă – cu mulţi ani înainte de Christos – iar noţiunea de credit,
asociată mai târziu banilor, este încă şi mai veche. Moneda a aparţinut
statelor antice – dar nu toate statele antice au avut monedă --, secole mai
târziu şi unor domenii feudale. Apariţia monedelor nu a fost nicăieri un
eveniment spectaculos, ci spectaculos este astăzi faptul că omenirea nu se
poate lipsi de monedă şi nu poate întrevede o astfel de perspectivă.
Totuşi, în gândirea economică o teorie asupra banilor se conturează tot
înspre secolul al XIX-lea, iar creditul este mai degrabă studiat în epocile de
economie modernă. Teoriile (directe) asupra banilor nu sunt însă singura
referinţă directă a gândirii de specialitate. Au făcut carieră, între timp, teoriile
asupra valorii, pe cel puţin două filiaţii de gândire: una începând de la o
referinţă a lui Aristotel şi încheiată cu marxismul; cealaltă datorată curentului
marginalist, de un soi mult mai liberal, deşi originea marginalismului se
regăseşte, geografic şi istoric, în “ideologia gemană” a secolului al XIX-lea.
Cel mai bine poate fi studiată însă istoria gândirii pe structura curentelor
de gândire.
1. Fiziocraţii
Sunt prima manifestare tipică de tip curent (şcoală) de gândire. Primul
curent de gândire economică de totdeauna înflorea într-o epocă a economiei
(activităţii) care îşi descoperea ideea de progres. Din păcate, tocmai acesta i-
a fost curentului fiziocrat şi miezul controversat, vizavi de demersul său
intelectual. Progresul era o adevărată modă a timpului, în Europa Occidentală
a epocii moderne, dar această şcoală de gândire nu era capabilă să disocieze
progresul de o “lege naturală”, respectiv a naturii-înseşi. Progresul studiului
economiei îl însoţea pe cel al activităţii economice, ca unul subsidiar: era
“progresul cunoaşterii legilor naturii”, automat şi legităţi de natură
economică şi de domeniu economic. Economia, la fiziocraţi, era alăturată
ştiinţelor naturii şi ale tehnicii – principiu de reflecţie care era, bunînţeles, în
favoarea ei, ca recunoaştere ştiinţifică. În ciuda greşelilor de principiu,
fiziocraţii rămân ataşaţi de noţiunea de progres şi dintr-un viitor care avea să
progreseze tocmai de la nivelul gândirii lor.
La fiziocraţi se conturează dihotomia deducţie-inducţie, în studiuil
economiei – deducţia pleca de la ipoteze sau propoziţii referitoare cel puţin la
natura umană, iar inducţia verifica legităţi naturale.
Fiziocraţii au văzut, în concretul societăţii contemporane lor, trei clase
sociale: (1) agricultorii, surprinşi ca “adevăraţii producători”; (2) industriaşii şi
comercianţii, formând ceea ce curentul numea “sterilul societăţii”; respectiv
(3) proprietarii patroni, odată cu care se prefigura ceea ce se definea mai
târziu, la Karl Marx, “antagonismul” claselor sociale. Este, poate, cel mai
interesant felul în care curentele de gândire antagonice – socialismul
liberalismul – îşi reclamau tocmai aici, la fiziocraţi, rădăcinile comune.
Societatea împărţită în clase sociale antagonice coexista cu naşterea reală a
liberalismului, dar în gândirea fiziocrată era aici tot o “natură umană”, o parte
a naturii regăsită în zona economică.
Însfârşit pe un plan mai general, limitele teoretice ale gândirii fiziocrate
nu se dovedeau a fi izvorât pe latura sa liberală, ci din naturalismul – am
spune chiar “naturismul” – surprins pe cealaltă latură. În astfel de condiţii,
51
curentul fiziocrat – căreuia nu I se poate nega nici un spaţiu de manevră
scientist – rămâne şi normativ şi apologetic, de o parte, şi doctrinar şi
dogmatic, de cealaltă.
2. Clasicii
Noul curent se face simţit mai întâi în Marea Britanie, apoi în Franţa.
Clasicii se disting încă de la prima vedere prin analizele lor simple şi
nuanţate, prin obiectul real şi bine conturat al aceloraşi analize. Se disting
drept “clasici între clasici” numele unor Adam Smith, David Ricardo şi
respectiv Malthus.
Adam Smith, iniţial un profesor de filozofie şi mokrală, în la fel de clasicul
tratat “Avuţia Naţiunilor”, explică conceptul de diviziune a muncii printr-o
“tendinţă profundă a naturii umane”. O face cu mijloace vizibil diferite de ale
fiziocraţilor şi reuşeşte astfel o mai bună fundamentare a “ordinii liberale”.
Adam Smith
(mâna invizibilă)
Este fondatorul economiei, ca disciplină de studiu de sine stătătoare. Nu a scris decât o
singură carte, iar aceasta estre “Avuţia Naţiunilor” (The Wealth of Nations), publicată în 1776.
Smith avea atunci 53 ani. Prietenul său, filozoful şi economistul David Hume, găsea această carte
greoaie şi dificilă pentru publicul vremii. Nu a avut dreptate, cartea este citită şi astăzi, la aproape
un sfert de mileniu de la apariţie.
Important este că, în viziunea lui Smith, acumularea bogăţiei nu ţinea de aceea a aurului şi
argintului, ca în percepţia generală de până la el, ci, prioritar, de muncă şi comerţul liber. La fel
de importantă, la autor, este sublinerea despărţirii între piaţă şi orice formă de organizare de tip
plan. Idem, apropierea între prosperitatea socială şi motivaţiile individuale în activitate, dictate de
diviziunea socială a muncii. Adam Smith spune, în context că: “… nu aşteptăm să fim să fim
hrăniţi de bunăvoinţa măcelarului, cârciumarului sau brutarului, ci de interesele personale ale
acestora… Fiecare se exercită să afle cea mai nimerită întrebuinţare capitalului pe care îl
ordonează…Direcţionând acea industrie şi acea manieră în care să obţină valoarea cea mai
înaltă, el nu îşi produce decât propriul câştig, dar se lasă astfel şi condus de mâna invizibilă
înspre acţiuni ce nu le-ar fi intenţionat.
Situarea unicei cărţi a lui Adam Smith mai prezintă o importanţă de context – era epoca
numită a “tratatelor” de economie, prin definiţie atotcuprinzătoare faţă de cunoştinţele de
specialitate ale vremii. Ca atare, Smith a rămas economist, dar a scris o singură carte pentru că
nici nu putea avea mai multe de spus contemporanilor săi.
Alt clasic, David Ricardo, tot britanic şi aparţinând unei generaţii

următoare lui Adam Smith, este alt punct nodal al clasicilor şi caracterizat
drept “cel mai puţin naturalist şi mai scientist dintre englezi”. În detaliu,
Ricardo explică conceptul de salariu, ca “preţ natural al muncii”, respectiv
valoarea care furnizează lucrătorilor “mijloacele de subzistenţă şi
perpetuarea speciei”, în condiţiile în care “sunt ipotetic eliminate atât
creşterea, cât şi descreşterea economică” – Ferinand Lasalle botează această
formulare drept “Loi d’Airian”.
Opera lui Ricardo combină despre rentă, salariu şi valoare, făcându-l
pe autor tributar unei concepţii deterministe asupra evoluţiei economicului.
Autorul se distinge prin rigoarea sa logică, ceea ce se şi identifică, de
astădată, zonei de progres a gândirii timpului său. Odată cu această distincţie
se evidenţiază şi paradoxul momentului teoretic reprezentat de Ricardo: în
52
loc să depăşească definitiv curentul fiziocrat, judecăţile clasicului refac
confuzia între legile economice şi cele naturale.
David Ricardo
(avantajul comparativ)
Socotit şi el “cel mai mare economist dintre clasici” – şi alţii primiseră
sau aveau să primească un astfel de calificativ fiecare la vremea lui – David
Ricardo se năştea în 1772. Tatăl său, un emigrant evreu, fusese membru al
Bursei londoneze. Educaţia fiului avea însă să fie mai degrabă încropită la
întâmplare. Acesta intra în afaceri încă de la 14 ani. Apoi, în 1793 se
căsătorea şi îşi conducea propriile afaceri, dar erau ani de tulburări şi război.
De o remarcabilă isteţime, tânărul Ricardo acumulează o importantă avere în
scurt timp.
Ricardo citea opera lui Adam Smith în 1799, care îi şi trezea interesul
pentru “economia politică” de atunci. În 1809 apăreau şi primele sale scrieri
în specialitate – este vorba despre o serie de articole intitulate “Preţul ridicat
al aurului”; în anul următor, aceasta apărea sub forma unei opere în
fascicole. Se adăugau mai târziu lucrările mai importante.
Ricardo se retrăgea complet din afaceri în 1814 pentru a se dedica
definitiv studiului. Opera sa de referinţă avea să se numească “Principii de
Economie Politică şi Fiscalitate” (Principles of Political Economy and
Taxation), apărută pentru prima oară în 1817. Se remarca aici, printre altele,
“Teoria avantajului comparativ”, aplicabilă comerţului internaţional şi, în
limbajul de mai târziu, economiei internaţionale şi mondiale. Printr-un
exemplu numeric lipsit de replică, Ricardo demonstra de ce şi Anglia era
avantajată să exporte lână şi postavuri în Portugalia, şi din această din urmă
ţară se exportau avantajos vinuri în Anglia, iar eficienţa exporturilor era
corelată de o parte şi de cealaltă: în ambele ţări se muncea mai puţin la
obţinerea celor două producţii corespunzătoare, supuse schimbului peste
frontiere.
Comerţul este însă, pentru “principiile” lui Ricardo, numai o chestiune
de context. Cartea sa se extinde – după aceeaşi concepţie şi rigoare a epocii
tratatelor -- pe toată aria economiei. Astfel, într-un alt capitol autorul indică o
imgine a dezvoltării economiei în etape (steady state), dar este de părere că
fiecare dintre stadii reduce nivelul salariului la cel al subzistenţei.
Cartea lui Ricardo şi-a dovedit o influenţă importantă printre cititori.
Ideile sale sunt, din nou, recitite şi comentate de autori contemporani. Dar nu
poate trece cu vederea enormul instrumentar “servit” de Ricardo
contemporanului său, Karl Marx, fie însă pentru concluzii atât de diferite şi
diferit instrumentate ale acestuia din urmă.
Un al treilea clasic cu greutate, Malthus, în “Eseu asupra populaţiei” –

un articol şocant, publicat în 1820 – cutremura pentru prima oară ceea ce
până atunci fusese “naturalismul legilor economice”. În esenţă, autorul
prevedea “devansarea, în timp, a creşterii economice de către creşterea
populaţiei”, ceea ce avea să pună în pericol viaţa economică a lumii. Este
adevărat că, ceva mai târziu, autorul revine cu alte precizări în volumul “Noi
principii de economie politică”, dar turnantul care ajunsese să poarte numele
său fusese deja înfăptuit şi nu mai putea trece drept un episod oarecare în
53
istoria gândirii. Aceasta cu atât mai mult cu cât mai “Noile principii…”
expuneau cu şi mai multă claritate ipoteza “concomitenţei între supraoferta
de bunuri şi şomaj”.
Cu Smith, Ricardo şi Malthus studiul economiei rămâne etichetat drept
“economie politică”, o etichetă ulterior criticată de toate celelalte curente,
chiar din puncte de vedere extrem de diferite şi opuse între ele. Rigoarea
metodologică acumulase, însă, la clasici, puncte preţioase. Încă nu dădeau
totuşi semne nici economia dominantă, nici alternanţa sistemelor economice
– aceasta din urmă fusese deja respinsă funciar prin “naturalismul”
economiei, atât de fiziocraţi, cât şi de clasici.
3. Curentul marginalist
Este alt curent care se distinge, printre altele, şi în Marea Britanie: este
vorba tot de o “critică a economiei politice”, de astădată purtătorii ei fiind
autointitulata “Generaţie Oxford 1870”. Mişcarea era de fapt datată 1872 şi
ceea ce critica ea era, punctual, un (alt) caractrer apologetic şi normativ
recăpătat de studiul economiei. Totuşi, după 1870 se vorbea mai mult despre
“ştiinţă economică”, în locul “economiei politice” dinainte, rămas în custodia
clasicilor.
Odată cu marginalismul şi despărţirea de clasici:
• se abandonează, însfârşit, ideea de “redescoperire a ordinii naturale”,
astfel redescoperindu-se mai degrabă o ştiinţă pozitivă, aproape de alte
ştiinţe model;
• tot ceea ce rămâne neatins de la clasici este teoria rentei funciare.
Marginalismul a întins spaţiul de dezbatere problematic al economiei. A
fost, în esenţă, tot liberal, dar aceasta nu a împiedicat intruziunea aici a
dezbaterii despre o deocamdată ipotetică “pluralitate de sisteme”, şi
dezvoltarea ulterioară a acesteia – extensia mai importantă în timp a
curentului venea să favorizeze acest ultim aspect. Pluralitatea de sisteme
apare la marginalişti pusă în ipoteze strict intelectuale, în sensul că ea nu
este încă o chestiune ideologică, după cum nici marginalismul însuşi nu a
devenit vreodată ideologie. Dimpotrivă, marginalismul şi-a putut permite o
polemică relaxată cu marxismul, pe tema alternanţei sistemelor.
O reconversie largă a studiului economiei a generat şi un optimism
exagerat al timpului. Însănătoşirea gândirii economice rămânea însă una
reală. De adăugat că marginalismul a beneficiat şi de o bază spaţială ceva
mai întinsă, iar durata sa de viaţă a depăşit finele secolului al XIX-lea. Sunt,
astfel, numărate trei şcoli marginaliste europene, regăsite reciproc în principii
şi concluzii: (1) cea austriacă – Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger --; (2) cea
elveţiano-franceză, localizată în oraşul elveţian Lausanne – Léon Walras şi
Vilfredo Pareto --, în fine, (3) cea britnaică – Stanley W. Jevons şi Alfred
Marshall.
Alfred Marshall, marginalist din prima generaţie, analizează echilibrele de
piaţă, în ipoteza randamentelor crescătoare la scară -- de menţionat că acest
concept fuses nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, în parte, pentru
cazul fenomenelor de formare a preţurilor, repartiţia veniturilor şi invetiţiile.
Marshall revine totuşi la pesimismul clasicilor vizavi de capacitatea pieţei de
alocare optimă a resurselor.
54
Alfred Marshall
(cererea şi oferta)
Şi el considerat într-o epocă cel mai mare economist, se năştea în
1842. Era fiul unui casier la “Bank of England”, care spera, pentru fiul său, o
carieră publică mai aleasă. Tânărul Marshall şi-a păstrat însă, de la bun
început, alte idei de viaţă. A refuzat o şcoală ecleziastică pentru a studia
matematicile la Oxford. Primeşte apoi titlul de master în matematici la
universitatea Cambridge, în 1865. În cadrul acesteia din urmă se înscrie şi
într-un grup preocupat de filozofie, care îi şi oferă mai târziu oportunitatea şi
perspectiva unor dezvoltări în materie. Se spune, de către biografii săi, că
astfel de scopuri i-ar fi fost barate şi de condiţiile economice. Ideea lui
Marshall ajunge să fie aceea că oamenii nu îşi puteau permite suficientă
instruire în condiţiile resurselor productive ale Marii Britanii. Aceasta îl şi
împinge spre studiul economiei.
La vremea lui Marshall, studiul economiei era dominat de ideile lui
Smith şi Ricardo, ale căror scrieri Marshall le respecta îndeajuns. El îşi vedea,
la un moment dat, viitoarea operă ca o aplicaţie a cunoştinţelor matematice
la teoriile clasicilor. La ceva vreme după aceea, însă, Marsjhall îşi definea
propriul sistem de gândire. În jurul anului 1890, odată cu apariţia celebrelor
sale “Principii de Economie” (Principles of Economics), se puneau bezele a
ceea ce urma să se numească şcoala neoclasică.
În încercarea de a explica esenţa propriilor demersuri, Marshall scrie
următoarele în a doua ediţia a “Principiilor…”: …în spiritul unei varietăţi de
detalii, aproape toate problemele fundamentale ale economiei prezintă un fel
de sâmbure unic. Acesta este investigarea echilibrului a două categorii de
motivaţii, una pentru dorinţa de a achiziţiona un anume nou produs, astfel
satisfăcând o dorinţă; în vreme ce cealaltă este pentru a economisi un efort
saua obţine o anume plăcere… cu alte cuvinte, o investigare a echilibrului de
forţa între cerere şi ofertă.
Şi influenţa lui Marshall, cel puţin în lumea anglofonă, era
considerabilă. “Principiile…” aveau să fie carte de căpătâi pentru alte câteva
decenii, la fel cum studenţii de astăzi au încă destule de învăţat citindu-le.
Însuşi Marshall a fost profesor la Cambridge pentru mai multe nume de
economişti de marcă ce i-au urmat. Nici astăzi economia neoclasică nu suferă
de prea multe carenţe.
E. Barone – într-un celebru articol din 1907 intitulat “Ministerul

producţiei în economia colectivistă” – încerca pentru prima dată tocmai
imaginea extrapolată a economiei ne-liberale, fără concurenţă şi proprietate
privată asupra factorilor de producţie. Meritoriu rămâne modul în care autorul
abordează din nou chestiunea sistemelor economice alternative, fără
55
prejudecăţi ideologice. Pe fond, însă, era la ordinea zilei atunci dezbaterea
politică de sistem între liberali şi socialişti.
Vilfedo Pareto este numele de referinţă sau părintele conceptului de
optim economic şi al aceluia de bunăstare. Vorbim astăzi de “eficienţă
Pareto”, de optim şi echilibru Pareto, ca şi de univers paretian al deciziei
manageriale. Marcel Pigou, împreună cu succesorii săi, ceva mai târziu, pe la
1920, studia, la rândul său, maximizarea bunăstării, în condiţiile relaxate ale
naturii şi acţiunii autorităţii.
4. Istoriciştii germani
Nume ca Schmoller, Liszt sau Hildebrand schiţează o altă zonă de
gândire critică la adresa “economiei politice” clasice. Istoriciştii se disting
prin ceea ce le conferă şi numele, anume metoda numită “analiză
istorică”. Aceasta încearcă o concretizare tipică asupra faptelor o dată cu
care însă îşi crează şi dificultăţi insurmontabile. Concluziile unice –
ştiinţifice – sunt împiedicate de contextul pluralităţii punctelor de vedere şi
explicaţiior, iar logica explicaţiilor lipseşte şi ea odată cu legile elaborate.
Cu alte cuvinte, impasul istoricist este unul dublu:
(a) dacă lipsesc, de facto, legile istorice, rămâne loc pentru intuiţie şi
imaginaţie în politicas economică;
(b) dacă, dimpotrivă, aceste legi istorice există, atunci lipseşte o critică
fundamentală asupra economiei politice, aşa cum s-ar fi dorit.
5. Curentul socialist
Ca un curent de anvergură comparabilă liberalismului, în totalitatea sa,
şi încă pe o durată de timp de asemenea comparabilă, socialiştii intră în
scenă ca o altă pluralitate de gândiri, purtătoare de numeroase
inconsistenţe conceptuale. Postulatele de bază se opun, însă, fundamental
liberalismului:
(i) preeminenţa grupului asupra individului – de aici urmează să se
considere că societatea în ansamblu este subiectul econmic
primordial:
(ii) organizarea instituţionalizată – are în vedere esenţial “lipsa oricărei
ordini spontane”, astfel nevoia celei “conştient constituite”. Ca
obiective sociale apoi:
(iii) egalitarismul şi lupta de clasă.
În mare, doctrina socialistă se clasifică mai degrabă în timp, decât
după nuanţarea opiniilor în: (a) socialismul aşazis “utopic”; (b) marxismul
şi (c) socialismul de stat şi naţionalist. Dacă însă curentul pornea sprijinit
pe eclectism de idei, iar apropourile la socialism se întind până la opera
clasicului John Stuart Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat
definitiv această carenţă.
Nu polemismul său de geniu, sau partipriul pentru cei revoltaţi au decis
acest lucru, cât “noua fundamentare socialistă” pe o filozofie de sistem –
care absorbea şi dialectica hegeliană în folosul său. Marxismul reuşea să
vadă o ordine care înceta să fie imuabilă. Ruptura faţă de fiziocraţi se
făcea aici, mai mult decât în oricare dintre curente, însfârşit definitivă şi
convingătoare. Marx nu atingea însă rigoarea clasicilor sau a
marginalismului în analiza legilor economice. Punctul de plecare al
marxismului este astăzi socotit a fi fost “paradoxul Stării Creştine a
56
Prusiei” la 1840; în idei, marxismul reclama, la rândul lui, o “critică a
economiei politice”. Lucrările lui Karl Marx analizează societatea
“capitalistă” a secolului al XIX-lea, pentru a conclude o “auto-distrugere
iminentă” – pentru că “imanentă” -- a acesteia – capacitatea de auto-
reglare a acestei societăţi este văzută ca limitată.
Karl Marx
(economia socialistă)
Filozof german, revoluţionar şi părinte sfânt al socialismului, Marx este
şi economist. Părăseşte Germania la 31 ani pentru a lucra la Londra, ca
funcţionar la căile ferate. Gândirea sa se face astfel puternic influenţată
de aceea a clasicilor britanici, cu precădere David Ricardo. Dacă însă
această şcoală simpatiza cu societatea capitalistă a vremeii, Marx a luat
de la ea numai instrumentarul, pe care l-a “îndreptat” apoi împotriva
capitalismului.
Piatra unghiulară a gândirii lui Marx, una de origine clasică, era “teoria
valorii-muncă”: preţurile bunurilor sunt determinate de cantitatea de
muncă antrenată în producerea lor. Era pentru Marx mult mai mult decât
descripţia mişcării preţurilor. Câtă vreme numai munca are şi, respectiv,
crează valoare, atunci lucrătorii erau îndreptăţiţi să aibă acces la întregul
venit din producţie. cU alte cuvinte, era injust şi imoral ca o altă clasă
socială, cea a patronilor, să primească cea mai mare parte din acest venit,
numit de autor “plusvaloare”.
În cartea sa de căpătâi, “Capitalul”, Marx descrie modul în care
capitalismul era destinat colapsului inevitabil, având să fie urmat de
“revoluţia socialistă”. Drept urmare a şi lucrat cu grupuri de formare
socialistă, urmând să pregătească lumii un astfel de pas. a imaginat apoi
societatea de după revoluţie, bazată pe proprietatea comună asupra
“mijloacelor” (factorilor) de producţie şi pe economia planificată. A numit
“comunism” stadiul imaginat ca cel mai înalt al societăţii socialiste, în
care eficienţa şi prosperitatea asigurate să fi permis principiul distribuirii
bunăstării “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”.
Marx nu este nici primul, nici ultimul care să se fi gândit la socialism; a
fost însă cel mai influent în gândirea socialistă.
Logica auto-reglării limitate şi tendinţei de auto-distrugere a

capitalismului începea cu caracterizarea a ceea ce Marx numeşte “legea
economică fundamentală” a sistemului, o reunire, în viziune proprie, a
“scopului primar al producţiei” cu “mijloacele de realizare” a acestuia. În
capitalism, legea economică fundamentală era “obţinerea şi maximizarea
plusvalorii”, în expresia ei palpabilă de profit, în folosul clasei patronatului.
Societatea capitalistă se lasă condusă de economia ei, iar aceasta din
urmă de interesele acestei clase numeric restrânse, ceea ce realizează, nu
numai disproporţia distribuirii bunăstării, ci un adevărat sistem de
contradicţii interne insolubile prin păstrarea sistemului, dar solubile prin
revoluţia socială: se desfiinţa clasa patronilor, se schimba structural
“legea economică fundamentală”, astfel şi scopul producţiei, şi mijloacele
sale de realizare se redirijau în folosul lucrătorilor şi al păturilor sociale
largi.
57
La Marx, categoria profitului devine, realmente, una rău famată. În altă
ordine, posibilitatea pluralităţii sistemelor economice, idee comună şi
marginalismului, ia şi ea o turnură şi o concreteţe revoluţionare, dar astfel
recapătă apropierea de “legile inexorabile ale naturii umane” de tip
fiziocrat.
Ca cel mai reprezentativ oponent al liberalismului, Marx – asemeni
aproape un secol mai târziu lui J.M. Keynes – a creat un curent individual şi
pronunţat de gândire, a avut adepţi, iar mai târziu continuatori, la care nu
aveau să lipsească, totuşi, nuanţările ideilor. V.I. Lenin, în Rusia pre- şi
post-revoluţionară din jurul anului 1917, modifica profeţia iniţială a lui
Marx asupra distrugerii capitalismului în contextul liberei concurenţe, în
întregime şi concomitent, în toate statele lumii şi indica posibilitatea
transformării socialiste iniţiale a unei singure ţări, sau unui grup de ţări
mai redus. În China, devenită şi ea comunistă, în zona asiatică, odată cu
ţările est-europene, imediat după ultimul război mondial şi acordul
internaţional de la Yalta, replica teoriilor marxist-leniniste urma să fie dată
de învăţăturile lui Mao-Tze-Dun, adaptate unei economii subdezvoltate şi
sărăciei generalizate.
Modificările aduse teoriei marxiste nu urmăreau, însă, să aducă vreun
afront acestora, ci dimpotrivă, perpetuarea ideologiei revoluţionare în
condiţiile care se schimbau, în secolul al XX-lea, faţă de cel precedent.
Spre exemplu, libera concurenţă – şi ea, ca şi profitul, rău famată în
viziunea lui Marx – era înlocuită, la începutul secoluli al XX-lea, de ceva şi
mai rău, adică de marile monopoluri şi de transformarea capitalismului
vechi în imperialism.
De-a lungul timpului, simţul baricadei revoluţionare a deturnat şi chiar
dizolvat, la socialism, conceptualizările teoretice. Totuşi, marxismul şi
prelungirile sale rămânea invocat şi pentru gestionarea sistemului
economic alternativ, al socialismului instaurat. O zonă care, dată fiind
diversitatea condiţiilor din fiecare economie naţională, avea să lase cu
siguranţă loc divizării teoretice şi doctrinare – în primul rând, între Marx şi
Engels, de o parte, şi Lenin, apoi Mao, de cealaltă, dar fenomenul avea să
continuie şi pentru alte ţări şi inventare teoretice. Cu toate acestea,
simptomatic, după Lenin şi Mao, succesori ai lui Marx şi Engels, puţine şi
din ce în ce mai neînsemnate au fost personalităţile filozofice ale
marxismului şi socialismului.
Totuşi, în contextul socialismului real, care în anii optzeci părea să îşi
facă tot mai evident declinul, cel puţin în termenii democraţiei, lua naştere
“euro-comunismul”, iar în contextul capitalismului care evolua, se afirma
mişcarea numită “Şcoala Radicală Americană”. Imperativele acesteia
păreau a se diferenţia de ceea ce se dezbătea în spatele “cortinei de fier”,
sau în socialismul aşazis “real”. Şi, după scenariul deja verificat al
cristalizării altei mişcări socialiste, ideile finalizau în atingerea principiilor,
până atunci, cvasi-general acceptate. Astfel, radicalii americani, aşa cum
apăreau, erau forţaţi să accepte realitatea societăţii industriale a secolului
al XX-lea, ca şi nevoia readaptării vechiului marxism la aceasta. Concluzia
dintâi era limitarea unui întreg set problematic al lumii contemporane –
inegalităţi social-economice, situaţia femeii, rasismul, educaţia sau sărăcia
– la ceea ce ar fi “comun” acestora, respectiv la o “chestiune de putere şi
operare cu ajutorul puterii”.
58
6. Curentele confesionale
Din nou o zonă de gândire ce pare tipică – şi tocmai astfel urmează să
se individualizeze faţă de “celelalte tipuri”. A fi reacţionat tipic atât la
lupta de clasă socialistă, cât şi la mizeria rezultată parţial din societatea
de tip liberal nu ar fi putu conduce la un fundament mai consistent decât
morala creştină şi socială, la îndemână. Acelaşi tipic implică şi o
comuniune cu zonele de confruntare şi de despărţire, iar aici s-ar putea
enumera cel puţin trei aspecte derivate:
(1) Apelul la o zonă de gândire profund istorică, una care ducea de
astădată, nu atât la clasici, cât la bazele puse încă din evul mediu de
Toma de Aquino, apoi continuă în secolul al XIX-lea, dar şi în al XX-lea,
ca replică la celelalte curente şi la antagonismul lor deopotrivă.
(2) Pentru partea reactualizată, se constituie aici, nu mai puţin, o doctrină.
Iar aceasta, împreună cu liberalismul şi socialismul, acoperă aproape
în întregime aria politicului secolului al XX-lea. Mai puţin s-ar compara
acest curent cu celelalte în rigoarea analizei, ar vorbi de sisteme
economice alternative, ar apela baze filozofice de sistem, sau ar
căpăta matrici de gândire fundamentală.
(3) Dezvoltat aici ca reacţie la alte curente, confesionalismul revede însuşi
modelul de alcătuire a gândirii economice prin reacţii, delimitări, dar şi
pactizări şi reapropieri.
Se poate vorbi de patru curente confesionale componente:
corporatismul, cooperatismul, creştinismul social şi socialismul creştin.
(A) Corporatismul – pentru care sunt citate nume ca Le Play,
fondator al şcolii numit chiar “Reforma Socială”, sau La Tour du Pin
şi Albert le Mun, fondatori ai “Asociaţiei Tinerilor Catolici Francezi”
– promovează o societate a familiei, grupurilor sociale şi
profesionale, sub arbitrajul statului şi în scopul împăcării
contradicţiilor.
(B)Cooperatismul – militează pentru “transformarea paşnică a
capitalismului”, vizând suprimarea profitului şi proprietăţii private,
cel puţin din poziţia acestora de mobiluri esenţiale ale acestei
societăţi.
(C) Creştinismul social – constituie punctual zona care inspiră direct
doctrina democraţiei creştine actuale. Are în vedere dreptul şi
perpetuarea dreptului la iniţiativa individuală, iar pentru puterea
publică rolul de orientare, stimulare şi sprijin în sensul integrării
sociale.
(D) Socialismul creştin – caută ideea de justiţie în serviciul celor
oprimaţi.
7. Liberalismul, replica lui Keynes şi neoliberalismul

În literatura de specialitate, referirea la liberalism este diferenţiată.
Fie se discută de curentul liberal mai mult sau mai puţin omogen, dar
longevid, în opoziţie cu un curent socialist de anvergură şi longevitate
comparabile; fie, în detaliu, sau într-o temporalizare ceva mai precisă, se
consideră inventarul de idei şi esenţă libewrală drept conţinute de
curentele: fiziocrat, clasic, marginalist, ulterior neoliberal şi monetarist.
59
Observăm , cu alte cuvinte, de o parte, o ramură mai sintetică şi mai
puţin atentă la detalii, de cealaltă, pericolul unei confuzii în noţiunea de
curent de gândire.
În ce priveşte sub-paragraful de faţă, referirea la liberalism a fost
clarificată în detaliu mai sus, dar rămâne delicată cu cât majoritatea
detaliilor istorice despre curentul liberal (mai corect ar fi fost să spunem
curentele liberale) au fost deja date. În aşa fel încât rămâne de lămurit un
singur aspect, la fel de important din punct de vedere istoric şi de gândire
economică.
Trei susnt “postulatele fundamentale” ale liberalismului: (a) interesul
individual; (b) raţionalitatea, în ordinea preferinţelor; (c) bunăstarea
colectivă, ca sumă a satisfacerii intereselor individuale. Desfăşurarea
istorică a adus, însă, şi acestora sfidări ale doctrinei, la fel cum se
întâmpla concomitent doctrinei socialiste: (1) fenomene de criză şi
dezechilibre multiple, sfidând “imanenţa” şi “naturaleţea” echilibrului; (2)
germenii monopolului şi oligopolului în esenţa economiei concurenţiale.
Faţă de care, doctrina “libertăţii economice” se alterează, spun adversarii,
la nivelul “libertăţii celor puternici de a-I zdrobi pe cei slabi”.
John Maynard Keynes

(agregatele şi intervenţionismul, în economie)
S-a născut “în studiul economiei”, cum spun biografii săi. Tatăl său,
John Neville Keynes, era chiar profesor de economie şi logică la
Cambridge. Tânărul Keynes începea tot la Cambridge studii de
matematică şi filozofie. Calităţile sale îl impresionau pe Alfred Marshall,
care îl împinge spre studiul economiei. În 1908, după terminarea studiilor
şi o trecere pasageră prin sserviciile publice, tot profesorul Marshall îi
oferă oportunitatea unui stagiu la catedra de ştiinţe economice a aceleiaşi
Universităţi Cambridge, stagiu pe care Keynes îl şi acceptă.
John Maynard Keynes este cel mai bine reprezentat de opera sa din
1936, vestita “Teorie Generală a Ocupării, Dobânzii şi Banilor” (The
General Theory of Employment, Interest and Money), prin care autorul se
desparte definitiv de clasici şi neoclasici – rămaşi în reflexele sale,
desigur, şi prin personalitatea magistrului său. Indiscutabil, însă, nu era
nici prima şi nici ultima sa lucrare – vezi şi “Tratatul despre Monedă
“(1930), sau “How to pay for the war ?” (1940) etc.
“Teoria Generală …” îl reprezintă pe Keynes pentru şi în faţa generaţiei
sale. Cartea conţine agregatele economice generale şi opţiunea pentru
intervenţionism politico-economic. Dar Keynes era un nume cunoscut şi în
60
afara cercurilor de specialitate, vezi în lumea financiară, politică şi
artistică. A întreţinut legături cu cercul “Bloomsbury”, al lumii literare
londoneze. A fost prieten cu nume ca Virginia Woolf, E.M. Foster sau
Lytton Strachey. În 1925 se căsătoarea cu balerina de origine rusă Lydia
Lopokovia. Pare a fi fost un ales al sorţii, a se fi bucurat de succes orbitor
pe unde trecea – “de la căţăratul pe munte la speculaţia financiară”.
Keynes a reuşit şi să se îmbogăţească din speculaţie financiară, şi să
procure o sumă de 38.000 lire sterline pentru King’s College.
Keynes scrie în “Teoria Generală…”: Ideile economiştilor şi filozofilor
politici, cei ce au dreptate şi atunci când greşesc, sunt mai puternice
decât se crede. Acestea şi puţine altele sunt cele ce conduc lumea. De
cealaltă parte, oamenii pragmatici, cei ce se cred în afara influenţelor
intelectuale, sunt de obicei sclavi ai unor economişti defuncţi. Până şi
nebunii, cei ce aud voci în aer, fac apel la câte un gânditor la ordinea zilei.
Mai rămân ideile persoanelor publice şi politicienilor, sau agitatorilor care
îi suplinesc uneori – nici ele nu sunt dintre cele mai noi…
Să fie un avertisment aici ? Indiferent la ce pare să se fi gândit un
autor şi un om ca J.M. Keynes, cuvintele sale sună a ironie englezească
din partea unuia care s-a bucurat de atâta influenţă, printre contemporani
şi urmaşi, tot atât cât… nici ideile sale “nu sunt dintre cele mai noi”…
Parafrazând un clişeu marxist, am spune că o astfel de contradicţie

între doctrina liberală şi realitate – o falie din care Keynes “scotea capul”
-- a devenit “motorul” desfăşurărilor întra-liberale din secolul al XX-lea.
Luau naştere, pe rând, keynesismul şi neoliberalismul, apoi confruntarea
lor fructuoasă de idei. Confruntare care, revăzând de cealaltă parte
slăbirea şi chiar dizolvarea gândirii socialiste, eşecul marxismului şi al
sistemului economic alternativ creat de acesta, reuşeşte să promoveze în
prim-planul gândirii economice contemporane.
Opera lui John Maynard Keynes aparţine în special anilor treizeci şi
patruzeci. Rămâne să remarcăm că, dintr-un punct de vedere, secolul al
XX-lea semăna cu cel precedent: dezvoltarea gândirii avea loc în special
odată cu departajarea curentelor şi şcolilor de gândire – iar distincţia
keynesismului rămâne aici una elocventă de la bun început, prin
despărţirea de liberalism, clasici şi neoclasici. Cele întâmplate între
Keynes şi liberali nu semănau cu cele întâmplate în tabăra socialistă, în
care Lenin sau Mao nu se prea luptau cu preceptele marxiste. Un singur
lucru nu a dezavuat Keynes, anume preceptele liberale, enunţate mai sus:
a crezut şi în libera iniţiativă, şi în libertatea de opţiune a consumatorului.
Despărţirea a survenit abia la nivelul “soluţiei keynesiste”, respectiv
nevoia de intervenţie a statului în economie – ceea ce liberalii radicali
numeau “erezia keynesistă”, iar alţii înţelegeau drept linia reformistă şi
practicistă (nedoctrinară) în sânul liberalismului.
Liberali sau nu, oricum însă purtători ai aceleiaşi rigori de expresie cu
înaintaşii liberali de vârf, Keynes şi ai săi au reuşit să radicalizeze,
indirect, pe cei de partea opusă ce aveau să îşi spună de atunci
“neoliberali” – erau revendicaţi aici şi ultimii economişti neoclasici. Pentru
aceştia, lupta avea să continuie şi cu socialiştii, şi cu erezia keynesistă. O
“agendă liberală”, concepută ca răspuns la sfidările societăţii
contemporane, era redactată în 1938, la Colocviul “Walter Lippman”.
61
Concluzia noului grup era că “automatismele de piaţă nu funcţionează
tocmai din cauza neaplicării complete a principiilor liberale”, şi din cauza
intereferenţei intervenţionismului. Din păcate însă, această nouă poziţie
doctrinară nu s-a putut dezvolta în afara polemicii cu tezele lui Keynes,
nici nu a putut împiedica o altă tendinţă a gândirii contemporane în ce
priveşte re-poziţionarea statului în economie sau “piaţa instituţionalizată”.
“Liberatea economică nu este laissez-faire”, spune P. de Callan, “ea nu
contestă drepturi, ci afirmă datoria statului de a interveni în materie
economică”.
8. Alte desfăşurări şi concluzii

O resconsiderare interesantă a axului teoretic al desfăşurărilor istorice
în gândirea economică a lumii survine în anii şaizeci, la François Perroux.
Se numeşte “economie dominantă”, vede activitatea economică drept
fundamentată pe conceptul motor de “putere” şi adună patru contribuţii
importante, izvorând din curente care, până aici, au fost văzute separat
după alte criterii:
(1) literatura (de limbă) germană – în care reprezentativ este găsit
Böhm-Bowerk, cu “Macht order oekonomisches Gesetz”;
(2) marxismul – vezi analiza “raporturilor de forţă”, care însă se afirmă
şi aici într-o manieră cel puţin discutabilă: “instrumentele
neaprofundate şi neaplicate” în economia modernă;
(3) instituţionaliştii – cei care au pregătit, direct sau indirect, teza
esenţială a “puterii economice”, purtătoare a practic tuturor
concluziilor reprezentative în această optică;
(4) teoreticienii moderni ai concurenţei imperfecte.
Contribuţia lui Perroux şi a ceea ce acesta revendică, în filiaţia de faţă,
reconsideră în continuare un “domeniu decizional”, pentru care oferă
geneza a ceea ce se numeşte, în literatura de specialitate, decizia
macroeconomică – macro-decizia. Sunt desprinse criteriile acesteia,
fundamentele de tip unitate decizională, dar şi interesele implicate.
Reuşita opticii de studiu numită economia dominantă este aceea de a
oferi o perspectivă nouă şi modernă asupra înţelegerii fenomenului
economic, o arie mult prea uşor agresată astăzi de un instrumentar de
graniţă, uşor străin studiului economic fundamental şi astfel uşor de
deturnat. “Matematizarea studiului”, explică şi doreşte să clarifice François
Perroux, “îşi merită o semnificaţie relativă. Expresia acestor calcule … este
una cantitativă. Conţinutul şi motivaţia lor nicidecum”.
*
Anii 1990 aveau să fie cei ai distrugerii sistemului economic comunist –
cel ce prevedea şi milita cândva spre distrugerea celuilalt sistem. Şi
pentru economiile foste comuniste,ca şi pentru gândirea economică nu a
existat, însă, niciun moment de respiro, ca pentru analize post-factuum. A
urmat o tranziţie dură de re-conversie la sistemul de piaţă, pentru care
absolut nimeni nu era pregătit, în ciuda semnelor evidente de oboseală ale
socialismului real. În plan secundar, deci, a căzut o oarecare nouă
fizionomie a confruntării de idei. Regresul doctrinei şi curentului socialist
era deja de domeniul banalului, după 1990, ceea ce reîntărea
confruntarea tot între neoliberali şi keynesiştii-neo-keynesiştii flancaţi de
62
politicienii social-democraţi. Lupta se poartă în continuare în ţările
occidentale, iar pe orbita occidentală s-au conturat şi mişcările politice din
Europa de Est, cu conotaţiile lor de gândire economică: (1) liberalismul
(vezi neo-liberalismul); (2) social-democraţia (vezi keynesismul şi neo-
keynesismul); (3) creştin-democraţia (vezi curentele confesionale); (4)
socialismul – încercând timid ruperea de marxism.
Ideea este că primele momente ale tranziţiei regăseau pretextul
continuării polemicii deja cunoscute. Dar gândirea economică din Europa
de Est şi-a dovedit adaptabilitatea la realitate şi pragmatismul, aşa încât
se mai simte încă aici prea puţină polemică doctrinară -- iar
disponibilitatea extinderii Uniunii Europene către ţările, popoarele şi
economiile est-europene dovedeşte, printre altele, şi o astfel de
recunoaştere a faptelor. Marea excepţie la disponibilitatea pro-occidentală
au dovedit-o unele ţări ex-iugoslave şi altele din zona Comunităţii Statelor
Independente. Vremurile confruntării est-vest şi socialism-leberalism par a
fi trecut repede, dar după anii douămii civilizaţia occidentală întâlnea o
rezistenţă mult mai tenace în lumea musulmană, pretinsă de unii drept
“cealaltă civilizaţie”.
Aici ne aflăm, însă, pe punctul care va face posibilă revizuirea de mai
multe ori a atitudinii istoricilor gândirii economice de mâine. Cu alte
cuvinte, trăim epoca altor întrebări încă fără răspuns: (1) va da roade
dezvoltarea gândirii tot pe departajarea curentelor şi şcolilor de gândire ?
Dar unde este această continuare pe curente acum, când se afirmă mai
degrabă gânditori individuali ? (2) Şi-a spus curentul socialist ultimul
cuvânt, sau este de aşteptat ca mişcările anti-globalizare să îşi regăsească
un alt Karl Marx ? (3) Va continua polemica de idei să fie monopolizată de
spaţiul euro-american, sau va avea ceva de spus şi uriaşa lume a treia ?
*
Să recapitulăm, însă, clasificând teoriile economice existente în lume la
întretăierea între secole:
(i) teorii clasice şi neoclasice, liberale şi neo-liberale, în special din
zona microeconomică;
(ii) teorii keynesiste, post şi neo-keynesiste, cu puncte de vedere
îndeosebi macroeconomice, lucrând cu mase economice;
(iii) teorii cu metodă inductivă, unde se manifestă preeminenţa
condiţiilor istorice şi instituţionale, iar aici pot fi grupate şcoli
istorice, şcoala americană şi formulări econometrice diverse;
(iv) teorii marxiste, cele bazate încă pe interpretarea materialist-
dialectică şi istorică.
63
PARTEA I
FUNCŢIILE ECONOMICE FUNDAMENTALE

LECŢIA I
FUNCŢIA DE PRODUCŢIE.
PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
64
Planul lecţiei:

5.2 Combinarea propriuzisă
5.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei
pe termen scurt
5.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele
izocuante
6.1 Curbele izocost
6.2 Chestiunea minimizării costurilor şi randamentul la
scară
De revăzut, în prealabil:
• Metoda grafică în studiul economiei / Caiet de Seminar /Lecţia I
• Curentul Marginalist / Istoria gândirii economie / Lecţia I

Producţia exprimă o esenţă a fenomenului economic – sau procesului,
având în vedere aqici cel puţin criteriul implicării conştiente a factorului
uman, la nivel social. Economic şi matematic, funcţia de producţie îşi
identifică variabilele exogene în factorii de producţie – componente
materiale determinate ale funcţiei (procesului) de producţie, din toate
punctele de vedere, vezi aici în special pe cel cantitativ şi respectiv calitativ-
funcţional.
Aşadar, putem exprima funcţia de producţie cel puţin prin:
Qx = f (k, L, Ld)
unde Qx este funcţia propriu-zisă, exprimându-se în unităţi specifice, pentru
care indicele “x” poate face referire la un reper de bunuri (servicii), cu
implicaţia că, astfel, acelaşi Q poate lua forma unităţilor materiale, dar şi
valorice (monetare).
Celelalte notaţii identifică chiar factorii propriu-zişi şi unanim
recunoscuţi la care facem referire.
(1) Pământul (Ld de la “land”/engl.) a fost presupus, în primele scrieri

de economie, drept unicul factor de producţie, astfel purtător al
substanţei valorii existente şi transmisibile noului produs. Până şi
mîntr.o astfel de opinie, însă, s-a putut reflecta, de fapt,
determinarea activităţii asupra studiului, în economie, prin
orgnizarea încă rudimentară a producţiei şi prin nivelul tehnic
rudimentar.
În actualitate, rolul acestui factor nu este totuşi considerat perimat, cu
amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seamă mai mult de
implicarea celorlalţi factori, mai “calculabili”. Dimpotrivă, acest factor este
considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă:
65
• recunoşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil, dar şi nepurtător
de costuri al factorului pământ, ca o caracteristică ce îl deosebeşte în
special de factorul capital;
• includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu-zis de
desfăşurare a producţiei, a bogăţiilor solului şi subsolului, apoi tuturor
resurselor naturale primare, prin extensie;
• în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării
resurselor naturale, de la care porneşte economia atât ca activitate, cât şi
ca studiu şi politică.
(2) Munca şi forţa de muncă (L/ de la “labour”/engl.) este un factor cu

unele specificităţi. Are caracter consumabil, dar un consumabil apaprte:
munca, odată depusă, este totuşi presupusă a-şi reface automat propria
resursă, pe termene scurte.
Este, deasemenea, un factor supus unor controverse teoretice, după care
ar exista sau nu o piaţă specifică a muncii, parte a pieţei derivate a factorilor
de producţie – o piaţă neacceptată de şcoala keynesistă.
Categoria de muncă este, însă, importantă în sens micro şi macro-
economic, atât în ceea ce ţine, cât şi în ceea ce nu ţine de definirea sa ca
factor, sau de existenţa pieţei proprii. Astfel, din punct de vedere macro-
economic, categoria forţei de muncă se leagă de aceea a şomajului,
fenomen care, din nou, poate fi sau nu legat de existenţa pieţei muncii9.
Din nou ca factor de producţie, apar aici nu numai conexiunile pe termen
scurt şi respectiv lung – dezbătute ceva mai jos, în această lecţie --, dar şi
raporturi pe termene foarte lungi, cu nivelul şi progresul tehnic.
(3) Capitalul (k) este dezbătut, în Lecţia de faţă, înţelegându-se:

(a) înzestrarea tehnică (nivelul tehnic) a producţiei;
(b) subîmpărţirea capitalului după criteriul timpului (timpilor) de implicare
materială şi valorică în procesul de producţie în:
(b1) capital variabil -- care îşi transferă întreaga valoare produsului
(producţiei) nou pe parcursul unui singur ciclu productiv;
(b2) capital fix – care îşi transferă valoarea către noul produs:
• parţial – valoarea amortizării periodice specifice – pe termenul scurt, al
unui singur ciclu de producţie;
• integral – pe termen lung, respectiv pe parcursul mai multor cicluri de
producţie, în condiţii convenite asupra lungimii acestui termen.
Două sunt aspectele care reies din acest comportament aparte al
factorului capital, în afara:
♦caracterului convenit al ttransferului de fcto al valorii capitalului fix asupra
noului produs;
♦considerării şi a capitalului – ca şi, în cazul de mai sus, a forţei de muncă – în
sensul larg, micro- şi respectiv macro-economic – vezi piaţa capitalului sau
conectarea la procesul investiţional.
Acestea aspecte sunt:
(A) considerarea factorului timp, în procesul producţiei – de care ne vom
ocupa mai pe larg în paragraful următor;
9
Vezi şi Lecţia VII.
66
(B) asimiloarea parţială a comportamentului muncii şi capitalului variabil pe
acelaşi criteriu.
Primul lucru care se cere definit este, fără îndoială, chiar “factorul”
timp.
În cazul de faţă, timpul se raportează şi se va exprima în unitatea specifică,
atribuită ciclului de producţie.
La rândul lui, ciclul de producţie este definit mod variabil:
♦avem de a face cu transformarea unui lot de factori de producţie –
considerat la capacitatea de prelucrare totală a unei unităţi de producţie într-
o unitate dată de timp – în produs nou şi expunerea acestuia pe piaţă;
♦sau, la o scară extinsă, trecerea unui lot de factori de producţie – extins la
întreaga economie prin totalitatea fazelor de prelucrare – până la
transformarea lui în bun de consum final.
Observaţie: Din acest din urmă punct de vedere macro, avem în vedere nu
numai extinderea lotului de factori (materii prime, energie etc.) la
capacitatea întregii industrii, dar şi conectarea dinamică a unităţilor de
producţie în sensul în care produsul final de consum al uneia constituie
materia primă a alteia.
După acelaşi principiu, factorul timp se atribuie nu numai producţiei, ci
şi altor activităţi şi procese economice: investiţiile, dezvoltarea, procesele
monetare etc.
Drept rezultat, se va departaja timpul scurt – atribuit ciclului
individual de producţie, indiferent de scara economică, căreia I se atribuie –
de timpul lung – care, fireşte, consideră o succesiune de timpi scurţi şi
cicluri de producţie.
2.2 Combinarea propriu-zisă

Revenind însă la procesul şi funcţia de producţie – în speţă, la distincţia
timpului specific producţiei – o definire mai clară a implicării factorului timp
rezultă în Diagrama I.1.
Diagrama I.1
Factorul “timp” şi relaţia dintre factorii de producţie
în funcţie de: TIMPUL SCURT TIMPUL LUNG

(1) creşterea măcar un singur factorde toţi factorii de producţie
producţiei producţie este fix & ceilalţi sunt variabili
factori sunt variabili
(2) relaţia: capital (k) complementaritate faţă de substituţie (curbe
- muncă (L) capitalul fix & asociere: izocuante)
capital variabil-muncă
67
2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe
termen scurt
Să lămurim, totuşi, mai întâi, ce înţelegem prin producţie, ca o funcţie
deja definită mai sus. Există funcţia de producţie în sens larg:
Qx = f (k, L, Ld)
şi funcţia de producţie în sens restrâns, lipsită de factorul pământ:
Qx = f (k, L)
Factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producţie.
În următorul rând, timpul (termenul) scurt regăseşte definirea
cantitativă a (nivelului ) producţiei în trei mărimi de bază:
(a) producţia totală (propriuzisă sau primară/Q) – cum menţionam deja mai
sus, comensurată în mărimi absolute, valorice (monedă) sau fizice (unităţi
naturale). La care mărime se adaugă cele două productivităţi:
(b) productivitatea medie (QM) – raportul între producţia primară şi
mărimea absolută a factorului variabil.
QM = Q / Fv
Valoarea ei se va măsura în unităţi de producţie / unităţi de factor şi,
fireşte, va indica două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi
respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale;
(c) productivitatea marginală (QMG) – acelaşi raport între producţia
primară şi cantitatea de factori implicaţi, de astădată, însă, în termenii
variaţiilor corespunzătoare. Cu alte cuvinte, productivitatea marginală
măsoară “reacţia” producţiei (primare) la creşterea cu o unitate a
factorului variabil.
QMG = ∆ Q /∆ Fv
Valoarea ei se va măsura, ca şi în cazul productivităţii medii, tot în unităţi
de producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica aceleaşi două chestiuni
separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau
componentelor sale.
Observaţie: Extinderea, în sfera conceptelor producţiei, a noţiunii de
marginal ţine legătura cu acel curent de gândire de la finele secolului al XIX-
lea, purtând numele de marginalism (vezi Lectura de la Lecţia I). În înţelesul
economic curent, marginal înseamnă comportamentul diferit al fiecărei altei
unităţi de variabilă exogenă a unei funcţii, influenţa ei diferită, asupra valorii
endogenei, de influenţa unităţii precedente sau următoare. Pe exemplul
producţiei (endogenă), în raport cu factorii variabili (exogene), aceasta
înseamnă că o unitate de factori influenţează producţia în mod diferit de
unitatea precedentă (din aceiaşi factori), pentru că influenţa lor va fi corelată
şi cu cantitatea de factori deja acumulată, şi cu nivelul producţiei deja
existent. Am mai putea oferi imaginea plastică a caracterului marginal al unei
funcţii şi după imaginea grafică, rectanguară a acesteia. O funcţie de formă
rectilinie nu conţine caracter marginal – endogena creşte / scade
proporţional, respectiv în absolut aceeaşi proporţie pentru fiecare unitate de
exogenă în plus. Caracter marginal dovedesc funcţiile de formă curbilinie:
fiecare punct de pe curbă dispune de o altă pantă (înclinaţie, dată de
tangenta la curbă în acel punct) faţă de axele rectangulare, ceea ce
înseamnă un alt nivel al corelaţiei între exogenă şi endogenă (un fel de
“personalitate” a punctului de pe curbă.
68
Comportamentul producţiei pe termen scurt este definit de ceea de a
fost numit legea creşterii-descreşterii randamentelor: creşterea cu o
unitate a factorilor variabili (capitalul variabil & munca) poate determina
creşterea, stagnarea sau descreşterea producţiei şi productivităţilor. O
descriere relevantă a acestei legităţi are loc în Graficul I.1.
(Q; QMa; QMG)

QB’ B’
QA’ A’ (Q)
A (QMG)
B
(QM)
O FVA FVB (FV)

Graficul I.1 (legea creşterii-descreşterii randamentelor)
Comentariu grafic:
• Distanţa OFVA , măsurată pe abscisă în unităţi de muncă, respectiv
capital variabil, se consideră a fi valoarea factorului variabil,
corespunzătoare productivităţii marginale maxime a acestui factor. Pe
acest interval, factorul creşte determinând, pe lângă creşterea propriu-
zisă a productivităţii marginale, o creştere accelerată a producţiei, până
la nivelul QA. Semnificaţia desenului cuprinde aici situarea productivităţii
marginale drept altă exogenă pentru producţie: creşterea celei dintâi
determină creşterea accelerată a celeilalte. Intervalul de creştere
accelerată a producţiei O QA’ poartă numele de zona extensivă de
creştere a producţiei – în sensul că creşterea producţiei se datorează
prioritar creşterii factorului variabil.
• Distanţa de pe abscisă FVA -FVB corespunde unei diferenţe cantitative între
unităţile de factor variabil care determină, între maximul productivităţii
marginale şi, aproximativ, maximul productivităţii medii. Corespunzător,
această cantitate de factor determină creşterea încetinită a producţiei.
Intervalul QA’ - QB’ de creştere încetinită a producţiei chiar se numeşte zona
intensivă de creştere a producţiei – în sensul că aceeaşi creştere a
depinde acum din ce în ce mai puţin de acumularea factorilor variabili.
• Curbele (Qm) şi respectiv (Qa), ale productivităţilor, par să se întretaie în
dreptul maximului productivităţii medii, Max(Qa), ceea ce indică
superioritatea, în valoare, a maximului productivităţii marginale Max
(Qm), sau:
Max (QMG) > Max (QM)
• Semnificaţii speciale dobândesc, în aceste condiţii, punctele A’ şi B’,
corespunzătoare,
69
/ pentru A’: unui nivel al producţiei până la care creşterea a fost una
extensivă, respectiv s-a putut datora creşterii factorului variabil (direct), dar
şi maximului productivităţii marginale şi respectiv numărului unităţilor de
factor variabil care a întrunit acest maxim. Punctul A’ poartă numele de
punct de inflexiune a curbei producţiei pe termen scurt;
/ pentru B’: nivelului maxim posibil al producţiei, datorat factorului
variabil şi creşterii sale. Indirect, punctul B’ corespunde maximului
productivităţii medii (B), respectiv numărului de unităţi de factor variabil care
a întrunit vecinătatea celor două maxime. Nu totdeauna acelaşi număr de
unităţi de factor variabil corespunde celor două maxime (intervalul între două
cantităţi corespunzătoare celor două maixime este totuşi redus) – în acest
caz, reţinem mai degrabă corelaţia după care continuarea creşterii factorului
variabil, după întrunirea şi a maximului productivităţii medii, se poate aştepta
la întrunirea maximului producţiei propriuzise, dar şi la trendul de
descreştere ulterioare a acesteia.
• Concluzia prescurtată şi cuprinzătoare este aceea că eficienţa implicării
factorilor variabili este una descrescătoare, pe măsura creşterii acestor
factori – este chiar enunţul teoriei (legii descreşterii randamentelor).
În concret, creşterea producţiei poate fi dată de creşterea factorilor

variabili – vezi aici angajarea unei cantităţi mai mari de materii prime,
materiale etc., dar şi a unui număr mai mare de unităţi de forţă de muncă (de
lucrători direct angajaţi) --, dar creşterea producţiei pe această cale este una
limitată: atât în mărimea producţiei propriuzise, cât şi în termenii timpului
scurt. Dacă nu ar fi aşa, atunci producţia ar putea creşte constant sau
accelerat, urmare implicării factorilor varaibili, aceşti factori ar fi unicii
determinanţi ai creşterii producţiei, nelăsând loc altor factori – în speţă
factorului fix, care este capitalul fix. Dacă nu ar fi aşa – dacă acumularea
materiilor prime şi angajaţilor ar fi capabilă să aducă creşterea nelimitată a
producţiei – atunci creşterea producţiilor şi creşterea economică totală
(agregată) ar fi putut fi performată de firme care nu s-ar fi extins niciodată,
neexistând nevoia unei astfel de extinderi.
În realitate, o creştere a producţiei care să depăşească randamentul
descrescător al factorilor variabili este una care implică obligatoriu capitalul
fix – în concret, investiţiile în extinderea bazelor producţiei. Graficul I.1 lasă
nevăzute atât implicarea capitalului fix în creşterea nivelului producţiei – în
speţă, consideră curba producţiei corespunzătoare unuia şi aceluiaşi nivel al
capitalului fix, respectiv corespunzătoare uneia şi aceleiaşi talii a firmei
producătoare --, cât şi combinarea factorilor de tip asociere -- faptul că
creşterea lotului materiilor prime de prelucrat are loc obligatoriu în legătură
cu creşterea numerică a angajaţilor. Rămâne însă loc pentru redarea
implicării capitalului fix în creşterea producţiei, în Graficul I.2.
70
(Q)
(Q3)
(Q2)
(Q1)
O FVo (FV)
Graficul I.2 Implicarea capitalului fix în creşterea producţiei pe

termen scurt
Comentariu grafic:
• Pentru unul şi acelaşi nivel al factorilor variabili implicaţi (Fvo), niveluri
diferite ale factorului fix (capitalului fix) fac să rezulte producţii de niveluri
diferenţiate: investiţiile şi talia crescătoare a firmei de producţie cresc
producţia – în speţă, randamentul sau performanţa.
• Dacă, astfel, nu putem vorbi nici aici de redarea combinării factorilor de
tip asociere – între factorii variabili, respectiv între capitalul variabil şi
munca – Graficul I.2 redă imaginea combinării factorilor de tip
complementaritate: fiecare nivel al capitalului fix oferă factorilor variabili
oportunitatea altui interval de determinare a creşterii (evoluţiei)
producţiei.
Complementaritatea – ca modalitate a combinării factorilor de

producţie pe teremnul scurt – este o relaţie de creştere directă între variabile,
se exercită între factorul fix (capitalul fix) şi fiecare dintre factorii variabili
(capitalul variabil şi respectiv forţa de muncă) şi este ceva mai complexă
decât asocierea – care “asociază” simplu valori unice ale factorilor.
Complementaritatea şi asocierea fiind cele două modalităţi de combinare
a factorilor de producţie pe termen scurt, putem conclude aici deja o
particularitate unică pe care o are tot producţia, ca funcţie economică
fundamentală de exogenele-factori de producţie: producţia este singura
funcţie economică fundamentală ale cărei variabile se combină între ele
pentru a face să rezulte configuraţia funcţiei. Toate celelalte funcţii (cererea,
71
utilitatea, oferta, bunăstarea şi chiar costurile10) evoluează, în raport cu
exogenele proprii, în mod separat. într-o altă expresie, funcţia de producţie
este alcătuită din două părţi (zone ) funcţionale, respectiv (1) combinarea
factorilor şi (2) relaţia propriu-zisă între factori şi producţie. Iar aceasta în
sensul în care un anumit tip de combinare a factorilor determină un anumit
comportament al producţiei – iar acest fapt este valabil atât pe termenul
scurt, cât şi pe termenul lung, despre care vorbim în paragraful următor.
Deocamdată, am putut observa că:
♦ asocierea se manifestă pe termen scurt, este o relaţie simplă şi directă
între factorii variabili şi determină toate variaţiile producţiei;
♦ complementaritatea se manifestă tot pe termen scurt, între factorul fix şi
cei variabili, este o relaţie tot directă între factori, dar ceva mai complexă –
între un nivel al factorului fix şi un interval de variaţie a fiecărui factor variabil
în parte şi determină cel puţin creşterea producţiei în prelungirea termenului
scurt – în realitate, va trebui să studiem şi situaţia producţiei pe termen lung
pentru a putea descoperi evoluţia completă a producţiei, urmare
complementarităţii relaţiei între factori.
2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante
Revenim la Diagrama I.1, de mai sus, care indică relaţia de (inter)

substituţie dintre factorii de producţie. La nivelul termenului lung, însă, toţi
factorii sunt – după comportament – consideraţi variabili, factorul capital
rămâne de considerat în întregimea sa, iar celălalt factor considerat rămâne
totuşi munca (forţa de muncă). La acelaşi nivel al termenului lung, producţia
îşi schimbă şi ea expresia – vorbim aici, nu de un nivel al producţiei însumate
pe o succesiune de perioade scurte, ci tot de o producţie aferentă, ca şi pe
termenul scurt, unei perioade (fie ea şi un ciclu de producţie), dar este vorba
de o valoare medie periodică, iar aceasta se face aferentă taliei firmei –
creşterea producţiei pe termen lung echivalează, deci, creşterii taliei firmei,
prin creşterea asociată a factorilor de producţie (capital şi muncă) implicaţi.
Ajungem astfel şi la a treia modalitate de combinare a factorilor –
substituţia – diferit situată şi în sensul despărţirii de asociere şi
complementaritate, ca şi de termenul scurt, dar şi în acela că ea nu mai este
aferentă variaţiei (creşterii) producţiei, ci unuia şi aceluiaşi nivel al producţiei
– în speţă al taliei firmei. Dintru început, deci, relaţia de substituţie între
(inter) factori nu mai este conectată la creşterea producţiei şi, mai departe,
substituţia nu mai este o relaţie directă, ci o relaţie tipic descrescătoare: unul
şi acelaşi nivel al taliei firmei echivalează unor niveluri asociate de capital şi
muncă, în situaţia în care:
(a) abundenţa factorului muncă corespunde predominanţei aceluiaşi factor
asupra capitalului (dotării tehnice);
(b) gradul înalt de tehnicitate echivalează, dimpotrivă, reducerii
corespunzătoare a numărului angajaţilor;
(c) rezultând un adevărat loc geometric al asocierilor cantitative capital
muncă, al raporturilor de substituţie – ratelor marginale de substituţie –
între factori.
Acestea sunt caracteristicile curbelor numite izocuante ( Q1 /Graficele I.3) –
reprezentând unul şi acelaşi nivel al producţiei (izo-producţie, sau izo-
10
Parţial studiate în acestă Lecţie; restul de studiat în Lecţia V.
72
cantitate) pentru asocieri diferite ale cantităţilor de factori capital (k) şi
muncă (L).
k Q
(Q1) Q1
k
(Q
1)
O L O
L
(a) (b)
Graficele I.3
Comentariu grafic:
• (Q1) este curba izocuantă de formă hiperbolic-convexă, care, în cazul (a)
nu indică direct nivelul producţiei, ci numai în cazul (b), în care producţia
este implicată ca a treia dimensiune. Substituţia, asemeni
complementarităţii, este şi ea o relaţie complexă – de astădată, însă, pe
termen lung şi asociind un nivel al producţiei unor intervale de
consemnare a factorilor de producţie.
• Forma descrescătoare a curbei indică felul în care, mişcarea de-a lungul ei
este echivalentă, obligatoriu, creşterii unui factor în detrimentul
(scăderea) celuilalt:
↑k → ↓L & ↑L → ↓k
• Forma hiperbolic-convexă – sau tipic-convexă -- a izocuantei înseamnă,
mai întâi, caracterul asimptotic faţă de cele două axe: la extremităţile
curbei, aceasta face acelaşi lucru ca şi pe întreg parcursul ei – se apropie
continuu de axă, dar nu o intersectează la valori finite. În traducere
matematică, funcţia izocuantei11 nu este definită pentru valori nule (zero)
ale factorilor: capital (k) şi muncă (L). Concret, producţia nu este
concepută a rezulta unilateral dintr-unul dintre factori, ci numai din
existenţa şi operarea amândurora – nu sunt de conceput nici
manualizarea completă (inrtersecţia cu Ok), nici, dimpotrivă, mecanizarea
totală (intersecţia cu OL).
11
De forma implicită akL + b = 0, unde a şi b sunt constante, iar k şi L sunt aceiaşi factori de producţie.
73
• Aceeaşi formă hiperbolic-convexă mai indică legitatea după care – de la
nivelul corelaţiei (inverse) maxime inter-factori, adică din dreptul vârfului
(bombeului) curbei şi avansând în ambele sensuri spre extremităţile
curbei -- factorul care creşte (substituie /substituent) substituie o cantitate
tot mai mică de factor substituit, iar aceasta, din nou, pe întreg parcursul
izocuantei. Inegalitatea raportului de substituţie, de-a lungul curbei,
rezultă din forma curbiline propriuzisă a izocuantei şi echivalează (1)
caracteristicii de neomogenitate a substituţiei şi (2) variaţiei ratei
marginale de substituţie (Rms) inter-factori pentru diferite puncte ale
curbei. Concomitent, rata marginală de substituţie între cantităţile de
factori concurenţi este egală cu raportul invers al preţurilor factorilor:
Rms (L→k) = ∆ k / ∆ L = PL / Pk
Aceste puncte diferite ale curbei izocuante, corespunzător, rate
marginale de substituţie inter-factori diferite înseamnă nu altceva decât tot
grade diferite de tehnicitate a producţiei şi de angajare a personalului.
Formula figurează mişcarea de-a lungul curbei dinspre extremitatea stângă
spre cea dreaptă.
• Aceeaşi formă mai indică o simetrie perfectă de comportament, în această
relaţie, al celor doi factori.
În fine, ceea ce nu consideră Graficul I.3 este contextul creşterii producţiei
pe termen lung, ceea ce poate fi schiţat cu ajutorul câmpului de izocuante
(Graficul I.4).
(Q1)
(Q2) (Q3)
O L
Graficul I.4
Comentariu grafic:
• Izocuantele referitoare la aceeaşi producţie în creştere, sunt perfect
izomorfe şi paralele – intersectarea lor (absurdă) ar echivala cu
posibilitatea obţinerii, pe termen lung, a două producţii cu aceeaşi dotare
în materie de factori, iar aceeaşi dotare cu factori să cunoască rate
marginale de substituţie diferite.
• Ordinea izocuantelor indică creşterea producţiei pe termen lung, după
regula că această creştere este figurată prin deplasarea curbei spre
dreapta – regăsirea curbelor izocuante perfect izomorfe şi paralele la
dreapta celei de bază.
• La deplasarea izocuantei spre dreapta, unul şi acelaşi nivel al capitalului
va corespunde un număr superior al angajărilor, şi invers – creşterea
concomitentă (asociată) a factorilor rupe regula substituţiei inter-factori –
corespunzătoare constantei producţiei – revenind de partea asocierii
factorilor, cu consecinţa creşterii producţiei.
74
_____________________________________________________________________________
CASETA I.1 IZOCUANTE NON-SUBSTITUŢIE
Forma hiperbolică a izocuantelor pro-substituţie aparţine şcolii clasice de

gândire economică. Mai întâi, este de reţinut că acestea rezultă din hiperbola
convexă
O x
de form(ul)ă matematică implicită:

axy + b = 0
din care este păstrat numai cadranul nord-est (NE), corespunzător valorilor
eminamente pozitive atât ale exogenei (x), cât şi ale endogenei (y).
O replică teoretică din zona gândirii keynesiste şi post-keynesiste (vezi
modelul Harrod-Dommar de creştere economică) opinează, însă, că factorilor
capital şi muncă nu le revine inter-substituţia. Pot fi trasate, în acest context
izocuante de o altă formă:
75
k
(Q1) (Q2) (Q3)
O L
Unde se observă, cel puţin prin exerciţiul deplasării de-a lungul

curbelor, nu numai faptul că izocuantele îşi pierd caracterul de funcţii – odată
cu forma lor rectangulară –, ci şi faptul că creşterea-descreşterea oricăruia
dintre cei doi factori nu mai are loc pe seama variaţiei (inverse a) celuilalt
factor, ci pur şi simplu independent de ceea ce se întâmplă cu celălalt factor.
Discuţia despre substituibilitatea sau non-substituibilitatea factorilor
pare, însă, la o primă vedere, să rămână cantonată într-o zonă pur teoretică,
oarecum sterilă. În realitate, miza ei este destul de pragmatică: ea se leagă
de posibilitatea ca producţia şi creşterea economică să poată sau nu avea loc
prin investiţia într-un singur factor, în loc de ambii factori. Acest aspect
urmează, însă, să fie înţeles în continuare, odată cu costurile şi curbele
izocost, şi mai departe, cu curba de expansiune a producţiei (vezi şi CASETA
I.3).

Urmare celor deja prezentate mai sus, costurile sau costul total(C) de
producţie se identifică valorii factorilor de producţie consumaţi – exclusiv
factorul pământ -- pentru obţinerea unei producţii – unităţi specifice acesteia
(naturale) sau unităţi valorice.
C = (L)c + (k)c
De astădată, fireşte, costurile pe factori diferiţi se vor totaliza exclusiv
în unităţi monetare, adică în unitatea de măsură comună şi factorilor
individuali, şi bunurilor produse. Comportamentul costurilor va ţine însă
seamă de aceeaşi individualizare a factorilor şi de raporturile care se nasc la
combinarea lor, ca şi de ceea ce determină asupra “factorului” timp.
Pentru termenul scurt, revenind la Graficul I.1, este lesne de înţeles o
simplărăsturnare poziţională a categoriilor (curbelor) productivităţilor medie
şi marginală.
3.1 Curbele izocost

Ne rămâne pentru studiul costurilor -- atât cât va avansa el în Lecţia de
faţă, a funcţiei de producţie – observarea comportamentului costului total
(Ct), care, la rândul lui, face apel la viziunea producţiei pe termen lung, mai
precis, din nou, la Graficul I.4, al câmpului de izocuante.
76
Factorii muncă (L) şi capital (k) sunt văzuţi în raport de inter-
substituţie, cu diferenţierea specifică că avem de a face cu o altă categorie
de curbe decât izocuanta. Iar aceasta pentru simplul motiv că practic şi
teoretic este de imaginat, dar mai ales de verificat în mod simetric că:
(a) unul şi acelaşi nivel al producţiei (curba izocuantă) poate fi atribuit unei
diversităţi de niveluri ale costurilor – combinaţii/asocieri de unităţi de
factori;
(b) unul şi acelaşi nivel al costurilor – curba izocost – poate corespunde mai
multor niveluri ale producţiei.
Câtă vreme nivelul dat al producţiei (poate şi chiar) corespunde unei
diversităţi de combinaţii ale factorilor, tot astfel unul şi acelaşi nivel al
costurilor poate fi atribuit unui număr tot atât de semnificativ de combinaţii
ale factorilor – este vorba de mulţimea corespunzătoare de puncte de pe
curbă. Măsura monetară unică poate fi atribuită tuturor factorilor, dar şi
producţiei. În următorul rând, nu numai că curbele izocuante şi izocost îşi pot
găsi locul pe acelaşi grafic (Graficul I.5), dar în cazul izocost raportarea
cantităţilor de factori este şi ceva mai simplă decât în cazul convexităţii
izocuantelor. Curbele izocost:
• sunt, la rândul lor, descrescătoare ( ↑k→↓L &↑L→↓k);
• dar, spre deosebire de izocuante, de formă dreaptă (rectilinie), ceea ce
semnifică caracterul constant, ne-gradual şi omogen al subsituţiei
factorilor în contextul costurilor. În concretul economic, spre deosebire de
raportarea substituţiei factorilor la nivelul producţiei, raportarea aceleiaşi
substituţii la costuri ţine seamă de preţul de piaţă al fiecărui factor la unul
şi acelaşi moment dat – la unul şi acelaşi moment dat, toate preţurile sunt
constante, iar această situaţie de piaţă rămâne şi total independentă de
cele întâmplate în oricare producţie individuală. Ca atare, pentru costuri
una şi aceeaşi cantitate dintr-un factor va substitui una şi aceeaşi
cantitate din celălalt factor – aceasta fiind traducerea literală a formei
rectilinii a curbei.
k k
(Q3)
(Q2)
A A
(Q1)
O B C L O B C
L
(a) (b)
Graficele I.5
Comentariu grafic:
• (a) şi (b) reprezintă unul şi acelaşi desen, pentru care, în (a) lipsesc
curbele izocuante. Izocosturile AB şi, respectiv AC reprezintă două niveluri
diferite ale costurilor, iar individual unul şi acelaşi cost la un moment dat;
77
• trecerea de la izocostul AB la izocostul AC indică o creştere a costurilor –
conform regulii “deplasării spre dreapta”: ca şi în cazul izocuantelor, şi
pentru izocosturi oricare curbă situată la dreapta alteia indică un cost mai
ridicat. Deplasarea izocostului către stânga indică, la rândul ei, reducerea
costului;
• vizavi de paralelismul obligatoriu al izocuantelor, cu totul alta este situaţia
curbelor izocost – acesta este un simplu caz particular, dat de nivelul
constant al (raportului) preţurilor factorilor între două sau mai multe
momente diferite. Acolo unde curbele izocost nu sunt paralele între ele –
este şi cazul Graficului de faţă – fiecare izocost reprezintă şi un moment în
care preţurile factorilor sunt diferite de celelalte momente;
• în condiţiile date, însă, trecerea de la izocostul AB la izocostul AC indică şi
reducerea relativă a salariilor, relativ la costurile aferente utilajelor şi
materiilor prime, de la un moment (AB) la altul (AC) – logica este cea după
care segmentul OA, reprezentând un număr de unităţi convenţionale de
capital, echivalează, pe rând, cu un număr de unităţi de muncă OB, în
primul moment, şi cu un număr de unităţi de muncă mai mare, OC, în
momentul al doilea;
• pentru graficul (b), se observă că creşterea costurilor între momentele AB
şi AC determină schimbarea raportului faţă de producţia (Q1) – iniţial
(pentru AB), intersecţia cu (Q1) era una tangentă, iar odată cu creşterea
costurilor (momentul AC) intersecţia cu (Q1) devine una dublă; tot
momentul al doilea (AC) regăseşte intersecţia tangentă cu izocuanta (Q2),
fără intersecţie cu izocosul iniţial (AB). Traducerea acestor fapte este cea
după care:
♦intersecţia tangentă (singulară) între izocuantă şi izocost indică producţia
în condiţii eficiente – una şi aceeaşi combinaţie de factori determină
nivelul producţiei cu costul total minim. Cazul este numit al eficienţei (de
tip) Pareto;
♦non-intersecţia izocuantă-izocost – vezi cazul izocostului AB faţă de
izocuanta (Q3) – indică ne-specificitatea (neadecvarea) nivelului costului
respectiv faţă de producţia respectivă; iar această ne-specificitae sau
neadecvare se datorează nivelului scăzut al costului, niciodată unui cost
ridicat. Dimpotrivă, costurile crescute se fac caracteristice oricărui nivel al
producţiei;
♦ intersecţia dublă izocuantă-izocost rezultă din “deplasarea către
dreapta” a izocostului, respectiv din creşterea costului total. Este perfect
normal ca creşterea costului să schimbe situaţia de eficienţă --vezi Q1 şi
AB, cu intersecţie tangentă -- în ineficienţă Pareto – cu dublă intersecţie,
caracteristică ineficienţei. Intersecţia dublă indică faptul că acelaşi cost se
regăseşte în combinări diferite ale factorilor. Totuşi, creşterea costurilor
(deplasarea spre dreapta a izocostului) poate avea loc şi în condiţii de
păstrare a eficienţei Pareto, respectiv odată cu creşterea producţiei: de la
AB la AC, respectiv de la (Q1) la (Q2).
În legătură cu concretizarea aceluiaşi Grafic I.5, dar revenind la

comparaţia cu titlu general între izocost şi izocuantă, forma rectilinie a
izocostului mai spune ceva. La extremităţile izocuantei, să ne amintim,
comportamentul era asimptotic – în contextul substituţiei neomogene,
specifice hiperbolei convexe, nefiind de conceput producţia dată de un singur
78
factor (manualizarea sau mecanizarea completă), erau tot mai dificil de
substituit ultimele unităţi din factorul subsituit. Pentru extremităţile
izocostului, cele întâmplate şi semnificaţia lor sunt sensibil diferenţiate:
dreapta intersectează obligatoriu axele (sau măcare una dintre axe, în cazul
în care este paralelă cu cealaltă axă).
Aşadar, pentru o substituţie perfect omogenă (proporţională) nici nu se
pune problema că nu se substituie şi ultima unitate din factorul substituit, iar
aceasta în aceleaşi condiţii cu precedentele unităţi. Intersecţia (punctul de
intersecţie al) izocostului cu axa fiecărui factor păstrează regula tuturor
punctelor (locului geometric) izocostului, regulă după care costul rămâne
constant, reprezentat fiind concomitent de coordonatele exprimate în unităţi
specifice celor doi factori. Oricare punct al izocostului: (a) are coordonate
exprimate în factorii muncă (OL) şi capital (Ok); (b) exprimă unul şi acelaşi
cost, în plan valoric. Intersecţiile izocostului cu axele – vezi punctele A, B sau
C – indică unul şi acelaşi cost, exprimat, însă, în unităţile unui singur factor:
♦punctul A este reprezentativ, mai degrabă, prin segmentul OA şi reprezintă
nivelul costului specific izocostului AB, exprimat exclusiv în utilaje sau unităţi
convenţionale tehnice de utilaje;
♦la fel, punctele B şi C reprezintă segmentle OB şi OC, indicând, pentru,
respectiv, izocosturile AB şi AC, costurile exprimate exclusiv în costul specific
unităţii de muncă angajate (salarii etc.).
O ultimă chestiune rezultând din cele de mai sus este, deci, variaţia
costurilor propriuzisă. Şi în concret (practică), costurile variază – cresc,
respectiv scad – în două moduri:
(1) în unităţi naturale – adică în cantitatea factorilor. Pentru curba izocost,
este vorba de deplasarea (către dreapta, pentru creştere; către stânga,
pentru descreştere) paralelă (Graficul I.6 a);
(2) urmare variaţiei preţurilor factorilor – mai corect, al modificării preţului
unui factor în raport cu preţul celuilalt factor (Graficul I.6 b).
k k
(Z2) (Z2)
(Z1) (Z1)
O L O
L
(a) (b)
Graficele I.6
_________________________________________________________________________
CASETA I.2 RATELE SUBSTITUŢIEI INTER-FACTORI
Explicaţiile asupra ratelor marginală şi respectiv medie de substituţie

între capital şi muncă vor putea fi înţelese cel mai bine asupra Figurii
alăturate.
79
k
B (Q)
(Z)
kA A
O LA C L
Figura
Să privim mai întâi izocostul (Z), în mod separat. este evident că

segmentul OB este echivalent costului (Z), în unităţi de capital (k), iar
segmentul OC deasemenea, în termenii unităţilor de muncă angajată. Ca
atare:
(1) Uk Pk = UL PL
unde Uk şi UL sunt, respectiv, numărul de unităţi de capital şi de muncă
echivalente în termenii costului, adică pentru segmentele OB şi OC, iar Pk şi
PL sunt preţurile unitare ale celor doi factori. Rearanjând factorii ecuaţiei:
(2) Uk / UL = PL / Pk
Forma rectilinie a izocostului, coroborată cu egalitatea de raporturi
inverse între cantităţile şi preţurile aceloraşi factori de producţie lasă loc unor
concluzii importante:
(1) raportul de mai sus este însăşi rata marginală de substituţie a muncii prin
capital (Rms L→k) în punctul A, ca, de altfel în oricare alt punct al
izocostului. Aceasta înseamnă, geometric, că acelaşi raport este şi
raportul unităţilor de capital şi respectiv muncă corespunzătoare punctului
A (kA şi LA) şi respectiv este echivalent şi ratei medii de substituţie a
muncii prin capital;
(2) în fine, aceeaşi rată marginală (şi medie) de substituţia muncii prin capital
este echivalentă tangentei unghiului C, a izocostului cu axa OL.
Dimpotrivă, dacă am privi substituţia capitalului prin muncă ar trebui să
considerăm raportul invers între unităţile de muncă şi cele de capital,
adică tangenta celuilalt ungh, B, al izocostului cu cealaltă axă, Ok;
(3) din formulela de mai sus mai rezultă şi un alt aspect interesant, cu valenţe
practice: rata marginală de substituţie a muncii prin capital este nu numai
raportul corespunzător între unităţile de capital şi cele de muncă, peste
tot caracteristice izocostului (Z), ci şi raportul invers al preţurilor celor doi
factori:
80
(3) Rms (L→k) = PL / Pk
Or, ajungând acum la momentul al doilea al izocostului (Z) – situaţia în
care acesta este costul eficient al producţiei corespunzătoare (Q) –
descoperim faptul că o rată marginală de substituţie eficientă în favoarea
capitalului este chiar aceea care favorizează creşterea şi nivelul ridicat al
salariilor – ca atare, creşterea gradului de utilare şi tehnicitate a muncii este
dezirabilă a face eficientă creşterea salariilor.
_____________________________________________________________________________
3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară

Reflectarea producţiei pe termen lung şi costurilor pe unul şi acelaşi
grafic lasă loc studiului unei chestiuni cruciale pentru economia de
totdeauna: concomitenţa creşterii producţiei cu minimizarea relativă a
costurilor. Se implică aici conceptul de randament – capacitatea de
valorificare, în producţie, a unităţii de factori de producţie. Cu alte cuvinte,
imaginăm aici variaţia performanţei uneia şi aceleiaşi cantităţi de factori.
Randamentul la scară (Rs):
Rs = ∆ Q / ∆ C
este propriu situaţiei pe termene prelungite a funcţiei de producţie, vizavi de
cea a costurilor, şi analizează eficienţa extinderii unităţii de producţie
(Graficul I.7).
C
B
(Q1)
A (Q2) (Q3)
O L
Graficul I.7
Comentariu grafic:
• avem trei niveluri, presupuse succesive, de creştere a producţiei pe
termen lung – extindere a taliei firmei de producţie --, (Q1), (Q2) şi (Q3);
• sunt redate corespunzător izocosturile eficiente (tangente) acestor
producţii, rezultând punctele de eficienţă A, B şi respectiv C, care indică,
prin coordonatele lor în materie de unităţi de muncă (L) şi respectiv de
capital (înzestrare tehnică /k), valorile combinate (asociate) ale factorilor
de producţie pentru care talia firmei este eficientă în cele trei momente de
extindere;
• de la Origine (O) – factori şi producţie zero – prin unirea ei rectilinie cu
cele trei puncte de eficienţă, în succesiune, rezultă curba de
expansiune a producţiei în condiţii de eficienţă – a aceleiaşi expansiuni.
Observaţii:
81
(i) Curba de expansiune nu apare, ca principiu, perfect rectilinie, iar faptul
se poate datora ne-paralelismului curbelor izocost eficiente – înseamnă
că momentele expansiunii ar putea fi semnificativ diferite până la
variaţii diferite ale preţurilor factorilor de producţie. mai degrabă,
curba de expansiune este o succesiune de segmente.
(ii) Graficul I.7 se limitează să pună problema randamentului la scară, fără
să îl concretizeze. Randamentul la scară (Rs) este de trei feluri
(Diagrama I.2).
Diagrama I.2
Felul randamentului la scară (Rs)
Descrescător <1
Proporţional =1
Crescător >1
_______________________________________________________________________
CASETA I.3
CURBA DE EXPANSIUNE PENTRU IZOCUANTELE NON-SUBSTITUŢIE
Cum ar fi de imaginat diferenţa specifică a izocuantelor non-

substituţie, sau, practic, cum imaginează şcoala lor de gândire problematica
creşterii producţiei şi creşterii economice, spre deosebire de gândirea
clasică ? Putem imagina, în baza Graficului I.7, de mai sus, faptul că aici
există libertatea de a imagina creşterea producţiei prin investiţia exclusivă în
oricare dintre factorii muncă sau capital, ca în Figura alăturată.
k k
(Q1) (Q2) (Q3) (Q1) (Q2) (Q3)
B
A B C
A
O L O L
Or această libertate rezultă din a admite că cei doi factori realizează

substituţia.
Dimpotrivă, gândirea care neagă capacitatea factorilor muncă şi capital de a
se inter-subsitui pe termen lung vede curba de expansiune a producţiei într-
un singur fel, lipsit de opţiuni în combinarea factorilor, respectiv pe calea
82
curbei de expansiune care trece prin vârfurile de optim ale combinării
factorilor – creşterea “pe muche de cuţit” (“knife-edge”), ca în Figura
următoare.
(Q1) (Q2) (Q3)
C
B
A
O L
Concepte:
asociere curbele izocost productivitatea
capital (k) factori de marginală (QMG)
capital fix producţie productivitatea
capital variabil “factorul” timp medie (QM)
ciclu de producţie funcţia de randament la
combinarea producţie scară (Rs):
factorilor izocuante rata marginală de
complementaritate legea creşterii- substituţie
costuri descreşterii substituţia
costul total(C) randamentelor şomaj
curba de munca şi forţa de timpul lung
expansiune a muncă (L) timpul scurt
producţiei pământul (Ld) variaţia costurilor
Chestiuni:
(1) Care este confuzia care se poate naşte în practică între factorii naturali
(legaţi de pământ) şi cei reprezentând capitalul variabil ?
(2) De ce nu putem vorbi de de “uzura factorului pământ”, aidoma uzurii
capitalului fix ?
(3) Cu ce se identifică valoric noţiunile de uzură şi respectiv amortizare ale
capitalului fix şi care este diferenţa specifică dintre acestea ?
(4) Câte feluri de proceduri de amortizare cunoaşteţi şi care sunt
fundamentele conceperii lor (în moduri diferite) ?
(5) Explicaţi cele două niveluri fenomenologice şi de valori rezultate din
procesul de producţie.
(6) Explicaţi contextul combinării factorilor de producţie, începând cu
caracteristicile acestei combinări, în materia următoare:
83
Felul combinării Între factorii Pe termen: Pentru nivelul
scurt /lung producţiei
1 Asociere
2 Complementaritat
e
3 Substituţie
ANEXA
Aplicaţie rezolvată
Fie o firmă producătoare (de ce vreţi dumneavoastră):

• la un nivel tehnic dat (neschimbat),
• pentru o producţie totală iniţială Qt de 20 unităţi
• şi o productivitate marginală (Qm), notată pe măsura creşterii
succesive a numărului de angajaţi cu cât 1 unitate de forţă de muncă, ca
în tabelul de mai jos,
• începând cu un număr de lucrători angajaţi (unităţi de forţă de muncă)
iniţial de 5 unităţi.
Lucrători Unităţi Creşterea Creşterea Unităţi Unităţi

angajaţi producţie forţei de producţiei producti producti
(L=) (Q=) muncă (∆ Q=) vitate vitate
angajate medie marginal
(∆ L=) (Qa=Q/L ă (∆ Q /
) ∆ L=)
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
5 20 x x x
6 5.0
7 6.0
8 7.0
9 8.0
10 7.0
11 6.0
12 5.0
13 4.0
14 2.0
15 1.0
16 0.0
17 0.0
1. Să se stabilească coordonatele punctelor de maxim ale:

a. Producţiei (Q);
b. productivităţii medii (Qa);
c. productivităţii marginale (Qm).
2. Să se stabilească şi coordonatele punctului de inflexiune a producţiei.
3. Să se traseze cele trei curbe pe un grafic comun (L/Q).
84
4. Având în vedere că, până la angajarea primilor 5 lucrători, fiecare nou
angajat a adus cu sine un spor de producţie totală de 4 unităţi, să se
continuie graficul în partea stângă, către origine. Să se discute
rezultatul.
Rezolvare-răspunsuri
1. Max (Qm) = A (9; 8)

Max (Qa) = B (11; 5,36)
Max (Q) = C (16; 71)
Vezi Tabelul complet mai jos.
2. Punctul de inflexiune:
I (9; 46) = punctul de inflexiune al producţiei, între:
• DI -- creşterea accelerată a (Q);
• IC -- creşterea încetinită a (Q).
3. Vezi graficul de mai jos.
4. Prelungirea graficului spre stânga (spre Origine) rezultă în:
• creşterea perfect lineară a Q (segmentul OD);
• o intersecţie nesemnificativă a curbei (Q) cu curbele (Qm),
respectiv (Qa);
• semnificativ este însă că (Qm) şi (Qa) sunt perfect colineare, în
această zonă.
În plus, FE este tot un segment de dreaptă, paralel cu axa OL, ceea
ce semnifică o corespondenţă între:
•orizontalitatea curbei FE şi
•linearitatea creşterii Q,
creştere care nu este încă nici accelerată, nici încetinită.
Lucrători Unităţi Creşterea Creşterea Unităţi Unităţi

angajaţi (L) producţie forţei de producţiei producti producti
(Q=) muncă (∆ Q=) vitate vitate
angajate medie marginal
(∆ L=) (Qa=Q/L ă (Qm=
) =∆ Q /
∆ L)
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
5 20.0 1.0 x 4.00 x
6 25.0 1.0 5.0 4.17 5.0
7 31.0 1.0 6.0 4.43 6.0
8 38.0 1.0 7.0 4.75 7.0
9 46.0 1.0 8.0 5.11 8.0
10 53.0 1.0 7.0 5.30 7.0
11 59.0 1.0 6.0 5.36 6.0
12 64.0 1.0 5.0 5.33 5.0
13 68.0 1.0 4.0 5.23 4.0
14 70.0 1.0 2.0 5.00 2.0
15 71.0 1.0 1.0 4.73 1.0
16 71.0 1.0 0.0 4.44 0.0
17 71.0 1.0 0.0 4.18 0.0
85
LECŢIA II
CEREREA DE CONSUM
Planul lecţiei:

8. Funcţia cererii
11. Utilitate şi cerere
11.3.1 Linia buget
11.3.2 Determeinantele venit şi preţ
11.5 Dezvoltări contemporane în teoria cererii şi utilităţii.
Teoria “utilităţii revelate”
• Metoda grafică în studiul economiei / Caiet de Seminar /Lecţia I
• Curbele izocuante şi izocost /Lecţia I
• Curentul Marginalist / Istoria gândirii economie / Lecţia I
Se numeşte cerere de consum:
86
(i) o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care
(ii) un individ, un grup sau o totalitate de indivizi
(iii) doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure, cumpere)
(iv) într-o periodă dată.
Se deosebeşte cererea de consum (1) individuală de cererea (2) de
piaţă, exclusiv după criteriul (ii) al definiţiei, în sensul în care (2) cererea de
piaţă reprezintă compunerea totalităţii cererilor individuale gravitând pe
aceeaşi piaţă.
Este la fel de important de observat situarea cererii -- ca funcţie
economică de bază – într-un domeniu restrâns la:
• sfera consumatorului individual, final şi privat – distincţia se va clarifica
complet în mi multe dintre lecţiile viitoare;
• respectiv drept numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii
agregate (Lecţia VI).
2. Funcţia cererii
În calitate de funcţie economică fundamentală , cererea de consum se
prezintă, cu unele diferenţieri specifice între (1) cererea individuală şi (2) cea
de piaţă.
(1) Cererea individuală (dx) are drept variabile independente cel
puţin:
(1) preţul bunului (Px);
(2) preţurile altor bunuri (Pa);
(3) venitul consumatorului individual (y);
(4) preferinţa specifică a consumatoruli pentru acelaşi bun “x” (Π );
(5) aşteptările consumatorului faţă de nivelul general al preţurilor (E);
(6) nivelul reclamei comerciale (A);
(7) alţi factori (Z):
dx = f (Px, Pa, y, Π , E, A, Z)
(2) Cererea de piaţă (Dx) prezintă, diferenţiat faţă de cererea
individuală:
(3’) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual (y), plus o
funcţie de distribuţie a aceluiaşi venit total (G). Concret, gradul de egalitate-
inegalitate a distribuţiei venitului total conferă cererii de consum
comportamente îndeajuns de diferite – între extremele distribuirii perfect
egale şi, respectiv, însuşirii venitului total de către un singur consumator
dintr-o totalitate.
Dx = f (Px, Pa, Y, G, Π , E, A, Z)
În rândul următor, cele deja expuse aici se atribuie funcţiei extinse a
cererii – purtătoare a tuturor varaibilelor independente enumerate mai sus.
Dimpotrivă, funcţia restrânsă a cererii a rezultat din nevoile:
• adaptării la posibilităţile grafice (bi-dimensionale);
• reflectării concomitente, pe acelaşi grafic, a cererii, împreună cu oferta, ca
două funcţii simple, în vedere studiului echilibrului cerere-ofertă, de
semnificaţie economică crucială.
87
Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a nivelului
ceererii de consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris
paribus”/celelalte variabile rămânând constante.
Dx = f (Px)
Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de preţ pentru
imensa majoritate a bunurilor (şi serviciilor):
↑Px→↓Qx // ↓Px→↑Qx
ceea ce identifică funcţia restrânsă cu termenul mai popularizat de legea
cererii.
Observaţie: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a cantităţii
cerute, faţă de nivelul preţului, dar îngăduie o libertate de formă a curbei
destul de mare – o rigurozitate formală mult redusă faţă de cazurile curbelor
producţiei pe teremn scurt (obligatoriu crescătoare-descrescătoare),
izocuante (hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii).
La această regulă, mai sunt identificate, în masa bunurilor, bunurile
speciale (excepţionale):
(a) bunurile “Giffen” – sau inferioare12 -- (re)prezintă un consum important
la nivelul societăţii, de aceea:
• sunt percepute drept “barometru” pentru starea şi dinamica pe termen
scurt a nivelului general al preţurilor;
• respectiv ca “indice al puterii de cumpărare”,
• în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau deteriorări ale
nivelului de trai.
Iar toate acestea reprezintă percepţii, ca atare au mai puţin legătură cu
adevărul ştiinţific.
(b) bunurile “Veblen” – sau de lux13 -- sunt percepute ca semnal al
deprecierii monedei autohtone. Creşterea preţului lor poate atrage
creşterea cererii, urmare nevoii de înlocuire a economiilor în monedă cu
stocuri de valori mai stabile.
Astfel, reflectarea grafică a funcţiei restrânse a cererii se observă în

Graficele II.1.
Px Px
(DX) (Dx)
12
După numele lui Sir Robert Giffen, economis britanic al secolului al XIX-lea.
13
După numele economistului american de origine suedeză Torsten Veblen.
88
O Qx O
Qx
(a) bunuri ordinare (b) bunuri speciale
(Giffen & Veblen)
Graficele II.1
Comentariu grafic:
• cazul (a) este al curbei ordinare a cererii – expresia legii cererii;
• cazul (b) reflectă comportamentul cererii faţă de preţ al bunurilor speciale
(excepţionale). De observat că comportamentul bunurilor speciale se
uniformizează oarecum şi el – cererea este crescătoare, indiferent că
avem de a face cu bunuri inferioare sau de lux;
• în fine, pentru ambele cazuri se observă rigurozitatea mult mai redusă a
curbei cererii (faţă de preţ), decât este cazul curbelor producţiei pe
termen scurt, izocuantă sau izocost. Teoretic, curba cererii poate lua
oricare formă, ami mult sau mai puţin riguroasă, care respectă exclusiv
formularea legii cererii, altfel destul de generală.
Dinamica grafică -- a curbei cererii -- este aspectul care lămureşte

influenţa dinamică a fiecărei variabile independente (exogene) asupra
funcţiei restrânse – egal curba cererii. Rezultă, astfel, două feluri de dinamici:
(a) de-a lungul curbei cererii – pentru variaţia exclusivă a preţului bunului;
(b) a curbei cererii în totalitate – aceasta însemnând:
(b1) spre dreapta sau spre stânga;
(b2) cu păstrarea formei (izomorfismul) curbei cererii originare.
Diagrama II.1 enumeră câteva variaţii determinante pentru deplasarea
curbei cererii (în întregime).
Diagrama II.1
Determinantele deplasării curbei cererii
Către stânga: Către dreapta:

tendinţele inverse ale factorilor din creşterea venitului naţional
coloana dreaptă creşterea preţurilor la înlocuitorii
bunului
schimbări ale gustului
consumatorului, în favoarea bunului
scăderea preţurilor bunurilor
complementare
întărirea reclamei
aşteptări de creştere a preţului
bunului
89
Elasticitatea cererii este mişcarea de răspuns (reacţia) cererii la
mişcarea (fluctuarea) variabilelor independente ale funcţiei. Este o mărime
(cantitativă) caracterizează prin coeficientul de elasticitate:
ε i = (∆ Q / Qo) / (∆ i /i0)
unde ε i este coeficientul de elasticitate a cererii faţă de mărimea (exogena)
i; ∆ Q este variaţia (indusă a) cantităţii cerute; Qo cantitatea de la care are
loc variaţia (detereminată); i0 şi ∆ i sunt, respectiv, mărimea de bază a
variabilei exogene şi, respectiv, variaţia ei.
Observaţie: Raportul între variaţia cantităţii cerute şi cantitatea iniţială, ca
şi raportul între variaţia exogenei şi valoarea ei în acelaşi moment reuşesc să
facă din mărimea elasticităţii o mărime abstractă – se raportează între ele şi
astfel se anulează unităţile de măsură specifice endogenei şi exogenei.
Elasticitatea cererii faţă de preţ (ε p) capătă importanţă deosebită
pentru funcţia restrânsă a cererii:
ε p = (∆ Q / Qo) / (∆ P /P0)
după cum rămân de reţinut:
• atât faptul că şi restul exogenelor funcţiei extinse se caracterizează,
fiecare, prin propria elasticitate, coeficient de elasticitate şi
comportament al acestuia,
• cât şi faptul că elasticitatea caracterizează şi alte funcţii decât cererea
de consum, astfel formula coeficientului de elasticitate de mai sus este
una universală – iar elasticitatea este (asemeni indicilor) o mărime
abstractă (fără unităţi specifice de măsură).
Observaţie: Cererea poate fi elastică în raport cu o variabilă, respectiv
inelastică în raport cu altele. Elasticitatea cererii este strict legată de fiecare
dintre exogene şi nu există elasticitate “coroborată” (între variabile) sau
“agregată”, ca în cazul altor mărimi. Aici observăm cel mai bine diferenţa
între funcţia cererii şi funcţia producţiei, spre cel mai bun exemplu:
variabilele cererii nu se combină între ele şi nu îi deteremină funcţia în mod
corelat.

În formula arătată, elasticitatea – respectiv coeficientul de elasiticitate ε i
– ia valori între zero şi infinit – chestiunea semnului algebric negativ al
elasticităţii cererii este una separată, în speţă indică, pentru relaţia cantitate
cerută-preţ, panta negativă a curbei, echivalentă enunţului legii cererii.
(a) ε p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei (i) induce
variaţii inferioare ale endogenei;
(b) ε p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi
endogenei sunt echivalente;
(c) ε p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin
variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.

Revenim la funcţia restrânsă – astfel la legea cererii şi respectiv la
elasticitatea cererii faţă de preţ (ε p), intervalul de variaţie a elasticităţii
include cele două extremităţi, care sunt şi importante:
90
♦Valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ (ε p = 0) exprimă, de fapt, variaţia
de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute –
inelasticitatea perfectă.
♦După cum valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ (ε p = + ∞)
exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a
cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă.
Observaţie: Spre deosebire de restul intervalului de valori (ordinare) pe care
este definită elasticitatea cererii, aceste două valori – elasticităţi – “extreme”
exprimă, fiecare, în măsură egală sau simetrică, de facto, lipsa corelaţiei –
corelaţia nulă – între preţul bunului şi cantitatea cerută pe piaţă (preţul
bunului nu influenţează cantitatea cerută).
Astfel, odată fixate şi capetele intervalului de variaţie a elasticităţii,
Graficul II.2 vizualizează cele explicate în aceste ultime două subparagrafe.
Px Do
(ε p < 1) inelasticitate
elasticitate 450
(ε p > 1)
elasticitate perfectă D∞
(ε p = + ∞)
(ε p =1)
elasticitate unitară
(ε p = 0)
inelasticitate perfectă
O Qx
Graficul II.2
Observaţii grafice:
• Deosebim, în Graficul II.2, situaţiile curbelor cererii de elasticităţi extreme
– perfecta inelasticitate (ε p = 0) şi perfecta elasticitate (ε p = + ∞) – de
aceea a elasticităţii unitare (ε p =1) – aparent, o draptă la 450 . În
91
realitate, pentru curbele ordinare ale cererii, respectiv de elasticităţi
nenule şi finite, elasticitatea variază de-a lungul curbei – lucru care nu se
întâmplă de-a lungul curbei cererii perfect elastice sau perfect inelastice,
ale căror elasticităţi extreme rămân invariabile de-a lungul curbei. Ca
atare, şi o curbă a cererii presupus înclinată la 45o prezintă şi ea o
elasticitate variabilă de-a lungul ei.
• Poziţia perfect verticală a curbei cererii (nu mai puţin şi forma rectilinie)
cu perfectă inelasticitate, versus poziţia perfect orizontală a curbei cererii
cu elasticitate perfectă ajută pe oricare observator să compare şi curbele
ordinare ale cererii după nivelul elasticităţii faţă de preţ: o cerere mai
elastică se apropie de poziţia orizontală, pe grafic.
• Mişcarea curbei cererii în sens crescător, de la zero la + ∞, este una de
răsucire (torsiune) în sensul invers ceasornicului. Concomitent, să nu
uităm semnul algebric negativ automat primit de coeficientul de
elasticitate.
Observaţie: Dinamica grafică a curbei cererii – reprezentată până aici de (a)
mişcarea de-a lungul curbei şi (b) deplasarea curbei în întregime, cu
păstrarea formei şi pantei în cazul noii curbe – se completează aici cu (c)
torsiunea – echivalentă variaţiei elasticităţii.
În afara definirii raportului de variaţie între cerere (cantitatea cerută) şi
exogenele sale funcţionale, elasticitatea cererii are şi factori de influenţă. În
favoarea elasticităţii operează: (din nou) (i) preţul (propriuzis al) bunului, la
ofertă, (ii) existenţa (versus inexistenţa) înlocuitorilor, (iii) venitul
consumatorului (individual, total şi cheltuit pentru bunul “x” respectiv),
respectiv (iv) timpul.

Elasticitatea încrucişată((ε c) exprimă variaţia cantităţii de bun “x”
(Qx) cerute, în funcţie de variaţia preţului altui bun “y” (Py):
ε c = (∆ Q / ∆ Px ) x [(P1+P2)y /(Q1+Q2)x ]
Variabilele elasticităţii încrucişate depind, la rândul lor, de raportul
între bunurile “x” şi “y” în consum. Dacă bunurile sunt complementare
(asociate), în consum, ε c ia valori pozitive; invers în cazul bunurilor
substitute.
Surplusul consumatorului (Sc) reprezintă valoarea diferenţei între:

(1) producţia (utilitatea) totală a bunului “x”, oferit societăţii – până la nivelul
cantităţii şi preţului existene la momentul considerat;
(2) valoarea corespunzătoare preţului real al bunului “x” – la momentul
considerat
Grafic, surplusul consumatorului se identifică:
(i) la stânga curbei cererii;
(ii) deasupra preţului la momentul considerat (Graficul II.3).
Px
92
(Sc)
PA A
(Dx)
O QA Qx
Graficul II.3
Comentariu grafic:
• surplusul consumatorului (Sc) este o valoare – respectiv implică, în egală
măsură preţuri şi cantităţi ale bunului “x”, iar pe Grafic implică o
suprafaţă – şi nu curbe sau puncte;
• de facto, suprafaţa defineşte (grafic) cel mai bine surplusul
consumatorului. Localizarea suprafeţei este:
(1) deasupra preţului considerat (PA);
(2) la stânga curbei cererii (Dx) propriuzise;
• drept urmare, variaţia surplusului consumatorului (∆ Sc) respectă şi ea
aceeaşi lege a cererii – este inversă faţă de evoluţia preţului bunului (Px).
Observaţie: Surplusul consumatorului este un concept cu valoare teoretică
(teoretico-didactică). Importante sunt însă două lucruri. Mai întâi, faptul că
motivul pentru care prezentăm acest concept este relaţia sa directă cu
bunăstarea consumatorului – poate fi considerat drept un adevărat indicator
(indicativ) al bunăstării consumatorului, cel puţin în lipsa altora, mai practici
şi mai precişi. Astfe, vom avea mai multe aplicaţii ale surplusului
consumatorului în alte lecţii.
În al doilea rând, chiar şi pentru un concept cu valoare teoretică este
nevoie de explicat semnificaţia concretă – cantitatea QA este aşteptată la
nivelul unui preţ al bunului “x”, PA , inferior preţului primei unităţi de bun
cerute, aflat respectiv în vecinătatea preţului PB. Multiplicarea (opţiunilor)
consumatorilor pentru bunul “x” se dezvăluie, prin intermediul acestui
concept, realmente paradoxală: în loc să, sau înainte ca consumatorii să
concure între ei la obţinerea bunului de pe piaţă, ia naştere un fel de
“solidaritate” a lor care concură la reducerea preţului de cerere (opţiune).
5. Utilitatea şi cererea
În definiţie, utilitatea este satisfacţia obţinută de către un

consumator individual, urmare consumului unui anume bun.
Utilitatea alimentează cererea, tot atât cât producţia alimentează
oferta, la rândul ei – având în vedere, cel puţin, perspectiva confruntării
funcţionale între cerere şi ofertă14. Utilitatea, asemeni producţiei, ofertei sau
cererii, este şi ea o funcţie economică fundamentală complexă.

În cazul utilităţii, nu avem de a face cu un concept unanim acceptat în
gândirea economică. Acceptarea categoriei de utilitate este, mai întâi –
înainte de aspectul economic şi de gândire economică --, o chestiune de
principiu filozofic: echivalează cu acceptarea existenţei autonome a
14
Lecţia III.
93
nevoii specifice (individuale), în afara, absenţa sau înaintea existenţei
bunului / bunurilor care o satisfac(e). Acceptând utilitatea, ca un concept
valabil, înţelegem, încă o dată, că există:
(a) utilităţi individuale, de atribuit unuia sau mai multor bunuri, în mod
concomitent – aceste bunuri urmează să fie substitute, în consum;
(b) corespunzător, bunuri individuale, individual purtătoare a mai multor
utilităţi – numite şi niveluri de utilitate.
Promotorul utilităţii a fost curentul de gândire economică marginalist,
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea15. În opoziţie cu marginalismul,
marxismul – un curent de aceeaşi vârstă şi, oarecum, de aceeaşi origine în
ceea ce a fost numit “Ideologia Germană” – neagă existenţa utilităţii,
înlocuind-o cu “valoarea de întrebuinţare”, atribuibilă fiecărui bun în parte
-- ca unica dimensiune care individualizează bunul, în raport cu celelalte.

De origine marginalistă, aşadar, gândirea asupra utilităţii se
sintetizează în teoria utilităţii marginale, care conţine două părţi
principale: (1) partea sau postulatele considerate de bază – respectiv,
unanim acceptate în interiorul curentului marginalist; (2) dimpotrivă,
partea care a reprezentat “sciziunea intra-marginalistă”.
(1) postulatele de bază unanim acceptate sunt, la rândul lor, două la
număr:
(a) creşterea cantităţii (ofertei) unui bun generează descreşterea
utilităţii sale marginale; invers, în cazul descreşterii cantităţii
bunului.
A se deosebi aici cele două mărimi ale utilităţii, de care vorbim: (i)
utilitatea marginală (Um), surprinsă ca descrescătoare, odată cu creşterea
cantităţii bunului, şi (ii) utilitatea totală (Ut), care se maximizează –
respectiv indică acea cantitate integral necesară – în momentul în care
utilitatea marginală scade până la anularea ei;
(b) pentru bunuri reciproc substitute (x, y, z, …) egalitatea multiplă de
raporturi între cantităţile oferite şi utilităţile marginale
corespunzătoare defineşte o stare normală şi de echilibru a
economiei:
Um(x) / Px = Um(y) / Py = Um (z) /Pz = …
(2) sciziunea a avut loc între marginaliştii care s-au numit (a) cardinalişti
şi (b) ordinalişti.
(a) Cardinaliştii (Stanley Jevons, Alfred Marshall, …) consideră utilitatea
drept, concomitent:
• comensurabilă – atribuind astfel şi o unitate de măsură comună
tuturor utilităţilor;
• iar pentru utilităţile individuale, purtând un punctaj individual,
respectiv o calificare (ordonare) cifrică notată 1, 2, …
Într-un cuvânt, cardinaliştii consideră pe consumator suficient de riguros
-- în opţiunea sa faţă de utilităţi şi faţă de bunurile corespunzătoare acestora
– şi capabil, în final, a ordona toate bunurile într-o ierarhie opţională unică.
(b) Ordinaliştii (Vilfredo Pareto, John Hicks, I. Allen…) consideră, dimpotrivă
că:
15
Vezi Lectura de la Lecţia I.
94
utilitatea nu poate primi o unitate de măsură unică – comună tuturor
•
utilităţilor individuale;
• şi dacă o astfel de comensurare comună ar exista, ea ar rămâne
neesenţială teoriei.
În aceeaşi înţelegere curentă, ordinaliştii văd un consumator mai puţin
riguros sau capabil de a ordona totalitatea bunurilor care fac obiectul
opţiunilor sale în materie de utilitate – consumatorul raţional se limitează la
ierarhizarea utilităţilor.
Observaţie: Faptul că ierarhizarea utilităţilor este ceva mai simplă şi la
îndemână decât cea a bunurilor ţine mai puţin de raportul numeric dintre
bunurile de pe piaţă şi utilităţile individuale, cât de faptul că ierarhizarea
utilităţilor (în vederea marginalistă) este prioritară -- ierarhizarea bunurilor
este şi ea, prioritar, una a utilităţilor.
Graficele II.4 vizualizează diferenţa de viziune dintre cele două
componente ale curentului marginalist, asupra conceptului de utilitate.
(a)
UA A
UB B
O QA QB Qx
Qy Qy
(U3)
(b)
UA A (U2)
UB B (U1)
O QA QB Qx O Qx
cardinalişti ordinalişti
Graficele II.4
Comentariu grafic:
• Numai cardinaliştii înţeleg satisfacerea celor două postulate asupra
utilităţii concomitent prin:
95
(a) comensurarea utilităţii marginale a bunului “x” în mărime universală
(U), în relaţie negativă cu cantitatea aceluiaşi bun “x” – rezultă într-o
curbă de tip izocuantă (hipebolă convexă) definind aceeaşi utilitate a
bunului “x”;
(b) antrenarea bunului “x” în consum, respectiv în relaţia de substituţie cu alt
bun “y” – rezultă într-o curbă perfect similară cu aceea a utilităţii (U)
propriuzise, o curbă care lasă loc şi celui de al doilea postulat al utilităţii
marginale.
Observaţie: Toate curbele hiperbolic-convexe din aceste grafice – (a) sau
(b); cardinalişti sau ordinalişti -- identifică utilitatea marginală – utilitatea
totală rămâne invizibilă acestui demers.
• În opoziţie cu cardinaliştii, pentru ordinalişti nu există comensurarea
utilităţii bunului “x” (a) – există numai (b) substituţia bunurilor în consum,
care:
(1) face vizibile, de-a lungul curbelor (Ui), cele două postulate
marginaliste, ca şi la cardinalişti;
(2) dar, mai important, lasă să se individualizeze curbele (Ui) într-o
manieră proprie (ordinalistă), cu câştigul conceptual a ceea ce numim
de aici curbele de indiferenţă (Ui).
CASETA II.1 O IMAGINE PLASTICĂ A UTILITĂŢII MARGINALE
Dar ce înseamnă relaţia directă între cantitatea bunului şi comensurarea

utilităţii -- fără intermediul substituţiei între bunuri (Graficul II.4.a, numai
pentru cardinalişti) -- ilustrează simplu şi plastic, ca nimeni altul, Stanley
Jevons, unul dintre cardinaliştii de frunte – a se citi radicalii conceptului de
utilitate. Pentru a-ţi potoli setea, spune autorul, ai nevoie de mai mute pahare
cu apă (vezi utilitatea totală / Ut); cel mai “valoros” este însă primul pahar,
celelalte pahare (vezi cantităţi unitare sau perfect egale între ele), îngurgitate
succesiv, înseamnă, individual, tot mai puţin (vezi descreşterea utilităţii
marginale / ↓Um).
Se numeşte curbă de indiferenţă locul geometric al cantităţilor de

bunuri substitute (x, y…) care indică indiferenţa consumatorului (în consumul
unei cantităţi de “x”, faţă de consumul celeilalte cantităţi de “y”) în ce
priveşte satisfacerea unei utilităţi – unui nivel de utilitate.
Observaţie: În condiţiile în care toate curbele din Graficele II.4 sunt similare
(izomorfe), putem vorbi şi de similaritatea între curba de indiferenţă şi
izocuantă. Deosebirea între cele două este una de semnificaţie: alături de
96
situările în zona utilitate-cerere (curba de indiferenţă), respectiv producţie-
costuri (izocuanta):
(i) punctele curbei de indiferenţă indică indiferenţa de tip: “sau
cantitatea… din bunul “x”, sau cantitatea … din bunul “y”;
(ii) în vreme ce punctele izocuantei indică asocierea de cantităţi de factori
de producţie, una de tip: “numărul de … unităţi de muncă (angajate),
combinate cu numărul de … unităţi convenţionale de capital”.
Corolar: Marginalismul şi marxismul, aparent contrazicându-se conceptual,
reuşesc să schiţeze împreună conceptul de utilitate în gândirea economică
contemporană. La două extreme:
(i) marxismul neagă utilitatea, pe o bază filozofică strict materialistă;
(ii) cardinalismul marginalist afirmă utilitatea până la unitatea de măsură
comună tuturor bunurilor şi pâ a atribui fiecărui bun, prin intermediul
ei, o valoare pe aceeaşi scală unică.
Dimpotrivă, vizavi de acestea:
(iii) ordinalismul marginalist afirmă utilitatea în mod limitat -- ca noţiune
abstractă sau ca satisfacţie a consumatorului independentă de
existenţa bunului – apropiind-o atât de concretul bunurilor inter-
substitute, cât şi de diversitatea materială a acestora care respinge
orice scalarizare (apropie utilitatea marginalistă de valoarea de
întrebuinţare marxistă).
Câştigul teoretic de partea ordinaliştilor nu se opreşte, însă, la

definirea şi reprezentarea curbelor de indiferenţă, în maniera sintetic arătată
până aici. Corespondenţa principial-metodologică între curba de indiferenţă şi
izocuantă continuă cu “câmpurile” – de izocuante şi respectiv curbe de
indiferenţă, ca în aceleaşi Grafice II.4. Ca şi în cazul izocuantelor individuale,
curba de indiferenţă individuală observă mai îndeaproape cantităţile asociate
ale celor două bunuri, adică însăşi “indiferenţa” emanând de la consumator.
Câmpul curbelor de indiferenţă – curbe hiperbolic-convexe, izomorfe şi
perfect paralele – mută accentul, de la indiferenţa în consumul unei cantităţi
dintr-un bun sau altei cantităţi din celălalt bun, pe diferenţierea între curbe.
În cazul izocuantelor de producţie, erau individualizate nivelurile producţiei
pe termen lung (diferenţierea de talie a producţiei) – pentru curbele de
indiferenţă, diferenţierea lor în cadrul câmpului pune în evidenţă nivelurile
de utilitate. Ordinaliştii, mai mult decât colegii lor cardinalişti şi decât alte
curente care au studiat utilitatea, rămân în vizorul gândirii economice
contemporane prin aceea că au lăsat aici loc acelor bunuri complexe şi
multifuncţionale, produse deliberat pentru a servi, nu o singură satisfacţie a
consumatorului, ci un adevărat set de utilităţi. Se poate astfel întâmpla ca
două sau mai multe bunuri să fie inter-substitute pe setul de utilităţi dictat de
consumator.
CASETA II.2 NIVELURI DE UTILITATE: EXEMPLU
Astfel, deşi am putea avea şi alte exemple mai potrivite, ultimul grafic II.4
(b) poate imagina şi două tipuri de mijloace de transport (“x” şi “y”), pentru
care curbele de indiferenţă Ui ar fi, pe rând, U1=siguranţa deplasării;
U2=viteza de deplasare; U3=elemente ale confortului interior etc. Şi în acest
97
exemplu rămâne, însă, evident modul în care ordinaliştii păstrează
obligatoriu neatinsă una şi aceeaşi ierarhizare a nivelurilor de utilitate.

Şi dată fiind aceeaşi corespondenţă principial-metodologică între curba
de indiferenţă şi izocuantă, dusă mai departe la nivelul câmpurilor de curbe
corespondente, putem gândi în continuare şi la complementaritatea
izocuantă-izocost, ca pentru o presupusă corespondenţă în planul utilităţii.
5.3.1 Linia buget

Reprezintă, în mod raţional-economic, maximul venitului (bugetului)
individual al consumatorului, posibil de alocat satisfacerii unei utilităţi (unui
nivel de utilitate). Grafic, este vorba de o tangentă la curba de indiferenţă, ca
în Graficul II.5 (pct. A, pe a doua curbă de indiferenţă, linia-buget (B)).
Qy
(U3)
(U2)
QyA A
(B)
(U1)
O QxA Qx
Graficul II.5
Comentariu grafic:
• Linia buget (B) apare tangentă la (U2), dar şi întreruptă pentru
intersecţiile ei naturale cu (U1). Aceasta pentru că – spre deosebire de
curbele corespondente, de tip izocost – pentru linia buget singura
intersecţie purtătoare de semnificaţie este cea tangentă (punctul A).
• Diferenţierea fundamentală între linia buget şi curba izocost este aceea că
linia buget reprezintă un (buget) maxim, alocat nivelului respectiv de
utilitate (Ui, în cazul de faţă U2) – spre deosebire de izocost care
reprezintă (indirect) costul minim al presupusei producţii, atribuibil deci şi
altor producţii inferioare. Drept urmare, pentru linia buget:
• intersectarea curbelor de indiferenţă aferente utilităţilor inferioare îşi
pierde sensul, întrucât linia buget reprezintă un buget maxim, aferent deja
unui nivel de utilitate superior acestora;
• punctul A, aferent liniei buget (B), îşi pierde, la rândul lui, calitatea de
“punct de eficienţă” – validă în cazul curbei izocost, pentru intersecţia
tangentă cu o curbă izocuantă. Punctul de eficienţă fiinţa în condiţiile în
care alte intersecţii (ineficiente) îşi păstrau şi ele semnificaţia – punctul A
este, aici, unic, ca intersecţie între linia buget şi curba de indiferenţă.
• Dar care rămâne semnificaţia punctului A ? Dacă curba de indiferenţă (U)
introducea criteriul satisfacerii uneia şi aceleiaşi utilităţi prin bunuri şi
cantităţi diferite, iar rezultatul era un loc geometric (curbă), acum linia
buget introduce în ecuaţie şi criteriul venitului consumatorului, respectiv
al capacităţii de achiziţie a utilităţii – rezultă astfel reducerea “paletei” de
98
cantităţi de bunuri asociate unei utilităţi individuale la o singură
combinaţie (asociere) de cantităţi din bunurile implicate. Acesta este
punctul A, cu cele două coordonate ale sale în materie de cantităţi din
bunul “x” şi din bunul “y”;
• În astfel de condiţii, fiecare curbă de indiferenţă îşi reclamă propria linie
buget unică, iar câmpul liniilor buget se vede – tot spre deosebire de
curbele izocost – subordonate curbelor de indiferenţă şi nivelurilor de
utilitate;
• în aceleaşi condiţii, câmpul liniilor buget se construieşte pe următorul
principiu: bugetul existent se face aferent unui nivel de utilitate
(preexistent); variaţia sa (creşterea, respectiv descreşterea) vine să
descopere un alt nivel de utilitate (superior sau inferior celui iniţial).
• Există – dincolo de diferenţierile semnificative pronunţate -- şi asemănări
semnificative între linia buget şi curba izocost. Bunăoară, panta liniei
buget identifică tot rata marginală de substituţie, între bunurile “x” şi
“y”, Rms(x→y), regăsită concomitent în raportul variaţiilor cantităţilor şi
respectiv raportul invers al preţurilor bunurilor concurente:
Rms (x→y) = ∆ Qy /∆ Qx = Px / Py
Observaţie: Egalitatea între raportul variaţiilor cantităţilor şi raportul
preţurilor, la cele două bunuri, rezultă simplu din echivalenţa valorilor
(veniturilor) totale implicate, de o parte şi de cealaltă:
∆ Qy /∆ Qx = Px / Py ⇔ ∆ Qy Py = ∆ Qx Px ⇔ ∆ Vy = ∆ Vx
5.3.2 Determinantele venit şi preţ

Luând rata marginală de substituţie ca în definiţia şi formula de mai
sus, atunci ea -- în calitate de raportor al variaţiei cantităţilor de bunuri
substitute – revine esenţial la influenţa exogenelor (determinantelor): (1)
venitul consumatorului şi respectiv (2) preţurile de piaţă ale bunurilor inter-
substitute – practic, raportul între preţuri.
Cum se stabilesc aceste influenţe, fiecare în parte ?
(A) Efectul variaţiei venitului (mai precis, al creşterii acestuia) îl observăm în
Graficul II.6.
Qy
(U3)
(U1)
(U2) C
B (B3)
A (B2)
(B1)
O Qx
Graficul II.6
Comentariu grafic:
• Linia buget este unică fiecărei curbe de indiferenţă, ca în comentariile
graficelor precedente. Ceea ce se observă mai bine aici este paralelismul
liniilor buget, B1, B2 şi B3, ceea ce echivalează constanţei ratei marginale
de substituţie inter-bunuri.
99
• Concluziile sunt două: (1) liniile buget diferă prin accesul (diferenţiat) la
niveluri de utilitate diferit clasate (aici crescătoare) – acesta este efectul
venit; (2) paralelismul liniilor buget păstrează invariabilitatea ratei
marginale de substituţie şi respectiv raportului de preţuri între bunuri.
Într-un cuvânt, variaţia venitului consumatorului generează efectul venit
unic.
(B) Efectul variaţiei preţurilor (Graficul II.7) este ceva mai complex Graficele
II.7).
Qy Qy
(U2) (U1) (U2)
A
A B B
C
(B1) (U1) (B2) (B1) (B’2) (B2)
O Qx
(a) (b)
Graficele II.7
Comentariu grafic:
• Pentru ambele ipostaze imaginăm diminuarea preţului bunului “x”, în
raport cu preţul bunului “y” – grafic, uneia şi aceleiaşi cantităţi de bun “y”
(vezi intersecţia unică a liniilor (B1) şi (B2) cu axa OQy) îi corespund două
cantităţi de bun “x” (intersecţiile diferite ale curbelor (B1) şi (B2) cu axa
OQx).
• Or, această dublă echivalenţă departajează două linii buget, (B1) şi (B2),
în condiţiile invariabilităţii venitului consumatorului. A variat (negativ)
numai preţul unui bun (al bunului “x”, în speţă) reuşind să genereze –
asemeni variaţiei (creşterii) venitului, în cazul (A) – accesul la un alt nivel
de utilitate, adică tot efectul venit. Mai simplu spus, variaţia preţurilor
generează (şi ea) efectul venit – aidoma variaţiei venitului consumatorului.
• Mai evident se face în graficul (b) şi alt efect al variaţiei preţurilor, decât
est cazul efectului venit. Este vorba de variaţia pantei liniei buget – de la
(B1) la (B2). Paralela (B’2), trasă la ultima linie buget (B2), intersectează
curba de indiferenţă (U1) în punctul C, diferit de punctul A (intersecţia
aceleiaşi curbe de indiferenţă cu linia buget (B1), iniţială). Graficul (b)
pune astfel în evidenţă – pe una şi aceeaşi curbă de indiferenţă (U1) –
efectul substituţie – schimbarea ratei marginale de substituţie (a
cantităţilor substituite) între bunuri, ca al doilea efect al variaţiei
preţurilor.

Graficele II.8 încearcă să stabilească o astfel de corespondenţă prin
procedeul numit compunere grafică.
100
Qy Qy
(B3)
(U1) (U3) (a) (U1) (U3)

(B2) C
(U2) (U2)
A B C
(B1) B
(B1) (B2) (B3) A
O QA QB QC Qx O Qc QB QA
Qx
Px Px
A (Dx)
B (b)
C A
B
(Dx) C
O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx
bunuri ordinare bunuri “Giffen-Veblen”

Graficele II.8
Comentariu grafic:
• Pentru bunurile ordinare, utilitatea (a) şi cererea (b) se compun pe
fundamentul diminuării preţului bunului “x” (↓Px→↑Qx), atât “ceteris
paribus”, cât şi faţă de preţul bunului “y”.
• Invers, pentru bunurile speciale, curba cererii este crescătoare (↑Px→↑Qx),:
se reduce aici preţul bunului “y”, faţă de preţul bunului “x”: de la A, la B şi
C are loc şi aici reducerea preţului bunului “x” (Px), dar de la dreapta spre
stânga.
• De facto, punctele A, B şi C sunt comune (a) intersecţiilor curbe de
indiferenţă – linii buget şi (b) curbelor cererii – care exprimă, prin definiţie,
cantităţile pe care consumatorul doreşte şi poate să le achiziţioneze.
5.5 Dezvoltări contemporane în teoria cererii şi utilităţii. Teoria

“utilităţii revelate” (Paul Samuelson)
Ipoteza este ceea ce poartă numele de coerenţă de comportament a
consumatorului, în condiţiile variaţiei venitului consumatorului:
(i) conservarea nealterată a “coşului de bunuri” (set de utilităţi, respectiv
preferinţe),
(ii) creşterea cererii (cantităţii cerute) pentru bunul ieftinit. .
Problema pusă este afectarea (posibilă a) curbei cererii, în condiţiile
variaţiei venitului.
101
Studiul poate fi surprins tot grafic – respectiv tot pentru două bunuri
substitute, “x” şi “y” (Graficul II.9).
Qy
A’
O B C’ C Qx
Graficul II.9
Explicaţie grafică:
Situaţia seamănă bine cu cele arătate în Graficul II.7 de mai sus:
↓Px → AB→AC → A’C’ →(Dx,y)=↑Qx; ↓Qy

Diminuarea efectul venit eliminarea efecte cumulate:
preţului bunului metodologică a venit &
“x” efectului venit substituţie
În sinteză:
↓Px → ↑Qx
→ ↓Qy
ceea ce înseamnă şi (i) păstrarea configuraţiei descrescătoare a cererii de
bun “x”; şi (ii) creşterea relativă a preferinţei pentru bunul ieftinit.
Concepte:
cardinaliştii efectul venit inelasticitatea
bunurile “Giffen” efectul substituţie perfectă
bunurile speciale elasticitatea legea cererii
(excepţionale): cererii niveluri de
bunurile “Veblen” elasticitatea utilitate
cerere de consum cererii faţă de preţ ordinaliştii
cererea de piaţă (ε p) rata marginală de
(Dx) elasticitatea substituţie
cerere individuală încrucişată((ε c) surplusul
(dx) elasticitatea consumatorului
coeficientul de perfectă (Sc)
elasticitate: funcţia extinsă teoria utilităţii
dinamica grafică marginale
102
utilitatea
Chestiuni:
(1) Ce exprimă panta negativă a curbei cererii ? Dar cea pozitivă, pentru
bunurile speciale ?
(2) Care este diferenţa de fond între forma rectilinie şi cea curbilinie a funcţiei
cererii ?
(3) Care sunt raţiunile restrângerii funcţiei cererii la “legea” cererii (raportul
cu preţul bunului) ?
(4) Dată fiind forma rectilinie a curbei cererii, studiaţi valoarea elasticităţii, pe
exemplificări, de-a lungul curbei cererii.
Studiu de caz:
(5) Să trasăm şi să explicăm graficul funcţiei elasticităţii, faţă de preţ, a
cererii de curbă rectilinie şi curbilinie propriuzisă.
103
ANEXA RECAPITULATIVĂ
Analiză comparativă:
Curbe de indiferenţă Curbe izocuante
Linii buget Curbe izocost
(cerere-utilitate) (producţie-factori de producţie)
GRAFIC ECONOMIC
(A) x curbe indiferenţă izocuante
1 Sunt paralele trepte de utilitate niveluri ale producţiei
2 Forma curbilinie -- Rms (x→ y) = ∆ Y /∆ X Rms (L→ k) = ∆ k / ∆ L =
pantă variabilă = Oy / Ox Ok / OL
3 Convexitate faţă de Substituţia: Substituţia:
Origine
• creşte spre mijlocul • creşte spre mijlocul
curbei curbei
• scade spre • scade spre
extremităţile curbei extremităţile curbei
4 Pantă negativă raport invers între raport invers între
creşterile celor două creşterile factorilor:
bunuri (substituţie):
• “x” • muncă (L)
• “y” • capital (k)
cu păstrarea nivelului cu păstrarea nivelului
utilităţii producţiei
(B) x linii buget izocost
5 Formă rectilinie Oy / Ox = Px/Py = K Ok / OL = PL/Pk = K
(constant): (constant):
preţul bunului "x", în preţul forţei de muncă, în
termenii bunului "y", termenii capitalului, este
este constant, şi constant, şi reciproc,
reciproc,
rezultând din intersecţia rezultând din intersecţia
tangentă a la curba de tangentă la izocuantă.
indiferenţă.
6 Reprezintă:
(a) definiţia (a) constrângerea (a) unul şi acelaşi cost, în
bugetară, în termenii materiali
procurarea: (cantitativi), ai factorilor
(1) utilităţii; (L, k)
(2) bunurilor aferente
(b) coordonatele (b) echivalează (b) echivalează minimului
punctului tangent maximului bugetului costului aferent
(de) alocat producţiei.
(c) panta tangentei (c ) rata marginală de (c ) rata marginală de
substituţie: substituţie:
• între x (Ox) şi y (Oy), • între L (OL) şi k (Ok),
• în satisfacerea unei • între factori, în
utilităţi (Ui) materia costului.
104
LECŢIA III
OFERTA ŞI ECHILIBRUL,
VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI
Planul lecţiei:

15.1 Definiţie
• Funcţia cererii (Lecţia II)
105
Într-o primă parte a expunerii de faţă, putem considera oferta în
simetrie cu elementele caracteristice funcţiei cererii de consum.
Oferta este cantitatea dintr-un bun individual “x” pe care producătorii

şi ofertanţii doresc şi pot să o prezinte spre vânzare, într-o perioadă
considerabilă. Astfel, spre deosebire de cererea de consum, oferta prezintă
mai puţină relevanţă ca ofertă individuală, a ofertantului individual – cu alte
cuvinte, ea se prezintă în mod relevant numai ca ofertă de piaţă (totală sau
cumulată).
În schimb, ca şi în cazul cererii, se distinge la fel de bine şi în cazul
ofertei (1) funcţia extinsă şi (2) funcţia restrânsă.
(1) Funcţia extinsă a ofertei prezintă variabilele exogene:
• obiectivele producătorului (B) – inclusiv în sensul organizării acestor
obiective pe scheletul unui obiectiv individual, considerat dominant, cu
dominanţă în luarea deciziei de ofertă;
• preţul bunului (Px) – cu influenţă asupra ofertei de acelaşi calibru cu
influenţa asupra cererii;
• preţurile altor bunuri (Pg);
• preţuri ale factorilor de producţie (Pf);
• nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei (T);
• alţi factori (Z).
Drept urmare, luăm în considerare o funcţie a ofertei – de piaţă -- de
forma:
Sx = f (B, Px, Pg, Pf, T, Z)
(2) Funcţia restrânsă a ofertei exprimă – perfect similar cu cazul
fncţiei cererii – dependenţa cantităţii oferite de nivelul preţului
bunului (Px), “ceteris paribus”. Forma funcţiei restrânse devine:
Sx = f (Px)
Observaţie: Mult căutata corespondenţă cerere-ofertă – adică între cele
două funcţii fundamentale în economie – se regăseşte exclusiv la nivelul
funcţiei restrânse. În realitate, studiul economiei a forţat conceptul funcţiei
restrânse, pentru ambele funcţii, în acest sens – rezultatele studiului asupra
echilibrului cerere-ofertă, în ultima parte a Lecţiei de faţă, vor veni să justifice
această opţiune.
Pe ce se fundamentează, însă, practic corespondenţa cerere-
ofertă, la nivelul funcţiilor restrânse, de o parte (cererea) şi de cealaltă
(oferta) ?
(i) preţul bunului (Px) este variabila exogenă comună cantităţii cerute şi
respectiv oferite;
(ii) deşi cele două cantităţi se individualizează astfel pentru cerere şi
ofertă, sunt înlesnite şi analiza şi comportamentul interactiv al celor
două funcţii prin aducerea lor pe graficul comun cantitate (Qx) – preţ
(Px).
În fine, rezultă aici corespunzător legea ofertei – şi ea cu expresie

perfect asemănătoare legeii cererii – oferta (cantitatea oferită) creşte, la
106
creşterea preţului bunului, în oricari condiţii. Ceea ce înseamnă, pentru
ofertă:
(i) influenţa preţului (Px) asupra cantităţii oferite (Qx) -- similară cu cazul
cererii;
(ii) coroborată, în schimb, cu aceeaşi libertate a formei curbei ofertei – ca
în cazul cererii;
(iii) lipsesc bunurile (considerate) speciale – care s-ar fi abătut de la legea
specifică ofertei şi deci ar fi modificat panta curbei;
(iv) curba ofertei este una crescătoare în toate cazurile (Graficul III.1).
Px
(Sx)
Ox Qx
Graficul III.1
Observaţie grafică:
În condiţiile libertăţii de trasare a curbei ofertei -- în ce priveşte forma
curbei, vizavi de panta obligatoriu crescătoare, ca şi în cazul curbei cererii --
această curbă indică (cazual), spre extremitatea dreaptă, o creştere mai
pronunţată a preţului bunului (Px) faţă de cantitate oferită (Qx): este vorba
de un bun într-o penurie relativă, datorată sau indusă, de cele mai multe ori,
de situaţia producţiilor şi factorilor de producţie specifici. Alte bunuri îşi
reclamă curbe ale ofertei de alte forme specifice mult mai puţin regulate (dar
inclusiv rectilinii) decât este cazul curbelor producţiei sau utilităţii, ci indicând
alte situaţii specifice.

(i) de-a lungul curbei ofertei este imaginată variaţia cantităţii oferite,
urmare (exclusiv) variaţiei preţului bunului – similaritatea cu curba
cererii este din nou una perfectă;
(ii) mişcarea curbei ofertei, în întregime indică, corespunzător, influenţa
variaţiei altei / altor variabile, decât preţul bunului (Px), asupra curbei
ofertei / funcţiei restrânse. Mişcarea (deplasarea) curbei ofertei în
întregime semnifică, mai întâi, păstrarea formei curbei originare.
În al doilea rând, şi pentru curba ofertei pot fi desprinse – din nou, ca şi
în cazul curbei cererii – determinantele deplasării curbei (Diagrama III.1).
Diagrama III.1
Determină deplasarea curbei ofertei:
107
Către stânga: Către dreapta:
tendinţele inverse ale factorilor din schimbarea de obiectiv a
coloana dreaptă producătorului, de la maximizarea
profitului la maximizarea vânzărilor
scăderea preţurilor bunurilor substitute
(înlocuitoare).
creşterea preţurilor factorilor de
producţie aferenţi bunului “x”
ameliorările tehnologice operate
asupra bunului “x”

Regăsim aici un alt concept-replică la altul specific curbei cererii.
Surplusul producătorului (Sp) reprezintă, prin definiţie economică,
valoarea totală a bunului “x”, oferită de producător, de la preţul primei
unităţi de bun oferite. Grafic, surplusul producătorului se regăseşte:
(i) la stânga curbei ofertei;
(ii) sub preţul ofertei la momentul considerat (Graficele III.2b).
Px Px
B
(Sx)
(Sc)
PA A PA A’
(Sp)
(Dx)
O QA Qx O QA’
Qx
(b)
Graficele III.2
Comentariu grafic:
• S-a preferat ca cele două surplusuri – al consumatorului (a), respectiv al
producătorului (b) – să apară corespunzătoare aceluiaşi nivel al preţului
bunului (PA).
• Fireşte, punctele A şi respectiv A’ se situează la acelaşi nivel al preţului
(PA) , dar diferit pentru cantităţi diferite: cerute, QA, şi respectiv oferite,
QA’.
• Deocamdată, curbele cererii şi ofertei nu sunt încă analizate şi judecate
pe acelaşi grafic, dar este important de observat un fapt: variaţia preţului
PA ar induce variaţii opuse asupra celor două surplusuri (valori).
Şi în cazul elasticităţii, lucrurile sunt perfect similare în cazurile cererii şi

ofertei -- elasticitatea ofertei este capacitatea de extindere-restrângere a
ofertei (cantităţii oferite), urmare variaţiei exogenelor acestei funcţii.
108
Coeficientul de elasticitate (ε i) a ofertei se determină după aceeaşi
formulă a elasticităţii -- valabilă în cazul cererii, dar şi în cazurile altor funcţii
posesoare de elasticitate:
ε i = (∆ Q / Qo) / (∆ i /i0)
unde ∆ Q este variaţia cantităţii oferite, Qo oferta corespunzătoare la
momentul iniţial, iar ∆ i şi i0, corespunzător, variaţia şi valoarea iniţială a
variabilei exogene.
Sau, în cazul elasticităţii ofertei faţă de preţ:
ε p = (∆ Q / Qo) / (∆ P /P0)
ea este aferentă fucţiei restrânse.
Ca şi în cazul curbei cererii, coeficientul de elasticitate (ε p) a ofertei
faţă de preţ ia valorile mulţimii numerelor reale pozitive (Diagrama III.2) – în
plus, semnul algebric al coeficientului de elasticitate, spre deosebire de cazul
curbei cererii, cu pantă negativă, este pozitiv.
Diagrama III.2
Valorile coeficientului de elasticitate a ofertei (ε p)
şi semnificaţii specifice
• ε p = 0 -- valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ -- exprimă, de fapt,

variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii
cerute – inelasticitatea perfectă.
• ε p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei induce
variaţii inferioare ale endogenei;
• ε p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi
endogenei sunt echivalente;
• ε p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce,
prin variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.
• ε p = + ∞ -- valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ -- exprimă
variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii
cerute -- elasticitatea perfectă.
Iar Graficul III.3 vizualizează aceeaşi evoluţie a elasticităţii cererii

(coeficientului de elasticitate) faţă de preţ.
Px ( So)
(ε < 1)
p (ε p =1)
elasticitate unitară
inelasticitate
45o
elasticitate
(ε p > 1)
(ε p = + ∞) elasticitate perfectă (S+∞)
(ε p = 0)
109
inelasticitate perfectă
O Qx
Graficul III.3
• mişcarea de torsiune a curbei ofertei, în sensul creşterii elasticităţii de la
zero la plus infinit, este, în cazul ofertei, în sensul rotaţiei acelor de
ceasornic;
• ca şi în cazul curbei cererii, torsiunea – modificând valoarea elasticităţii –
se adaugă drept al treilea tip de dinamică grafică – pe lângă cea de-a
lungul curbei şi cea care priveşte deplasarea curbei în întregime;
• semnul algebric pozitiv al coeficientului de elasticitate este pus în legătură
cu panta crescătoare a curbei, după aceeaşi regulă cu cea din cazul curbei
cererii, dar, evident, cu rezultat invers;
• este, în fine, cel mai interesant de observat modul în care elasticităţile
extreme – perfecta inelasticitate şi perfecta elasticitate -- sunt figurate de
curbe ale ofertei în exact aceleaşi poziţii cu curbele cererii de aceleaşi
elasticităţi extreme: oferta perfect inelastică este verticală, ca şi cererea
perfect inelastică; la fel în cazurile cererii şi ofertei perfect elastice;
• după cum, regula este aceeaşi în a compara vizual două sau mai multe
curbe ale ofertei, după nivelul elasticităţii: mai elastică este curba care se
apropie de poziţia orizontală, ca şi în cazul curbei cererii.
Din nou, ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei are – pe lângă

variabilele exogene, cele aparţinând funcţiei ofertei – propriii factori de
influenţă:
(1) timpul – care operează tot în favoarea elasticităţii astfel:
(a) pentru momentul dat, este favorizată inelasticitatea perfectă;
(b) termenul scurt aduce spor de elasticitate, atrăgând alţi factori ai
funcţiei ofertei;
(c) termenul lung sporeşte elasticitatea, odată ce face loc manifestării
integrale a setului de exogene al funcţiei ofertei;
(2) excesul de capacitate productivă – diminuează elasticitatea ofertei,
punând problema epuizării resurselor de factori;
(3) stocurile de bunuri – pun, la rândul lor, problema deficienţelor racordării
cererii la ofertă;
(4) capacitatea de mobilizare/mobilitate a factorilor între industrii – operează,
din nou, în favoarea elasticităţii ofertei.
4.1 Definiţie
De primă importanţă este de menţionat că echilibrul se numără printre
categoriile (conceptele) din economie cu cel mai bogat conţinut. Vom trata
aici numai un fel de echilibru din zona pieţei şi consumului.
Echilibrul cerere-ofertă priveşte:
• domeniul consumului, detaliul acestuia, respectiv un anume bun sau
categorie de bunuri
110
• şi implică actorii economici interesaţi de acesta: consumatorul şi
ofertantul.
Se înţelege astfel prin echilibru cerere-ofertă punctul, momentul sau
conjunctura în care, concomitent:
(a) ofertanţii sunt dispuşi şi capabili să ofere bunul “x” pe piaţă;
(b) consumatorii sunt, de asemenea, dispuşi şi capabili să achiziţioneze bunul
“x” de pe piaţă (Graficele III.4).
Px (Dx) (Sx) Px (Sx)
(Dx)
PE1 E1 PE2 E2
O QE1 Qx O QE2 Qx
(a) (b)
Graficele III.4
Comentariu grafic:
• Echilibrul cerere-ofertă este de două feluri: (a) stabil; (b) nestabil.
• Echilibrul stabil(a) aparţine majorităţii covârşitoare a bunurilor (bunurile
ordinare) şi se distinge prin faptul că: nu există forţe de natură economică
capabile să deterioreze sau să răstoarne un echilibru deja câştigat.
• Echilibrul nestabil (b) aparţine, dimpotrivă, bunurilor speciale (“Giffen-
Veblen”). Se caracterizează prin caracterul conjunctural, accidental sau
întâmplător în care interesele consumatorilor şi ofertanţilor se împacă,
fără asigurarea stabilităţii acestei situaţii.
• Distingem, deci, două criterii de diferenţiere a celor două echilibre: (1)
conceptual, felul echilibrului este dictat unilateral de curba cererii; (2)
final, de mărimea sau gradul tensiunii cantitate-preţ şi respectiv
consumator-ofertant.
Felul echilibrului este dictat unilateral de curba (funcţia) cererii, în

detaliu de detaşarea bunurilor speciale, în ansablul general şi vizavi de
legea cererii. Este prima asimetrie evidentă între celoe două funcţii
fundamentale concurente pe piaţă.
Dimpotrivă, pentru bunurile ordinare, comportamentul opus al cererii,
faţă de ofertă, asigură un grad înalt de tensiune în jurul echilibrului, şi
tocmai aceasta asigură echilibrului performanţa stabilităţii.

Dincolo de departajarea echilibrelor, rămâne identificarea oricărui
echilibru drept un singur punct, astfel prin coodonatele sale cantitate-preţ.
Echilibrul de tip punctiform sugerează un caracter static de principiu –
echilibrul poate deveni dinamic, urmare dinamicii celor două curbe, ceea ce
111
înseamnă acţiunea factorilor specifici cererii şi ofertei, respectiv preţului de
piaţă.
Timpul revine, în concordanţă cu aceiaşi factori, dublu influent:
• determinând elasticităţile cererii şi, respectiv, ofertei, în creştere pentru
alungirea intervalului;
• determinând şi forma curbelor cererii şi ofertei, în sensul că acestea se
apropie de forma dreaptă cu atât mai mult cu cât sunt analizate pe
termene mai scurte sau la un singur moment dat – alungirea intervalului
curbează cele două funcţii.
Un alt factor dinamic al echiibrului şi dezechilibrelor se leagă de
dezechilibrele persistente – caracteristice unor industrii sau sectoare de
bunuri şi servicii. Cauze ale acestora se regăsesc în exemplele:
(1) restricţiilor guvernamentale – plafonări ale ofertei şi/sau preţului;
(2) echilibrului nestabil – ceea ce poate însemna şi multiplicarea lui între
aceeaşi cerere şi aceeaşi ofertă (Graficul III.5).
Px
(Sx)
(Dx) E2
E1
O Qx
Graficul III.5
(3) neatingerea obiectivelor producătorilor – atât cât se poate transforma într-

un fenomen generalizat, înseamnă supra-estimarea performanţelor sau
capacităţilor de producţie ale unei anume industrii;
(4) inadecvările persistente între cerere şi ofertă – ţin concomitent şi specific
de ambele funcţii. Pe partea cererii, schimbarea gustului şi preferinţelor
consumatorului este, principial, un factor de îndepărtaarea trendului
reechilibrării. Pe partea ofertei, imperfecţiunea informaţiei de piaţă
conduce la un efect similar.
În fine, desprindem şi semnificaţia dezechilibrului, vizavi de echilibru.

Primul element important de desprins este acela că, vizavi de un echilibru
unic, punctiform în spaţiul graficului cantitate-preţ, dezechilibrul cerere-
ofertă este replica dată de infinitatea punctelor planului (Graficul III.6). Cu
alte cuvinte, pe cât un singur punct – pereche de coordonate, respectiv un
singur nivel al preţului şi, corespunzător, unul singur al cantităţii – satisface
112
interesele comune consumatorilor şi ofertanţilor, pe atât toate celelalte
niveluri de preţ şi cantitate se regăsesc în dezechilibru. Aria dezechilibrului
cerere-ofertă este, însă, nu numai cu mult mai întinsă decât cea identificată
de echilibru, ci şi multiplu semnificativă.
Px
(Dx) (Sx)
(I)
PE (III) E (IV)
(II)
O QE Qx
Graficul III.6
Comentariu grafic:
• Ariile I, II, III şi IV se obţin prin despărţirea corespunzătoare a planului în
câte numai două arii – aşa rezultă (I) vizavi de (II) şi, respectiv, (III) vizavi
de (IV).
• Prima departajare – (I) versus (II) – are loc pe criteriul (dimensiunea)
preţului, iar cele două devin, corespunzător, dezechilibre de tip: (I) supra-
preţ şi (II) sub-preţ;
• cealaltă departajare – (III) versus (IV) – are loc pe cealaltă dimensine, cea
a cantităţii, iar cele două arii devin, corespunzător, (III) sub-cantitate şi
(IV) supra-cantitate;
• după ambele departajări, colţurile planului vor conţine puncte regăsite în
dezechilibre care ţin concomitent de cantitate şi de preţ. Exemplu: colţul
stânga-sus (nord-vest) este o arie de sub-cantitate şi supra-preţ -- şi aşa
mai departe, până la recâştigarea capacităţii de caracterizare a tuturor
punctelor şi zonelor din planul grafic, după criteriul felului dezechilibrului
şi raportării la echilibru.

Date fiind cele din sub-paragrafele precedent, majoritatea covârşitoare
a teoreticienilor şi specialiştilor cade de acord că situaţia de echilibru, pe
piaţa unui bun sau altuia, în cadrul unei economii la rândul ei localizate şi
specifice, nu este nici principial obligatorie, nici permanentă, în practică.
Părerile sunt însă împărţite, între autori şi curente de gândire, în ce priveşte
existenţa sau nu a trendului de reechilibrare. Nu vom intra în detalii asupra
acestui aspect, în cele de faţă, ci preferăm o teorie a dezechilibrelor şi
reechilibrării, numită modelul “cobweb” (pânzei de păianjen).
113
CASETA III.1 MODELUL MATEMATIC “COBWEB”: BAZELE MODELULUI
Referitor la model, variabilele principale sunt:

(1) preţul cererii anului precedent – P(t-1);
(2) preţul preliminat pentru oferta anului curent – Pe;
(3) nivelul cererii curente (cantitatea cerută) – Dh;
(4) nivelul ofertei curente (cantitatea oferită) – Sh..
Iar ele conduc la două corelaţii funcţionale:
(1) Dh = f ( P(t-1))
(2) Sh = f (Pe)
În explicaţia sa non-matematică (grafică), modelul “cobweb” ţine seamă

mai întâi de sub-împărţirea semnificativă a ariei de dezechilibru cerere-ofertă
din Graficul III.6. Apoi, între situaţia anilor precedent şi curent are loc legătura
multiplă – corespunzătoare mai multor perioade succesive – de forma “pânzei
de păianjen” din Graficul III.7.
Px
(Dx) (1) (Sx)

Po (5)
(2)
PE (4) (6)
(3)
O QE Qx
Graficul III.7
CASETA III.2 MODELUL “COBWEB”: DETALII
În exemplificare, autorii consideră o piaţă mai puţin organizată (a porcilor,

vânduţi şi cumpăraţi în special în preajma sărbătorilor de iarnă). Se consideră
Po preţul anului zero, precedent – un preţ de dezechilibru, cum se face vizibil
pe Grafic --, preţ la care – într-o explicaţie cât se poate de simplificată – se
adaptează oferta anului curent (segmentul 1), dar după cantitatea proprie
ofertei la acest preţ. Ofertanţii urmează să fie decepţionaţi, în anul curent –
preţul cererii este ceva mai mic (2). În anul următor, ofertanţii se vor
prezenta pe piaţă conform preţului cererii din anul curent (3) şi vor constata
disponibilitatea cumpărătorilor pentru un preţ sporit (4). În anul celălalt, se
repetă oarecum situaţia dintre anul trecut şi cel curent, în materie de ofertă
(5), iar consumatorii sancţionează din nou supraoferta (6) şi aşa mai departe.
Din fericire, însă, finalul povestirii nu se amână la infinit ci revine la regăsirea
echilibrului cerere-ofertă, cel puţin într-un an “n”.
114
Pot fi aduse critici acestui model, şi s-au şi adus – în principal, el vede o
piaţă de-a dreptul primitivă, fără comunicaţii subtile între cerere şi ofertă, în
primul rând sub aspect informaţional. Totuşi, nici calităţile lui nu sunt de
neglijat. În primul rând, să re-examinăm Graficul III.7, împreună cu Diagrama
III.3.
Diagrama III.3
Schiţa reechilibrării “cobweb”
Felul: Pe segmentul:
(1) ↓ (2) ↓ (3) ↓ (4) ↓
dezechilibru supra-preţ supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă
lui
ajustării creşterea scăderea scăderea creşterea
ofertei preţului ofertei preţului
rezultatului supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă supra-preţ
Remarcăm că segmentele (1), (2), (3), … procedează fiecare la

rezolvarea unui dezechilibru de felul preţului prin ajustarea cantităţii, şi invers
– ceea ce înseamnă că modelul evită capcana tratării discriminatorii a
preţului împotriva cantităţii, sau invers. Este încă o dată un merit al acestei
teorii, cu atât mai mult cu cât curentele de gândire cele mai bine poziţionate
la această oră (neoclasici şi (neo)keynesişti) fac astfel de tratări
discriminatorii.
În al doilea rând, modelul vede cu destulă claritate două lucruri, în
concluzia sa:
(i) (re)echilibrarea, ca proces de durată, respectiv etapizată – “tatonare”
(expresia autorilor);
(ii) aceeaşi (re)echilibrare nu este obligatorie, ci condiţionată – în favoarea
reechilibrării ( “cobweb” convergent) operează (1) elasticitatea cererii
şi (2) inelasticitatea ofertei; caracteristicile opuse (“cobweb” divergent)
determină, dimpotrivă, îndepărtarea accelerată a echilibrului cerere-
ofertă (Graficul III.8).
Px
(Dx) (Sx)
Po
PE
115
O QE Qx
Graficul III.8
Concepte:
coeficientul de surplusul oferta
elasticitate (I) producătorului reechilibrarea
corespondenţa (Sp) cerere-ofertă
cerere-ofertă timpul surplusul
dezechilibrele coeficientul de producătorului
persistente elasticitate (I) (Sp)
dezechilibru corespondenţa timpul
cerere-ofertă cerere-ofertă
echilibru dezechilibrele
echilibrul cerere- persistente
ofertă dezechilibru
echilibru nestabil cerere-ofertă
echilibru stabil echilibru
elasticitate echilibrul cerere-
elasticitatea ofertă
ofertei faţă de echilibru nestabil
preţ: echilibru stabil
elasticitatea elasticitate
perfectă elasticitatea
elasticitate unitară ofertei faţă de
excesul de preţ:
capacitate elasticitatea
factori de perfectă
influenţă asupra elasticitate unitară
elasticităţii excesul de
funcţia ofertei capacitate
funcţia extinsă factori de
funcţia restrânsă influenţă asupra
inelasticitate elasticităţii
inelasticitatea funcţia ofertei
perfectă funcţia extinsă
legea ofertei funcţia restrânsă
modelul “cobweb” inelasticitate
oferta inelasticitatea
reechilibrarea perfectă
cerere-ofertă legea ofertei
modelul “cobweb”
116
_____________________________________________________________________
Chestiuni:
(1) Enumeraţi corespondenţele caracteristice înte “legea cererii” şi “legea
ofertei” (de aşteptat un răspuns complet).
(2) Pe un grafic rectangular cantitate (Qx) – preţ (Px), trasaţi o curbă a cererii
(Dx) şi cealaltă a ofertei (Sx) oarecare. Localizaţi şi numiţi echilibrul
cerere-ofertă şi dezechilibrele specifice.
(3) Care este elementul dominant al caracterului “convergent”-“divergent” al
reechilibrării de tip “cobweb”.
ANEXA
Aplicaţie rezolvată
Au putut fi vândute 33 bucăţi automobile de tipul “x”, într-o perioadă

dată, aplicându-se preţul de 51 unităţi monetare (um) pe bucată. În sezonul
reducerilor de preţuri, care a urmat, vânzările au crescut cu 2 bucăţi,
aplicându-se o reducere cu 11,77%.
În condiţiile majorităţii aşteptărilor de piaţă, funcţia cererii acestui bun
este (va fi) una lineară, respectiv de formă generală:
Dx = a – bQx – Px
Partea I
Să se determine:
(1) dacă, în urma acestei reduceri de preţ, rezultă sau nu o cerere elastică,
faţă de preţ, pentru automobilul de tipul “x”;
(2) preţul minim (pe bucată) aplicabil, pentru care stocul de automobile dat
se dovedeşte complet nevandabil;
(3) corespunzător, producţia totală de automobile de tipul “x” de proiectat a
se supune acestui tip de funcţie a cererii;
(4) astfel, să se determine coeficienţii (a, b) ai funcţiei cererii de automobile
“x”, Dx, şi să se traseze graficul acestei funcţii;
(5) să se determine surplusul consumatorului, corespunzător fiecăruia dintre
cele două preţuri aplicate.
Partea a II-a
Avem în vedere desfăşurarea producţiei şi comercializarea
automobilului “x” în pasralel cu industria concurentă a automobilului de tip
“y”. În urma unor sondaje de opinie credibile, publicul amator de automobile
clasează cele două tipuri după utilităţile:
• U1 = viteza de deplasare;
• U2= confortul asigurat deplasării.
La momentul iniţial, industria aferentă automobilului “y” a vândut 50
bucăţi, iar la momentul corespunzător următor 49 bucăţi.
Să se determine:
(6) rata marginală de substituţie între cele două tipuri de automobile, la
momentul iniţial (A);
(7) preţul orientativ al automobilului de tip “y”, la acelaşi moment;
(8) ecuaţia liniei buget, la momentul (A), între cele două tipuri de automobile;
(9) aceeaşi ecuaţie, la al doilea moment (B), considerând satisfacerea
ambelor utilităţi menţionate;
(10) să se compună grafic corespondenţa între funcţia cererii automobilului
de tip “x” (Ox) şi curbele de indiferenţă şi liniile buget ale celor două
utilităţi.
Partea a III-a
Automobilele de tip “x” sunt produse de o singură mare firmă.
(11) Dovedindu-se că producţia totală de automobile “x” din momentul B
este la nivelul maximei eficienţe (punctul de inflexiune a creşterii
producţiei totale, vizavi de creşterea forţei de muncă angajate, în unităţi
proprii acesteia), să se afle necesarul de (unităţi de) forţă de muncă
angajată pentru o producţie medie amisă la 5 bucăţi automobile “x” pe
unitate de forţă de muncă.
118
(12) Dată fiind această cantitate de forţă de muncă, să se scrie şi să se
construiască grafic funcţia (lineară) izocost, în condiţiile unei rate
marginale de substituţie muncă-capital de:
Rms (L/k) = k / L = 4,00
(13) Presupunând că într-o perioadă de 3 ani următori salariile în industria
automobilului “x” vor creşte cu 15%, în raport de cheltuielile de capital, să
se construiască noua curbă izocost.
______________________________________________________________________
Rezolvarea aplicaţiei
Partea I
(1) Vom avea o curbă a cererii rectilinie, cu redactarea dată:
(Dx) = a – bQx – Px.
Regăsim aici punctul iniţial (A), pentru care: Qx (A) = 33 şi Px (A) = 51,
respectiv A (33; 51). Pentru sezonul reducerilor de preţuri, va rezulta un alt
punct corespunzător, B, de coordonate:
Qx(A)= Qx(A) + 2buc = 33 + 2 = 35
Px(B) = Px (A) (1 – 11,77 / 100)= 45
respectiv: B(35; 45).
În fine, elasticitatea cererii (Dx) va rezulta, după formula cunoscută din
Lecţie, anume:
ε px = (QxA – QxB) / (PxA – PxB) x (PxA + PxB) / (QxA + QxB) =
= (-2) /6 x 96 / 68 = 0,47
Cererea de automobile “x” este categoric inelastică, respcetiv ε px <1,
chiar ε px < ½.
(2) Ceea ce se cere este poziţia punctului N de pe ordonata Px, în Figura 1.
Px
119
N
(Dx)
A’’(0, 51) A (33; 51)
B’’ (0; 45) P(33;45)B(35; 45) Figura 1
O A’(33;0) B’(35;0) M Qx
Observaţie: Dacă vom afla cele cerute la pct. (2) şi (3), căpătăm date
suficiente pentru redactarea funcţiei (Dx), la pct. (4), următor.
Se consideră similaritatea triunghiurilor: ∆ ONM; ∆ APB; ∆ A’’NA –
urmare egalităţii unghiurilor M, B şi respectiv A (de ambele părţi). Rezultă
egalitatea raporturilor segmentelor:
A’’N / A’’A = AP / PB
unde înlocuim valorile cunoscute:
A’’N / 33 = (51 – 45) / (35 – 33)
de unde A’’N = 99. Mai departe:
ON = OA’’ + A’’N = 51 + 99 = 150
Valoare care este chiar preţul nevandabil – cu cantitate cerută zero.
(3) La şirul de similarităţi de triunghiuri se poate aduga ∆ BB’M (simiar cel

puţin cu ∆ APB. Rezultă, în acelaşi mod egalitatea de raporturi:
AP / PB = BB’ / B’M
respectiv:
(51-45) / (35-33) = 45 / B’M
adică B’M = 135, sau:
OM = OB’ + B’M = 35 + 135 = 170
Producţia maximă (QM) de automobile, aferentă pieţei, în condiţiile
date de funcţie a cererii este de 170 unităţi.
(4) Ecuaţia lineară dată a funcţiei cererii se prelucrează primar în condiţiile:

Qx = - 1/ b Px + a/b
Ceea ce înseamnă, pentru anularea preţului (M: Px = 0):
Qx = QM = 170 = a / b
iar pentru anularea cantităţii (N: Qx = 0):
1/b Px = 170
sau:
Px = 170 b
în condiţiile în care acelaşi preţ este acum:
Px = ON = 150
Rezultă:
b = 150 / 170 & a = - 150
Ceea ce înseamnă redactarea ecuaţiei primare în forma:
(Dx) = - 150 + 170 Qx + Px
iar graficul complet al curbei cererii se vede în Figura 2.
120
Px
N (0; 150)
(Dx)
A’’(0, 51) A (33; 51)
B’’ (0; 45) P(33;45)B(35; 45) Figura 2
O A’(33;0) B’(35;0) M (170;0) Qx
(5) Surplusul consumatorului, pentru cele două ipostaze, este:

Sc1 = S ( ∆ A’’NA) = ½ (150 – 51) x 33 = 16.335
Sc2 = S (∆ B’’NB) = ½ (150 – 45) x 35 = 18.375
Observaţie:
Matematicile de care ne folosim aici şi în toate analizele noastre nu vor
depăşi nivelul elementar: patru operaţii; ecuaţii şi sisteme de ecuaţii de
gradul I; drepte şi figuri geometrice simple, în plan grafic. Drept pentru care –
în locul calculului integral spre exemplu – regăsim şi suprafeţe simple,
dreptunghiulare sau, ca în cazul surplusului consumatorului, triunghiulare.
Partea a II-a
(6) Rata marginală de substituţie a automobilului de tip “x” rezultă din
formula desprinsă tot din Lecţie:
Rms (x → y) = Qy / Qx = Px / Py
în care înlocuim cele cunoscute:
Rms (x → y) = 50 / 33 = 51 / Py
De unde Rms (x → y) = 1,52.
(7) Iar corespunzător Py = 33,7.
(8) Este evident, mai întâi, că ieftinirea automobilului “x” îi aduce acestuia
efectele venit şi substituţie. Imaginăm astfel linia buget la momentele A şi
B, în Figura 3.
Qy
(U1) (U2)
N1
A’’(0;50) A
121
B Figura 3
(B1)
(B2)
α
O A’(33;0) M1 M2 Qx
Pentru ecuaţia dreptei N1M1:

Qy = a Qx + b
a = tg (α ) = 50 / 33 = 1,52
iar
b = ON1 = OA’’ + A’’N1 = 50 + A’’N1
Dar
A’’N1 / A’’A = tg (α )
respectiv:
1,52 = A’’N1 / 33
rezultă că:
A’’N1 = 1,52 x 33 = 50,16
Respectiv:
ON1 = 50 + 50,16 = 100,16 = b
Astfel ecuaţia primei linii buget va fi:
Qy = 1,52 Qx + 100,16
(9) În mod similar, coordonatele punctului B vor fi: Qx= 35; Qy = 49. Astfel,
parametrii liniei buget sunt:
a = 49 / 35 = 1,4
iar pe b rămâne la valoarea de 100,16. Astfel, ecuaţia celei de a doua linii
buget va fi:
Qy = 1,4 Qx + 100,16
(10) Încercăm şi compunerea grafică a curbelor de indiferenţă U (“xy”) cu
curba cererii automobilului “x”, în Figura 4:
Px
N (0; 150)
(Dx)
A’’(0, 51) A (33; 51)
B’’ (0; 45) P(33;45)B(35; 45)
122
O A’(33;0) B’(35;0) M (170;0) Qx
Qy
(U1) (U2)
N1
A’’(0;50) A (33;50)
(B1) B(35;49) Figura 4
(B2)
O A’(33;0) M1 M2 Qx
Partea a III-a
(11) Producţia totală de bun “x” (Qx) este de 35 bucăţi, iar productivitatea
medie (Qa) de 5 bucăţi pe lucrător. Numărulde angajaţi necesar (L) este de:
L = Qx / Qa = 35 / 5 = 7 lucrători angajaţi.
(12) Pentru:
Rms (L→ k) = 4 = k / 7
rezultă numărul convenţional de unităţi de capital (k):
k = 7 x 4 = 28
iar construcţia grafică a izocostului (Z) pentru nivelul producţiei de 35 unităţi
rezultă în Figura 5.
k
(Qx)
(Z)
A’’(0;28) A (7;28) Figura 5
123
O A’(7;0) L
(13) Cele 7 unităţi de forţă de muncă, în condiţiile creşterii salariilor cu

15%, vor valora cât unităţile convenţionale de capital:
k’ = k (1 + 15 / 100) = 28 x 1,15 = 32,2
Condiţii în care noua rată marginală de substituţie (Rms’ (L→ k) ) va fi:
Rms (L→ k) = 32,2 / 7 = 4,6
k
(Qx)
(Z2) Figura 6
A’’(0;28) A (7;28)
O A’(7;0) L
LECŢIA IV
ECONOMIA BUNĂSTĂRII
Planul lecţiei:

17.3 Raţionamentul nmodelului
17.4 Concluzii
17.4.2 Eficienţa în nivelul producţiei
124
17.4.4 Eficienţa în producţie şi consum
18. Modelul dinamic
20.3 Politici de egalizarea veniturilor
• Curentul marginalist (Lecţia Introductivă)
• Curbe izocuante şi izocost, curba de expansiune (Lecţia I)
• Curbe de indiferenţă şi linii buget (Lecţia II)
Avem de a face, în această lecţie, cu o funcţie calitativ diferită de cele

studiate mai sus16, cu rezerva că cunoştinţele ei se fundamentează totuşi
pe cele deja studiate în cele de mkai sus.

Trei puncte de vedere individualizează acestă nouă funcţie:
(A) Variabilele independente (exogene) – după care, în aceeaşi ordine ca

în cazurile funcţiilor deja studiate, funcţia bunăstrării (Sw) apare
drept:
Sw = f (Q; D; H; L; P; S; R; Z)
unde:
• Q este cantitatea (oferta) totală de bunuri şi servicii;
• D este distribiţia socială a lui Q;
• H este gradul de sănătate publică;
• L este timpul liber general (social);
• P este gradul de poluare a mediului;
• S este stabilitatea politică;
• R sunt condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului etc.
• Z sunt, ca şi pentru celelalte funcţii, alţi factori de mai mică importanţă.
(B) Indivizii sociali – este vorba aici, mai precis, de utilităţi individuale (u1,
2,…, n):
Sw = f ( u1, 2, …, n)
considerându-se şi un număr finit de indivizi – întrucâtva, funcţia bunăstării
se referă la indivizi, colectivităţi şi comunităţi asemănător funcţiei cererii.
(C) Static, versus dinamic, respectiv:

16
De funcţia de producţie şi costuri, de cerere, utilitate şi ofertă.
125
• folosind formalizările (A) şi (B) de mai sus (static);
• având în vedere şi schimbarea acestor date (dinamic), ceea ce:
(a) exemplifică starea economică de tranziţie;
(b) îmbunătăţeşte sau dimpotrivă starea materială a indivizilor sociali, ca
referinţă.

Vilfredo Pareto17 este notat ca părinte al unor studii dezvoltate până
astăzi pe o bază necontrazisă funcamental.

Regăsim în dreptul funcţiei bunăstării şi o altă distincţie – semnificând
raportarea subiectivă la realitatea economică (obiectivă) sau realitatea
aşteptată (din nou subiectivă) de la economie. Funcţia bunăstării, emanând
de la Vilfredo Pareto şi marginalişti, îşi păstrează două obiective (funcţii-
obiectiv): (1) eficienţa şi (2) echitatea.
Eficienţa -- în definiţia tipic marginalistă, respectiv “eficienţa (de tip)
Pareto” – este înţeleasă drept acea stare economică care nu mai suportă
îmbunătăţiri sau ameliorări. Cu alte cuvinte, oricare redistribuire materială de
la momentul eficienţei Pareto nu poate avea decât efect negativ, respectiv
acela de pierdere a stării de eficienţă Pareto. Eficienţa Pareto se va localiza
pe trei niveluri, anume:
(a) nivelul combinării factorilor;
(b) nivelul producţiei propriuzise – rezultând bunuri şi servicii;
(c) nivelul consumului – aceloraşi bunuri şi servicii.
Observaţie: Cele trei niveluri ale eficienţei Pareto păstrează în comun, două
câte două:
• zona producţiei – pentru nivelurile (a) şi (b);
• categoria bunurilor şi serviciilor: (b) şi (c).
La rândul ei, echitatea – un concept studiat ceva mai târziu, în literatura
economică – va veni, totuşi, să se grefeze pe acelaşi model Pareto şi va căuta
reconcilierea tehnică cu acesta.
Diagrama IV.1 listează ipotezele şi restricţiile caracteristice modelului

de bază Pareto – în partea următoare, concluziile modelului vor fi
confruntate şi cu înlăturarea (relaxarea) acestor restricţii.
Diagrama IV.1
Modelul eficienţei Pareto:
ipoteze şi restricţii metodologice
denumire explicaţii
1 economia reală fără monedă şi implicaţiile ei, începând cu cele
asupra nivelului preţurilor.
17
Fondator al uneia dintre cele trei şcoli marginaliste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localizate
la Lausanne, Elveţia.
126
2 economia închisă fără fluxuri materiale de intrare/ieşire în/din
sistem
3 2 bunuri x & y (oarecare şi substitute)
4 2 factori de producţie capital (k) & muncă (L)
5 2 indivizi sociali A&B
6 oferta fixă de bunuri
2.3 Raţionamentul modelului

Graficele IV.1 figurează separat producţiile pe termen lung (izocuante-
izocosturi eficiente şi curbe de expansiune eficientă a producţiei) ale celor
două bunuri, (x) şi (y), presupuse de model.
kx ky
(x3) (y3)
(x2) (y2)
(x1) (y1)
Ox Lx Oy Ly
(a) (b)
Graficele IV.1
Date fiind cele două grafice de formă binecunoscrută din Lecţia I,
urmează ca în Graficele IV.2, următoare, să aibă loc mai întâi răsturnarea
Graficului IV.1 (b) peste Graficul IV.1 (a), cu re-localizarea celor două perechi
de axe rectangulare. Metoda se numeşte “Edgeworth-Bowley (EB)”, două
nume de autori care au continuat şi clarifica demersul început de Vilfredo
Pareto – Caseta Edgeworth-Bowley (EB) constituie fundamentul de studiu
al Graficului IV.2.
(Ly) LyA Oy
(kx)
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA (Lx)
Graficul IV.2 (a)
Comentariu grafic:
127
Cele două perechi de axe rectangulare rezultă ca în acest Grafic – de
altfel, fundamental şi cel mai important din tot demersul:
• axele rezultă paralele două câte două: ale muncii (L) sunt orizontale;
ale capitalului (k) sunt verticale;
• rezultatul – sub forma Casetei -- mai este, însă, şi “închiderea”
resurselor economiei în studiu, fireşte în materiile celor doi factori de
producţie.
Sunt eludate, deocamdată, curbele izocuante şi izocost pentru a clarifica
condiţia oricărui punct A:
• acesta are, nu o singură pereche de coordonate, ci două, corespunzătoare
factorilor atribuiţi celor două producţii;
• însumarea coordonatelor-muncă va totaliza resursele de muncă totale ale
economiei; idem, pentru coordonatele-capital şi totalul resurselor de
capital ale economiei:
LxA + LyA = L
KxA + kyA = k
iar acestea se întâmplă independent de localizarea punctului A în interiorul
Casetei şi defineşte eficienţa Pareto a combinării factorilor de
producţie: utilizarea integrală a resurselor de factori la dispoziţia economiei;
• mai rezultă, geometric de astădată, că oricare dreaptă (curbă sau
funcţie rectilinie) trecând prin punctul A va forma, cu cele două perechi
de axe, unghiuri corespunzător egale.
(kx) (Ly) LyA /A’ Oy
kxA’ A’ kyA’
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA/A’ (Lx)
Graficul IV.2 (b)
Comentariu grafic:
Există una şi aceeaşi curbă de expansiune a producţiei eficiente,
comună celor două producţii --propoziţia are valoare de teoremă şi rezultă
din cele desprinse din Graficul (Caseta) IV.2 (a):
• dacă, spre exemplu, curba de expansiune proprie producţiei (x) nu ar
eveni în Oy, atunci unul dintre factorii de producţie (k sau L) nu s-ar
epuiza, ceea ce ar însemna ineficienţa Pareto;
• dacă şi oriunde, în parcursurile lor dintre cele două origini (Ox şi Oy),
cele două curbe de expansiune ar cunoaşte itinerarii (poziţionări) diferite,
atunci nu am mai avea de a face cu unicitatea punctului A, ca în cazul
Graficului IV.2 (a), ci cu puncte A şi A’ diferite, pentru care resursele de
capital (pe Grafic, dar posibil şi muncă) fie nu ar fi epuizate – ineficienţă
Pareto –, fie s-ar situa sub necesităţile celor două producţii asociate –
contrazicând ipoteza economiei închise.
(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy
128
(y) (x)
kxA’ A’ kyA’
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA LxA’ (Lx)
Graficul IV.2 (c)

Comentariu grafic:
Comuniunea curbei de expansiune a celor două producţii eficiente
reduce eficienţa Pareto – presupusă iniţial (Graficul a) pe întreaga suprafaţă a
Casetei – la această curbă-diagonală. Acum, punctele A şi A’ aparţin acestei
curbe şi astfel sunt presupuse a fi simultan puncte de eficienţă. Totuşi, odată
cu localizarea diferită a punctelor A şi A’ se mai observă şi localizarea
izocuantelor-perechi (x) şi (y) semnificând:
• folosirea a OxLxA’ resurse de muncă pentru producţia (x), respectiv a
LyAOy resurse de muncă pentru producţia (y);
• similar pentru resursele de capital: OxkxA’ pentru producţia (x) şi
respectiv OykyA pentru producţia (y),
ceea ce înseamnă că asocierea celor două producţii necesită resurse şi de
muncă şi de capital peste disponibilităţile economiei:
LxA + LyA > L
KxA + kyA > k
Situaţia acestui Grafic este una imposibilă – cel puţin vizavi de
ipotezele-restricţiile modelului (vezi ipoteza-restricţia economiei închise
( Diagrama IV.1 / 2).
(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy
(y)
kxA’ (x) A’ kyA’
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA LxA’ (Lx)
Graficul IV.2 (d)
Comentariu grafic:
Odată cu localizarea, şi aici, diferită a punctelor A şi A’ şi similar a
izocuantelor-perechi (x) şi (y) rezultă:
• folosirea a OxLxA resurse de muncă pentru producţia (x), respectiv a
LyA’Oy resurse de muncă pentru producţia (y);
• similar pentru resursele de capital: OxkxA pentru producţia (x) şi respectiv
OykyA’ pentru producţia (y),
ceea ce înseamnă că asocierea celor două producţii necesită resurse şi de
muncă şi de capital sub disponibilităţile economiei:
LxA + LyA < L
129
KxA + kyA < k
Situaţia acestui Grafic este una posibilă, dar de ineficienţă Pareto.
(Ly) LyA Oy
(kx) (y1) (x3)
(x1) (y2) (x2) C
(y3) B
A (Z3)
(Z1) (Z2)
(ky)
Ox LxA (Lx)
Graficul IV.2 (e)
Comentariu grafic:
Eliminarea ultimelor două ipoteze conduce la unica asociere posibilă şi
eficientă a producţiilor şi factorilor, ca în acest Grafic:
• pentru fiecare punct A, B, C, … în parte, izocuantele (xi) şi (yi) se
intersecteazî tangent; astfel aceleaşi puncte rămân la calitatea de
eficienţă, din două puncte de vedere:
• întâi, ele se situează pe aceeaşi curbă de expansiune comună;
• apoi, ele rămân să funcţioneze individual pentru ambele producţii, lăsând
resursele de factori să se însumeze la nivelul disponibilului;
• intersecţia tangentă a celor două izocuante, în Caseta EB, lasă loc
comuniunii izocosturilor eficiente (Z), pentru cele două producţii, respectiv
comuniunii ratei marginale de substituţie între factori, pentru cele două
producţii.
2.4 Concluziile modelului

Eficienţa Pareto în combinarea factorilor este dată de comuniunea ratelor
marginale de substituţie între factorii de producţie, pentru producţiile
diferitelor bunuri:
(1) Rms (L→k) (x) = Rms (L→k) (y)
unde, fireşte, avem ratele marginale de substituţie (Rms) între factorii de
producţie în explicitările arătate.
Alte observaţii:
• Am înlocuit în Graficul IV.2(e) perechea de puncte A&A’ cu punctele A, B şi
C, asociate pe cu totul alt principiu: este pentru a arăta că eficienţa Pareto
în combinarea factorilor este o stare multiplă, iar aceasta acoperă, de
facto, întregul parcurs al curbei comune de expansiune eficientă pentru
producţiile (x) şi (y).
• Starea multiplă indică şi faptul că o industrie poate ceda alteia factori de
producţie păstrând eficienţa Pareto pe ansamblu,
• ca şi faptul că, incluzând cele două origini (Ox şi Oy) în mulţimea
punctelor de eficienţă, aceeaşi eficienţă Pareto se păstrează şi pentru
atribuirea unilaterală a factorilor unei producţii, pe seama eliminării alteia.
130
2.4.2 Eficienţa în nivelul producţiilor
Graficul IV.3 se cere considerat în corespondenţă grafică cu Graficul

IV.2(e).
(y)
Ox A
O Oy (x)
Graficul IV.3
Comentariu grafic:
• Punctele A, B şi C, dată fiind corespondenţa grafică enunţată,
preiau coordonatele, în materie de factori (k) şi (L), punctelor
corespunzătoare din Graficul IV.2 (e) – aici este însăvorba de
coordonatele punctelor (situaţiilor) în materia celor două producţii,
(x) şi (y).
• În prelungirea aceleiaşi corespondenţe, regăsim cele două
Origini ale Graficelor IV.2 poziţionate şi pe acest grafic.
• Curba de faţă poartă numele de limita producţiilor18 şi
identifică combinaţiile eficiente Pareto ale producţiilor (x) şi (y).
Discuţia asupra formei acestei curbe revine ceva mai jos – ea poate
fi comparată cu curba de tip izocuantă.
• Dacă limita producţiilor reprezintă proiecţia grafică a curbei de
expansiune eficientă a producţiilor (x) şi (y), de facto
corespondenţa Graficului IV.3 are loc şi cu Graficele IV.2 (c) şi (d):
pe Graficul de faţă încap şi “zona imposibilă” (Graficul IV.2 (c)), şi
“zona ineficientă” (Graficul IV.2 (d)). Astfel:
• zona “combinaţiilor imposibile” – care ar necesita intrări de
factori din exteriorul economiei -- se regăseşte în mult mai larga
mulţime de puncte aflată la dreapta limitei producţiilor;
• zona “combinaţiilor (posibile dar) ineficiente” – care lasă resurse
de factori nefolosite – se regăseşte în mulţimea de puncte aflată la
stânga limitei producţiilor – între aceasta şi originea Graficului.
Observaţii:
(1) Mulţimea punctelor de eficienţă nu este una infinită, dar destul de
semnificativă teoretic; şi limitele sale se fac însă evidente vizavi de
mulţimile punctelor care arată ineficienţa şi/sau imposibilitatea
combinaţiilor producţiilor.
18
Într-o traducere mai strictă “frontiera asociativă dintre nivelurile producţiilor”.
131
(2) Eficienţa în nivelul producţiei este complet determinată de aceea în
combinarea factorilor – astfel criteriul eficienţei decurge obligatoriu
în această ordine.
(3) Odată cu punctele A, B, C şi cu totalitatea punctelor de eficienţă –
în speţă cu mulţimea de coordonate ale acestora pe cele două
Grafice --, începem să observăm felul în care se defineşte – în
concepţia funcţiei bunăstării – ceea ce se numeşte o stare
economică – am început doar cu valori ale celor doi factori şi ale
celor două producţii, (x) şi (y).
(4) Stările economice eficiente include punctele Ox şi Oy, respectiv
distribuirea integrală a factorilor pe una singură dintre produccţii.
(5) Totalitatea punctelor de eficienţă înseamnă o totalitate de stări
eficiente ale economiei – trecerea economiei dintr-un punct în altul
(dintr-o stare în alta) va corespunde eficienţei Pareto (a
producţiei) în dinamică, respectiv în tranziţie.
(6) Tocmai de aceea curba limitei producţiei este descrescătoare –
identificând fondul păstrat constant al factorilor de producţie,
distribuit între producţii astfel încât, obligatoriu, creşterea uneia are
loc pe seama diminuării celeilalte. În astfel de condiţii, limita
producţiilor nu figurează creşterea economică, ci restructurarea
producţiilor.
Limita producţiilor este o curbă de formă hiperbolic-concavă – în

comparaţie cu izocuanta sau curba de indiferenţă, care sunt hiperbolic-
convexe – sau “tipic” concavă.
__________________________________________________________________
CASETA IV.1 “LIMITA PRODUCŢIILOR”
Ea rezultă din hiperbola concavă de forma matematică implicită:

ax2 + by2 + c = 0
de valorile lui a şi b legându-se cele două raze (diametre) ale

hiperbolei concave complete ca în figura următoare.
-x OO x
O
-y
132
Este drept, astfel, că această curbă nu defineşte o funcţie, decât
considerată parţial – spre exemplu, pentru zona nord-est, în cazul
limitei producţiilor, pentru valorile pozitive ale celor două producţii.
______________________________________________________________________________
Curba tipic concavă – partea sau zona nord-est a hipebolei concave:

• este descrescătoare, aidoma hiperbolei convexe (izocuantei şi curbei de
indiferenţă);
• spe deosebire de hiperbola convexă, hiperbola concavă intersectează
obligatoriu axele rectangualre;
• din nou în asemănare cu curba tipic convexă, pe nord-est figurează cel
mai apropriat o relaţie de substituţie sau altele similare între variabile;
• regula concavităţii exprimă inversa convexităţii: variabila care creşte, pe
seama celeilalte (în contextul pantei descrescătoare), creşte mai încet;
variabila care scade scade mai intens.
În fine, pentru a studia regula determinantă eficienţei Pareto în producţie,

să revedem cele ce se întâmplă la trecerea – tranziţia – între puncte de
eficienţă diferite – bunînţeles, între punctele ipotetice A şi B, şi/sau mai
departe: la trecerea din A în B, are loc creşterea producţiei (x) pe seama
producţiei (y), iar aceasta pe seama deplasării corespunzătoare a factorilor
de producţie dinspre producţia (y) spre producţia (x).
Concomitent, însă, trebuie ţinut seama şi de poziţionarea exactă şi
limitarea numerică a stărilor economice eficiente – în speţă, stările
economice corespunzătoare punctelor A, B etc. sunt unele şi aceleaşi; ceea
ce înseamnă, altfel exprimat, că trecerea din starea A în starea B este
echivalentă trecerii inverse, din B în A, în materia cantitativă a factorilor de
producţie; diferă numai semnul algebric, respectiv creşterea, versus
descreşerea factorilor pentru o producţie, vizavi de cealaltă.
Trecerea între stări economice (eficiente) diferite se aseamănă atât
redistribuirii, cât şi substituţiei – se poate exprima, însă, şi prin
transformarea unei producţii în altă producţie, la nivelul societăţii
economice.
Însfârşit, eficienţa în nivelul producţiei – echivalentă eficienţei
transformărilor reciproce între producţii – înseamnă comuniunea ratelor
marginale de substituţie-transformare între producţii:
(2) Rmt (x→y) = Rmt (y→x) = Rmt
unde Rmt sunt ratele marginale de transformare cu explicitările arătate între
nivelurile producţiilor, astfel ultima Rmt este unică pentru fiecae dintre
punctele de pe curba limitei producţiilor – corespunzător, pentru fiecare stare
economică eficientă.

Până la un punct, eficienţa de tip Pareto în zona consumului îşi are
descripţia aidoma eficienţei din zona factorilor şi producţiei (alţi actori,
aceeaşi piesă / Graficul IV.4). De la utilităţile individuale ale fiecăruia dintre
indivizii [A] şi [B] se procedează la Caseta Edgeworth-Bowley comună. Tot
aidoma rezultă regăsirea eficienţei multiple de-a lungul diagonalei (Graficele
IV.4.b), în punctele exemplificate A, B şi, respectiv C – unde, de astădată
133
liniile buget corespunzătoare sunt comune celor doi indivizi. Explicitarea
matematică va fi, corespunzător:
(3) Rms (x→y) [A]= Rms (x→y) [B]
Ceea ce înseamnă a treia condiţie a eficienţei de tip Pareto: eficienţa în
consum -- egalitatea ratei marginale de substituţie, în consum, între cei doi
indivizi (A şi B) şi referitor la cele două bunuri (x şi y). Este interesant de
observat:
• mai întâi, că ecuaţia (3) este destul de asemănătoare ecuaţiei (1) de mai
sus, în sensul definirii substituţiilor corespunzătoare;
• mai apoi, că termenii individuali ai ecuaţiei (3) seamănă, mai degrabă, cu
cei din ecuaţia (2), a producţiilor, în vreme ce descripţia acestei ecuaţii
este, totuşi, alta.
2.4.4 Eficienţa în producţie şi în consum

Ca atare, contextul prezentat aici al funcţiei bunăstării – limitată
deocamdată la obiectivul eficienţei Pareto – reclamă o coerenţă între
producţie şi consum, care, tot deocamdată, lipseşte. Acesta este punctul
până la care demonstraţiile din zona producţiei şi, respectiv, consumului se
aseamănă. De aici încolo este nevoie de apropierea celor două substituţii, dar
demonstraţia din zona consumului va continua într-o altă ordine.
y y
(a)
(u1 A) (u2A) (u3A) (u1 B) (u2B)

(u3B)
134
OA x O B
x
(b)
x OB
A
B
C
y
OA x
Graficele IV.4
Se va considera câmpul utilităţilor comune (colective) celor doi indivizi

(Graficul IV.5), fundamentat pe comuniunea de principiu a substituţiei în
consum, definită de ecuaţia (3) – o comuniune care priveşte deopotrivă:
• cele două bunuri (x; y);
• cei doi indivizi [A; B].
P
N
M (B3) (u3)
(B2) (u2)
(B1) (u1)
O x
Graficul IV.5
Or, utilitatea comună (colectivă) îşi găseşte, în sfârşit, fundamentarea

pe dimensiunile cantitative ale celor două bunuri (x; y), aidoma limitei
producţiilor (Graficul IV.3). Poate astfel rezulta comuniunea ratelor marginale
de substituţie, atribuite, respectiv, bunurilor (x) şi (y), între producţie (limita
producţiilor) şi consum (utilitatea comună), ca în Graficul IV.6.
CE E
(B3) (u3)
(B2) (u2)
135
(B1) (u1)
O FE x
Graficul IV.6
Comentariu grafic:
• Are loc intersecţia (inter) tangentă între limita producţiilor (LP) şi curba
de indiferenţă comună (u3), în punctul E.
• Coordonatele acestui punct (xE; yE) asigură cea de a patra şi ultima
condiţie definitorie a eficienţei Pareto: eficienţa în producţie şi în
consum – echivalenţa între rata marginală de substituţie în consum şi
rata marginală de transformare între producţii:
(4) Rmt (x→y) = Rms (x→y) [A; B ]
Explicitarea acestei ultime egalităţieste aceea că eficienţa Pareto

reclamă – ulterior echivalenţei substituţiei factorilor, între producţii, şi
respectiv substituţiei bunurilor, de o parte în producţie, de cealaltă în consum
– şi consonanţa producţie-consum, în materia ratelor marginale de
substituţie.
• Tot Graficul IV.6 arată însă o diferenţă specifică semnificativă. Descrise
(demonstrate) separat, eficienţa în producţie şi cea în consum indicau
stări economice multiple. În zona producţiei, ar putea fi listată o
multitudine de stări economice, definite individual prin cantităţi asociate
atât ale producţiilor celor două bunuri, cât şi ale factorilor implicaţi
(necesităţi). În zona consumului, pot fi asociate consumuri ale indivizilor
pentru ambele bunuri, în favoarea sau îndetrimentul unui şi altuia dintre
indivizi. În ce priveşte eficienţa Pareto a producţiei şi consumului,
luate împreună, aceasta este definită de o singură stare economică – ceea
ce echivalează:
(i) unui singur nivel al fiecărei producţii;
(ii) plus, asocierea de principiu a acestor niveluri;
(iii) unui unic nivel al consumului fiecărui individ în parte;
(iv) iar acesta, în materia fiecărui bun;
(v) consum individual asociat, fireşte, producţiilor totale individuale;
(vi) unei cantităţidin fiecare factor de producţie, implicată în totalitate şi pe
fiecare producţie rezultată.
Observaţie. Unicitatea stării economice care ar asigura eficienţa Pareto la
un moment dat atrage către modelul Pareto critica, în sensul rigidităţii sale,
respectiv neadaptării la realitate şi la nevoia caracterizării unei economii.
Viciul fundamental al gândirii paretiene se localizează acolo unde eficienţa
Pareto există sau nu există, lipsind şi posibilitatea unei gradualizări, unei
evaluări, comparări şi, în consecinţă, ierarhizări a economiilor şi stărilor
economice de facto. În realitate, rigiditatea eficienţei Pareto se prelungeşte şi
în multiplicitatea stărilor caracteristice producţiei şi consumului.

Dacă modelul de studiu reducea (iniţial, metodologic) factorii de
producţie, producţiile (bunurile) şi indivizii sociali, la perechi de repere,
este acum interesant să obsevăm şi că:
136
• reperele pot fi extinse celelalte la “m” bunuri, “n” indivizi şi respectiv “p”
factori de producţie;
• situările valorice ale lui “m”, “n” şi “p” pot fi oricae, şi mai ales complet
independente între ele,
fără să fie afectate concluziile modelului de bază, respectiv concluziile
extinse ale modelului înseamnă că eficienţa de tip Pareto înseamnă:
(1) egalitatea ratelor tehnice de substituţie ale celor “p” factori;
(2) egalitatea ratelor marginale de transformare, în producţie, pentru cele
“m” industrii (bunuri finale);
(3) egalizarea:
(3a) ratelor marginale de substituţie, în consum, ale celor “m” bunuri,
pentru cei “n” indivizi;
(3b) la nivelul valorii ratei marginale de transformare, în producţie,
corespunzătoare.
Observaţii:
(1) concluziile extinse ale modelului ies din judecata grafică de bază, devenită
imposibilă;
(2) aceleaşi concluzii finalizează, totuşi, nu numai o parte a întregului model
Pareto, ci chiar o parte din ceea ce priveşte eficienţa Pareto – am numit
modelul static.
3. Modelul dinamic
Din demersul de mai sus am înţeles atât conceptul de stare economică
– asociată modelului static --, cât şi pe acela de tranziţie – care urmează să
capete contur în paragraful de faţă. Modelul dinamic priveşte, astfel, trecerea
(tranziţia) între două stări economice date, iar aceasta presupune
concomitent două (alte) criterii (dinamice) de tip Pareto:
(i) îmbunătăţirea stării cel puţin unui individ;
(ii) neafectarea (bineînţeles negativă) a stării economice a niciunui individ.
Evoluţia gândirii economice, pe partea bunăstării, de la Pareto încoace
nu a adus contraziceri principiale ale modelului Pareto, ci numai oarecari
critici şi adăugiri, n special în zona dinamică a modelului. Nume ca C.K.
Lancaster sau R.G. Lipsey flexibilizează cele două restricţii, admiţând
păstrarea în vizor a bunăstării şi în condiţiile afectării parţiale a stării
economice iniţiale.
Rezulta astfel aşanumita teorie “second best” – noua stare
economică este admisă pentru căderea a cel puţin o dată iniţială. Noutatea
conceptului este dată de ideea de bun simţ că bunăstarea nu poate fi
considerată complet sau fundamental distrusă de / printr-o simplă perturbare
-- oricare tranziţie poate fi acceptată:
• şi să producă concomitent îmbunătăţiri şi înrăutăţiri ale stării
economice iniţiale;
• şi să aducă concomitent schimbare, dar şi păstrare a datelor stării de
bază.
Reuşita noii teorii are loc exact acolo unde lipsea complet din concepţia
paretiană: aduce oportunitatea de a compara şi ierarhiza între ele două sau
mai multe stări economice diferite.
Observaţie: Şi odată cu completarea adusă de modelul dinamic rămânem
cantonaţi într-o parte a studiului bunăstării, am numit funcţia obiectiv a
137
eficienţei – bunînţeles insuficientă definirii bunăstării. Cealaltă funcţie obiectiv
a bunăstării este echitatea.
Studiul echităţii în economie este relativ nou, adică de vârstă
postbelică. Dacă eficienţa răspundea la întrebările “ce şi cum se produce ?”,
echitatea va răspunde la întrebarea “pentru cine se produce ?”.
Egalitarismul îşi fixează drept obiectiv egalizarea bunăstării, şi mai

întâi a veniturilor, parvenind până la confuzia celor două. O dificultate
normativă constă în complementarea şi preliminara evaluare socială, nu
tocmai simplu de realizat. În al doilea rând, afară de faptul (uşor de înţeles)
că egalitarismul era uşor de reperat de către curentele socialiste de gândire
economică, se reproşează acestei viziuni ceea ce se reproşează curentului
socialist în totalitatea sa: de-motivarea muncii şi ridicării calificării şi
performanţelor individuale.
Conştiinţa socială defineşte mobilizarea voluntară la contribuţia în
folosul bunăstării altora – încercându-se aici diferenţierea faţă de un principiu
operând în aceeaşi direcţie în cadrul politicilor fiscale.
“Under-dog” standard focalizează studiul asupra celor mai mici
dintre venituri şi asupra stării de precaritate economică – aceste venituri sunt
raportate concomitent la nevoile elementare şi la celelalte venituri obţinute
efectiv în economie.
Reperul “inter-generaţii” operează în zona deciziei politice pentru
un alt criteriu îndeajuns de rezonabil – repartizarea bunăstării reale (create
astăzi) între prezent şi viitor, pentru obiectivele profitabilităţii, investiţiilor şi
astfel distribuirea-redistribuirea avuţiei pe cele două direcţii.
Reluăm descripţia de la Graficele IV.4, de mai sus, explicitând prin

Caseta Edgeworth-Bowley ecuaţia (3) a modelului. Eficienţa Pareto se
dovedise, în final, punctiformă (Graficul IV.6 şi ecuaţia 4), în condiţiile unei
libertăţi de mişcare între punctele OA şi OB (Graficul IV.4) – ceea ce semnifică,
de facto, indiferenţa criteriului eficienţei faţă de distribuirea utilităţilor între
cei doi indivizi.
Or, satisfacerea concomitentă a criteriilor eficienţei Pareto şi echităţii
ar presupune – indiferent de criteriul de echitate aplicat – restrângerea la o
singură (unică) combinaţie distributivă a bunurilor (c) şi (f) între indivizii [A] şi
[B]. O astfel de probabilitate se restrânge la minimum teoretic posibil.
Indiferent de criteriul aplicat, adică înţelegând aici abaterea, mai mult

sau mai puţin, de la principiul (obiectivul) egalităţii (criteriul egalitarist,
considerat în paragraful anterior). Cu slte cuvinte, eficienţa Pareto poate
considera până şi ipostazele în care unul dintre indivizi îşi însuşeşte integral
utilităţile existente, nelăsându-i nimic în acest sens celuililalt. Teoretic, chiar
o astfel de situaţie poate fi adevărata combinaţie eficientă de consumuri.
138
Nu omitem însă că am asociat aici echitatea unui model al eficienţei
considerată preliminară, astfel prioritară sau primordială. În acest model,
eficienţa porneşte de la o arie largă, iar echitatea, aparent, o restrânge pe
aceasta. Este însă posibil ca, reconsiderând semnificaţia Graficului IV.6 (la
care astfel revenim), să re-descoperim şi libertatea de mişcare a echităţii,
vizavi de eficienţa Pareto. Cu cât coborâm nivelul utilităţii colective, de la u3
la u2 şi, respectiv, u1, cu atât:
• revenim la stânga limitei producţiilor, adică în zona (posibilă, dar)
ineficientă,
• multiplicând, însă, gradual aria echitabilă. Avem aici în vedere atât
multiplicarea progresivă a lungimii curbelor (u2) şi respectiv (u1), la
stânga curbei limitei producţiilor (LP), în Graficul IV.6, cât şi
individualizarea consumurilor indivizilor [A] şi [B], pe diagonalele
Graficelor IV.4, către fiecare dintre cele două origini.
Ca atare, modelul Pareto descoperă incompatibilitatea dintre eficienţă şi

echitate, drept un principiu după care:
(1) reconcilierea lor revine la minimum de probabilitate;
(2) dimpotrivă, aria echităţii recâştigă teren prin chiar îndepărtarea graduală
(progresivă) de satisfacerea deplină a eficienţei Pareto.
Ieşind din aria modelului Pareto, regăsim un alt concept nou, de vârstă
postbelică19. Conceptul nu se confundă cu chestiunile legate de echitate – nici
măcar chestiunile de detaliu, aşa cum vom vedea ceva mai jos.
O legătură mai trainică a conceptului de inegalitate economică –
decât aceea cu echitatea – este păstrată cu distribuţia venitului naţional
(Lecţia VII)20 – inegalitatea manifestându-se prioritar în zona retribuirii
factorului muncă (salariilor), decât în zonele retribuirii celorlalţi factori de
producţie (rentă, profit sau dobândă). Aceasta deşi, paradoxal, retribuirea
factorului muncă păstrează – în venitul naţional – o pondere mai mult decât
importantă şi chiar cu tendinţă de creştere, pe perioade îndelungate, în
detrimentul retribuirii celorlalţi factori.
Oricum, manifestarea inegalităţii, ca problemă a economiei
contemporane – în afara sau chiar împotriva unor gândiri politice --, este dată
de accentuarea inegalităţilor de venit şi prosperitate, ca un alt trend al
aceleiaşi economii moderne în general.

Pot fi listate câteva cauze fundamentale, în domeniu, lista putând
cntinua şi în concretizaarea unor situaţii date:
(i) diferenţierile în mărimea şi valorificarea proprietăţii (proprietăţilor);
(ii) comportamentul pieţei factorilor de producţie, individualizat de la
factor la factor – piaţă pe care forţa de muncă prezintă realmente un
comportament specific;
19
Vezi nume ca F.N. Paish, H.F. Lydall su R.M. Titmus.
20
Nu ne ferim să recunoaştem că această chestiune, ataşată lecţiei despre bunăstare, ar fi putut fi tratată
ataşat la mai multe alte lecţii.
139
(iii) în această din urmă zonă, mai vorbim şi de o diferenţiere a
capacităţilor, calificărilor şi abilităţilor individuale;
(iv) rezultatele diferenţiate ale politicilor de creştere economică.

Studiul în sine al inegalităţii se dovedeşte şi el, dintru început, o
chestiune complexă. R.M. Titmus vorbeşte despre o “neadecvare a datelor”.
Problema de început este considerarea bazei de date:
• unitatea taxabilă;
• venitul total taxabil;
• legea Pareto – după care există regularitatea atribuirii unui anume venit
unui anumit număr de indivizi.
În continuare, studiul caută (fireşte) depistarea gradului general de
inegalitate-egalitate socială, în baza datelor înmagazinate pe categorii – de
venit şi, respectiv, de indivizi.
Observaţii: Sunt eliminate oricare alte referiri ale partajării populaţiei sau
criteriilor de partajare sau clasificare între indivizi.
Reprezentativ pentru studiul inegalităţii economice este instrumentul
numit curba Lorenz (Graficul IV.7).
=venituri cumulate 100%=

Y A
(0) (a) (b)
O Z = indivizi beneficiari (100%)=

Graficul IV.7
Comentariu grafic:
• Abscisa se consideră acoperită de indivizii beneficiari ai venitului total din
economie, în ordinea crescătoare a veniturilor: primul individ, “aşezat” în
vecinătatea Originii, are venitul cel mai mic, următorul are un venit mai
mare şi aşa mai departe, astfel încât în dreptul punctului A se regăsesc
veniturile individule cele mai ridicate.
• Ordonata este orientativă pentru venitul total -- cumulat, la nivelul
societăţii – dar venitul. În realitate, însă, venitul se cumulează în
triunghiurile formate între punctele O, A şi Z -- şi vorbim de o
multiplicitate de triunghiuri OAZ, pentru că:
• diagonala rectilinie OA departajează triunghiul normal, respectiv starea
teoretic limită, a egalităţii perfecte între veniturile individuale – primul
individ de pe axa OZ câştigă egal cu toţi ceilalţi “înşiraţi” pe axă, iar
numărătoarea oprită la oricare individ (i / i< n ) ar lăsa în urmă creşterea
proporţională a venitului, în raport cu numărul de indivizi;
140
• dimpotrivă, “abaterea” diagonale OA prin (a), (b) etc. lasă în spaţiul
(triunghiurile) din dreapta diagonalei un venit cumulat mai mic pentru
primii indivizi şi respectiv mai mare pentru următorii;
• toate diagonalele îşi regăsesc însă branşarea în punctele O şi A – aceasta
înseamnă considerarea integrală a venitului cumulat, ca raportat la
totalitatea (până la ultimul) a indivizilor.
• Diagonala rectilinie OA corespunde inegalităţii cotate zero – egalităţii
perfecte a venitului. Dimpotrivă, diagonala OaA capătă un grad de
inegalitate, iar diagonala ObA un grad de inegalitate încă mai mare.
• Se poate observa şi cu ochiul liber gradul de inegalitate, şi chiar
compararea diferitelor grade de inegalitate între ele: el este cu atât mai
mare cu cât triunghiul O(a, b,…)AZ revine mai mic, din cauza diagonalei
mai curbe. La nivel de specialitate, aria acestor triunghiuri presupune un
calcul integral. Finalizarea calculului gradului de inegalitate presupune
însă reportarea suprafeţei triunghiului considerat la suprafaţa totală OAZ,
corespunzătoare inegalităţii unle (egalităţii perfecte). Rezultă astfel valori
subunitare şi abstracte, respectiv coeficienţii Ginni (Cg):
Cg = ∫ (Oa,b,…AZ) / ∫(OAZ)
care indică un grad de inegalitate cu atât mai mare cu cât valoarea lor este
mai mică, deci apropiată de zero. Intervalul valoric al coeficienţilor este,
astfel, zero, pentru inegalitatea perfectă, şi unu, pentru egaliatea perfectă,
respectiv inegalitatea zero – în realitate, ceea ce exprimă direct coeficienţii
Ginni, prin valoarea lor, este egalitatea, şi indirect inegalitatea economică.
5.3 Politici de egalizare a veniturilor

În încheierea şi a dezbaterii despre inegalitate economică, şi a lecţiei
noastre despre funcţia bunăstării, enumerăm câteva repere ale politicilor de
combatere a inegalităţii – egalizare a veniturilor.
Mai întâi, mai uzitată şi mai apropiată de realitatea zilei este, în
această privinţă, fiscalitatea. Aceasta procedează la:
• impozitarea progresivă pe venituri;
• taxa pe valoarea adăugată – impozitarea tipic indirectă – care vizează
cheltuieli specifice, vizavi de veniturile în care se implică factorii de
producţie în totalitate;
• diferenţierea impozitării între sectoarele public şi privat etc.
În al doilea rând, şi, din păcate, tot la îndemâna exclusivă a statului operează
cheltuielile guvernamentale, care au drept rezultat alocări şi
beneficii băneşti în primul rând directe, dar şi indirecte.
Concepte:
141
caseta Edgeworth-Bowley eficienţă Pareto stare economică
(EB) (a producţiei) în
dinamică
cheltuieli guvernamentale egalitarism teoria “second best”
coeficienţii Ginni (Cg) fiscalitate transformarea unei
producţii în altă
producţie
conştiinţa socială “under-dog” standard
criterii (dinamice) de tip utilităţi comune (colective)
Pareto
curba Lorenz funcţia bunăstrării (Sw)
curba tipic concavă grad de inegalitate
echitate indivizii sociali
eficienţă inegalitate economică
eficienţa în consum limita producţiilor
eficienţa în nivelul modelul static
producţiei
eficienţa în producţie şi în optimul de tip Pareto
consum
eficienţa Pareto a reperul “inter-generaţii
combinării factorilor de
producţie
______________________________________________________________________________
______
Chestiuni:
(1) Explicaţi substratul definitoriu al funcţiei bunăstării de tip “Pareto”.

(2) Explicaţi semnificaţia economică a unicităţii ratei marginale de substituţie
a factorilor de producţie pentru o economie:
(2a) cu numai două producţii;
(2b) cu mai mult de două producţii.
(3) Care este corelaţia grafică între (a) eficienţa combinării factorilor şi (b)
limita producţiei ?
(4) Explicaţi caracterul “limită” al egalităţii între:
(4a) rata marginală de substituţie, în consum şi
(4b) rata marginală de transformare, în producţie, pentru mjodelul
eficienţei de tip Pareto.
ANEXA RECAPITULATIVĂ
Recapitulare pe exemple grafice
1. Curbele producţiei pe termen scurt

Figura 1 explică creşterea limitată a producţiei pe termen scurt,
urmare creşterii factorilor variabili ( capitalul variabil, kv, şi munca, L).
Notaţii:
L – forţa de muncă angajată
Q – producţia (propriuzisă, totală)
Qa – productivitatea medie:
Qa = Q / L
Qm – productivitatea marginală:
Qm = ∆ Q /∆ L
(Q; Qa; Qm)

QB’ B’
QA’ A’ (Q)
A (Qm)
B
(Qa)
O FVA FVB (FV)

Figura 1
Explicaţii:
• OA’ – zona extensivă: creştere accelerată a producţiei (Q),
determinată de creşterea (panta crescătoare a) productivităţii medii.
Înţelesul de “extensiv” este însă acela al factorilor variabili (abscisa)
cărora producţia şi creşterea ei li se datorează în cea mai mare parte.
• A’B’ – zona intensivă: încetinirea creşterii producţiei totale, în
legătură cu (determinată de) panta descrescătoare a productivităţii
medii. Înţelesul de “intensiv” este unul indirect: nu mai avem regula de
mai sus a înţelesului de “extensiv”, în sensul contribuţiei factorilor
variabili.
• B’(Q) – zona neeconomică: creşterea producţiei s-a oprit, urmare
creşterii factorilor variabili, dar şi determinat de depăşirea, în aceeaşi
oridine, a maximelor celor două productivităţi, cea marginală şi cea
medie.
143
2. Izocuantă-izocost & curbă de indiferenţă-linie buget
• k y
(u3)
(u1)
(Q3) (u2)
(Q2)
(Z2) (Z3)
(Q1) (B1) (B2) (B3)
(Z1)
O L O
x
(a) (b)
Figura 2
Figura 2 (a) arată: Figura 2(b) arată:

(i) substituţia între cei doi factori de (i) substituţia între două bunuri
producţie, capital (k) şi muncă (L), pe (x, y), în consum;
termen lung, pentru: (ii) niveluri ale utilităţii celor două
- producţie – izocuante; bunuri substitute;
- costuri – izocost. (iii) bugetul maxim de afectat
(ii) curba de expansiune a producţiei, fiecărei utilităţi aduse de cele
în condiţii eficiente (costuri minime). două bunuri substitute.
Notaţii: Notaţii:
(Q1, 2, 3) -- izocuante (u1, 2, 3) – curbe de indiferenţă
(Z1, 2, 3) – izocost (B1,2,3) – linii buget
L – forţa de muncă x, y – bunuri substitute
k -- capital
Observaţii: Observaţii:
- izocuantele sunt izomorfe şi - curbele de indiferenţă sunt
paralele; izomorfe şi paralele
- izocosturile sunt izomorfe, dar nu - liniile buget sunt izomorfe şi nu
neapărat paralele între ele; neapărat paralele
- curba de expansiune nu este,
neapărat, rectilinie
- izocosturile nu sunt unice, faţă de - linia buget nu este eficientă, ci
curba izocuantă, ci se distinge unică, vizavi de curba de
izocostul eficient indiferenţă.
- panta izocostului depinde de - panta liniei buget depinde (şi ea)
raportul de preţuri între factori, pe de raportul de preţuri între bunuri,
piaţă pe piaţă
Concluzii comune:
(1) Proprietăţile curbelor tipic convexe:
(i) caracter descrescător, pe cadranul nord-est (valori pozitive ale
variabilelor);
(ii) panta variabilă (nu sunt rectilinii);
144
(iii) referinţa la substituţii.
(2) Substituţia este:
(a) pentru curbele tipic convexe (izocuante; curbe de indiferenţă):
(i) neomogenă (nu sunt rectilinii);
(ii) maximă, la mijlocul curbei, descrescătoare, către extremităţile
curbei;
(b) pentru curbele rectilinii (izocost; linie buget): omogenă.
3. Funcţiile: cererii & ofertei

P P
(D) (S)
O Q O
Q
Figura 3 Figura 4
Notaţii:
P – preţul bunului
Q – cantitatea bunului:
Cantitatea
cerută (Figura 3) oferită (Figura 4)
Observaţie comună: Determinanta (exogenitatea) aparţine (pentru
amble funcţii) preţului bunului asupra cantităţii (de ambele feluri).
I Comportamentul funcţiei:
cererii (D) ofertei (S)
A Linie:
curbă: Q=Q(P)
dreaptă: Q=aP+b
descrescătoare -- bunuri crescătoare (exclusiv)
ordinare
crescătoare -- bunuri speciale (Giffen & Veblen)
B Elasticitate (pe zone):
(1) inelasticitate perfectă -- Q nu variază, indiferent de variaţia lui P
(2) inelasticitate -- variaţie mai mică (relativ) a elasticităţii faţă de
variaţia preţului
(3) elasticitate unitară -- variaţia în aceeaşi măsură a cantităţii şi a
preţului
(4) elasticitate (propriuzisă) -- variaţia lui P induce variaţii relativ mai
mari ale cantităţii
145
(5) inelasticitate perfectă -- Q variază, indiferent de variaţia sau
nonvariaţia lui P
C Bunuri speciale: Giffen & Nicio referire la bunuri speciale (nu
Veblen (abatere de la legea există abateri de la respectarea legii
cererii) ofertei)
II Surplusul:
consumatorului (Sc) producătorului (Sp)
P P
(Sc) (D) (S)
P1 A P1 B
(Sp)
O Q1 (D) Q O Q1(S) Q
Figura 5 Figura 6
Aria triunghiului:
P1PA: P1PB:
• la stânga curbei • la stânga curbei
• deasupra nivelului preţului • sub preţul considerat
considerat
Observaţie: Creşterea preţului P1 va reduce surplusul consumatorului şi va
creşte surplusul producătorului.
P P
(S)
(D)
E1 E2
(D)
(S)
O Q O
Q
Figura 7 Figura 8
stabil (ordinar) nestabil (bunuri Giffen-

Veblen)
146
5. Recâştigarea echilibrului cerere-ofertă (modelul “cobweb”)
P
(S)
Po
(D)
O Q
Figura 9
Observaţie: Convergenţa-divergenţa mişcării de reechilibrare este

determinată de forma-panta curbelor cererii (elastice, pentru
convergenţă) şi ofertei (inelastice, pentru convergenţă).
6. Cererea şi utilitatea – compunere grafică
147
Qy Qy
(B3)
(U1) (U3) (a) (U1) (U3)

(B2) C
(U2) (U2)
A B C
(B1) B
(B1) (B2) (B3) A
O QA QB QC Qx O Qc QB QA
Qx
Px Px
A (Dx)
B (b)
C A
B
(Dx) C
O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx
Figura 10
Reducerea preţului bunului (x), în raport Creşterea preţului bunului (x), în

cu preţul bunului (y). raport cu preţul bunului (y).
148
kx ky
(x3) (y3)
(x2) (y2)
(x1) (y1)
Ox Lx Oy Ly
(a) (b)
Figura 11
Două producţii (bunuri), (x) şi (y), cu curbele de expansiune, principial

diferite.
(Ly) LyA Oy
(kx) (y1) (x3)
(x1) (y2) (x2) C
(y3) B
A (Z3)
(Z1) (Z2)
(ky)
Ox LxA (Lx)
Figura 12
(1) Caseta EB indică:
(i) economia închisă – între cele două perechi de axe ale factorilor de
producţie, aferente fiecărei producţii în parte;
(ii) comuniunea curbei de expansiune – demonstrată, de la situaţia iniţială,
diferită pe producţii;
(iii) aceeaşi curbă de expansiune comună drept comuniunea punctelor de
eficienţă Pareto;
(iv) aceeaşi eficienţă Pareto pentru comuniunea curbelor izocost eficiente,
astfel a ratelor marginale de substituţie inter-factori, pentru cele două
producţii, (x) şi (y).
Observaţie: Caseta EB se poate aidoma construi pentru curbele de
indiferenţă şi liniile buget ale bunurilor (x) şi (y), în consum. Va lipsi aici
numai curba de expansiune, care nu cunoaşte corespondent în zona
consumului şi utilităţilor.
149
(y)
Ox A
O Oy (x)
Figura 13
(3) Limita producţiilor este proiecţia curbei de expansiune comune pe

graficul producţiilor (x) şi (y), fundamentate pe fondul comun al resurselor
de factori de producţie. Semnificaţia acestei curbe este poziţionarea fixă a
perechilor de producţii care se asociază, în condiţiile utilizării (consumului
productiv al) întregului fond de resurse. De-a lungul curbei, producţiile (x)
şi (y) sunt imaginate a fi restructurate eficient, astfel:
Rmt (x→y) = Rmt (y→x) = Rmt
unde Rmt este rata marginală de transformare între producţii, la suprafaţa
economiei.
8. Curba tipic convexă (izocuanta sau curba de indiferenţă) şi

curba tipic concavă (limita producţiilor)
Originea celor două curbe este hiperbola:
y y
-x O x -x O
x
-y -y
(a) (b)
Figura 14
convexă concavă
Redactare matematică (în formă implicită):
axy + b = 0 ax2+by2+c=0
• Niciuna dintre cele două variabile • Curba intersectează obligatoriu
nu se anulează -- curba nu ambele axe.
intersectează axele.
• Parametrii (a) şi (b) sunt legaţi
150
de cele două raze (diametre) ale
hiperbolei.
Caracteristici comune:
• Hiperbolele capătă valoare de funcţii prin restrângere la cadranul nord-est
(valori superioare ale variabilelor);
• pe această zonă, ambele funcţii sunt descrescătoare
• şi apropriate relaţiilor de tip substituţie.
y y
O x O x
(a) (b)
Figura 15
Separarea regulilor dinamice:
Pe fondul comun al pantei descrescătoare:
• Variabila care creşte – pe fondul • Variabila care creşte – pe fondul
scăderii celeilalte – creşte mai scăderii celeilalte – creşte mai lent
repede decât scade cealaltă. decât scade cealaltă.
PARTEA A II-A
ECONOMIA LA SCARĂ
LECŢIA V
151
MICROECONOMIE.
TEORIA FIRMEI
Planul lecţiei:
21. Costurile
23.1 Caracterizarea modelului
23.4 Imaginea econmică a concurenţei perfecte
24.1 Monopolul
24.1.3 Supravieţuirea monopolului şi stării de
monopol
24.1.4 Posibile beneficii ale monopolului şi alte
aspecte
25. Alternative la maximizarea profitului
• Funcţia de producţie şi combinarea factorilor (Lecţia I)
• Curba şi elasticitatea cererii (Lecţia II)
• Surplusul consumatorului (Lecţia II)
• Curba ofertei (Lecţia III)
• Optimul Pareto în economia închisă (Lecţia IV)
Odată cu conceptul de microeconomie am şi pătruns de facto în zona

criteriului de scară, în studiul economiei – microeconomia studiază agenţii
economici, lăsând macroeconomiei studiul funcţional al unui ansamblu al
agenţilor economici. Viziunea criteriului de scară, în studiul economiei, este
aceea după care economia naţională (eventual federală etc.) urmează să fie,
pentru macroeconomie, ceea ce agentul economic este pentru
microeconomie, respectiv o entitate unitară şi deschisă, în comunicaţie
funcţională cu alte entităţi.
În cele de faţă nu vor fi însă studiate toate categoriile de agenţi
economici, ci ne vom opri la o singură categorie – poate cea mai
reprezentativă a agenţilor economici –, am numit aici firma – în sensul în
care vor fi studiate, în cele de mai jos, componentele economico-funcţionale
ale firmei de producţie.
152
CASETA V.1 FIRMA, AGENTUL ECONOMIC ŞI PERSOANA JURIDICĂ
Echivalente conceptuale ale firmei vor putea fi considerate aici

întreprinderea de producţie, fabrica, dar şi compania, sub diverse forme ale
acesteia – iar aici am putea reveni în zona juridică, aceea care dă statutul şi
astfel comportamentul agentului economic. Avem în vedere că ceea ce este
numit agent economic, pe latura economică, este numit persoană juridică, pe
latura bunînţeles juridico-instituţională – ca deobicei, însă, există puncte de
vedere din care şi agentul economic depăşeşte sfera persoanei juridice, dar şi
invers, statutul de persoană juridică este atribuit nu numai firmelor şi
celorlalţi agenţi economici.
1. Costurile
Categoria costurilor îşi găseşte substanţa în factorii de producţie21,
respectiv în individualizarea şi cuantificarea acestora. În optica lecţiei de faţă,
condiţia costurilor avansează după criteriile obiectivelor şi modului de
mişcare pe piaţă ale agentului economic.
Tabelul V.1 listează categoriile de costuri cu care operăm în această

lecţie. Ideea fundamentală este însă aceea a unei structuri a costurilor în
interacţiune, interacţiune în care sunt identificate şi o determinantă
interioară, şi un comportament care caracerizează costurile în ansamblu.
Tabelul V.1
Costurile firmei
ORD. CAPITOL NOTAŢIE FORMULĂ Corespunzător

PRODUCŢI VENIT
E
(A) INFORMAŢIE BAZĂ: costuri de bază (C):
1 Fix CF x x x
2 Variabil CV x x x
3 Total CT CF + CV Q VT
(B) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (I): costuri marginale (CMG):
4 Marginal CMG ∆ CT/∆ Q QMG VMG =
=∆ VT/ ∆ Q
(C) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (II): costuri medii (CM)
5 Fix-mediu CFM CF /Q x x
6 Variabil-mediu CVM CV/Q x x
7 Total-mediu CTM CT /Q = QM VM
CFM + CVM
(D) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (III): costuri medii pe termen lung (CMTL):
8 Mediu pe termen lung CMTL x x x
21
Vezi Lecţia I.
153
Observaţie: Costurile medii (CM) echivalează tehnic cu costurile specifice,
respectiv costurile pe unitate de produs, iar costul marginal (CMG) cu variaţia
costului unitar total.
Corespunzător, Graficele V.1 vizualizează cele figurate în Tabel.
CM CMTL
(CMG) (CMG1) (CMG3)
(CTM)
(CTMo) (CVM)
(CMG2)
(CFM)
(CMTL)
(CMTLo)
O Qo Q O Q1 Q2 Q3 Q
(a) (b)
Graficele V.1
Comentariu grafic:
• Graficul (a) reflectă (adună) evoluţiile costurilor medii pe termen scurt, iar
Graficul (b), corespunzător, cele pe termen lung.
• Pentru evoluţiile pe termen scurt (a), ca şi în cazul producţiei, costul
marginal (CMG) este determinant asupra costurilor medii(CM), cu excepţia
costului fix mediu (CFM).
• Curbele costurilor medii (CM) sunt descrescătoare-crescătoare – în funcţie
de nivelul producţiei (Q) –, cu excepţia singulară a costului fix-mediu
(CFM), care este simplu descrescător (funcţie de nivelul producţiei). Ne
amintim aici forma oarecum inversă – crescătoare-descrescătoare – a
mărimilor corespunzătoare ale producţiei şi productivităţilor, funcţie de
cantitatea factorilor variabili22.
• Chiar şi costul marginal (CMG) este descrescător-crescător – totuşi,
minimul său nu se leagă de niveluri optime ale producţiei sau costurilor
medii, ci de maximul productivităţii marginale. Într-o altă exprimare,
producţia optimă este decalată faţă de minimul costului marginal.
• Nivelul producţiei optime (Qo) corespunde formării, pe Graficul (a), a
minimului costului total mediu (CTM); corespunde şi formării minimului
costului variabil mediu (CVM), având în vedere influenţa CVM asupra CTM
– reflectare a influenţei costului variabil (CV) asupra costului total
(CT). Optimul producţiei – producţia cu cost mediu minim – indică
limitarea strictă a eficienţei producţiei, după dimensiunea de facto a
firmei: producţia nu poate nici creşte, nici diminua, fără afectarea
costurilor specifice.
• În aceste condiţii, revedem pe Graficul (a), nu un ansamblu de evoluţii
autonome ale costurilor medii pe teremen scurt, ci două determinări în
lanţ:
(1) a costurilor fix mediu (CFM) şi variabuil-mediu (CVM) asupra costului
total-mediu (CTM).
22
Vezi Lecţia I.
154
Regăsim aceleaşi influenţe în formele curbelor: (1) CVM modelează curba
CTM, prin forma descrescătoare-crescătoare şi prin poziţionarea minimului;
(2) CFM oferă CTM o dschidere (un arc) mai largă decât aceea a curbei CVM.
(2) a costului marginal (CMG) asupra costurilor variabil-meiu (CVM) şi
total-mediu (CTM).
• Iese din aceste lanţuri de determinare costul fix mediu (CFM). În spatele
său, costul fix (propriuzis, CF) iese din determinarea (exogenitatea)
producţiei – ba chiar o determină pe aceasta.
Putem aici aminti, tot din Lecţia I, determinarea capitalului fix asupra
producţiei, în corelaţie cu relaţia de complementaritate a acestuia cu
capitalul variabil.
• Pe Grafic se observă însă două aspecte importante, legate de CF:
(1) felul în care, prin intermediul său, costul fix (CF) devine o mărime
variabilă (descrescătoare) faţă de producţie;
(2) dublul fapt că CFM nici nu se anulează, nici nu este determinat pentru
valoarea nulă a producţiei.
Este ceea ce dă forma de hiperbolă convexă CFM, amintind aici de
aceea a izocuantei: curba este descrescătoare şi nu intersectează axele.
• Situaţia costurilor de bază (C) urmează să fie alta decât este cazul
costurilor medii (CM), configurate prin curbe descrescătoare-crescătoare.
Putem regăsi, corespunzător, costurile de bază şi pe aceste Grafice, numai
că acestea vor apare sub forma suprafeţelor: ariilor dreptunghiulare cu
laturi comensurate pe cele două axe, corespunzătoare însă fiecărei
producţii (abscisă) şi fiecărui cost mediu (ordonată).
• La rândul lui, Graficul (b) reflectă situaţia, în speţă semnificaţia şi
dinamica costurilor pe termen lung. Se observă însă şi aici determinanta
costului marginal (CMG), de astădată asupra costului mediu pe termen
lung (CMTL): locul geometric al minimelor costurilor marginale pe
termen scurt. De observat că CMTL este, la rândul lui, o curbă
descrescătoare-crescătoare.
• Aparent, Graficul (b) are aceleaşi axe rectangulare ca şi Graficul (a); în
realitate, dimensiunea producţiei (Q/abscisă) capătă aceeaşi semnificaţie
ca în cazul combinării factorilor pe termen lung (Lecţia I), respectiv aceea
de talie a firmei – cu alte cuvinte, CMTL este reflectat în contextul
extinderii firmei.
• În aceste condiţii, şi minimul CMTL – rămas corepunzător minimului CTM şi
optimului producţiei pe termen scurt – recâştigă o semnificaţie
interesantă: (1) panta descrescătoare a CMTL indică eficienţa extinderii
firmei, sau economiile la scară;
(2) dimpotrivă, panta crescătoare indică faptul că supra-extinderea firmei
are loc odată cu aceea a costurilor, respectiv dezeconomiile la scară.
Observaţie: În realitate, CMTL – aidoma CTM, pe termen scurt -- reflectă
cele întâmplate tuturor costurilor, în mod corespunzător; costul marginal
(CMG) îşi accentuează semnificaţia: creşterea-descreşterea minimului CMG
trage după sine creşterea-descreşerea tuturor costurilor medii.
Odată localizate criteriul şi zona economiilor-dezeconomiilor la scară,

urmează de precizat că în extinderea firmei – echivalentă creşterii producţiei
155
pe termen lung -- implică asupra costurilor, nu atât simpla descreştere-
creştere, cât predominanţa uneia dintre tendinţe, într-o zonă şi în cealaltă,
drept rezultat al coroborării unei complexităţi de factori, în toate fazele
aceleiaşi extinderi.
În realitate, extinderea firmei este un proces natural, date fiind seturi
de avantaje tehnice şi financiare manifestate prioritar în zona economiilor la
scară. Avantajele tehnice ale extinderii încep cu acela că reducerea costurilor
specifice lasă loc încorporării compartimentelor specializate de servicii şi
cercetare -- activităţi pentru care firmele mici plătesc tarife importante altor
firme specializate --, şi continuă cu dezaglomerarea relativă a utilajelor şi
posibilitatea reducerii producţiilor pe utilaj – pe care firmele mici şi le permit
ceva mai puţin decât cele extinse. Avantajele financiare sunt, la rândul lor,
mai mult sau mai puţin legate de cele tehnice: firma extinsă se bucură şi de
încredere sporită din partea creditorilor, poate primi credite mai mari cu
dobânzi relativ reduse; cât priveşte costurile, dar şi profitul, manageriatul
dispune de arie sporită de distribuire asupra producţiei; în fine, extinderea
firmei schimbă natural optica asupra riscului asumat în afaceri.
Dezeconomiile la scară indică o limită tot naturală a posibilităţilor
extinderii eficiente a firmei – situaţia aminteşte de legea creşterii-descreşterii
randamentelor pe termen scurt, pe care oarecum o reeditează şi pe termen
lung: extinderea firmei paote avea loc şi pe seama creşterii costurilor şi astfel
a afectării eficienţei. De menţionat şi că dezeconomiile la scară – în speţă
predominanţa dezeficientizării – poate fi determinată şi accentuată şi din
afara firmei, respectiv originea ei s-ar putea regăsi în condiţiile ramurii sau
ale conjucturii activităţii ei pe piaţă.

Conceptul de profit poate fi definit din cel puţin două puncte de
vedere:
(i) de o parte, acesta este parte a venitului firmei individuale, cea care
excede nivelul costului total al producţiei (activităţii);
(ii) de cealaltă, el este retribuirea factorului de producţie capital (k), la
nivelul venitului naţional, creat în economie23.
În următorul rând, analiza acestei categorii cere a se ţine seamă de
importanţa maximizării profitului, ca obiectiv managerial – la care vom
reveni ceva mai jos. Vom identifica aici – dintr-un alt punct de vedere --
legea maximizării profitului – în speţă nimic altceva decât condiţiile
esenţiale ale maximizării profitului. Caracteristice sunt două fapte:
(1) maximizarea profitului ţine exclusiv de activitatea şi condiţiile iterne ale
firmei – şi deloc de condiţiile de piaţă sau de gradul de concurenţă a
acesteia;
(2) iar aceste condiţii se referă la interacţiunea între costul marginal (CMG) şi
venitul marginal (VMG).
În detaliu – privind şi Graficul V.2 – maximizarea profitului înseamnă două
condiţii de îndeplinit cumulativ:
(a) creşterea costului marginal (↑CMG);
(b) până la egalitatea între costul marginal şi venitul marginal (CMG = VMG).
23
Vezi şi Lecţia VII.
156
CM; VM
(CMG)
A B
(VMG)
O QA QB Q
Graficul V.2
• Maximizarea profitului are loc în poziţia B, pentru producţia QB, în vreme
ce poziţia A /QA este total lipsită de semnificaţie pentru aceeaşi
maximizare a profitului.
• Situarea celor două curbe – a costului şi rescpectiv venitului marginal –
indică faptul că, între două niveluri semnificativ diferite ale producţiei
firmei – aşa cum este cazul producţiilor QA şi respectiv QB --, numai costul
marginal (respectiv totalitatea costurilor medii) variază tot atât
semnificativ.
• Nivelul venitului marginal rămâne invariabil (perfect elastic) faţă de
nivelul producţiei, în sensul că el nu are legătură cu ceea ce se întâmplă în
interiorul firmei, ci cu situaţia de pe piaţă: venitul marginal este
echivalent preţului de vânzare a bunului.
La rândul său, Graficul V.3 vine să demonstreze postulatul legii

maximizării profitului.
CM
(CMG)
P1 C A D (VMG1)
(CTM)
P2 B (VMG2)
(CMG)
O Qc Qo QD Q
Graficul V.3
157
• Graficul de faţă este mai întâi o prelungire a celui precedent, V.2:
prelungirea constă în etalarea şi a costului total mediu (CMT), împreună cu
CMG – iar cu ajutorul lui se poate observa în continuare poziţionarea şi
mişcarea costului total (CT).
• Mai departe, exemplul de faţă conţinhe două niveluri ale venitului
marginal: VMG1 – care permite obţinerea de profit în intervalul de
producţie Qc-QD ; VMG2 – care nu permite obţinerea niciunui profit, din
cauza nivelului său la nivelul minimului CTM.
• De observat , în primul rând, că producţia Qo este aceea care reuşeşte
(1) atât maximizarea profitului corespunzător VMG1, cât şi (2)
minimizarea pierderii (nivelul zero) corespunzătoare VMG2.
• Corespunzător, oricare mişcare a producţiei – creştere sau descreştere --,
de la nivelul optim, Qo, înseamnă un CTM superior celui minim –
corespunzător, un CT regăsit în produsul CTM x Q.

Paragraful de faţă părăseşte temporar condiţiile interne ale firmei,
pentru câteva clarificări ale contextului extern acesteia. “Modelul” sugerează
o abstracţie a condiţiilor economiei de piaţă, chiar o “extremitate” a acestora.
În anumite condiţii, economia se apropie de “perfecţiunea” concurenţei, după
cum aceasta, la rândul ei, se răsfrânge asupra firmei, şi nu numai.
3.1 Caracterizarea generală a modelului
Concurenţa perfectă presupune îndeplinirea a cinci condiţii cumulative:

(1) pluralitatea vânzătorilor şi cumpărătorilor. Sensul de facto al acestei
sintagme este acela că un mediu concurenţial al pieţei este acela care nu
se lasă influenţat (nici măcar parţial) de niciun participant individual la
piaţă, fie acesta oricare individ propriuzis sau oricare agent economic;
(2) omogenitatea producţiei. Sensul sintagmei este aici acela că bunul “x”, în
speţă, este produs şi oferit de toţi producătorii şi ofertanţii la aceleaşi
standarde fizice, fizico-chimice, tehnice şi respectiv calitative. Numai
producţiile individuale pot diferi cantitativ;
(3) libertatea intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă. Sensul sintagmei este acela
că niciun producător sau consumator nu este discriminat, pe piaţă. Nu
este nici “outsider” şi nici nou venit. Nu suportă cheltuieli de transport
sau alte cheltuieli suplimentare, asimetric faţă de ceilalţi producători şi
ofertanţi;
(4) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că ramura “x” va
putea beneficia oricând de forţa de muncă suplimentară, dovedită
necesară, dar şi invers, că ea va putea bascula, la nevoie, oricare
disponibilitate similară înspre alte ramuri;
(5) transparenţa perfectă a informaţiei înseamnă, de facto, că preţul
practicat pe piaţă şi mişcările (modificările) lui se fac instantaneu
cunoscute şi generalizate asupra tuturor tranzacţiilor.
În ce ne priveşte, însă, aceleaşi condiţii sunt echivalente altor două:

(A) elasticitatea perfectă a cererii;
158
(B) poziţia individuală a firmei, pe piaţă, concomitent de:
(a) “price taker”: supusă unui preţ impus de către piaţă;
(b) “output (quantity) adjuster”: obligată de a-şi dimensiona propria
producţie după propriile obiective manageriale, dar ţinând seamă de
acelaşi nivel al preţului de vânzare a produsului propriu.
Câteva detalii concrete asupra acestor caracteristici regăsim în
paragraful 3.4, de mai jos.
Urmărim, în Graficele V.4, pentru condiţiile concurenţei perfecte –

singurele în care situaţia firmei se reflectă grafic tot atât perfect – (a) firma
profitabilă şi (b) firma cu pierderi.
Px Px
(CMG1) (CMG2)
(CTM1)
(CTM2)
Po
( VMG) Po (VMG)
A B
O QA Qo QB Qx O Qo
Qx
(a) (b)
Graficul V.4
Comentariu grafic:
• Condiţiile concurenţei perfecte implică perfecta elasticitate a cererii, ceea
ce înseamnă unicitatea nivelului preţului Po – evident, astfel, că
profitabilitatea sau pierderile sunt dictate astfel, nu de piaţă, ci de nivelul
costurilor firmei, adică exclusiv de situaţia ei internă.
• La rândul lor, costurile – aici cele medii, respectiv CTM şi CMG – apar
legate între ele, în cadrul firmei – este ca şi cum creşterea-descreşterea
lor balansează (în sus şi în jos) ansamblul costurilor, şi nu un cost faţă de
altul. De aici, postulatul după care în condiţii de concurenţă (perfectă)
firma este obligată la minimizarea costurilor – cel puţin, mai mult decât în
condiţii ne-concurenţiale.
• La rândul ei, profitabilitatea apare, în Graficul (a), ca şi în Graficul V.3, de
mai sus, limitată în intervalul producţiilor QA-QB.
Observaţie importantă: Dacă există, însă, un motiv pentru care condiţiile
concurenţei perfecte reflectă (perfect) şi condiţia firmei, acesta est unul legat
de grafic: costurile medii ale firmei pot fi aduse direct pe axele rectangulare
cantitate-preţ (QP) – costurile, ca şi veniturile medii ale firmei, se pot exprima
direct în termenii preţului de piaţă, adică a ceea ce nu aparţine firmei, ci
pieţei, ceea ce le va face vizibile alături de curbele cererii (Dx) şi respectiv
159
ofertei (Sx). Secretul este unul de natură grafică: fiecare firmă poate fi
reflectată direct pe graficul QxPx, datorită exclusiv unicităţii preţului, deci
perfectei elasticităţi a cererii -- reflectarea condiţiei firmei direct pe aceste
axe rectangulare nu va mai fi posibilă şi în condiţii imperfect concurenţiale,
aşa cum vom observa mai departe.
Să observăm, însă, şi mai îndeaproape semnificaţia elasticităţii

perfecte a cererii pentru firmă. Putem de astădată simplifica graficele până la
nivelul Graficului V.5.
Px
Po A B (Dx)
O QA QB Qx
Graficul V.5
Explicaţie:
• Putem presupune QA şi QB, respectiv, nivelurile producţiilor de bun (x) a
două firme (A şi B) – producţiile amândurora se măsoară, pe abscisă, de la
Origine. Este simplu de observat venitul total (VT) al fiecăreia dintre firme
la nivelul dreptunghiurilor OPoAQA, pentru firma (A), şi OPoBQB, pentru
firma concurentă (B) – ca atare, venitul firmei creşte exclusiv pe latura
producţiei ; ceea ce mai înseamnă că venitul mediu (VM):
VM = VT / Q
este acelaşi pentru ambele firme – acelaşi pentru toate firmele operând în
condiţii de concurenţă perfectă şi echivalând preţului (unic al) pieţei (Px).
• Putem presupune, în a doua ipostază, Q A şi QB, respectiv, nivelurile
producţiei uneia şi aceleiaşi firme, în momente diferite. De la momentul
(A) la momentul (B), venitul total a crescut cu echivalentul ariei
dreptunghiului ABQBQA. Drept urmare, venitul marginal (VMG):
VMG = ∆ VT / ∆ Q = Px
Rezultă, astfel postulatul de bază al modelului concurenţei
perfecte: venitul mediu (VM) este: (1) comun tuturor firmelor; (2) egal
venitului marginal (VM=VMG), (3) la nivelul preţului de piaţă (Px). Matematic,
acest postulat se exprimă ca în următoarea egalitate multiplă:
(1) Dx = Po= VM= VMG
(curba (un singur nivel al (venitul (venitul
cererii) preţului bunului, mediu) marginal)
pe piaţă)
Esenţială se face egalitatea veniturilor mediu şi marginal, din ultima

parte a relaţiei. Din acest moment, ne putem gândi ce se întâmplă cu ceastă
160
egalitate multiplă în momentul în care concurenţa nu mai este perfectă – de
unde este evident că modelul concurenţei perfecte este o stare extremă.
Altă observaţie: Având în vedere legea maximizării prorifitlui (Capitolul 2,
precedent) – şi oarecum aanticipând cele expuse în paragraful următor --,
putem afirma că, din egalitatea de mai sus, lipseşte (numai) costul marginal
(CMG), pentru o semnificaţie completă – echivalent cu a afirma că:
(1) Dx = Po = VM = VMG → defineşte condiţia concurenţei
perfecte.
(2) Dx = Po = VM = VMG=CMG → defineşte maximizarea profitului în
condiţiile concurenţei perfecte.

Reluăm, în cele de faţă dezbaterea Optimului Pareto (Lecţia IV),
respectiv partea grafică, împrună cu ecuaţiile caracteristice; ne regăsim însă
şi în condiţiile deja demonstrate ale concurenţei perfecte. Astfel, mai întâi
putem surprinde transferul factorilor de producţie ca echivalent celui al
costurilor, în Caseta Edgeworth-Bowley, -- Graficul V.6, între punctele A şi
B, şi respctiv B şi C.
x OB
C
B
A
y
OA x
Graficul V.6
(3) ∆ CT = ∆ k + ∆ L = (+) ∆ CTx = (-) ∆ CTy

Putem desprinde, apoi, variaţia costului total, din formula
binecunoscută a costului marginal.
(4) ∆ CT = CMG x ∆ Q
După Caseta EB – pentru situaţia costurilor --, limita producţiilor
traduce şi ea situaţia producţiilor între punctele, corespunzător, A, B şi C
(Graficul V.7):
(5) ∆ Q = ∆ Qx + ∆ Qy
(Qy)
A
161
O (Qx)
Graficul V.7
Din aceste ecuaţii mai putem desprinde:

(6) CMG ∆ Qx = CMGy ∆ Qy
ceea ce, rearanjat, regăseşte egalitatea de raporturi corespunzător inverse
între producţii, de o parte, şi costuri marginale, de cealaltă:
∆ Qx / ∆ Qy = CMGy / CMGx
Unde regăsim:
(i) în membrul stâng, cele două rate marginale: de transformare, în
producţie (Rmt), şi respectiv de substituţie în consum (Rms),
(ii) iar în membrul drept posibilitatea ca raportul celor două costuri
marginale să egaleze şi raportul corespunzător al preţurilor celor două
bunuri, şi pe acela al veniturilor marginale.
Concluzia acestei desfăşurări – făcând apel şi la ecuaţia (2) de mai sus -- :
P= VMG= CMG
concurenţa perfectă
maximizarea profitului
este că maximizarea profitului în condiţiile concurenţei perfecte satisface

optimul de tip Pareto al eficienţei.
Observaţie: Condiţiile (modelului) concurenţei perfecte nu apar drept
singurele care ar satisface optimul de tip Pareto, or acest aspect constituie, la
rândul lui, un alt punct forte al teoriei.
3.4 Imaginea economică a concurenţei perfecte

Învăţăm astăzi despre modelul concurenţei perfecte pentru informaţia
teoretică deosebit de preţioasă pe care acesta o conţine despre economie şi
politicile aferente. În speţă:
(i) Căpătăm viziunea în care rolurile producătorului (ofertantului) şi
respectiv consumatorului (cumpărătorului) se corelează între ele, nu
înainte de a se cristaliza individual cu oarecare precizie. Astfel,
elasticitatea (vezi perfecta elasticitate, în contextul modelului, a)
cererii indică un rol al consumatorului la fel de important cu cel al
producătorului. Asta după ce, aparent numai ceea ce se întâmplă în
zona producătorilor ar fi contat drept important, pentru că
fenomenologia din această zonă apare drept cea mai complexă – vezi
aici costuri, producţii, economii la scară, falimente, fuziuni, influenţe
ale unor firme asupra altora p0e piaţă şi chiar salarii, capitol decisiv în
formarea cererii de consuk, complementare ofertei. În realitate, iată,
consumatorul determină modul în care producătorii şi ofertanţii se
concurează între ei, prin chiar comportamentul propriu. Dar acest
lucru se întâmplă numai în condiţiile concurenţiale.
(ii) Concomitent, dacă modelul consideră elasticitatea atribuită cererii, pe
piaţă, de cealaltă parte neglijând forma şi comportamentul ofertei,
devine evident că, în acelaşi context concurenţial, nu vorbim atât de o
diferenţiere a impactului între producători-ofertanţi şi consumatori-
162
cumpărători, ci de o altă diferenţiere, de natură oarecum calitativă.
Consumatorul influenţează piaţa (şi determină concurenţa) prin
intermediul curbei cererii de piaţă, adică în mod colectiv. În partea
cealaltă, modelul nu ia în considerare colectivitatea curbei ofertei, ci
monitorizează comportamentul fiecărui agent economic în calitate de
price-taker şi, în completare, output-adjuster. Se înţelege că, dacă
numai unul dintre producători-ofertanţi ar ieşi din acest tipar, respectiv
ar căuta să îşi impună propriile condiţii de cantitate şi preţ pe piaţă,
atunci “pefecţiunea” concurenţei este presupusă să se năruie.
Implicarea producătorilor-ofertanţilor în concurenţă este, deci, una
individuală.
(iii) Nu mai puţin importantă este viziunea asupra preţului, în context
concurenţial. Preţul, în speţă comportamentul şi variaţia lui, nu este
instrument al luptei de concurenţă, dacă aceasta este una perfectă.
Acolo unde, în practică, se întâmplă astfel, acesta este chiar simptomul
imperfectării (imperfecţiunii sau vicierii) concurenţei. Ce nu indică şi nu
lasă să se reconstituie modelul Pareto este maniera exactă în care un
anume nivel al preţului se impune pe piaţă, fără ca ceva sau cineva
anume să îl determine. Este însă evident, din construcţia modelului, că
niciun agent economic – consumator sau producător – nu îşi maduce
vreo contribuţie esenţială la formarea preţului de piaţă. Să revedem
fenomenul îndeaproape: (i) mai întâi, consumatorul acceptă să
plătească acelaşi nivel al preţului, indiferent de abundenţa bunului; (ii)
apoi, ofertanţii acceptă preţul şi chiar se supun, de principiu, aceluiaşi
preţ.
Astfel, cel puţin în subsidiar rezultă un aspect oarecum
paradoxal – în loc să vorbim de adaptare la piaţă prin preţuri flexibile
(aşa cum imaginam adaptabilitatea economiei libere de piaţă),
dimpotrivă, concurenţa perfectă expune tabloul unei pieţe cu preţuri
fixe, chiar impuse ofertanţilor, asemeni mai degrabă situaţiilor de
monopol sau implicare a statului în controlul preţurilor.
Realitatea, în profunzimea ei, este alta. Concurenţa perfectă
arată maximul de corelaţie comportamentală între consumator şi
producător şi dezvăluie astfel miezul compromisului neformal, atât
între cele două tabere, cât şi al fiecărui agent aprticipant la piaţă, în
oricare poziţie. Compromisul este al tuturor şi constă în nivelul preţului
acceptat de toată lumea. Consumatorii acceptă bunul produs şi oferit
la unul şi acelaşi preţ, independent de variaţia ofertei,
(iv) iar producătorii acceptă să ofere bunul la maxima capacitate de
producţie, pentru că mărimea producţiei individuale determină masa
profitului individual. Creşerea producţiei şi ofertei beneficiază de cel
mai puternic stimulent, în condiţii concurenţiale: (i) de o parte,
creşterea producţiei tuturor firmelor existente, dar şi nou intrate pe
piaţă, este acceptată de consumator, ridică gradul de abundenţă,
astfel de prosperitate; (ii) de cealaltă, oricare firmă ştie că plusul
propriu de producţie influenţează esenţial nivelul profitului.
(v) Există, însă şi o a doua influenţă esenţială asupra profitului firmei – am
numit nivelul costurilor. Şi ne referim atât la costurile totale, cât şi la
derivatele lor medii, studiate în această Lecţie. În realitate,
comportamentul costurilor medii – inclusiv al celui marginal – vine să
163
indice o producţie optimă, maximizatoare de profit. Costurile fac, deci,
în context concurenţial, două lucruri: (1) cenzurează creşterea (dar şi
diminuarea) producţiei firmei, oferind producţiei nivelul considerat
optim prin criteriul simplu al maximizării profitului; (2) se ajustează
către minimul care concură la aceeaşi maximizare a profitului.
Observaţie: În ce priveşte (iv) şi (v), mediul concurenţial aduce firmei un
factor de claritate şi certitudine: manageriatul poate opera cu producţia (în
sensul creşterii) şi cu costurile (în sensul diminuării) pentru a-şi
asiguramaximizarea profitului. Dimpotrivă, vicierea concurenţei face nesigură
desfacerea oricărui plus al producţiei, iar minimizarea costurilor poate deveni
inoperantă. Aceasta o dată ce însăşi maximizarea profitului firmei îşi pierde
legătura cu bunăstarea consumatorilor ei.
Tot de imaginea economică a concurenţei perfecte ţine, pe lângă

învăţăturile modelului, şi un alt aspect la fel de esenţial, de astădată unul al
viabilităţii şi istoriei economiei (ca şi, nu mai puţin, gândirii economice).
Vorbim, în primul rând, de concurenţa perfectă ca de un model, respectiv de
un fel de “portret robot”, vizavi de realitatea economică de facto. Şi încă de
unul incapabil de a opera gradualitate sau evaluare a unui presupus “grad
concurenţial” atribuit unei economii sau alteia.
Există, însă, în al doilea rând, autori care afirmă că economiile vest-
europene s-ar fi apropiat de tabloul paretian undeva, în prima jumătate a
veacului al XIX-lea. Categoric, deci, nici măcar această ultimă apropiere a
modelului de realitatea economică nu ne ajută să stabilim cu exactitate
caracterul benefic al mediului concurenţial. Autorii au dreptate:
• Vorbim de omogenitatea producţiei, în sensul în care bunurile ar fi
presupuse fără diferenţieri calitative, vizavi de exigenţele publicului.
• Vorbim de elasticitatea perfectă a cererii numai pentru loturi de
producţie-ofertă relativ reduse, vizavi de adevărata abundenţă.
Dimpotrivă, în ciuda adevărului că elasticitatea perfectă a cererii lasă loc
creşterilor de producţie în folosul comun al consumatorilor şi
producătorilor, este evident că creşterea abundenţei, pe termen lung, a
diminuat utilităţile marginale, făcând cererea inelastică faţă de preţ, a
reorientat pe consumatori către exigenţă şi reticenţă pe piaţă.
• Vorbim, din nou în zona producţiei şi ofertei, de lipsa de influenţă a
firmelor pe piaţă, acolo unde acestea nu s-au extins, astfel nu s-au
diferenţiat între ele. Or, o dată cu descreşterea utilităţii marginale a
bunurilor, producţiile au crescut către marile producţii individuale, cu
economii la scară şi extinderi de producţie regională şi transfrontalieră.
Nu se cere demonstrat că extinderea producţiei de mai târziu avea să fie
făcută esenţial de marile companii, odată cu care anvergura firmelor se şi
diferenţiază esenţial, afectând astfel şi condiţiile concurenţiale.
• Vorbim de maximizarea profitului firmelor tot în situaţia ne-extinsă, ne-
dezvoltată sau incipientă, în care aceleaşi firme nu au cunoscut (încă) nici
economiile la scară, nici alte obiective proprii producătorilor de astăzi.
Iată, deci, că economia concurenţei perfecte este surprinsă chiar într-o

serioasă coliziune cu libera dezvoltare şi complexitate a acesteia. Paradoxal,
din nou, o multitudine de factori şi aspecte ce ţin de dezvoltare par să
164
vicieze natural şi esenţial concurenţa, şi astfel pot fi judecate în sensul în
care şi bunăstarea apare afectată.
Ţinând seama de rigurozitatea modelului Pareto, e greu să credem că
acesta greşeşte în toate aprecierile sale. Dar ne putem întreba în ce măsură
eficienţa Pareto a unei economii dinaintea primei revoluţii industrialeeste
superioară, în termenii bunăstării, economiilor dezvoltate şi abundenţei de
după ultimul râzboi mondial, spre bun exemplu. Sau ne putem întreba dacă
opera lui Pareto, căreia îi aparţin atât modelul concurenţei perfecte, cât şi cel
al bunăstrării, mai dialoghează cu realitatea, în afara dialogului exclusiv
dintre cele două modele.
Pentru simplitatea şi înţelegerea cea mai adecvată a fenomenului
imperfectării concurenţei, considerăm o aplicaţie simplă asupra curbei
cererii, ca în Graficul V.8
Px
10 D1
9 D2
8 D3
7 D4
6 D5
5 D6
4 D7
3 D8
2 D9
1 D10
0 D11
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx
Graficul V.8
Descriere grafică:
Avem de a face cu o curbă a cererii (Dx) destul de particularizată şi
practic simplificată. Curba este rectilinie şi întretaie axele Opx (a preţului) şi
respectiv OQx ( a cantităţii), în dreptul valorilor 10 (unităţi specifice) ale
fiecărei dimensiuni. Curba Dx ar putea fi considerată ca definită prin 11
puncte (D1-11), în care se întâlnesc coordonate ale preţului şi cantităţii, ca în
Tabelul V.2, în unităţile de mpăsură convenite. Vom considera astfel, pe rând
şi în funcţie de preţuri şi cantităţi, succesiv valorile cerute: totală (Vx), medie
(VM) şi respectiv marginală (VMG) – atribuite corespunzător veniturilor totale
presupuse.
Tabelul V.2
165
Dx 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Px 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
Qx 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Vx 0 9 16 21 24 25 24 21 16 9 0
VM X 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
VMG X 9 7 5 3 1 -1 -3 -6 -7 -9
Calculele au loc conform formulelor veniturilor din Tabelul V.1, de mai sus. Ne
interesează evoluţia corespunzătoare a venitului total marginal (VMG) respectiv pentru
preţurile şi cantităţile date. Curba VMG va putea fi treasată ca în Graficul V.9.
Concluziile de tras sunt realmente interesante.
Px
11 D1
10 D2
8 D3
7 D4
6 D5
5 D6
4 D7
3 (VMG) D8
2 D9
1 D10
0 D11
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx
Graficul V.9
Mai întâi, cu excepţia situaţiei (D1), a bunului nevandabil (zero

cantitate cerută pentru un anume nivel nenul al preţului), venitul mediu este
echivalent preţului cerut de consumator. Or, se face evident aici un lucru care
ţine de legătura între acest exemplu – al elasticităţii finite a cererii – şi cel al
concurenţei perfecte (ecuaţia 1 / paragraful 3.2). Faţă de ecuaţia (1),
schimbările sunt, de fapt, două:
(a) nivelul preţului se flexibilizează de la Po la Px;
(b) în vreme ce venitul mediu (VM) rămâne în cadrul egalităţii multiple,
eliminat din această egalitate rămânând aici numai venitul marginal
(VMG).
De facto, deci, odată echivalentă perfecţiunea concurenţei cu aceea a

elasticităţii cererii, imperfecţiunea concurenţei poate fi văzută în aceeaşi
optică, drept echivalentă trecerii cererii la elasticitate finită – şi practic la
legea cererii binecunoscută din Lecţia II. O dată cu elasticitatea finită a
cererii, însă, are loc ruptura dintre veniturile mediu (Va) şi marginal (Vm), ca
în Graficele V.9 şi V.10.b.
166
Px Px
Po (Dx) Po
(
Dx)
(VMG)
O Qx O Qx
(a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa

imperfectă
Graficele V.10
Comentariu grafic:
Imperfectarea concurenţei se face echivalentă aplicării asupra curbei
cererii perfect elastice – caracteristică concurenţei perfecte (a) – a unei forţe
de torsiune înspre forma descrescătoare a acestei curbe (b). Odată ce curba
(Dx) nu mai este perfect orizontală (elastică), curba (VMG) se înclină încă mai
mult – cu alte cuvinte, asupra (VMG) forţa de torsiune aplicată (asupra Dx) se
multiplică automat.
De facto, ruptura dintre cele două venituri medii, derivate, are loc în
sensul în care venitul marginal devine cronic inferior celui mediu, iar
diferenţa negativă (în defavoarea VMG) creşte pe măsura creşterii producţiei
şi ofertei totale de piaţă. Consecinţa de prim rang asupra condiţiei firmei se
face vizibilă în Graficele V.11.
Px (CMG) Px
Po A (Dx) Po A D (Dx)
(CTM) VM B
(VMG)
CM C CM (CTM)
C
O Qx O Qx
Qo Q1 Qo
(a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa
imperfectă
167
Graficele V.11
Comentariu grafic:
Profitul se maximizează la producţiile Qo, în (a), şi respectiv Q1, în (b),
corespunzător intersecţiilor între costul şi venitul marginal (punctele A) –
aceasta indiferent de condiţiile concurenţiale sau nu. Ceea ce diferă, după
gradul de concurenţă, nu este (cum bine ştim) legea maximizării profitului, ci
altceva. Mai întâi, maximizarea profitului păstrează întregul profit drept
normal, în condiţiile concurenţei perfecte (aria CMPoAC), în vreme ce, în
condiţiile imperfectării concurenţei profitul total (aria CMPoAC) se subîmparte
în cel normal (aria CM VMBC) şi supra-profitul (aria VMPoAB), corespunzătoare
tocmai diferenţei dintre venitul mediu şi cel marginal.
Diferenţa calitativă a celor două componente (arii grafice) ale profitului, în
concurenţa imperfectă (b), pleacă de la oprirea producţiei individuale la
nivelul Q1 – maximizator de profit --, în vreme ce producţia care ar fi
maximizat vânzările ar fi fost Qo. Aceasta din urmă ar fi fost producţia pe
care firma ar fi urmărit-o, ca obiectiv, în condiţii concurenţiale, acum însă ea
revine ca reducătoare de profit. Inferioritatea venitului marginal, în raport cu
cel mediu (VMG<VM) conduce astfel la reducerea relativă a ofertei
individuale a firmei (producătorului), faţă de condiţiile concurenţei perfecte
(output gap).
Observaţie: Reducerea ofertei (“output gap”) rezultă în situaţia în care, în
noile condiţii de alterare a mediului concurenţial, firma îşi păstrează totuşi
calităţile atribuite concurenţei perfecte – vezi price taker şi output adjuster.
Tipică imperfectării concurenţei se face însă şi transformarea condiţiei firmei
şi din acest punct de vedere – astfel, caracteristice concurenţei perfecte se
fac firmele de monopol şi oligopol, ca în paragrafele următoare.
Altă observaţie: În ce priveşte Graficele V.8 şi V.9, forma rectilinie a curbei
venitului marginal (VMG), ca şi simetria valorilor Vx, VM şi VMG, în Tabelul
V.2, ţin de cazul destul de particularizat al curbei (Dx) din Graficul V.8.
4.1 Monopolul
În Diagrama V.1 se reflectă mutaţia condiţiilor de la concurenţa
perfectă către monopol.
Diagrama V.1
Concurenţa perfectă şi monopolul
CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLUL

i pluralitatea vânzătorilor & →un singur vânzător pentru o
cumpărătorilor pluralitate de cumpărători
ii omogenitatea producţiei →un singur bun, fără substituţi
iii libertatea intrării pe & ieşirii de pe →intrare barată de condiţiile
piaţă specifice
iv mobilitatea perfectă a factorilor de →irelevant
producţie
v transparenţa informaţiei →influenţată de codiţiile specifice
În consecinţă, pentru condiţiile monopolului,
168
(1) perfecta elasticitate a cererii a dispărut demult – pe partea
consumatorului, iar
(2) firma de monopol este ofertant atât al
(a) producţiei sale spre vânzare – “output giver”, cât şi al
(b) preţului de piaţă al acesteia – “price giver”
– pe partea ofertantului.
Observaţii:
(1) Poate fi admis şi amendamentul după care monopolul poate fiinţa şi în
condiţii de împărţire a pieţei între marea firmă de monopol şi parteneri de
mult mai mici dimensiuni. Nu există, astfel, relaţii de concurenţă între firma
de monopol şi celelelate firme; concurenţa mai poate însă subzista între
firmele de dimensiuni mai mici şi, astfel, comparabile. Monopolul se
redefineşte, în aceste condiţii – de altfel cel mai aproape de realitatea zilei –
drept situaţia (de piaţă) în care:
(a) preţul pieţei poate fi oferit (dictat) de o singură firmă (de monopol),
dintr-o pluralitate de firme existentă;
(b) oferta totală de piaţă poate depăşi oferta individuală a firmei de
monopol, dar acest fapt nu afectează esenţial preţul, statutul firmei şi
situaţia de monopol a pieţei.
(2) Firma de monopol nu este obligatoriu o firmă extinsă, după regulile deja
cunoscute din Lecţia de faţă şi respectiv din Lecţia I.
Graficul V.12 defineşte geneza şi caracteristicile monopolului.
Px
(CMG)
PM A
PC B C (CTM)
CM D (Dx=Px=VM)
(VMG)
O QM QC Qx
Graficul V.12
Comentariu grafic
Deosebirea dintre Graficul V.12 şi Graficul V.10.b constă în
considerarea curbei cererii (Dx) şi curbei venitului marginal (Vm) în
întregime, în Graficul V.12. Acesta aduce acum cu caracterizarea concurenţei
perfecte, în care (VMG) făcea corp comun cu (VM) şi cu (Dx).
În Graficul V.12 rezultă specific:
(i) costul total al firmei de monopol – în aria dreptunghiuilui O CMDQM;
(ii) profitul normal al firmei de monopol – în aria dreptunghiului CMPcBD;
(iii) supra-profitul de monopol – depăşind, prin definiţie, profitul obţinut
în condiţii de concurenţă -- în aria dreptunghiului PCPMAB.
169
Toate acestea, odată presupus că monopolul fixează producţia la
nivelul QM, obţinând preţul de monopol PM, din aceleaşi condiţii cu cele ale
firmei în condiţii perfect concurenţiale, respectiv de maximizare a profitului.
Suboptimalitatea Pareto este şi mai evidentă în cazul monopolului, decât
în cazul firmei oarecare în condiţiile concurenţei imperfecte (Graficul V.10.b):
o producţie diminuată (QM<QC) pentru un preţ mai mare decât cel de
concurenţă(PM> PC). Este mai evidentă această suboptimalitate, subliniem,
dar cel puţin maximizarea profitului pe seama reducerii relative a ofertei nu
este un element nou al monopolului.
Un alt aspect important este cel după care configuraţia firmei de
monopol recâştigă curba ofertei – ca tendinţă de identificare a acesteia cu
costul marginal al firmei de monopol.

Semnificativ este – în perfectă corelaţie cu cele întâmplate între
optimul Pareto al concurenţei perfecte şi suboptimalitatea Pareto a
monopolului -- modul în care monopolul operează asupra surplusului
consumatorului (Graficul V.13).
Px
PM A
PC B C
(Dx=Px=VM)
O QM QC Qx
Graficul V.13
Comentariu grafic:
Surplusul consumatorului suferă o reducere evidentă:
(i) de la situaţia concurenţială (aria triunghiului PC PxC);
(ii) la cea de monopol (aria triunghiului PMPxA).
Or, reducerea propriuzisă cuprinde, în realitate, două valori (aici
suprafeţe) semnificativ diferite:
(a) aria dreptunghiului PC PM AB – partea recâştigată de firma de monopol
direct pe seama consumatorului. Este echivalentă profitului de monopol ;
(b) aria triunghiului ACB – care nu este recâştigată de monopol, dar este şi ea
pierdută de consumator – este considerată ca afectând bunăstarea
consumatorului datorită stării de monopol şi nu firmei cu care se
identifică monopolul.
4.1.3 Supravieţuirea monopolului şi stării de monopol
170
Am distins deja diferenţa între firma şi starea de monopol. Este necesar
să adăugăm aici şi o dublă tendinţă reală a economiei de piaţă – accentuată
uneori de intervenţia statului în economie. De o parte, monopolul se poate
reclama drept tendinţă sau rezultat pe termen lung ale fenomenului
concurenţial, în care câştigă cel ce se dovedeşte mai abil şi mai puternic, deşi
unii factori surveniţi tot pe termen lung ar putea cel puţin amâna semnificativ
un astfel de rezultat. De cealaltă, supravieţuirea monopolului reclamă şi ea,
cel puţin:
(1) persistenţa costurilor ridicate ale intrării pe piaţa de monopol;
(2) crearea monopolurilor de stat şi întreţinerea lor – artificială, adică tot
de către stat;
(3) situaţia în domeniul proprietăţii intelectuale – vezi invenţiile, inovaţiile
şi copyright;
(4) situaţia proprietăţii asupra resurselor naturale – resurse de principiu
limitate.
4.1.4 Posibile beneficii ale monopolului şi alte aspecte

Beneficiile posibile ale monopolului vin să încerce un oarecare
contrabalans al “atentatului de principiu” al aceluiaşi monopol la conceptul
de bunăstare, un atentat deja demonstrat şi teoretic, dar şi în practică. Un
posibil beneficiu al monopolului este un factor al supravieţuirii acestuia,
împotriva stării concurenţiale. Figurăm aici câteva aspecte de principiu.
(1) Economiile la scară – subiect dezbătut deja mai sus – vin să
contracareze creşterea costurilor de monopol, contrapartida profitului de
monopol. Înţelegem prin costuri de monopol creşterea costurilor peste nivelul
condiţiilor concurenţiale.
CASETA V.1 CE SE IMPUTĂ, ÎN REALITATE, MONOPOLURILOR ?
“Atentatul” la bunăstarea consumatorului apare, în actualitate, deja

umbrit de un alt aspect imputabil monopolului – este vorba de faptul că
acesta nu mai este, în general, cointeresat să îşi reducă costurile, ca în
condiţiile concurenţiale, dimpotrivă, promovează risipa de resurse, deci
întreţine o deficienţă în alocarea resurselor – întreţinerea preţului de monopol
ridicat, astfel tendinţa inflaţionistă, cu efect asupra costurilor naţionale şi în
sensul deprecierii monedei naţionale rămâne lanţul de consecinţe neşterse
ale aceluiaşi fenomen al monopolului, indiferent dacă acesta îşi maximizează
sau nu profitul. Dar putem observa aici ceea ce teoreticienii nu mai dezbat
tot atât de riguros: posibilitatea ca atentatul la bunăstarea consumatorului să
fie şi uşor atenuat de ne-maximizarea profitului, căci prin aceasta firma de
monopol pare să cedeze ceva din bunăstarea pe care, iniţial, o acaparase.
Întreţinând şi de fapt permiţându-şi costuri ridicate, firma de monopol poate
ceda bunăstare fie propriilor angajaţi – acolo unde păstrează costuri salariale
ridicate --, fie altor firme, companii sau ramuri din induistriile extractive sau
de prelucrare primară – acolo unde păstrează în costuri preţurile ridicate
plătite acestora. Imaginea economiei de monopol devine astfel ceva mai
complexă în ce priveşte interesele implicate, dar un lucru rămâne sigur: chiar
dacă cedează ceva din bunăstarea acaparată, monopolul, de facto, o
deturnează pe aceasta, tot ca o regulă pentru care concurenţa rămâne
alternativa de dorit.
171
Px
(VMG) (Sx)
PC
(CMG)
PM (Dx=VM)
O QC QM Qx
Graficul V.14
Comentariu grafic
• Talia extinsă a firmei favorizează economiile la scară, astfel
reducerea costurilor totale, inclusiv a CMG, cu un plus de eficienţă care
face astfel monopolul “competitiv” faţă de starea concurenţială a
economiei.
• Ceea ce se întâmplă este ruperea CMG de curba ofertei (Sx),
fireşte în sensul reducerii nivelului costurilor şi al inversării ordinului de
mărime între: (a) preţul de concurenţă (PC) şi cel de monopol (PM) şi chiar
(b) producţia de concurenţă (QC) şi cea de monopol (QM).
Observaţie: Ceea ce se întâmplă în acest exemplu este numai o excepţie de
la suboptimalitatea Pareto caracteristică monopolului. Dacă însă acceptăm că
“excepţia confirmă regula”, în cazul de faţă excepţia este dată de aspectul că
nu monopolului îi sunt caracteristice economiile la scară, ci extinderii firmei –
ceea ce rămâne calitativ diferită de monopolizare. De facto, situaţia de faţă
este caracteristică a ceea ce se numeşte monopol natural, prezent în
specificul unor ramuri industriale.
(2) Progresul tehnic este favorizat, în condiţii de monopol, în sensul
păstrării şi securizării proprietăţii intelectuale – societatea civilizată nu se
poate lipsi de protecţia proprietăţii intelectuale, cum nu se poate lipsi de
protecţia proprietăţii de orice altă natură, nici măcar la contraargumentul că
172
astfel este compromisă concurenţa aducătoare de bunăstare. De astădată,
însă, spre deosebire de cele întâmplate în condiţiile creerii economiilor la
scară, putem observa că monopolul însuşi este benefic şi virtuos. Dacă el
este şi o firmă extinsă şi creatoare de economii la scară, atunci se crează şi
cercul virtuos între crearea de condiţii tehnico-economice cercetării şi
respectiv securizare proprietăţii intelectuale.
(3) Discriminarea pieţelor este un alt aspect specific monopolului
comun mai multor spaţii de piaţă autonome (Graficele V.15).
Px Px Px
PA
Pr
PB
(DA) (DB) (DC)
O QA Qx O QB Qx O Q Qx
(a) (b) (c)
Graficele V.15
• Firma producătoare de bun (x) este presupusă capabilă să îşi păstreze
statutul de monopol pe două pieţe diferite, respectiv (A) şi (B). Graficul (c)
reprezintă o situaţie de referinţă.
• În aceste condiţii, ea desface o producţie: Q = QA + QB,
pe care, astfel, o distribuie pe cele două pieţe după nivelul elasticităţii
cererii specifice: pentru un preţ superior, pe piaţa (A), PA; pentru altul mai
mic pe piaţa (B), PB. în astfel de condiţii, Pr, din graficul (c) rămâne unul de
referinţă, în fapt o medie ponderată a preţurilor practicate pe diferitele
pieţe.
Vorbim de discriminarea pieţelor, în sensul în care monopolul rămâne
mai capabil să resimtă elasticitatea cererii – respectiv înclinaţia
consumatorului – mai direct şi mai eficient (mai puţin costisitor) decât
concurenţa – necesitând, în lipsa firmei de monopol, vânzări intermediare cu
suplimentări de costuri.
Printre alte aspecte ale monopolului menţionăm mai întâi pe cel numit
monopolism, apoi ceea ce poartă numele de teorema excesului de
capacitate.
173
(4) Monopolismul sau concurenţa monopolistă este o stare a
economiei disjunctă atât de ideea clasică de concurenţă, cât şi de stările de
monopol sau oligopol. Specificul monopolist costă, cel puţin, în:
(i) neomogenitatea producţiilor, pe batze materiale;
(ii) elasticitatea redusă sau inelsticitatea cererii – care favorizează
transformarea preţului în instrument (armă) de competitivitate, în locul
preţului de concurenţă, la care se ataşază firmele concurente (vezi
“price taker”).
Putem observa descrierea şi devenirea monopolismului în Graficele

V.16.
Px Px
(CMG)
(CTM) (CTM) (CMTL)
(VMG) (VM = Px=Dx) (VMG) (VM = Px=Dx)
O Qx O
Qx
(a) (b)
Graficele V.16
Comentariu grafic:
• Graficul (a) reprezintă situaţia firmei pe termen scurt: VM şi VMG sunt
distincte, ceea ce păstrează condiţiile supra-profitului monopolist.
• Graficul (b) regăseşte situaţia pe termen lung: curba cererii (Dx) se
deplasează către stânga, în sensul creerii pe acest termen a motivaţiei şi
altor firme, iar noua curbă devine tangentă la curba costului mediu pe
termen lung (CMTL).
(5) Teorema excesului de capacitate indică explicit alte implicări ale

monopolului, ca şi firmei monopoliste, asupra bunăstării consumatorului.
Surprindem două situaţii:
(a) firma îşi poate obţine reducerea costurilor – astfel şi a preţului –
numai în condiţiile creşterii producţiei proprii;
174
(b) depăşirea propriei capacităţi de producţie implică suportarea ei de
către consumator – aceasta urmare creşterii obligatorii a preţului de
monopol.

Ca situaţie economică – aşa cum am văzut diferenţa între situaţia
economică şi, respectiv, firma implicată, şi în cazul monopolului – oligopolul
se mai numeşte “concurenţa între cei puţini”. Dar ce este mai adevărat este
că, în ciuda complexităţii specifice acestui context, teoria este cu atât mai
devansată. Să punem în evidenţă o seamă de aspecte teoretice (Graficele
V.17).
Px Px
(CMG2)
PA A PA (Dx) A
(D2) (VMG)
(CMG1)
(VMG2)
(VMG1) (D1) (VMG)
(Dx)
O QA Qx O QA Qx
(a) (b)
Graficele V.17
Comentariu grafic:
• Putem imagina oligopolul drept coroborarea a două monopoluri, la origine,
care survin, fiecare, cu propriile curbe ale cererii (D1, D2), respectiv cu
propriile venituri marginale (VMG1, 2).
• Rezultanta coroborării celor două contribuţii este:
(1) o curbă a cererii (Dx) şi un venit marginal (VMG) frânte;
(2) două costuri marginale de referinţă (CMG1, 2), pentru tot atâtea firme
concurente – dacă ar fi mai mult de două firme, rândurile costurilor ar fi
presupuse în acelaşi număr.
• Concurenţa duopolistă este de două feluri, sau, mai corect spus,
operează la două niveluri (paliere) diferite – vizibile aici pe grafic:
175
(1) concurenţa pe bază de preţ – în zona stângă şi superioară a curbei cererii
(punctului A) şi venitului marginal, unde elasticitatea cererii rămâne
superioară indicând o relativă stanbilitate a preţului, pentru oligopol;
(2) concurenţa extra-preţ – în zona dreaptă şi dedesubtul punctului A, unde
se pierde elasticitatea cererii, dar, mai important, Graficul (b) sugerează
discontinuitatea şi inconsistenţa funcţiilor cererii şi venitului marginal, dar
nu mai puţin şi lipsa cunoştinţelor teoretice asupra comportamentelor.
5. Alternative la maximizarea profitului şi “paradoxul clasic”
Literatura economică contemporană, descriind noi situaţii, modele de

firmă şi un întreg peisaj care deja ne desparte de economia – gândirea
economică – aşazis “tradiţională” este tot mai bogată. În ceea ce am descris
mai sus, am ignorat, din păcate, oricare alt obiectiv al firmei decât
maximizarea profitului -- fie că am vorbit de concurenţa perfectă, unde
aceasta din urmă revine drept cel mai apropriată, fie că am vorbit, însă, şi de
monopol, monopolism sau oligopol. Iată, pe scurt, două rânduri de alternative
la maximizarea profitului:
(1) Modelele manageriale consideră maximizarea profitului ca un
obiectiv alternativ, între alte obiective: maximizarea vânzărilor,
recâştigarea unei ponderi ridicate pe piaţă – care ar finaliza cu
recâştigarea monopolului --, extinderea pe mai multe pieţe etc. În
astfel de condiţii, admitem că maximizarea profitului rămâne
caracteristică firmelor mici şi insignifiante pe piaţă, aşa cum este cazul
chiar al modelului concurenţei perfecte. Totuşi, se cere făcută corect
diferenţa între maximizarea profitului, ca obiectiv managerial care,
principial, exclude individual pe cele enumerate aici, şi condiţia
profitului – menţinerea şi/sau creşterea acestuia --, de care rămâne
obligată a ţine seama oricare firmă, în sensul că nu ar putea-o ignora
fără să se aştepte la consecinţe serioase asupra activităţii.
(2) Modelele comportamentale ţin seama de partea organizatorică a
firmei şi de relaţiile inter-umane, de diferenţa dintre formal şi informal
în relaţiile dintre indivizi, de interesele interioare firmei, existente
şi/sau descoperite, ca şi de grupurile de interese. Condiţia profitului se
face şi aici specială, în sensul că, principial, maximizarea profitului
este de natură a satisface totalitatea acestor interese (reale sau
potenţiale) şi/sau de a le reconcilia. Capacitatea profitului de a
satisface interesele interioare firmei este însă una imperfectă – tot
atât este greu de găsit o altă categorie cu latură practică, care să îl
concureze în această privinţă.
“Paradoxul clasic” constă în credinţa nestrămutată a ideologiei

clasicilor în libera iniţiativă, concurenţa perfectă şi în beneficiile acesteia
pe planul eficienţei economice şi pe acela al bunăstării. Dimpotrivă,
extinderea firmelor constituie o premisă a inegalităţii lor pe piaţă, ceea ce
ameninţă concurenţa perfectă, iar aceasta din urmă, la rândul ei, rămâne
caracteristică economiilor considerate pre-moderne şi subdezvoltate.
Economia de astăzi este aceea a firmelor mari şi puternice şi îşi măsoară
propria dezvoltare în mărimea acestora. Că marile companii ameninţă cu
monopolizaarea nu este un secret, dar nici un fapt deosebit sau grav –
176
monopolurile şi oligopolurile, ca şi monopolurile naturale, îşi dovedesc
avantajele, iar acuzaţiile asupra lor se îndepărtează de aceea că ar atenta
la bunăstarea consumatorului odată cu maximizarea profitului de
monopol. Dimpotrivă, monopolul este acuzat de neprofitabilitate, chiar pe
fondul creşterii preţurilor practicate, de marile costuri interne, dar mai
ales de salariile ridicate pe care le practică, deturnând bunăstarea
societăţii către aceea a propriilor angajaţi şi acţionari. Alături de acestea,
maximizarea profitului firmei rămâne tot de domeniul trecutului sau al
firmelor mici şi mijlocii din eşalonul secund al economiei contemporane –
firma sau compania de astăzi, odată extinsă, practică maximizarea
vânzărilor, cercetarea-dezvoltarea şi strategiile specifice pe toate
orizonturile de timp, îşi doreşte extinderea pe mai multe pieţe, pe care să
le şi acapareze, dar îşi şi sacrifică uneori din profit pentru a câştiga câte o
nouă parte de piaţă.
______________________________________________________________________________
Concepte:
agenţi economici modelele
beneficii posibile manageriale
ale monopolului modelele
caseta Edgeworth- comportamentale
Bowley monopol
concurenţa monopoluri de stat
duopolistă monopol natural
concurenţa oligopol
monopolistă optimul Pareto
concurenţa optimul producţiei
imperfectă output (quantity)
concurenţa adjuster
perfectă “paradoxul clasic”
costului mediu pe postulatul de bază
termen lung (CMTL al modelului
costul total (CT) concurenţei
costul variabil (CV) perfecte
costuri price taker
costuri de producţie optimă
monopol (Qo)
criteriul de scară profitul normal
curba ofertei proprietate
dezeconomii la intelectuală
scară starea de monopol
discriminarea suboptimalitate
pieţelor Pareto
economii la scară supra-profitul de
factorii de monopol
producţie surplusul
firma consumatorului
legea maximizării teorema excesului
profitului de capacitate
limita producţiilor venitul marginal
microeconomie
177
Chestiuni:
(1) Exceptând teoria firmei, la ce se mai poate referi microeconomia ?

(2) Explicaţi raportul dinamic (de comportament) între nivelul producţiei şi
(a) fiecare factor de producţie în parte;
(b) pe fiecare dintre termenii de timp (scurt, respectiv lung).
(3) Având în vedere modelul optimului Pareto, expus în Lecţia IV,
precedentă, explicaţi şi enumeraţi elementele adăugate demonstraţiei
acestuia în condiţiile:
(a) concurenţei perfecte;
(b) concurenţei simple (imperfecte);
(c) monopolului şi oligopolului.
(4) Să se dea explicaţia completă a legii maximizării profirului, pentru
condiţiile monopolului.
(5) Explicaţi şi exemplificaţi situaţia monopolului natural, în economie.
Dezbatere:
(6) Echivalenţa între concurenţa perfectă şi eficienţa de tip Pareto este un
fapt deja demonstrat. Să încercăm o generalizare a termenilor acestei
teoreme:
(a) presupunem afectarea perfecţiunii concurenţei prin elasticitatea cererii,
devenită, dintr-o valoare infinită, una finită;
(b) eficienţa de tip Pareto este (dimpotrivă) depăşită (întrecută) de starea de
monopol:
(b1) cum se manifestă economic această situaţie ?
(b2) cât se datorează această situaţie monopolului şi cât intră în discuţie
alte condiţii ?
(b3) care sunt consecinţele acestei situaţii în planul distribuirii venitului ?
(b4) să încercăm astfel reactualizarea discuţiei asupra eficienţei Pareto în
condiţii contemporane – ale concurenţei şi monopolizărilor parţiale ale
economiei.
Studiu de caz:
(7) Continuarea-oprirea producţiei în condiţii de pierderi – se cere,
neapărat, oprită sau continuată producţia care înregistrează pierderi ?
Mai precis, când se cere oprită şi când continuată ?
Rezolvare-explicaţie:
Oprirea producţiei fixează, sau face transparentă valoarea pierderii la
nivelul costurilor fixe totale (CF), sau a părţii din acestea nerecuperată prin
producţie. Dimpotrivă, continuarea producţiei:
(i) acoperă parţial costul variabil mediu (CVM), atât cât acesta se
situează încă sub nivelul preţului (Po): în intervalul de producţie
QAQB (Figura);
(ii) implicit, amortizează parţial costul fix (CF), ca pierdere.
Px
(CMG)
(CTM)
( CVM)
Po A B (VM)
O QA QB Qx
Figura
ANEXA 1 LECTURĂ
Firma modernă contemporană
În limbaj de specialitate, aceasta mai este numită societate pe

acţiuni sau corporaţie. Odată cu ea, suntem deja departe de modelul
concurenţei perfecte, spre exemplu, model care ar putea cuprinde ceea ce
înţelegem astăzi exclusiv prin firme mici şi mijlocii. Or, societatea economică
actuală nu mai este compatibilă cu acest model paretian, cel puţin atât cât
nu mai poate fi una a firmelor mici şi mijlocii – ceea ce nu înseamnmă
negarea principiilor şi adevărurilor despre concurenţă şi economia
concurenţială. Un alt aspect este însă şi acela că, totuşi, firmele mici şi
mijlocii subzistă şi astăzi, şi chiar o fac pe alocuri cu destul succes în afaceri,
iar unele ramuri se pretează destul de bine la ele. Tot atât de adevărat este,
însă, că există ramuri care, dimpotrivă, nu pot rămâne concurenţiale, cum tot
atât de adevărat este că în economia de azi, ca în şi cea de ieri, gradele
concurenţiale sunt destul de diferite de la ramură la ramură şi astfel
amestecate pe total economie.
Ne întoarcem însă la corporaţie, ca un concept ceva mai nou şi mai
elevat, în vreme ce, totuşi, acest tip de companie nu se abate esenţial de la
comportamentul firmei, ca agent economic deja descris în Lecţia V. Ceea ce
revizuieşte conceptual corporaţia este, în primul rând, noţiunea de
proprietate privată asupra capitalului.
Ne amintim aici de modul în care sistemul economic totalitar, pe baze
marxiste, modifica fundamental, chiar filozofic, proprietatea asupra
“mijloacelor de producţie”, generalizând proprietatea publică. Acţiunea
sistemului alternativ la cel de piaţă reafirma declarativ importanţa categoriei
de proprietate, dar, în modul ei de operare, termina prin a goli de conţinut
179
mai întâi proprietatea privată (dispreţul comunismului pentru aceasa era unul
absolut vădit), dar apoi şi pe cea publică (un adevărat mit ideologic al
comunismului), pentru ca astfel să declaseze proprietatea în modul cel mai
conceptual cu putinţă.
Corporaţia revine, la rândul ei, asupra conceptului şi filozofiei
proprietăţii şi, încă, o face tot într-o manieră oarecum ideologică, dar cu alte
mijloace şi cu alte rezultate – oricum, fără apelul la sisteme economice
alternative. Vom înţelege întregul mecanism corporatist dacă reconsiderăm,
odată cu proprietatea, şi termenii ei cheie: managementul, decizia, investiţia
de capital şi capitalul însuşi, şi chiar rolul statului în economie şi vizavi de
proprietate. Înţelegerea resorturilor corporaţiei fundamentează şi
cunoştinţele despre piaţa de capital24. Tot atât, corporatismul este şi el un alt
“ism” ideologic, dar din categoria curentelor de gândire confesional-
creştină25, respectiv situate între liberalismul clasicilor şi totalitarismul de
origine marxistă.
Oricare firmă îşi constituie mai întâi propriul capital, aşa cum, într-un
mod sau în altul (mai mult sau mai puţin formal), a făcut-o dintotdeauna.
Corporaţia are modul specific de constituire a capitalului propriu, care nu mai
este astăzi specific ei, ci este unul pe care ea l-a generalizat: este vorba de
emisiunea de acţiuni, ca unităţi de valoare a capitalului subscris. Oricare
firmă – corporaţie sau nu, în calitate de persoană juridică, mai precis de
societate comercială – procedează astăzi la fel, într-un mod indicat direct de
lege.
Numai că societatea comercială, alta decât corporaţia, se limitează la a
emite acţiuni pentru a le distribui între proprietarii săi, după nivelul
capitalului subscris -- rezultând astfel o valoare a acţiunii; de la care va
rezulta un dividend specific plătit acţionarului ca parte a profitului; va
rezulta mărimea numită câştig pe acţiune; valoarea acţiunii se va modifica
apoi, pe măsura modificării procesuale a capitalului firmei. Firma non-
corporatistă poate face şi ceva mai mult: să vândă sau să permită vânzarea
acţiunilor aflate iniţial în posesia unuia dintre proprietari – vezi acţionari.
Important este aici faptul că, asemeni firmei şi producţiei sale, şi acţiunile ei
-- parte a valorii capitalului propriu firmei – îşi recâştigă propria piaţă şi prin
aceasta poziţia în planul macroeconomic.
În speţă, subscrierea capitalului firmei sub forma acţiunilor nu îi
modifică acesteia condiţia faţă de imaginea firmelor de totdeauna. Ea
clarifică statutul proprietarului, respectiv proprietarilor, şi, tot atât de
important, lasă loc oricărei companii să devină, la rândul ei, o corporaţie –
ceea ce poate să sune similar cu a lăsa loc extinderii companiei (firmei).
Cadrul legal al acţiunilor oferă firmelor libertatea de a se extinde şi, odată
extise, de a-şi adapta forma, statutul şi dinamica, dar libertatea accederii
acţiunilor la piaţa de capital – şi, de ce nu, a formării astfel a înseşi pieţei de
capital – rămâne condiţionată de statutul propriu fiecărei firme în parte.
Bunăoară, există firme care interzic sau, pur şi simplu, nu prevăd posibilitatea
ca acţiunile să fie înstrăinate – în acest sens, să fie nevoie de recompunerea
statutului lor pentru o astfel de operaţiune.
Or, ce face sau ce aduce nou aici corporaţia ? Primul fapt, în seria ei de
reacţii, este vânzarea – în limbaj corporatist emisiunea, sau emiterea – de
24
Altă Lectură, la finele Părţii a treia a acestei cărţi.
25
Vezi Lectura legată de Lecţia Introductivă, despre istoria gândirii economice.
180
acţiuni de principiu nelimitată. Aceasta nu înseamnă, desigur, că stocul de
acţiuni al oricărei corporaţii nu este limitat în oricare moment – înseamnă că
respectiva societate comercială îşi doreşte nelimitat dreptul la noi emisiuni,
ceea ce echivlează, de facto, cu dreptul de a-şi extinde capitalul după
propriile neceisităţi efectiv-prezente sau viitoare. Pe partea efectelor,
emiterea nelimitată a acţiunilor – extinderea la fel de nelimitată a capitalului
social – dă dreptul oricui să devină cumpărător al acestora, respectiv
deţinător de acţiuni (acţionar) sau co-proprietar al unei mari companii. În
aceste condiţii, oricât ar fi aici reconfirmată şi reîntărită proprietatea privată
asupra capitalului – aşa cum este ea aşezată pentru toate firmele şi nu mai
puţin pentru corporaţii – tot gândirea corporatistă deschide calea naşterii şi
afirmării ideii unei proprietăţi semi-publice: este vorba de dreptul oricărui
agent economic (individ, companie etc.) la statutul de proprietar de capital.
Al doilea fapt adus de corporaţie revine printre efectele celui dintâi –
corporaţia pune realmente în evidenţă deosebirea calitativă şi bunînţeles
statutară dintre proprietar şi acţionar. Corporaţia creează şi îşi reclamă, prin
definiţie, o adevărată masă de acţionari deloc omogenă, ceea ce determină,
înaintea gândirii corporatiste, însuşi statutul companiei să îi deosebească pe
aceştia după mai multe criterii.
Există astfel acţionari mici şi mari, privilegiaţi şi ordinari, cu număr mai

mare de voturi şi dividend redus, şi invers, cu voturi mai puţine şi drept la
dividend ridicat etc. Nu dispunem aici de spaţiul necesar unei descripţii
complete asupra clasificării, criteriilor, mecanismelor de întrunire a adunării
generale a acţionarilor (AGA) sau votare, pentru care ar fi destule de
adăugat.
Ideea este că corporaţia îşi întăreşte propriul capital – atât din punct de
vedere material şi cantitativ, cât şi statutar, prin sistemul emisiunii de acţiuni
– dar slăbeşte în măsură similară statutul de proprietari individuali al
acţionarilor. Diferenţele statutare, urmare aplicării criteriilor de diferenţiere,
divizează profund sau cel puţin par să observe şi să susţină divizarea masei
acţionarilor -- de parcă gândirea corporatistă ar dori să facă mai evident ceea
ce îi dezbină pe acţionari, decât ceea ce ar indica “interesul comun al
capitaliştilor”.
Nu este acesta nici singurul aspect care îngreunează viaţa

proprietarilor de drept ai corporaţiei. Să ne gândim la situaţia că AGA se
întruneşte deobicei o dată pe an, iar obiectul prioritar al dezbaterilor este
alegerea şi/sau aprecierea activităţii manageriatului (consiliul de
administraţie).
În schimb, manageriatul deţine câteva atuuri serioase împotriva
acţionariatului. Mai întâi, împotriva calităţii acţionariatului de a-l demite şi
schimba, manageriatul este cel care aprobă plata şi nivelul plăţii dividendelor
către acţionari. Apoi, manageriatul rămâne mult mai aproape de activitatea şi
business-ul curent al companiei, ceea ce îl face mai puţin vulnerabil în faţa
“patronilor”—ne amintim aici remarca repetată a ideologilor marxişti cum că
“iată” un alt aspect care demonstrează “parazitismul” clasei proprietare.
Manageriatul poate decide nu numai reducerea sau chiar amânarea plăţii
dividendelor, poate decide chiar investiţia în stocul de capital al altei
181
companii, în numele propriei companii, ca persoană juridică. În al treilea rând,
legislaţiile naţionale înţeleg diferit calitatea de acţionar “privilegiat” –
deobicei, aici revin fondatorii companiei. Legea americană, spre exemplu,
înţelege acest privilegiu exclusiv ca drept de prioritate la restituirea
capitalului în caz de faliment al companiei.
În fine, legile interzic cu mare stricteţe falimentul deliberat al unei
companii, numindu-l bancrută frauduloasă. În filozofia juridică a statului
modern, persoana juridică are acelaşi drept la viaţă cu persoana fizică –
economic discutând, oricare companie, şi cu atât mai mult marile corporaţii,
întreţine interese care merg mult dincolo de AGA şi de confruntarea acesteia
cu manageriatul.
În realitate, revenim, dacă nu resimţim aici esenţa gândirii corporatiste

-- şi mai revenim, prin comparaţie, şi la filozofia marxistă. Marxismul vedea,
la vremea sa, căderea capitalismului, motivată de contradicţiile interne
acestuia, esenţial ascunse, cădere ce urma să fie una violentă, prin lupta de
clasă, respectiv între clase. Vizavi, corporatismul, o gândire de esenţă
creştină, recunoaşte contradicţiile existente şi importanţa lor, le conturează,
chiar le stimulează pe alocuri, ajutându-le să iasă la suprafaţă, totul cu
filozofia că, astfel, părţile îşi vor căuta şi regăsi interesul comun oricărei
acţiuni întreprinse, la rândul ei în comun -- dimpotrivă, gândeşte
corporatismul, dacă acest interes sau limbaj comun nu este găsit de aceste
părţi, atunci activitatea nu va avea loc iar abţinerea de la ea se face mai
motivată decât ar fi fost iniţierea ei. Pentru că iniţierea oricărei activităţi ţine,
gândesc tot corporatiştii, de un interes sau resort de conceput a fi mai
profund decât sunt interesele individuale despărţitoare.
Cu alte cuvinte, ideologia corporatistă găseşte să se limiteze la
descoperirea diferenţierilor şi împingerea lor la suprafaţă pentru a întreţine
avansul, progresul şi armonia unei societăţi cvasi-atomizate: a
individualităţilor, diferenţierilor şi chiar disproporţiilor individuale. În decursul
activităţii curente, de cealaltă parte, acelaşi corporatism îşi asumă cu
luciditate aparenţa crizei continui.
Dar de ce nu am vedea aici însăşi evoluţia Comunităţilor, Comunităţii şi

apoi Uniunii Europene, ca – dincolo de momentele reale de criză, de regres
economic şi politic -- o criză sau o punere continuă în discuţie a faptelor şi
chiar principiilor !? Uniunea a reuşit să progreseze până la ceea ce a
demonstrat până astăzi dincolo de, sau, poate mai corect, în directă legătură
cu momentele sale de criză şi cu situaţia că nu a reuşit încă să convingă pe
toată lumea de ceea ce face.
Următorul aspect specific corporaţiei clarifică individual şi astfel în

profunzime şi definitiv statutul acţionarului. Unii autori opinează că, în
zona societăţii pe acţiuni “conceptul de proprietate se subsumează celui de
investiţie”. Acţionarul de astăzi – mai corect decât a-l revedea în persoana de
oarecare legendă a proprietarului-patron şi poate şi manager direct al
activităţii firmei sale – revizuieşte schiţa definitorie a proprietăţii şi indică mai
degrabă spre statutul de investitor în societatea comercială şi de creditor al
acesteia. Aici este reconfirmată mai larga corelare între investiţii şi creditare,
în economia modernă, dar este de observat şi că acest nou dublu statut al
182
acţionarului are mai mult de a face cu situarea sa macroeconomică decât cu
statutul în cadrul corporaţiei. De cealaltă parte, compania corporatistă devine
un debitor al acţionarului în ce priveşte dividendul (de) plătit şi
contravaloarea acţiunilor deţinute şi, în cazul lichidării sau falimentului, îl
despăgubeşte pe acesta într-o anume ordine a priorităţilor. Corporaţia face
astfel diferenţa dintre firmă şi proprietarii săi de drept mai bine decât
celelalte tipuri de firme.
Nu în cele din urmă26, revine în răspunderea tipului de firmă
corporatistă şi un rezultat al valorificării şi dinamizării capitalului sub forma
acţiunilor, ca hârtii de valoare. Vorbim aici de multiplicarea titlurilor de
valoare, nu încă în poziţia de componente ale pieţei de capital, cât în poziţia
de instrumente de rezervă, în cazul de faţă multiplicate. Investiţia în acţiunile
marilor corporaţii are implicaţii asupra rezervelor şi surselor de profit pe care
mizează toţi agenţii economici, fie ei acţionari individuali sau firme -- mai mici
sau mai mari – investitoare şi acţionare. Se poartă astăzi, în locul rezervelor
de metale şi alte materiale preţioase, conturilor bancare, purtătoare de
dobânzi, sau chiar laolaltă cu acestea, portofoliile de valori, adevărate opţiuni
multiple de joc pe piaţă, animate de diversitatea ofertei şi dinamicii pe piaţă
a capitalului subscris în acţiuni.
Despre resorturile pieţei de capital, însă, în Lecţia XIV.
ANEXA 2 RECAPITULATIVĂ
Recapitulare pe exemple grafice (Lecţia V)
6. Compunerea costurilor medii (Figura 1)
CM, Px
(CMG)
(CTM)
( CVM)
(CFM)
26
Dar ca ultimul aspect analizat în această Lectură – analiza va continua însă în Lectura consacrată pieţei
de capital.
183
O Qo Qx
Figura 1: Costuri medii pe termen scurt
A. Costurile medii pe termen scurt -- ordinea construcţiei curbelor:

(i) se trasează costul fix mediu (CFM), ca o curbă tipic convexă (vezi
izocuanta de producţie sau curba de indiferenţă a consumatorului):
descrescătoare asimptotic de cele două axe;
(ii) se trasează costul variabil mediu (CVM), ca o curbă descrescătoare-
crescătoare (aproximativ parabolică), cu minim;
(iii) se trasează costul total mediu (CTM), ca o curbă descrescătoare-
crescătoare, pe acelaşi principiu cu CVM, încă şi cu minim idem
poziţionat în dreptul valorii Qo a producţiei, dar cu o deschidere
superioară a arcului curbei. Ar trebui avut grijă ca, punctele din
parcursul curbei CTM să respecte suma valorilor CTM = CFM + CVM;
(iv) se trasează costul marginal (CMG), ca o curbă tot descrescătoare-
crescătoare, cu punct de minim avansat (defazat), faţă de minimele
CVM şi CTM (pentru o producţie inferioară Qo), şi inferior ca valoare
aceloraşi minime – CMG ar putea şi intersecta curba CFM, şi fi
despărţită de aceasta din urmă (ca în exemplul din Figura 1);
intersecţia ar fi irelevantă, cele două curbe şi costuri nepăstrând nimic
în comun. Dimpotrivă, intersecţiile CMG cu celelalte două costuri medii
(CVM şi CTM) au loc în vecinătatea minimelor acestora şi rămân
relevante.
B. Costul mediu pe termen lung (CMTL /Figura 2):

• se construieşte ca loc geometric (unirea punctelor) al minimelor costurilor
marginale pe termen scurt;
• are formă descrescătoare-crescătoare, semnificând: (i) economiile la
scară, pe panta descendentă; (ii) dezeconomiile la scară, pe panta
ascendentă.
CM, Px
(CMG1) (CMG3)
(CMG2) (CMTL)
O Qx
Figura 2: Costul mediu pe termen lung (CMTL)
184
7. Legea maximizării profitului
Definiţie: cumularea a două condiţii:
(1) creşterea (panta de creştere a) costului marginal (↑CMG);
(2) egalitatea costului marginal cu venitul marginal (CMG = VMG),
pentru identificarea producţiei optime (Qo) şi a optimului costului
marginal (Figura 3).
CM; VM
(CMG)
A B
Po (VMG)
O QA QB Q
Figura 3: Legea maximizării profitului
Explicaţie: Reperul maximizării profitului este punctul B, indicând
producţia optimă QB şi costul marginal la nivelul Po.
A. Fundamente:
Ordinul I Ordinul II
1 pluralitate de vânzători & I perfecta elasticitate a cererii
cumpărători
2 omogenitatea producţiei II condiţia firmei:
3 intrare & ieşire liberă (de) pe II.a "price taker": firma se adaptează
piaţă obligatoriu preţului de piaţă
4 mobilitatea perfectă a II.b "output adjuster": firma îşi adaptează
factorilor de producţie propria producţie după adaptarea la
preţul pieţei
5 transparenţa informaţiei
B. Condiţiile pieţei:
Dx = Po= VM= VMG

(curba cererii) (un singur nivel al (venitul (venitul
preţului bunului, mediu) marginal)
pe piaţă)
185
unde:
Dx = curba cererii;
Po = preţul unic al cererii, în situaţia elasticităţii perfecte (Figura 4);
VM = venitul mediu al firmei individuale (este acelaşi pentru toate firmele
concurente);
VMG = venitul marginal al firmelor (este şi el acelaşi pentru toate firmele
concurente).
Px
Po (Dx)
O Qx
Figura 4: Curba cererii, în condiţiile concurenţei perfecte
Observaţie: Lipsa configurării (dezbaterii asupra) curbei ofertei (Sx) indică

indiferenţa modelului vizavi de aceasta – ca atare, Sx ar putea beneficia de
oricare formă, pantă sau componenţă a acesteia.
C. Condiţia firmei
Este impusă de nivelul preţului de piaţă – impus --, coroborat cu

statutul producătorilor de “price taker” – problema profitabilităţii firmei se
rezumă, astfel, la reducerea costului total mediu sub nivelul preţului pieţei
(Figura 5).
Px Px
(CMG1) (CMG2)
(CTM1)
(CTM2)
Po
( VMG) Po (VMG)
A B
O QA Qo QB Qx O Qo
Qx
186
(a) Firma profitabilă (b) Firma cu pierderi
Figura 5: Condiţia firmei în concurenţa perfectă
Observaţie importantă: Aici, în Figura 5, se obeservă cel mai bine

maximizarea profitului – după cele două reguli enumerate mai sus (2.) –
echivalentă minimizării pierderilor, pentru firma neprofitabilă. Cu toate
acestea, maximizarea profitului nu ţine de gradul de concurenţă a pieţei.
D. Alte observaţii:
D1. Creşterea venitului firmei este proporţională celei a producţiei

(Figura 6).
D2: Ipostaze specifice:

(1) Dx =Po=VM=VMG concurenţa perfectă
(2) (Dx =Po=VM=VMG) = CMG concurenţa perfectă + maximizarea
profiturilor firmelor = eficienţa de tip
Pareto
Px
Po A B (Dx)
O QA QB Qx
Figura 6
5. Concurenţa imperfectă – imperfectarea concurenţei

Ecuaţia (1) se modifică prin ruperea egalităţii multiple în dreptul
venitului marginal (VMG):
(1’) Dx = Po = VM > VMG
5. Monopolul
A. Fundamente:
CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLUL

Ordinul I
1 pluralitate de vânzători & un singur vânzător pentru o pluralitate
187
cumpărători de cumpărători
2 omogenitatea producţiei un singur bun, fără substituţi
3 intrare & ieşire liberă (de) pe intrare & ieşire (de) pe piaţă
piaţă restricţionate de condiţiile monopolului
4 mobilitatea perfectă a factorilor mişcarea factorilor, irelevantă pentru
de producţie monopol
5 transparenţa informaţiei transparenţa informaţiei, irelevantă
pentru monopol
Ordinul II
I perfecta elasticitate a cererii cererea pierde din elasticitate --
elasticitatea cererii devine finită
II condiţia firmei: condiţia firmei: "price & output giver"
II.a "price taker": firma se adaptează
obligatoriu preţului de piaţă
II.b "output adjuster": firma îşi
adaptează propria producţie după
adaptarea la preţul pieţei
B. Monopol şi concurenţă & preţuri şi producţii (Figura 7)

Suboptimalitatea Pareto – specifică monopolului – preţul de
monopol mai ridicat decât cel de concurenţă, coroborat cu cererea inferioară,
faţă de condiţiile concurenţei.
Px Px
(CMG) Po
PM A PM A
PC B C (CTM) PC C
CM D (Dx=Px=VM) (Dx=Px=VM)
(VMG)
O QM QC Qx O Q M QC
Qx
188
(a) (b)
Figura 7
C. Modificarea surplusului consumatorului

În Figura 7: de la aria triunghiului PoCPC , la aria triunghiului PoMPM :
(i) creşterea preţului: Pc → PM
(ii) reducerea cererii: Qc→QM.
D. Alte aspecte
D1. Monopolul natural (Figura 8)
Px
(Sx)
Pc (CMG)
PM
O Qc QM Qx
Figura 8
Explicaţie: Costul marginal al firmei de monopol – iniţial tinzând către
curba ofertei – se reduce şi se desprinde de aceasta, conducând la situaţia
depăşirii suboptimalităţii Pareto: (1) preţul de monopol (PM) devine inferior
preţului de concurenţă; (2) cererea (cantitatea cerută) devine superioară
celei în condiţii de concurenţă.
D2 Discriminarea pieţelor (Figura 9)
Px Px Px
PA
Pr
PB
(DA) (DB) (DC)
O QA Qx O QB Qx O Q Qx
(a) prima piaţă (b) a doua piaţă (c) referinţa firmei
Figura 9
189
Explicaţie: Firma (referinţa/c) este monopol pe cele două pieţe
diferite. Ea desface prodducţia totală (Q) în producţiile corespunzătoare, pe
fiecare piaţă (QA şi QB), în conformitate cu elasticităţile diferite ale cererii.
6. Concurenţa monopolistă (Figura 10)
Px Px
(CMG)
(CTM) (CTM) (CMTL)
(VMG) (VM = Px=Dx) (VMG) (VM = Px=Dx)
O Qx O
Qx
(a) (b)
Figura 10
Explicaţie: Cele două grafice înseamnă, în legătură cu profitul
suplimentar (monopolist,) (a) recâştigarea şi păstrarea şi (b) eliminarea.
6. Oligopolul (duopolul) (Figura 11)
Px Px
(CMG2)
PA A PA (Dx) A
(D2) (VMG)
(CMG1)
(VMG2)
(VMG1) (D1) (VMG)
(Dx)
O QA Qx O QA Qx
(b) (b)
Graficele V.17
Explicaţie: Oligopolul apare drept coroborarea acţiunii a două firme

de monopol, cu propriile curbe ale cererii (venituri medii), venituri şi costuri
190
marginale. Rezultă o situaţie cu o singură curbă a cererii şi un singur venit
marginal, dar discontinuă (inconsistentă)
LECŢIA VI
INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE
Planul lecţiei:

26.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean
Baptiste Say)
27.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice
27.2.3 Economia deschisă: importurile şi exporturile
27.4.1 Modelul “injecţii-retrageri” şi echilibrul forţei
de muncă
2.4.2.1 Curba IS
2.4.2.3 Curba LM
27.4.3 Modelul “cerere-ofertă agregată”
Notă:
Cunoştinţele din această lecţie apar noi faţă de cele parcurse până
aici. totuşi, valoarea lor este crucială pentru toate lecţiile care
urmează, atât în ce priveşte Partea a II-a în continuare, cât mai ales
Partea a III-a a manualului.
Studiul economiei la scară presupune complementaritatea între

comportamentele (1) agentului economic – pentru microeconomie – şi (2)
economiei în ansamblu – pentru macroeconomie, respectiv pentru macro-
entitatea de tip naţional sau federal, la rândul ei autonomă.
Cu o singură observaţie. Un adevăr este acela că naţionalul (federalul)
se autonomizează şi juridic, constituţional, politic, religios etc. Nu este însă
191
acelaşi lucru sau principial obligatoriu ca naţionalul (federalul) să revendice
automat o entitate macroeconomică autonomă. Obligatoriu rămâne totuşi ca
această entitate “supraagent” să existe la un nivel oarecare, indiferent că
acesta este cel naţional sau federal.
Odată cu macroeconomia, iniţialul “infinit” al pieţei – cumulând
bunuri, servicii, cantităţi, agenţi, profile şi stabilind preţuri cu ajutorul
monedei unice aferente – capătă contur şi devine finit, conţinând cel puţin:
(i) un circuit specific al producţiei şi ofertei, astfel unul al valorii şi
venitului fluxul macroeconomic, vizavi de stocul, care indică, în
complementar, resursele economiei;
(ii) o piaţă autonomă unică a tuturor valorilor şi tranzacţiilor;
(iii) un număr finit de bunuri şi servicii (produs final), de industrii şi agenţi
economici, drept repere de studiu;
(iv) un reper politic şi de exerciţiu guvernamental tot unic.
CASETA VI.1 MACROECONOMIA ŞI GÂNDIREA LUI J.M. KEYNES
Conturarea macroeconomiei mai include un aspect ce ţine mai

degrabă de istoria gândirii, decât de studiul însuşi, la care ne vom referi în
detaliu în această lecţie. Numele lui John Maynard Keynes a devenit mai mult
decât emblematic pentru studiul şi disciplina macroeconomiei. Autorul a
studiat în anii treizeci-patruzeci, respectiv pare să fie personificarea a ceea ce
studiul economiei avea nevoie pentru a sistematiza învăţăturile de după
marea criză 1929-1933.
Keynes a creat realmente un alt curent de gândire, după ce scrierile
din tinereţe îl situaseră tot printre clasici, iar opera sa de maturitate27 îi
atrăgea calificativul de “disident” în cadrul şcolii. Nodul gordian al disidenţei
keynesiste era constituit de (1) negarea capacităţii economiei de a se auto-
regla, făcând astfel necesară (2) intervenţia statului în economie, practic (3)
rolul re-conceput al statului, atât pentru economie, cât şi în societate – vizavi
de “statul minimal” din ideologia liberală. Ceea ce era prea mult pentru
liberali. Dar mai putem asemăna evoluţia keynesismului – izvorând din cea
clasică, liberală a secolelor XIX-XX – cu aceea a marxismului – izvorând din
“ideologia germană” --, cu aproximativ o jumătate de secol înainte, în sensul
unei şcoli întemeiate de un singur autor. Păstrăm totuşi proporţiile, în sensul
în care Keynes nu indica spre un sistem economic alternativ, cu atât mai
puţin promova revoluţia socială – dimpotrivă, şi adversarii săi liberali îi
recunoşteau lui Keynes păstrarea principiilor economiei libere, bazată pe
libera iniţiativă. Asemănarea cu marxismul merge însă până la destinul unui
curent de gândire în care apar operele unor urmaşi ce formează
“keynesismul”, dar se şi îndepărtează încet dar sigur de “Teoria Generală…”,
ca şi unii de alţii. Aceeaşi asemănare cu marxismul indică indirect şi spre
geneza cvasi-opusă a şcolii marginaliste, contemporane marxismului, de la
mai multe cercuri de autori şi cercetători europeni.
Tot pentru istoria gândirii, este totuşi necesar să nu pierdem din
vedere nici că curentul clasicilor a rămas cel mai larg şi mai longeviv din
întreaga istorie a gândirii, nici că reperul polemic al keynesismului anilor
27
“Teoria Generală asupra Ocupării, Creditului şi Monedei” (traducere a titlului), publicată pentru prima
dată în 1935 la Londrea şi în 1936 la Paris, pe care referirile ulterioare o numesc cvasi-unanim “Teoria
Generală…”.
192
treizeci şi celor de după ultimul război mondial rămâne macroeconomia –
indirect, o recunoaştere a faptului că topicul microeconomiei rămânea poate
punctul forte al economiştilor clasici. Mai mult, Keynes are toate meritele faţă
de macroeconomie, fără unul singur: nu el este “părintele” disciplinei, ci
“părinţii” macroeconomiei sunt de căutat tot printre clasici. Două sunt
numele reper pentru macroeconomie, ambele de rezonanţă francofonă:
François Quesnay şi Jean Baptiste Say, care au trăit şi s-au exprimat încă de
la finele secolului al XVIII-lea, adică nu mult după ce opera lui Adam Smith
“deschidea porţile” studiului economiei.
Lecţia de faţă urmează să descrie cele două viziuni – clasică (veche) şi
respectiv a lui J.M. Keynes, în “Teoria Generală…” – dar urmează să
imaginăm, în spatele acestei descrieri academice: (1) bazele puse de vechii
clasici; (2) replica lui Keynes, prin care acesta reconsidera numai parţial
precedentele clasice; (3) polemica ulterioară a lui Keynes şi curentului
keynesist cu adversarii lor neoclasici încă în viaţă astăzi – această ultimă
parte înseamnă, totuşi, nu mai puţin că polemica actuală se poartă pe
“Macromodelul” purtând numele lui Keynes, pe care neoclasicii se văd siliţi să
îl considere, ca atare să consfinţească ruptura de imaginea corespunzătoare
vechilor clasici. De altfel, gânditorii liberali aveau să îşi revizuiească viziunea
în mai multe rânduri, până să ajungă să admită – fie şi cu jumătate de gură –
noul rol al statului în economie.
Ce este însă mai bine, în cele de faţă, este că vom asista şi la “două
gândiri”, vizibil diferenţiate asupra unuia şi aceluiaşi obiect, ca şi la o
polemică cu efecte de o considerabilă valoare ştiinţifică.
Două nume de rezonanţă francofonă indică spre adevăraţii “părinţi” ai

disciplinei macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contribuţie distinctă la
gândirea clasicilor în domeniu.
1.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste

Say)
Se mai numeşte “legea lui Say” şi enunţă că oricare cerere,

manifestată pe o piaţă oarecare, deţine (prin definiţie) suportul unei producţii
şi oferte concomitente. Esenţialmente, explicaţia poate fi dată – în maniera
pe care o cunoaştem bine din lecţiile precedente -- cu ajutorul Graficelor
VI.1 /1, la care concură: (1) cele două segmente ale pieţei, considerate
relevante: piaţa bunurilor şi serviciilor (de bază / c) şi piaţa muncii (a) şi (2)
funcţia de producţie pe termen scurt (b).
w (a)
(DL) (SL)
wE E
193
O L
LE
Qx
(Sx) (Dx) (Q)
(c) E QE E (b)
Px PE O LE L
Graficele VI.1/1
Comentariu grafic
• Graficul (a) reprezintă piaţa muncii, pentru care cantitatea
cerută-oferită este forţa de muncă (L /abscisă), iar preţul este
salariul (w). Cererea de muncă (DL) aparţine firmelor (angajatorilor),
iar oferta de muncă (SL) indivizilor căutători de lucru (potenţial
angajaţi). Punctul E indică echilibrul pe piaţa muncii, aşa cum este
el văzut de vechii clasici, adică perfect similar pieţei bunului (x) –
vezi (c), iar el semnifică un număr de angajaţi (LE) corespunzător
nivelului salariului care satisface atât pe angajatori, cât şi pe
potenţialii angajaţi (wE). De altfel, piaţa muncii nici nu pare a avea
un specific deosebit .
• Graficul (b) oglindeşte producţia pe termen scurt şi este
binecunoscut din Lecţia I, iar aici se compune cu Graficul (a) după
dimensiunea forţei de muncă (numărului de lucrători) de pe abscisă
(L). Graficul (b) oglindeşte aceeaşi masă a forţei de muncă
corespunzătoare echilibrului pieţei muncii, faţă de care oferă
producţia corespunzătoare (QE).
• Producţie de echilibru (QE) care se transformă în oferta de bun
(x), în Graficul (c), iar aceasta este presupusă la un preţ de piaţă al
bunului PE. De observat, în Graficul (c), că piaţa bunului (x),
reflectată aici, conţine aceişi actori, respectiv firmele şi indivizii, de
astădată rolurile lor apărând inversate: indivizii sunt aici
consumatori (Dx), iar firmele sunt ofertanţi de bun x (Sx).
Observaţie: Pentru demonstraţie (metodologic), se poate presupune astfel
corelarea (identitatea) între cele două echilibre (E): al pieţei bunului şi
respectiv al pieţei muncii.
Explicaţia teoriei: Pornim de la corelarea iniţială a celor două echilibre de

piaţă şi presupunem un factor esenţial de dezechilibru, mai întâi pe piaţa
194
muncii: creşte oferta de forţă de muncă -- urmare dorinţei fireşti de mai bine
a indivizilor, dar şi pentru a lua în considerare supraoferta de muncă de
intensă actualitate în ultimele decenii. Aceasta înseamnă o mişcare de-a
lungul curbei ofertei, în Graficul (a), din punctul de echilibru E în punctul E’.
Răspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze această schimbare (re-
poziţionare) a echilibrului pe piaţa muncii – respăectiv, deplasarea
corespunzătoare către dreapta a curbei SL. Dar aceasta va avea loc numai în
condiţiile în care şi interesul firmelor va putea suferi mutaţia
corespunzătoare, respectiv dacă şi numai dacă va putea creşte astfel atât
oferta, cât şi cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor. Or Graficele
V.1/2:
(a) pe Graficul (b) fac vizibil faptul că creşterea ofertei de muncă poate creşte
producţia generatoare de ofertă (Qx);
(b) pe Graficul (c) această creştere de ofertă se face vizibilă mişcarea EE’ de-
a lungul curbei ofertei (Sx) – similar modului în care, pe piaţa muncii,
mişcarea avea loc tot de-a lungul curbei ofertei specifice.
Rămânem astfel pe Graficul (c), unde subzistă dezechilibrul cerere-ofertă
până la lămurirea situaţiei dacă asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut
naşte, în acest context, acea forţă care să deplaseze corespunzător curba
cererii de bun (x) către acelaşi punct E’. Or, resursele acestei dinamici a
curbei (Dx) există: este vorba cel puţin de creşterea venitului indivizilor
consumatori, urmare creşterii (a) atât a numărului de angajaţi (↑L), cât şi (b)
salariului corespunzător (↑w), vizibile pe Graficul (a).
Observaţie: “Oferta creatoare de cerere proprie” este astfel demonstrată
pentru ambele pieţe – a factorilor de producţie şi repectiv bunurilor şi
serviciilor --, cu condiţia corelării lor – macroeconomice, bineînţeles. Pe
ambele pieţe are loc mai întâi creşterea ofertei.
w (a)
(DL) (SL)
wE* E’
wE E (DL’)
O L
LE LE*
Qx M
E’ QE’ E’ (Q)
(Dx’)
(c) E QE E (b)
195
(Dx) (Sx) I
Px PE’ PE O LE L
Graficele VI.1/2
Putem vorbi despre slăbiciunile acestei teorii şi o vom face ceva mai
jos. Deocamdată, însă, mai importantă este cealaltă parte, cea “forte”,
respectiv, am spune miza, sau “bătaia lungă” a teoriei.
Miza teoriei atinge, dintru început, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai
pertinent al teoriei de după mai bine de un secol, nu a reuşit să depăşească –
este vorba de cele două obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul
general – aici al pieţei – şi (2) creşterea economică. Se observă în model
cum că refacerea corelării echilibrelor de pe cele două pieţe are loc
concomitent creşterii producţiei şi venitului consumatorului. Dar încă mai
important şi specific gândirii clasicilor este demonstraţia cum că cele două
deziderate macroeconomice se înfăptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor
şi populaţiei, ceea ce întrevede capacitatea de auto-reglare a economiei,
echivalentă lipsei necesităţii oricărei intervenţii, a oricărei alte forţe, a
oricărui alt tip de agent economic, inclusiv statului.
În al doilea rând, observăm aici cam cum văd clasicii ceea ce, mai
târziu, Keynes proiecta într-o manieră mult mai sofisticată – am numit, din
nou, echilibrul general. Clasicii – şi nu mai puţin urmaşii lor neoclasici – văd
echilibrul general puternic ataşat conceptului de piaţă, şi concret ca pe o
presupusă forţă de legătură între echilibrele de pe pieţele bunurilor şi
factorilor de producţie.
În fine, în al treilea rând, modelul de gândire al lui J.B. Say indică
restricţia condiţiilor în care se văd îndeplinite cele două obiective ale
macroeconomiei, anume: flexibilitatea salariilor şi a preţurilor – se observă
variaţia lui wE şi respectiv PE.
Critica teoriei:
• Poate începe de la aspectul metodologic după care este folosită legătura
dintre piaţa muncii, de o parte, şi curba producţiei şi piaţa unui singur bun
(x), ceea ce apare insuficient unei demonstraţii macro, care ar şi privi
piaţa ca pe o multitudine a bunurilor şi serviciilor, fiecare cu segmentul
său de piaţă propriu, şi producţia ca necesitând tot atât o multitudine de
curbe, precum cea vizibilă în Graficele (b) de mai sus.
• Mai important este, însă, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte
al teoriei intermedierea legăturii dintre pieţe de către producţie – ceea ce,
la Keynes, chiar lipseşte, după cum vom vedea în capitolul următor – dar
se poate observa pe Graficele (b) tot atât de bine că creşterea producţiei
se loveşte de cel puţin două limite, reprezentate de punctele importante
ale curbei Q. Limita cea mai evidentă este maximul producţiei pe termen
scurt (M), dincolo de care nu este de presupus că vreun angajator şi-ar
mai mări personalul. Dar şi până la întrunirea producţiei maxim posibile
196
pe termen scurt, punctul de inflexiune (I) indică numărul angajărilor de la
care producţia nu mai creşte accelerat, odată cu noile angajări.
• În realitate, teoria greşeşte prin chiar raţionamentul de bază: elementul
determinant nu este disponibilitatea forţei de muncă – sau aceasta ar
putea fi numai în condiţiile unor producţii inferioare capacităţilor --, ci
capacitatea de producţie, cu limitele ei. Astfel, descoperim că modelul
destinat să demonstreze – în spatele teoriei “ofertei creatoare de cerere
proprie” – că şomajul nu poate exista sau rămâne o chestiune economic
irelevantă reuşeşte, mai degrabă să indice contrariul: coordonatele
economice de la care ia naştere şomajul insovabil pe termen scurt,
concomitent cu incapacitatea aparatului macroeconomic de a-şi produce
creşterea, pe acelaşi termen.

Celălat reper, aparţinând lui François Quesnay, pare să capete o altă
metodologie, deşi confirmă fundamentele aceleiaşi gândiri. Quesnay
presupune aceleaşi două categorii de agenţi economici – firmele (F) şi
populaţia (P) – între care are loc un schimb de fluxuri valorice (Diagrama
VI.1): poplaţia (P) se angajează la firme (F), iar în schimbul factorului de
producţie pe care îl oferă (L) primeşte şi salariu (w), şi o ofertă de bunuri (S),
pe care să le achiziţioneze.
Diagrama VI.1
(L)
(D)
P
F
(w)
(S)
Unde:
(L) = forţa de muncă
(w) = salarii
(S) = oferta de bunuri
(D) = cererea de bunuri
Iar această pluralitate de fluxuri se poate rezuma într-un singur flux dintre
cele două categorii de agenţi economici, ca în Diagrama VI.2.
Diagrama VI.2
Y
P
F
197
C
Unde:
(Y) = venitul naţional
(C) = consumul
Ceea ce se traduce prin aceea că firmele (F) furnizează venitul naţional

(Y), iar populaţiei i se atribuie consumul (C) acestuia. Gândirea lui Quesnay,
respectiv a clasicilor – adică ceea ce operează aici legătura cu teoria şi
modelul lui J.B. Say – vede fluxul circular, în condiţiile economiei închise28 --
egalitatea automată dintre venit naţional şi consum:
(0) Y = C
Este aidoma unui fluid circulând între cele două repere de agenţi
economici, fără frecări sau pierderi.
Observaţie importantă: Legea lui Say şi macro-fluxul lui Quesnay sunt
perfect consecvente una cu celălalt: echilibrul “recâştigat” al economiei, prin
legea lui Say, este fundamentul fluxului firme-populaţie imaginat “fizic” ca un
fluid circulând fără pierderi şi fără frecări. Acest tandem al gândirii clasicilor
despre macroeconomie putea însă uşor conduce la auto-blocare. Vom
înţelege în continuare felul în care dezvoltarea disciplinei a putut veni numai
de acolo de unde viziunea clasicilor era nu numai criticată, ci chiar parţial
negată.

Keynes repudiază în întregime legea lui Say:
(i) piaţa “nu este totul”, ci numai un moment al macro-fluxului,
(ii) în sensul în care macroechilibrul nu aparţine astfel numai pieţelor;
(iii) de asemenea, sau chiar în consecinţă, flexibilitatea salariilor şi/sau
preţurilor este insuficientă producerii echilinbrului general.
Keynes avea să construiasă, în macromodelul propriu un echilibru cu mult
mai complex. Dacă însă Keynes nu rămâne totuşi părintele macroeconomiei,
ci un cercetător care dezvolta o idee a clasicilor, acest lucru avea loc în
condiţiile în care el prelua exclusiv macro-fluxul lui F. Quesnay, datând
dinainte de anul 1900, pe care avea să îl modifice şi astfel să îl dezvolte.

În “Teoria Generală…”, Keynes construieşte un model economic,
compus ca în Diagrama VI.1.
Diagrama VI.1
Componenţa formală
a Macromodelului lui John Maynard Keynes
A Ipoteze şi restricţii:
1 fixitatea preţurilor şi salariilor
2 abstracţie de pieţele monetară şi financiară
3 abstracţie de creşterea economică
28
Vezi şi Lecţia IV, pentru modelul Pareto.
198
B Componente de derulare şi de lucru:
1 agregate
2 reprezentări
3 concluzii

Să observăm şi componenţa Tabelului VI.1.
Tabelul VI.1
AGREGATELE
Macromodelului J.M. Keynes
Ord AGREGAT NOTAŢIE AUTONOM FUNCŢIE DE VENITUL
. NAŢIONAL
1 Consum C - C=C(Y)
2 Investiţii I I=I* -
3 Cheltuieli -
guvername G G=G*
ntale
(publice)
4 Exporturi X X=X* -
5 Economii S - S=S(Y)
6 Importuri M - M=M(Y)
7 Venituri T - T=T(Y)
fiscale ale
statului
8 Venit Y - C+(I+G+X)=C+(S+T+M)
naţional
9 Cerere Da - Da = Y**
agregată
10 Injecţii J - J=I+G+X=I*+G*+X*
11 Retrageri W - W=S+T+M=S(Y)+T(Y)+M(Y)
* Exogen.
** Pentru echilibru.
Înţelegerea condiţiei agregatelor are loc şi va fi explicată în continuare cu
ajutorul iteraţiilor Diagramei VI.3, care nu face decât să preia critic
macrofluxul lui F. Quesnay.
Diagrama VI.3
Macrofluxul, la J.M. Keynes29
(1)Intruziunea sistemului bancar (B): economii (S) şi investiţii (I)
29
Agregatele sunt notate în cercuri, iar agenţii economici în pătrate.
199
Y
Firme Menaje
I S
Unde:
Y = C+ S
Da = C + I
Echilibru condiţionat:
Da = Y ⇔
(1) I = S
(2)Agentul economic stat (Guvern /G): impozite (venituri fiscale

ale statului /T) şi cheltuieli guvernamentale (publice/G)
Y
G
Firme Menaje
I G S T
Unde:
Y = C+ S + T
Da = C + I + G
Da = Y ⇔
(2) G = T
(3)Economia deschisă (W): importuri (M) şi exporturi (X)
Firme G Menaje
I G X S T M
200
Unde:
Y = C+ S + T+M
Da = C + I + G+X
Da = Y ⇔
(3) X = M
Explicaţii asupra Diagramei şi agregatelor:

• Încă de la prima iteraţie se observă atât afinitatea lui Keynes faţă de
macrofluxul lui Quesnay, cât şi despărţirea sa de vechii clasici. Insistând
asupra celei din urmă, dispare definitiv, tot de la prima iteraţie, egalitatea
(0) Y = C. Dar poate mai important este altceva care dispare: dispare
automatismul şi al acestei egalităţi, dar şi al oricărei egalităţi de aici încolo
– toate iteraţiile au egalităţi condiţionate, urmare îndepărtării esenţiale a
gândirii keynesiste de legea lui Say, de concepţia fundamentală a
clasicilor faţă de economia de piaţă, respectiv de încrederea în
capacitatea sistemului de a se auto-regla.
• Preluând imaginea fluxului circular, Keynes reuşeşte să iasă din “cercul
blocat” dintre Say şi Quesnay pe două căi: (1) îndoindu-se de capacitatea
de autoreglare a fluxului şi (2) introducând şi pe ceilalţi agenţi economici
în jocul în care firmele şi indivizii (populaţia sau menajele) rămâneau
insuficienţi asigurării aceluiaşi echilibru. Rămâne însă adevărat că firmele
şi popuaţia rămân, în model, pe fluxul principal, iar agenţii economici
“adăugaţi” îşi deschid fluxuri separate (adiţionale), indicând ieşiri din şi,
respectiv, intrări în fluxul principal.
• De la clasici la Keynes, fluxul circular nu este unul bănesc, ci unul
material, iar echilibrul(Y=Da)–dezechilibrul(Y≠Da) său se exprimă exclusiv
prin stabilitatea-instabilitatea preţurilor – respectiv, pe piaţa bunurilor şi
serviciilor. Astfel, atât piaţa muncii, cât şi relaţiile monetare urmează să
se situeze în alte zone ale Macromodelului.
Observaţie: Deşi nu este considerat flux bănesc, macrofluxul se comportă
ca un flux bănesc în zona economiei deschise: importuri, echivalent ieşiri de
venit naţional; exporturi, dimpotrivă.
• Tot între clasici şi Keynes, putem imagina fluxul ca pe un fluid în curgere
circulară, întâlnind agenţii economici respectivi. Venitul naţional “curge”
de la firme către populaţie, în zona acesteia iau naştere exclusiv ieşirile
fluxurilor adiţionale, iar întors în zona firmelor, acestea se fac
beneficiarele intrărilor adiţionale.
• Macromodelul reuşeşte astfel să adauge, la Keynes, un alt factor de
complexitate – pe lângă înlăturarea identităţii venit-consum şi a
caracterului necondiţionat al oricărei egalităţi. Este vorba de trecerea de
la exclusivitatea venitului naţional (fluidul care circula, simplu, fără intrări-
ieşiri şi fără frecări) la două agregate confluente: (1) venitul naţional (Y) şi
(2) cererea agregată (Da). Or, cea mai importantă dintre consecinţele noii
situaţii (situări) a Macromodelului este – vizavi şi chiar înainte de
egalitatea condiţionată a celor două agregate – ameninţarea devenită
imanentă a diferenţierii celor două, în condiţiile unor fundamentări tot atât
diferenţiate.
• De înţeles, astfel, că (1) la populaţie întâlnim exclusiv venitul naţional,
luând calea consumului (C), versus căile alternative ale economiilor (S),
201
impozitelor (T) şi importului (M); în vreme ce (2) la firme, ipostaza este
una dublă: venitul naţional îşi cunoaşte originea, iar fluxul revine în
calitate de cerere agregată (Da).
• În astfel de condiţii, agregatele îşi nuanţează individual poziţia. De o
parte, la populaţie, fluxurile adiţionale (alternative la consum) se
formează exclusiv pe partea ieşirilor -- retragerilor (W) -- şi exclusiv drept
componente ale venitului naţional (Y). Corespunzător, la firme, aceleaşi
fluxuri adiţionale se formează exclusiv pe partea intrărilor – injecţiilor (J) --
şi exclusiv în zona cererii agregate (Da).
• Tot în aceste condiţii, în Diagramă regăsim agregate care au la origine
venitul naţional (consum, economii, impozite, importuri) – şi de aceea
Tabelul VI.1 le notează drept funcţii de venitul naţional --, despărţite de
agregatele care, dimpotrivă, apar drept exogene venitului naţional
(consum, investiţii, cheltuieli publice, exporturi).
• Scos definitiv din egalitatea cu venitul naţional, agregatul consum (C) se
desparte, astfel, şi de restul agregatelor printr-o dublă condiţionare: este
componentă principală şi a venitului naţional, şi a cererii agregate.
• Iar acest aspect indică şi către un altul, exprimând timpul economic al
macrofluxului: venitul naţional se formează, îşi formează fluxurile
adiţionale şi se “întoarce” la agenţii economici care l-au furnizat (firmele)
pe parcursul termenului scurt – cu alte cuvinte, distincţia termenului scurt
are loc pe fluxul circular principal. Fluxul circular re-porneşte de la firme,
tot în calitate de venit naţional, după ce în fluxul precedent – termenul
scurt – aici se cumulase cererea agregată. Iată, deci, odată cu înglobarea
în venitul naţional curent a cererii agregate precedente, recâştigarea şi a
bazelor creşterii economice, echivalentă imaginii după care termenul lung
(succesiunea termenelor scurte) poate însemna conservarea formală a
fluxului în condiţiile variaţiei venitului naţional corepunzător fiecărui
termen scurt – simplismul macrofluxului la F.Quesnay rămânea depăşit de
acest aspect dinamic, în lipsa intrărilor-ieşirilor. Alte aspecte ale fluxului
circular vor fi detaliate în paragrafele următoare.
Limitele macro-fluxului circular: Deşi poate fi considerat ca atare şi
fundamentează viziunea keynesistă asupra macroeconomiei, modelul fluxului
circular este numai un “moment” al analizei. Lipsesc deocamdată:
(i) coordonata monetară, care la Keynes diferă, la rândul ei, de viziunea
clasicilor – vezi teoria cantitativă a banilor --, unde Keynes intră în
polemică cu alte nume decât Say şi Quesnay;
(ii) referinţa la piaţa muncii, de facto la piaţa (pieţele) factorilor de
producţie – şi mpentru piaţa muncii, viziunea lui Keynes este diferită;
(iii) creşterea economică, în calitatea dinamicii macro-sistemului – cu
excepţia referinţei la inducerea ei de către cererea agregată;
(iv) expresia şi consecinţele dezechilibrelor parţiale: inegalităţii între
venitul naţional şi cererea agregată;
(v) vizavi de cererea agregată, identificarea metodologică (în model) a
ofertei agregate.
CASETA VI.2 CADRUL CONCEPTUAL AL VENITULUI NAŢIONAL
Avem de a face cu o seamă de concepte în jurul categoriei

(conceptului) de venit naţional din teoriile fundamentale, în sensul existenţei,
202
de facto, a două arii conceptuale de origine şi de studiu. În cea dintâi, vorbim
astăzi de venit naţional, ca despre un concept care cumulează veniturile
obţinute în spaţiul de producţie autohton şi respectiv se referă indirect la
producţia autohtonă, în acest sens:
(i) salariile – lucrătorilor --, cumulat cu profitul – firmelor – şi renta –
aferentă proprietarilor de pământ şi de capital,
(ii) sumă diminuată de: veniturile corporatiste, taxele de ajutor social,
profiturile corporatiste nedistribuite şi toate veniturile câştigate şi
neîncasate;
(iii) şi la care se adaugă: transferurile băneşti cu dobândă şi toate
veniturile încasate dar necâştigate;
Iar subsidiare venitului naţional sunt venitul personal – totalitatea
veniturilor unei persoane – şi venitul disponibil – rezultat din diminuarea
venitului personal cu taxele şi impozitele aferente.
Originea fundamentată pe categoria veniturilor, una de “ideologie”
keynesistă, rămâne însă uşor îndepărtată de originea productivă a venitului –
astfel produsului -- naţional.
În cealaltă arie conceptuală, vorbim – înainte de existenţa veniturilor – de
produsul rezultat al producţiei. Fundamental este produsul intern brut
(PIB), care dispune de două accepţiuni:
(a) prima: valoarea de piaţă a bunurior finale, din care se deduce amortizarea
capitalului;
(b) a doua, cumulând valoarea din prima accepţiune cu unele valori adăugate
ne-fundamental productive, de felul valorii adăugate de instituţiile
financiare, administraţiile publice etc.
În fine, PIB ia în considerare şi un alt criteriu, respectiv diferenţa specifică
dintre valoarea creată (adăugată) de firmele (societăţile) străine, în spaţiul
autohton – incluse în PIB – şi, dimpotrivă, firmele autohtone, localizate în
străinătate – excluse din PIB.
Or, considerarea celor două criterii importante -- al bunurilor şi respectiv
al sediului şi naţionalităţii firmelor -- urmează să fundamenteze cadrul
conceptual din jurul PIB, ca unul diferit de cel din jurul venitului naţional. Iau
astfel naştere produsul global brut şi produsul naţional brut. Produsul
global brut (PGB) adaugă la valoarea PIB ceea ce acesta din urmă
excludea, respectiv producţia intermediară, sau bunurile nefinalizate.
Produsul naţional brut (PNB) consideră, invers decât PIB, firmele
autohtone cu sediul în străinătate, în detrimentul firmelor străine cu sediul în
spaţiul autohton.
În aceeaşi zonă a producţiei, vizavi de PIB şi PNB, mai apare criteriul
ajustării acestora prin impozitarea directă. Deducerea impozitelor directe dă
astfel naştere, corespunzător: produsului intern net (PIN) şi produsului
naţional net (PNN).
Produsul naţional net (PNN) este apreciat, în literatura de specialitate
– aidoma PIB – tot după două accepţiuni:
(a) cheltuiala naţională – ca pereche a aceluiaşi venit naţional – care
cuprinde cheltuielile perioadei în materie de (1)consum, atât privat, cât şi
public, (2) formarea brută de capital fix (FBCF) şi (3) variaţia stocurilor;
(b) PNN la costul factorilor – care regăseşte valoarea cumulată a factorilor de
producţie (muncă, pământ şi capital) în identitatea retribuirii acestora,
adică a veniturilor însumate ale tuturor proprietarilor acestor factori.
203
Observaţii şi concluzie: PNN la costul factorilor se identifică venitului
naţional, demonstrându-se astfel o similaritatea interesantă de apreciere
dintre cele două concepţii şi, bineînţeles atâta vreme cât venitul este surprins
după criteriul naţional, în defavoarea celui “intern”. Apare interesantă
această identificare atâta vreme cât aprecierea keynesistă părea de la bun
început mai imprecisă, mai didactică, mai începărtată de producţie şi mai
lipsită de practicarea criteriilor proprii evaluărilor economico-statistice.
Ne referim, în cele de faţă, tot la conţinutul macrofluxului, mai precis la

fluxurile adiţionale (adiacente), introduse de Keynes. Fiecare flux adiţional est
format dintr-o componentă funcţie de venitul naţional şi din cealaltă, exogenă
faţă de venitul naţional şi respectiv componentă a cererii agregate. Dincolo
de modelul (imaginea) care le reuneşte în Diagrama VI.1, însă, există
specificuri importante ale fiecărui flux în parte.
Considerând, mai întâi, ecuaţia (1) de mai sus, echivalând la rândul ei

ieşirii din modelul clasic:
(1) Y = C + S
economiile apar drept partea reziduală a venitului naţional, peste nivelul
consumului:
S=Y-C
iar aceasta se întâmplă, fireşte, la nivelul consumatorului – la populaţie,
menaje sau indivizi.
CASETA VI.3 ÎNCLINAŢIILE MARGINALE SPRE CONSUM ŞI ECONOMII
Putem reconsidera ecuaţia (1) având în vedere şi consumul şi

economiile ca funcţii de venitul naţional:
C(Y) + S(Y) = Y
De la care, împărţind ambii membri prin Y, rezultă:
C/Y + S/Y = 1
Unde fiecare dintre cele două raporturi din membrul stâng indică
partea consumului şi respectiv economiilor în venitul total, sau înclinaţiile
marginale ale populaţiei către cele două opţiuni. Dacă, astfel, notăm cele
două raporturi cu literele mici corespunzătoare, rezultă:
c + s = 1 sau s = 1 - c
Ceea ce echivalează cu a considera, mai întâi, cele două înclinaţii cu
valori pozitive şi subunitare:
0 < c < 1 şi 0 < s < 1
cu a revedea economiile ca funcţie de venitul naţional, în al doilea rând, şi cu
a observa corelaţia inversă a celor două înclinaţii – a consumului şi
economiilor, în ultimă instanţă – pe termen scurt. Cu alte cuvinte, înclinaţia
marginală către economii este determinată (în sens contrar) de înclinaţia
marginală către consum.
A se deosebi însă înclinaţia marginală de înclinaţia medie, identificată
cu rata consumului, respectiv a economiilor – deşi cele două par să se
204
confunde, înclinaţia marginală este aceea care indică ceea ce se întâmplă în
momente bine precizate, pentru niveluri specifice ale venitului naţional.
De cealaltă parte a acestui flux, revine noua categorie instituţională – de

agenţi economici – inclusă în model – am numit băncile (sistemul bancar),
la care se poate adăuga sistemul financiar, alcătuit la rândul lui dintr-o
infrastructură formată din agenţi economici care gestionează economii,
transformându-le în investiţii30. Odată cu lărgirea (largheţea) numărului de
agenţi economici şi instituţii participante, cu principiile şi sistemele lor de
lucru diferenţiate, zona relaţiilor economii-investiţii se face ea-însăşi una
extinsă şi de importanţă economică majoră. Societatea macroeconomică îşi
formează, astfel, propriul fond de investiţii din economii cumulate pe termen
lung – ceea ce echivalează cu adevărul că, pe termen lung, egalitatea
economii-investiţii este validă şi fundamentală. Problema condiţionării acestei
egalităţi este, deci, tot automat, una pe termen scurt.
Vom mai desprinde din următoarele sub-paragrafe şi faptul că acest flux
este singurul din Macromodelul Keynes care îşi apropriază ambii termeni de
timp – scurt şi respectiv lung. Pe termen scurt, deci, fie:
(a) investiţiile pot depăşi (excede) economiile curente: I > S, premisă a
creşterii cererii agregate peste nivelul venitului naţional: Da > Y, respectiv
o premisă inflaţionistă31. Concomitent, însă, este nevoie ca fondul de
investiţii să fi fost asigurat în perioadele – timpii scurţi -- anterioare
pentru o astfel de situaţie curentă;
(b) fie, dimpotrivă, economisirea poate fi superioară investiţiilor: S > I,
premisă inversă şi în ce priveşte raportul venitului naţional curent cu
cererea agregată: Y > Da, adică o premisă deflaţionistă. Concomitent,
însă, putem aprecia că deflaţia poate astfel alimenta excedente ale
investiţiilor în perioadele următoare;
(c) fie, bineînţeles, economisirea şi investiţiile sunt egale: S=I, un echilibru
parţial care îşi apropriază stabilitatea preţurilor pe piaţa principală (a
bunurilor şi serviciilor), ca şi un proces ritmic al investiţiilor pe perioadele
următoare.
Acestea fiind jocurile investiţii-economii pe termen scurt şi efectele lor,

Keynes indică două limitele ale acestuia – de altfel perfect vizibile în
Diagrama VI.3:
(i) limita economisirii – constituirii economiilor – este nivelul venitului
naţional;
(ii) limita investiţiilor este nivelul economiilor consituite (cumulate) în
perioadele precedente şi în perioada curentă.
Iar aceasta pentru că Macromodelul Keynes imaginează economiile şi
investiţiile, nu numai corelate între ele, ci laolaltă în macro-fluxul venitului
naţional.
Am desprins astfel o dublă condiţionare interesantă a economiilor,

respectiv cu consumul – pe partea venitului naţional – şi cu investiţiile – pe
30
Detalii în Lecţia XIV.
31
Avem în vedere definiţia keynesistă a inflaţiei, în termenii cheltuielilor (injecţiilor) totale -- vezi sub-
paragraful 2.4.1, de mai jos.
205
fluxul specific, adiţional (ANEXA 1). Iar acestea, pe cei doi termeni de timp,
scurt şi respectiv lung. În realitatea completă, cele două corelaţii ale
economisirii se lasă intermediate, în Macromodel, de alte două mărimi de
importanţă crucială, respectiv, din nou, venitul naţional (corelaţia cu
consumul, vezi CASETA VI.3) şi rata dobânzilor (cu investiţiile, vezi şi sub-
paragraful 2.4.2 de mai jos).
Ne întoarcem astfel la relaţia economiilor cu consumul, despre care
revedem atât CASETA VI.3 – cu relaţia inversă, de principiu, între consum şi
economii pe termen scurt --, cât şi Diagrama VI.3 – cu acelaşi macroflux
principal, circular. Dincolo de corelaţia inversă între consum şi economisire
(pe termen scurt), se poate desprinde contribuţia diferenţiată la constituirea
venitului naţional al perioadei următoare, din partea economiilor şi respectiv
consumului:
(a) pe termen scurt, consumul este cel care “validează” reîntregirea venitului
naţional – este vorba aici încă de imaginea fluxului circular, de la clasici,
ceea ce, la Keynes, se traduce prin cererea agregată întreţinută de şi prin
consum; iar aici putem imagina pe teren procesul prin care producţia
naţională (oferta agregată) este tranzacţionată (vândută) pe piaţă.
Dimpotrivă, tot la Keynes, economisirea este o ieşire din fluxul principal,
ea diminuează consumul, afectând nivelul venitului naţional şi creşterea
(economică a) acestuia;
(b) fenomenul este numit de James Tucker “paradoxul economiilor”32 – pentru
că, însfârşit pe termen lung, economiile se fac benefice cererii agregate,
venitului naţional pe perioada următoare şi astfel creşterii economice, dar
asta prin intermediul investiţiilor.
În subsidiarul relaţiilor inverse ale economisirii cu consumul şi cu

investiţiile, se va putea desprinde mai departe chiar o relaţie crescătoare
între consum şi investiţii – multiplicatorul de investiţii (CASETA VI.7, de mai
jos).
2.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice33

Ceea ce deosebeşte impozitarea de economisire înseamnă cel puţin
trei aspecte. Mai întâi, impozitarea, deşi se formează (în Macromodel) tot la
populaţie, nu este o opţiune a acesteia şi nu se contabilizează în proprietăţi
private, ci are loc la rate dictate prin lege ca un transfer către domeniul
statului. A doua deosebire este, astfel, aceea că, deşi se manifestă ca ieşire
de flux şi pe partea populaţiei, impozitarea rămâne insensibilă (inertă) faţă de
opţiunea populaţiei, de rata dobânzilor sau de nivelul inflaţiei. A treia
deosebire este aceea că impozitarea, ca şi materializarea (returnarea) ei prin
cheltuieli publice (guvernamentale) nu mai are loc pe termen lung, ci
concomitent cu materializarea fluxului circular, adică pe termenul scurt a
ceea ce se numeşte exerciţiu bugetar. Ca atare, interesant se face
aspectul după care caracterul exogen al cheltuielilor publice nu revine odată
cu acestea, ci porneşte încă din zona impozitării, adică a ieşirii de flux pe
partea populaţiei.
În rest, impozitarea, ca şi economisirea, constituie ieşire de flux,
reduce cererea agregată – având şansa să reducă nivelul venitului naţional
32
“Paradox of thrift”
33
Mai multe detalii în Lecţia VIII.
206
păe perioada următoare – dar tot atât efectul ei imediat este şi unul
deflaţionist.
Deosebirea între impozitare şi şi economisire rămâne mai mare decât
aceea între cheltuielile publice (guvernamentale) şi investiţii, cel puţin
din punct de vedere operaţional (keynesist) – bunăoară, cheltuielile publice
întreţin cererea agregată aidoma investiţiilor şi chiar le pot suplini pe acestea
şi întreţin pericolul inflaţionist în aceeaşi măsură. Tot ce nu pot (statutar
vorbind) cheltuielile publice – în comparaţie cu investiţiile private – este să se
întreţină în perioada curentă pe baza unor vărsăminte anterioare.
Trei aspecte sunt însă mai importante în relaţia între impozite --
venituri fiscale ale statului – şi cheltuielile publice (guvernamentale) – în
speţă pe fluxul adiţional adus de agentul economic stat. Primul dintre ele
ţine de observarea situaţiei că acelaşi fluxul adiţional se contrapune (şi el)
macrofluxului prinxcipal – în traducere economică, veniturile statului reduc
cererea agregată (venitul naţional) şi numai cheltuielile acestuia sunt în
folosul cererii agregate, venitului naţional şi macrofluxului.
Or, să observăm, în consecinţă, cel de al doilea aspect al acestui flux,
respectiv, ca şi pentru cazurile celorlalte fluxuri adiţionale, cel legat de
echilibrul, versus dezechilibrul pe acest flux. Echilibrul acestui flux este chiar
echilibrul bugetar – al bugetului de stat, respectiv, între veniturile şi
cheltuielile statului. Iar contrapunerea fluxului adiţional faţă de macrofluxul
principal echivlează situaţiei în care, mai întâi, excedentul bugetar –
excedentul veniturilor (fiscale) faţă de cheltuielile publice – echivalează
diminuării fluxului – consumului, cererii agregate şi venitului naţioal la
momentul viitor – invers pentru deficitul bugetar – excedentul cheltuielilor
publice peste nivelul veniturilor statului --, care echivalează creşterii cererii
agregate.
În astfel de condiţii fundamentale, deficitul bugetar devine tentant
contribuţiei agentului economic stat la cererea agregată şi la creşterea
economică – plus, bineînţeles, înclinarea spre satisfacerea pretenţiilor altor
agenţi economici. O situaţie cenzurată numai de caracterul inflaţionist,
natural pentru deficitul bugetar şi creşterea economică. De cealaltă parte,
însă, excedentul bugetar revine într-o poziţie realmente ingrată – de aceea, o
astfel de situaţie, fiind şi la opţiunea statului, se manifestă destul de rar şi în
împrejurări extreme de inflaţie.
CASETA VI.4 SPECIFICUL AGENTULUI ECONOMIC STAT
Prin geneză şi definiţie, statul este un organism politic şi social lipsit

de interese, dimpotrivă, servind interesele altora. Acesta este un adevăr
incontestabil, şi nu o teorie sau vreo chestiune doctrinară. În speţă, cedarea
statului în favoarea intereselor altora nu ţine nici de epoca istorică, nici de
forma de guvernământ şi nici de gradul de democraţie.
Rolul statului faţă de economia modernă – dar şi pre-modernă -- era
inevitabil, numai că abia aici intervin doctrinele, propriuzis înţelegerea
acestui rol. Primul punct de vedere manifest era cel al vechii gândiri liberale,
am numit doctrina statului minimal. Aceasta era caracteristică unei epoci
istorice a capitalismului modern de până la marea criză din 1929-1933 şi
limita intervenţia statului la ceea ce este astăzi numit politică economică
negativă: asigurarea exclusivă a condiţiilor economiei libere, a legalităţii şi
207
circulaţiei monetare. O astfel de doctrină era potrivită gândirii fiziocrate –
după care economia era la fel de “bună” ca natura, fiind nevoie numai a-I
respecta legităţile – şi clasice – după care, ca la J.B. Say şi F. Quesnay,
economia liberă ar dispune de resorturile autoreglării.
Situaţia avea să se schimbe imediat după marea criză, atunci când
devenea vizibil că mecanismul economiei moderne nu rezolvă de la sine o
problemă precum cea a şomajului, mai mult chiar, este capabil şi de auto-
blocare. Lucrurile aveau să se schimbe în plan doctrinar – aici, momentul
“Teoriei Generale…” a lui J.M. Keynes este unul care pare să demonstreze
capacitatea istorică a societăţii de a-şi găsi vocea de care avea nevoie – dar
nu numai, respectiv şi în planul acţiunii efective a statelor după 1933. După
cum, intervenţia statului în economie revenea în “curtea proprie”, dar se şi
extindea imediat la relaţiile economice dintre naţiuni – cu atât mai mult cu
cât, odată cu marea criză cădea şi ceea ce s-a numit sistemul monetar
internaţional al etalonului aur, care rimase perfect cu capitalismul liberei
concurenţe de până la începutul secolului al XX-lea. Meritul lui Keynes a fost
acela de a desluşi ceva din secretele intervenţiei statului în economie – aşa
cum se va dezvolta în această Lecţie, în întregimea ei. Important este însă că,
în noile vremuri şi gândirea liberală s-a văzut mai întâi într-o mare defensivă,
apoi forţată să admită noua situaţie a statului în economie, ca unică soluţie
de rezolvare a crizelor.
Era deci depăşită doctrina “statului minimal”, iar statul urma să aibă,
asupra economiei, politici negative, dar şi politici pozitive – echivalând cu
strategii economico-sociale şi de dezvoltare. Politica pozitivă a statului făcea
însă inevitabil un caracter părtinitor al statului faţă de unele ramuri şi faţă de
unii agenţi economici, împotriva altora. Economiştii clasici şi generaţiile de
neoclasici surprind încă poziţionarea anti-concurenţială a statului ca inevitbilă
în sine, iar aceasta vine să cauzeze dezvoltării libere a economiei şi
afacerilor. Cu toate cele întâmplate, deci, intervenţia statului în economie,
odată cvasiunanim acceptată, rămâne o chestiune controversată,
producătoare de polemică între clasici-neoclasici, de o parte – iar grupurile de
idei ale acestora s-au şi multiplicat – şi respectiv keynesişti-neo-keynesişti,
de cealaltă – curent ajuns însă într-o oarecare derivă după anii şaizeci. Este
un impas al doctrinelor, în sine, şi nu în întrgime legat de cele întâmplate în
zona statului în economie.
Dincolo de aceste fapte – de altfel descrise foarte pe scurt aici –
dezvoltarea statului în economie se extinde de la elaborarea politicilor şi
strategiilor la individualizarea sectorului de stat în economie34, practic a
agentului economic stat. Statul devine concomitent: (1) agent economic, pe
picior de egalitate cu ceilalţi agenţi economici; (2) organism de putere –
elaborator şi susţinător de politici economice.
În practica curentă şi cotidiană, însă, deosebirea dintre cele două
poziţii ţine mai degrabă de nuanţe. În realitate, statul rămâne acelaşi
organism purtător al intereselor altora, în ambele calităţi economice ale sale.
Or, unul dintre aspecte s-a şi relevat, în cele de mai sus, în condiţia bugetului
de stat. Astfel – câtă vreme oricare dintre ceilalţi agenţi economici vede
adevărata performanţă în modul cel mai simplu, prin superioritatea
veniturilor faţă de cheltuieli, numită chiar profitabilitate – numai în cazul
statului lucrurile arată invers: excedentul bugetar ar indica tocmai lipsa de
34
Detalii în Lecţia VIII.
208
performanţă şi de activitate a organismului statal, în vreme ce performanţele
ar fi căutate pe partea cheltuielilor.
Nu trebuie însă să ne grăbim să credem că, dimpotrivă, deficitul
bugetar ar fi o chestiune de performanţă a statului, ci să regăsim aici o a
doua problemă a activităţii economice a statului – am numit elaborarea
criteriilor de performanţă specifice, câtă vreme lipsesc indicatorii naturali,
precum profitabilitatea, în cazul firmelor şi celorlalţi agenţi economici.
Şi nici măcar aici nu se opresc problemele implicării statului în
economie, ci ele merg şi către administrarea (administraţia) economică – şi
economia administraţiei de stat. Nu trebuie să fim liberali ca să observăm că
activitatea administraţiilor de stat este mai lentă şi mai puţin eficientă decât
aceea a companiilor în liberă concurenţă, după cum activitatea economică în
sectorul de stat cumulează cele mai vizibile caracteristici ale monopolurilor.
Tot atât cât diferenţa de dinamică pe termene foarte lungi este vizibilă între
agenţii economici şi stat – de la “Avuţia Naţiunilor” a lui Adam Smith (1790),
de o parte principiile fiscalităţii au rămas aceleaşi, cu puţine ajustări
conceptuale până după secolul al XX-lea, în vreme ce firmele s-au dezvoltat
şi diversificat, de atunci, exponenţial: de la “one man business” la
parteneriate şi corporaţii, dar şi pe criterii de număr de angajaţi, obiective,
relaţii interpersonale, capital tehnc etc.
Ar mai trebui însă adăugat aici detaliul după care Macromodelul
consideră exclusiv fiscalitatea drept furnizoare de venit pentru stat. În
realitate, veniturile statului sunt mai multe, tot atât cât proprietatea statului
nu este în întregime proprietate publică, dar nu avem de a face cu vreo
scăpare esenţială a Macromodelului – veniturile statului sunt dominate de
cele fiscale peste tot în lume.
Drept urmare, alternativele uzuale ale bugetului de stat sunt – în loc de

deficit versus excedent – deficit versus echilibru.
Nu cel din urmă aspect al acestui flux este – vizavi de echilibrul-
dezechilibrul bugetar şi implicaţiile corespunzătoare – mărimea sectorului de
stat35 -- ceea ce, în planul bugetului de stat şi macrofluxului adiţional de care
discutăm aici, indică un nivel al veniturilor şi cheltuielilor concomitent mai
mare sau mai mic de la un stat la altul. Veniturile-cheltuielile bugetare sunt
determinate de mărimea sectorului de stat în economie, cele dintâi fiind
aspectul pe teremen scurt, determinat de cel de al doilea, situaţia pe termen
lung. Acest aspect, ţinând de termenul lung, îşi păstrează, pentru fiecare caz
(stat) în parte, determinanta asupra echilbrului-dezechilibrului bugetar. Dar
mai important este faptul că regăsim în amploarea sectorului de stat un
adevărat criteriu tipologic al economiilor naţionale de astăzi.
2.2.3 Economia deschisă

Discutăm aici despre implicarea restului lumii – agenţilor economici
din afara macro-spaţiului, în legături economice cu agenţi economici din
interiorul macro-spaţiului – în aceeaşi calitate de agent economic adăugat.
Fluxul vede importurile drept ieşiri şi invers pentru exporturi, aidoma situaţiei
în care ar fi considerat fluxul plăţilor (monedei), în locul fluxului material –
drept urmare, importurile revin în zona populaţiei (menajelor), iar exporturile
în zona firmelor. În aceste condiţii, fluxul importurilor este condiţionat de
35
Din nou, detalii în Lecţia VIII.
209
resursele autohtone (venitul naţional) – aidoma economiilor şi impozitării --,
iar exporturile intră în categoria agregatelor exogene – alături de investiţii şi
cheltuielile publice. Spre deosebire de echilibrul-dezechilibrul bugetar –
acţionabil (de către stat) pe ambele părţi ale fluxului –, Macromodelul vede
aici echilibrul-dezechilibrul extern acţionabil în mod direct exclusiv pe
partea importurilor – ca şi cum producţia exportată nu ar fi parte a
macrofluxului material. În plus, echilibrul-dezechilibrul extern este – aidoma
celui bugetar – un echilibru pe termen scurt.
CASETA VI.5 GRADUL DE DESCHIDERE ECONOMICĂ
Nu nevoia de a intra în detalii36, ci aceea de a întregi înţelegerea

acestui aspect ne forţează să considerăm aici şi conceptul gradului de
deschidere economică (DE) – ponderea fluxului extern în producţia şi
venitul total autohton. Rigurozitatea conceptului obligă însă la observarea
condiţiei atât de diferite a celor două părţi ale fluxului extern – exportul şi
importul – între ele. Aici mai este nevoie de precizarea dacă judecăm situaţia
după realitatea fluxului material, sau după Macromodel (fluxul plăţilor). În ce
priveşte fluxul material:
(a) exportul este ieşire materială – producţie ieşită -- iar sursa sa este
producţia autohtonă (produsul naţional) – identificată venitului naţional.
Ca atare, deschiderea economică externă, pe partea exporturilor (DEx), va
considera ponderea exporturilor în produsul autohton:
(1) DEX (%) = X / Y (%)
(b) dimpotrivă, importul este intrare materială – producţie adăugată sau
atrasă la sau de către cea autothonă – iar sursa ei este spaţiul
internaţional. Ca atare, deschiderea economică externă, pe partea
importurilor (DM), trebuie să considere, pe lângă referinţa producţiei
naţionale, şi fluxul adăugat acesteia (importurile):
36
Căci acestea sunt de găsit în Lecţi XIII.
210
(2) DEM (%) = M / (Y + M) (%)
Or, această situaţie – dublă referinţă, vezi diferenţierea celor doi
numitori – face dificilă agregarea gradului de deschidere economică într-o
mărime (formulă) unică – există unele soluţii neacceptate totuşi unanim. Dar
nici reconsiderarea aceluiaşi grad de deschidere după concepţia
Macromodelului nu ar rezolva chestiunea, ci doar ar inversa termenii de
referinţă între partea exporturilor şi cea a impoturilor.
Fluxul extern se deosebeşte – pentru Macromodel -- de celelalte două

macro-fluxuri adiţionale prin aceea că importurile şi exporturile nu sunt
corelate (legate) între ele, consecinţa firească fiind aceea că, aparent, cele
două părţi ale fluxului nu se apropie unul de celălalt pe niciun termen – scurt,
ca în cazul bugetului de stat; mediu-lung, ca în cazul fluxului investiţii-
economii -- şi nu există niciun extra-resort care să acţioneze într-un astfel de
sens.
Necorelarea aparentă a celor două părţi (zone) ale fluxului extern îşi
adaugă şi o altă caracteristică importantă vizavi de inflaţie:
(a) nici importurile nu diminuează inflaţia – aşa cum se întâmplă limpede în
cazul economisirii şi impozitării;
(b) nici exporturile nu sunt inflaţioniste – sunt unicul component al cererii
agregate neinflaţionist.
CASETA VI.6 IMPORTUL ŞI EXPORTUL SUNT LEGATE ÎNTRE ELE

ŞI INFLAŢIONISTE
Legătura este una parţială şi, din nou, mai vizibilă pe partea produsului
naţional, decât pe Macromodelul lui Keynes. Mai mult, aceasta ţine de un
fenomen specific dezvoltării economice în macro-planul naţiunii, paralel cu
extinderea acesteia în afara naţiunii, în speţă cu accentuarea diviziunii
internaţionale a muncii. Vorbim astfel de categoria importurilor de
completare – materii prime şi alţi factori variabili, bunuri intermediare (piese
de schimb, subansamble) pe verticala “producţiei transfrontaliere”. În oricare
economiei de astăzi, şi cu atât mai mult în cele cu industrii dezvoltate, există
obligatoriu o pondere a importurilor de completare care indică măsura în care
soldul balanţei externe nu se poate îmbunătăţi nici prin afectarea directă a
importurilor, nici prin forţarea exportulor.
Exporturile sunt legate de inflaţie şi prin cauză, şi prin efect. Pe partea
cauzală, exporturile au loc tocmai pe piaţa externă pe care inflaţia este
superioară celei autohtone; prin efect, dimpotrivă, “întoarcerea” exporturilor
la fluxul autohton fie este favorizată de inflaţie , fie contribuie la ea prin
colportarea şi a preţului iniţial practicat pe piaţa externă. Acelaşi mecanism
prin care importurile aduc cu ele preţul internaţional, numai că, în ce le
priveşte, acest preţ poate fi oricând unul mai ridicat, dar şi unul mai scăzut
decât cel practicat pe piaţa naţională.
211
Totuşi necorelarea directă între importuri şi exporturi se face
compensată cu ceva în Macromodel. Preluăm egalitatea (3) de mai sus a
macro-fluxului:
I+G+X = S+T+M
care indică echilibrul fluxului material, şi îl rearanjăm simplu:
(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)
Astfel, descoperim în membrul stâng balanţa comercială37, ca
echivalentă – în condiţii de macro-echilibru – balanţelor economii-investiţii şi,
respectiv impozite-cheltuieli publice (bugetul de stat). În detaliu, exporturile
acţionează pozitiv echilibrul extern – în favoarea intrării de flux internaţional
în macrofluxul naţional – în aceeaşi măsură cu economiile şi impozitele;
dimpotrivă, celelalte componente ale cererii agregate, investiţiile şi
cheltuielile publice, îşi adaugă caracterului inflaţionist pe acela că provoacă
deficit extern.

Păstrând aceeaşi imagine a macrofluxului circular, consumul este
alimentat şi astfel văzut ca funcţie de venitul naţional – la care este important
să adăugăm că, aidoma economiilor, veniturilor fiscale şi importurilor, deci
tuturor retragerilor, este vorba de exogena venitului naţional pe termen
scurt, ceea ce în model înseamnă circumferinţa completă a macro-fluxului.
Există o caracteristică esenţială a consumului, funcţie de venit
naţional: această funcţie este crescătoare. De la această caracteristică pot
decurge inclusiv variaţii de formă, pantă etc., pe care le vom examina în cele
de faţă pentru a înţelege complet condiţia consumului faţă de venit.
(i) Cea mai simplă ipostază a funcţiei de consum este funcţia lineară
simplă (Graficul VI.2).
C(Y)
CA A
O YA Y
Graficul VI.2
• Ecuaţia dreptei C(Y) este:
C(Y) = a Y
37
Vezi Lecţia XIII – este chiar primul dintre postulatele balanţei externe.
212
unde parametrul (a) este nu altceva decât raportul între C A şi YA, respectiv
tangenta unghiului (α ). Mai mult, unghiul α rămâne constant, ca şi tangenta
sa, independent de punctul (A sau altul) de pe dreaptă considerat. Ca atare,
acest raport defineşte înclinaţiile către consum(CASETA VI.3), manifestate
de venitul naţional, în totalitate, adică:
(a) marginal – în fiecare punct, respectiv pentru fiecare nivel al venitului
naţional;
(b) mediu – pentru totalitatea venitului naţional.
• Pentru funcţia lineară simplă, consumul depinde în totalitate (100%) de
nivelul venitului naţional.
(ii) Funcţia lineară cu consum autonom (Graficul VI.3)
C(Y)
CB B
CA A α1
Co A’ B’
α2
α3
O YA YB Y
Graficul VI.3
• Ecuaţia dreptei C(Y) este, de astădată:
C(Y) = aY + b
unde (a) este (ca şi în condiţiile (i) de mai sus) tangenta unghiului (α 1), iar
(b) -- termenul liber şi element nou al funcţiei – este nu altceva decât
valoarea consumului autonom, Co.
• În aceste condiţii, consumul autonom – cel efectuat independent de
nivelul venitului naţional -- restricţionează relaţia directă a consumului cu
venitul naţional al perioadei.
• Grafic se observă însă modul în care existenţa consumului autonom
desparte între ele înclinaţiile medie şi marginală ale venitului naţional
către consum:
(a) înclinaţia marginală rămâne de partea unghiului α 1 (tangenta acestuia)
şi se menţine constantă pentru o funcţie lineară, ca parte a ei;
(b) înclinaţia medie se regăseşte în unghiurile α 2 şi α 3 (tangentele
unghiurilor) , respectiv pentru punctele A şi B de pe curba C(Y) şi devine
variabilă, respectiv descrescătoare, odată cu creşterea venitului.
(iii) Funcţia curbilinie (ne-lineară sau concavă) cu consum autonom (Graficul

VI.4)
213
C
CB B C(Y)
CA A
Co
α1 α2
O YA YB Y
Graficul VI.4
• Funcţia C(Y) rămâne crescătoare, în ciuda variaţiei pantei.
• Forma concavă a funcţiei (curbei) C(Y) semnifică, fireşte, caracterul
descrescător al înclinaţiei marginale către consum – regăsită în pantele
tangentelor la C(Y) în punctele A, B etc. , străbătând curba spre dreapta.
Reducerea înclinaţiei marginale către consum, odată cu creşterea
venitului naţional, se traduce prin creşterea economiilor – atât absolută,
cât şi ca pondere în venitul naţional – este ceea ce lipseşte ambelor
variante lineare precedente.
• Comportamentul înclinaţiei medii către consum (vezi unghiurile α 1 şi α 2,
pentru aceleaşi puncte A şi B) este similar celei maginale, respectiv şi
aceasta are un caracter decrescător de nivelul venitului naţional.
Observaţie-concluzie: Forma curbilinie a funcţiei consumului de nivelul
venitului naţional aduce – faţă de funcţia lineară – variaţia – în speţă,
descreşterea – ambelor înclinaţii – medie şi marginală – către consum ale
venitului naţional.
După detaliile de mai sus asupra agregatelor, revenim la design-ul

Macromodelului, odată cu sublinierea că prima sa fază – modelul fluxului
circular –, deşi capabilă să descopere mai multe aspecte ale macroeconomiei
(agregate, fluxuri, tipuri de agenţi economici) , este totuşi lipsită de alte
capacităţi tot atât de importante: reflectarea creşterii economice şi a
echilibrului-dezechilibrului general, la rândul lui extins în afara pieţei
principale – a bunurilor şi serviciilor -- , inclusiv reflectarea şomajului şi a
pieţei muncii.
2.4.1 Modelul “injecţii-retrageri” şi echilibrul forţei de muncă
214
Modelul “injecţii-retrageri” (JW/Graficele VI.5) decurge direct din
fluxul circular: el distinge mai întâi injecţiile (J) de retrageri (W), după criteriul
poziţionării acestora în raport cu venitul naţional.
J;W J;W
(W)
(W) J2 A2
(J2)
C ∆J
J B’ A C’ (J) J1 A1 α ∆Y A2’
(J1)
O YB
YA YC Y O YA1 YA2 Y
(a) termenul scurt (b)
termenul mediu-lung
Graficele VI.5
Comentariu grafic:
• Astfel, numai retragerile (W) sunt funcţie crescătoare de venit naţional
W(Y), în vreme ce injecţiile (J) sunt exogene (J=J*) – vezi forma-panta
perfect elastică a funcţiilor (J) faţă de axa OY. Modelul
• Primul element nou adus de modelul JW este nivelul venitului naţional de
echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor: YA, în Graficul (a); YA1 şi YA2, în
Graficul (b). Macromodelul vede deci un anume nivel al venitului naţional
pentru care injecţiile egalează retragerile – respectiv cheltuielile
economiei egalează resursele acumulate ale acesteia. Graficul (b) indică
aici succesiunea timpilor scurţi – ai celor pentru care există câte un singur
venit naţional de echilibru.
• Vizavi de venitul naţional corespunzător echilibrului pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, pe termenul scurt (Graficul (a)) sunt puse în evidenţă şi
situaţiile de dezechilibru – dezechilibrele văzute de Macromodel sunt,
respectiv (1) inflaţia: J>W, pentru punctul mobil B şi (2) deflaţia: J< W,
pentru punctul mobil C.
Observaţie: Ca o consecinţă a axării pe macrofluxul venitului total
(naţional), Macromodelul vede şi inflaţia definită tot în termenii fluxurilor de
cheltuieli şi formări de resurse – spre deosebire de definiţia clasică, indicând
comportamentul – rezultat al – preţurilor pe piaţă.
• Graficul (b) indică – pentru termenul lung sau succesiunea termenelor
scurte – un alt element important – este raportul variaţiilor, între timpii
scurţi, ale venitului naţional şi exogena injecţiilor:
kJ = ∆ Y /∆ J
sau ceea ce poartă numele de efect multiplicator. Efectul multiplicator
rezultă drept cotangentă a unghiului α , din Graficul (b).
Observaţie: Se pune însă problema că o legătură logică între Graficele (a) şi
respectiv (b) are loc numai în condiţiile în care variază (cresc) exclusiv
injecţiile – vezi, între (J1) şi (J2), ceea ce înseamnă deplasarea către dreapta
215
(pe verticală) a curbei (J); dimpotrivă, variaţia retragerilor are loc exclusiv de-
a lungul curbei (W). Or, aceste dinamici se fac şi altfel condiţionate (imediat
în continuare), adică între piaţa principală (bunuri şi servicii) şi cea a muncii.
Vom vedea mai jos felul în care, la un alt nivel al aprofundării
Macromodelului, palierul de joc se mută de la planurile celor două pieţe la
planul dintre cererea agregată (injecţii) şi respectiv oferta agregată
(echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă).
CASETA VI.7 MULTIPLICATORII
Multiplicatorul – în definiţie generalizată -- măsoară efectul variaţiei

exogenei asupra endogenei şi ca atare se regăseşte, ca în formula de mai
sus, în raportul de variaţie a endogenei (la numărător), vizavi de exogenă
(numitor). Încercăm să surprindem pe scurt efectele multiplicatoare specifice
ale componentelor agregate asupra venitului naţional, cu ideea pornită din
subparagraful de faţă.
Multiplicatorul de investiţii poate porni de la formula adaptată de
mai sus:
kI = ∆ Y /∆ I
unde kI este multiplicatorul de investiţii, iar variaţiile din membrul drept sunt
ale venitului naţional (Y) şi respectiv ale investiţiilor (I). Luând în considerare:
(i) prima variaţie a venitului naţional de valoarea ∆ I, adăugată primei
valori a venitului naţional;
(ii) variaţiile investiţiilor, în ciclurile următoare, dictate de variaţia
consumului, respectiv de înclinaţia marginală către consum (c),
rezultă, în succesiunea termenelor scurte:
∆ Y = ∆ I + ∆ I x c + (∆ I x c) x c + (∆ I x c 2) x c + (∆ I x c 3) x c + …
sau:
∆ Y = ∆ I (1 + c + c 2 + c 3 + …)
ceea ce, între parantezele din membrul drept cumulează o progresie
geometrică, lăsând, prin împărţirea ecuaţiei la ∆ I, loc multiplicatorului:
(1) kI = 1 / (1-c) = 1 / s
Multiplicatorul de investiţii este, deci, în relaţie inversă cu economiile,
astfel într-una crescătoare cu consumul.
Multiplicatorii cheltuielilor publice (kG) şi respectiv exportului (kX)
pot fi judecaţi şi obţinuţi după acelaşi raţionament, rezultând nu altceva
decât identitatea lor între ei şi respectiv cu multiplicatorul de investiţii –
poziţiile lor în design-ul macrofluxului sunt absolut similare.
Diferenţieri apar în şi pentru alte două situaţii. Mai întâi, se pune
problema impactului deschiderii economiei, neconsiderat până aici. Cel mai
simplu, însă, se poate înţelege felul cum:
(i) de o parte – aceea a injecţiilor şi cererii agregate -- multiplicatorul
exportului se comportă identic cu cel al investiţiilor;
(ii) de cealaltă parte – aceea a retragerilor -- efectul este unul de includere
a importurilor în totalul concumului, afectând în profunzime înclinaţia
marginală spre consum -- vezi înclinaţia marginală către
importuri (m). Multiplicatorul de investiţii, afectat de deschiderea
economiei, devine:
(1’) kI = 1 / (1-c + m)
216
Al doilea aspect special este ridicat de fiscalitate – mai precis de
reducerea impozitelor, aparent de pus pe acelaşi taler cu multiplicatorul
cheltuielilor publice, deasemenea echivalent celui al investiţiilor.
Presupunând reducerea impozitelor în valoare de (-) ∆ T, consumul
creşte pe seama acestui venit suplimentar în proporţie dictată de înclinaţia
marginală, încă de la prima variaţie. În astfel de condiţii, variaţia venitului
total devine:
∆ Y = - ∆ T x c – (∆ T x c) x c - (∆ T x c2) x c - (∆ T x c3) x c - …
respectiv:
∆ Y = (-) ∆ T x c ( 1+c+c2+c3 …)
ceea ce, cu considerarea aceleiaşi sume a progresiei geometrice dintre
paranteze, regăseşte multiplicatorul fiscal la valoarea:
(2) kT = (-) c / (1 – c)
Observaţie: Cheltuielile publice sunt favorizate de efectul multiplicator (mai
mare), vizavi de reducerea impozitării.

Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă apare, la Keynes, încă mai
simplu (simplist) decât viziunea vechilor clasici faţă de piaţa forţei de muncă
(Graficele VII.1) – vezi Graficul VI.6, unicul din lucrarea de faţă pe o singură
axă rectangulară.
O Yef Ymo Y
Graficul VI.6
Comentariu grafic:
• Macromodelul nu consideră piaţa muncii, în înţelesul clasic (Graficele VI.1)
-- cu cerere-ofertă sub formă de angajaţi-job-uri – ci referinţa lui se
limitează la acelaşi venit naţional.
• Mai întâi, venitul naţional al maximei ocupări (Ymo) corespunde
producţiei în condiţii.le maximei ocupări a forţei de muncă (lipsei
şomajului). or, în condiţiile în care – de acord cu clasicii asupra funcţiei de
producţie38 --numai creşterea factorilor variabili asigură creşterea
producţiei, atunci Ymo este cel mai înalt nivel al venitului naţional pe
termen scurt, repectiv la un moment (istorico-economic) dat.
• Astfel, venitul naţional efectiv (Yef) este mai mic sau egal cu venitul
naţional al maximei ocupări, indiferent de celelalte condiţii din economie.
• Dezechilibrul forţei de muncă, la Keynes – spre deosebire de viziunea
clasicilor (Graficele VI.1) – se limitează la şomaj.
• Diferenţa înte cele două niveluri ale venitului naţional – “output gap” – se
identifică costului economic al şomajului.
Observaţie: Keynes nu a crezut în piaţa muncii, în condiţiile în care admitea
totuşi coordonatele cererii de muncă, la fel ca în viziunea clasicilor – aceasta
situându-se în partea firmelor şi rămânând influenţabilă din partea pieţei
principale, a bunurilor şi serviciilor. Pentru disidentul clasicilor, este
contestabilă rigoarea comportamentului ofertei de muncă, respectiv a
capacităţii potenţialilor angajaţi de partener egal al firmelor pe piaţă. Drept
38
Lecţia I.
217
urmare, salariul este, la rândul lui, departe de comportamentul unui preţ de
piaţă al muncii.

Alăturarea între cele două reprezentări ale sub-paragrafului de faţă
poate produce cea mai importantă apropiere -- spre comparaţie -- între
Macromodel şi raţionamentul clasic al legii ofertei creatoare de cerere proprie
(expusă mai sus în paragraful 1.1), în vederea comparării esenţiale a celor
două viziuni asupra macrosistemului. Pe partea Macromodelului nu este
presupusă nici o forţă de interacţiune între macroflux şi condiţia forţei de
muncă (între cele două echilibre de piaţă) – câtă vreme, la clasici, piaţa
principală şi piaţa muncii interacţionau şi tindeau spre un echilibru comun.
Vom încerca două trepte succesive ale analizei.
Pentru prima treaptă a analizei, putem presupune chiar
suprapunerea Graficului VI.6 peste Graficul VI.5 (a), condiţii în care cel puţin
Ymo poate apare, alternativ, în toate cele trei ipostaze posibile: (a) inflaţie;
(b) echilibru de piaţă şi (c) deflaţie (Graficele VI.7).
J,W (W)
C
DEFLAŢIE
J B’ A C’ (J)
INFLAŢIE
O YB YA YC
O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7
Principiile raţionamentului politico-economic al modelului sunt:
(i) obiectivele politicilor economice sunt cele două, amintite şi la clasici
(paragraful 1.1): (a) macroechilibrul şi (b) creşterea economică;
(ii) (re)echilibrarea este prioritară creşterii economice şi înseamnă
suprapunerea echilibrului pieţei peste cel al muncii;
(iii) instrumentarea are loc exclusiv asupra injecţiilor – deplasarea curbei
(J);
(iv) timpul instrumentării este considerat a fi termenul scurt – ca atare,
poziţionarea echilibrului forţei de muncă (Ymo) rămâne fixă iar la
dreapta sa, pe axa venitului naţional, valorile sunt cel mult nominale
(nu sunt reale).
Alternativele instrumentale sunt:
(a) Echilibrul forţei de muncă în (condiţii de) inflaţie (Graficul VI.7a) – din
punctul A în punctul B -- nu lasă nicio şansă creşterii economice pozitive,
ci numai reechilibrării prin creşterea economică negativă (de la YA la YB),
urmare reducerii cheltuielilor naţionale.
218
J,W (W)
C
DEFLAŢIE
J1 B’ A C’ (J1)
INFLAŢIE
J2 B (J2)
O YB YA YC
O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y
Graficele VI.7(a)
(b) Echilibrul forţei de muncă acelaşi cu echilibrul pieţei (Graficul VI.7b) –

situaţia rămâne ancorată în punctul A -- după ce părea un adevărat obiectiv
de atins, în cazul precedent, odată îndeplinit se constată că el este un
obiectiv parţial. Ca şi în cazul inflaţiei, creşterea economică se amână ca
obiectiv pe termene prelungite, pe moment lăsând loc păstrării echilibrelor
de piaţă corelate (stabilităţii preţurilor şi ocupării complete a forţei de
muncă). Ca orice (macro)echilibru recâştigat, şi acesta îşi pune problema
fundamentării sale pe o economie dezvoltată şi un nivel de trai ridicat, sau
dimpotrivă – aici rezidă. De facto, chiar stabilitatea macro-echilibrului.
J,W (W)
C
DEFLAŢIE
J1 B’ A C’ (J1)
INFLAŢIE
O YB YA YC
O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y
219
Graficele VI.7(b)
(c) Echilibrul forţei de muncă în deflaţie (Graficul VI.7c) – survine şi el în mod

paradoxal: aparent este un dezechilibru simetric celui inflaţionist ; în
realitate, situaţia acumulează condiţiile necesare ca o singură manevră –
creşterea injecţiilor – să realizeze concomitent ambele macro-obiective
fundamentale, reechilibrarea şi creşterea economică -- mişcarea are loc între
punctele A şi C.
J,W (W)
J2 C (J2)
DEFLAŢIE
J1 B’ A C’ (J1)
INFLAŢIE
O YB YA YC
O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y
Graficele VI.7(c)
Concluzie importantă: Modelul JW, coroborat cu macrosituaţia forţei de

muncă, reuşeşte să ofere o altă înţelegere situaţiilor că (i) inflaţia necesită
obligatoriu reducerea cheltuielilor, (ii) că stabilitatea preţurilor şi lipsa
şomajului, odată atinse, păstrează încă probleme, printre care parametrii de
performanţă ai economiei şi respectiv (iii) că perspectiva creşterii echilibrate
necesită, tot obligatoriu, deflaţia prealabilă.
Pentru o a doua treaptă a analizei, principiile celei dintâi rămân
valabile. Separăm, în totalurile injecţiilor şi retragerilor, exporturile (X) şi
importurile (M) – bazele economiei deschise. Iar acestea din motivul că cele
două agregate au mai puţin de a face cu inflaţia, ci introduc un alt reper al
echilibrului-dezechilibrului de piaţă – bineînţeles, cel extern. Dupăm care
revedem ecuaţia (4) din sub-paragraful 2.2.3 de mai sus, cu legătura dintre
balanţa comercială (X-M) şi balanţele interne economii-investiţii (S-I) şi
respectiv bugetul de stat (T-G):
(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)
La care, grafic, adăugăm o operaţie: considerarea balanţelor
individuale (Graficele VI.8).
J;W
(W)
(a) J E DEFLAŢIE (J)

INFLAŢIE
220
O YE Y
(W-J) ; (X-M) (W-J)

DEFLAŢIE
(b) O YE Y
INFLAŢIE
(X-M) (W-J)
(W-J)
(X-M)
+BAL.COM. DEFLAŢIE
(c) O YE Y
INFLAŢIE -BAL.COM.
( W-J) (X-M)
Graficele VI.8
Comentariu grafic:
• YE este venitul naţional al echilibrului de piaţă, corespunzător egalităţii (4)
dintre grupurile corespunzătoare de agregate. În realitate, derularea pe
partea economiei deschise (X-M) detaliază asupra aceluiaşi echilibru, în
sensul departajărilor:
(i) între echilibrele parţiale, după toate cele trei balanţe ale agregatelor:
(S-I), (T-G) şi (X-M);
(ii) dezechiliberelor de tip inflaţie–deflaţie şi respectiv +/- balanţă
comercială (externă);
(iii) între plus extern şi deflaţie, de o parte, şi inflaţie şi deficit extern, de
cealaltă.
• Curbele sau balanţele (W-J) – incluzând aici, din motive de spaţiu grafic,
(S-I) şi respectiv (T-G) – sunt crescătoare, în raport de venitul naţional (Y),
întrucât păstrează ca termeni pozitivi retragerile (W).
• Perechile lor, de termeni (J, I şi G) sunt exogene, tot faţă de venitul
naţional. Dimpotrivă, (X-M) este o curbă descrescătoare, întrucât
componenta retragerilor (M) apare cu semnul minus, iar exogena (X) cu
semnul plus.
• Independent de poziţia curbelor, însă:
(1) variaţia W, S, T, M generează dinamica de-a lungul curbelor, într-un sens
sau în celălalt;
(2) variaţia J, I, G, X generează, dimpotrivă, mişcarea aceloraşi curbe
(balanţe) în întregime – spre dreapta, pentru creşterea acestor agregate,
cu efecte pozitive asupra venitului naţional total şi al fiecărui echilibru în
parte.
• Pentru aceste Grafice am putea imagina cel puţin următoarele tipuri de
dinamici:
221
(i) creşterea economiilor (↑S) şi /sau fiscalităţii (↑T), deflaţionistă şi care,
pentru reechilibrarea generală ar necesita creşterea exporturilor,
respectiv deplasarea către dreapta a curbei (X-M), echilibru real regăsit
în zona excedentului balanţei comerciale;
(ii) dimpotrivă, creşterea investiţiilor (↑I) şi/sau cheltuielilor publice (↑G),
lăsând echilibrul comercial în zona inflaţionistă, iar echilibrul real (Y E) în
zona deficitului extern;
(iii) în fine, creşterea exportului (↑X/ceteris paribus) este neinflaţionistă şi
chiar mută echilibrul real în zona deflaţionistă39.
CASETA VI.8 “PATRULATERUL LUI TIMBERGEN”
Economist de formaţie keynesistă, membru al celebrului “Club de la

Roma” şi autor-iniţiator al unor lucrări de referinţă, în anii şaptezeci, de felul
“Omenirea la Răspântie” sau “Şocul Viitorului”– în care atrăgea atenţia în
special asupra perspectivei epuizării resurselor naturale ale planetei,
suedezul Jan Timbergen aprofundează şi chestiunile macropoliticii. În sinteză,
autorul subliniază că macropolitica dispune de două domenii, acestea fiind
(1) obiectivele şi (2) instrumentele. (1) Obiectivele sunt listate în Diagrama
VI.4.
Diagrama VI.4
Obiectivele politicii macroeconomice
Nr DENUMIRE EXPLICAŢIE
.
A Echilibrul general: x
1 stabilitatea preţurilor inflaţia tinde către zero
2 maxima ocupare (a forţei de şomanul tinde către zero
muncă)
3 echilibrul extern soldul balanţei de plăţi externe nul
B Creşterea economică: x
4 creşterea economică creşterea PIB anual
Autorul lasă să se înţeleagă că oricare guvern ales şi funcţionând

democratic ar fi fericit să aibă aceste obiective realizate. El indică însă că
aceste obiective ar necesita obligatoriu această ordine – pentru care
recunoaşte şi că nu este deloc simplu, pentru decidentul politic. Observăm,
însă, şi că esenţa “patrulaterului” – de la Keynes şi dinainte de el, adică tot
de la clasici – rămâne cantonată în dualitatea (A) echilibru – (B) creştere.
Pe partea (2) instrumentelor, Timbergen menţionează politicile: (i)
cheltuielilor, (ii) preţurilor şi (iii) fiscală, şi mai enunţă principiul politico-
economic care îi şi poartă numele, cum că: aplicarea, pe termen scurt, a unui
instrument poate viza un singur obiectiv.
39
Mai multe detalii în Lecţia XIII.
222
Viziunea lui Timbergen este criticată, cu accent pe ordinea raţională a
macro-obiectivelor. Aceasta ar fi valabilă exclusiv pentru economiile
dezvoltate şi cu un nivel de trai decent asigurat. Economişti din ţări în
dezvoltare sau în tranziţie indică inclusiv caracterul “pur defensiv” al
exigenţelor Fondului Monetar Internaţional (FMI), care încep tot cu
macrostabilizarea – macro-echilibrarea. În opinia acestora, echilibrul
general al unei economii sărace este departe de calităţile unui macro-
obiectiv, în sine.
2.4.2.1 Curba “IS”

Alt aspect al relaţiei economii-investiţii (S/I) scoate această relaţie de sub
viziunea injecţii-retrageri (J/W), deja tratată mai sus. Am putea vorbi de
simpla şi mai ales punctuala egalitate-inegalitate între cele două agregate,
ca sinonimă echilibrului de piaţă, dacă între cele două nu s-ar interpune un
alt parametru decisiv – care nu mai este agregat al macro-fluxului, în ciuda
importanţei sale economice, ca şi macro-politice --, am numit rata
dobânzilor (i).
Keynes preia aici critic o altă teorie a clasicilor (Karl Menger), numită
teoria investiţiilor şi ratei dobânzilor. Teoria clasică spune că rata
dobânzilor influenţează nivelul investiţiilor în manieră inversă – creşterea
ratei dobânzilor reduce (jenează) nivelul investiţiilor, şi invers. În realitate,
creşterea ratei dobânzilor poate fi înţeleasă destul de bine, prin Macromodel,
ca ajutând la creşterea economiilor – în sistemul bancar şi celelalte –, în
detrimentul investiţiilor – concepute în economia reală. Keynes nu neagă o
astfel de influenţă, pe termen scurt, ci numai limitează:
(a) volumul economiilor, la cel al venitului naţional;
(b) volumul investiţiilor, la acela al economiilor acumulate, la momentul dat.
Mai semnificativă devine, însă, la Keynes, situaţia în care echilibrul unic
I=S devine un echilibru multiplu, cuprinzând economii şi investiţii ridicate şi
scăzute, după nivelul corespunzător al interpusei rate a dobânzilor şi al
venitului naţional. Astfel, perechea de agregate investiţii-economii (I/S) se
sustrage modelului injecţii-retrageri (J/W), sau, mai corect, va trage după sine
injecţiile şi retragerile în dinamica curbei – concepute matematic de Keynes şi
numite chiar investiţii-economii (IS) 40.
Dacă, spre deosebire de perechile T/G şi M/X, echilibrul I/S nu este unul al
simplei egalităţi economii-investiţii, ci unul influenţat de rata dobânzilor şi
dacă, în reconsiderarea echilibrului de piaţă sub influenţa dobânzii vor intra
acum toate cele trei perechi de agregate, faptele pot rezulta ca în Graficele
VI.9.
J; W
(W)
(a) J E (J)
40
“Investment-Savings” (engl.).
223
O YE Y
i (IS)
(b)
(IS)
O Y
Graficele VI.9
Comentariu grafic:
• Simplu, deci, un echilibru (J/W) unic (YE) se multiplică la nivelul unui loc
geometric de coordonate-perechi ale venitului naţional (Y) şi ratei
dobânzilor (i). Graficul VI.9 (b) reprezintă curba investiţii-economii (IS),
respectiv acest loc geometric al echilibrului general de piaţă. Încă o dată
de menţionat că acelaşi loc geometric nu mai presupune (ca în modelul
precedent, J/W) egalitatea injecţii-retrageri, ci dimpotrivă:
• extremitatea stângă (sus) este o zonă cu economii ridicate, investiţii
reduse şi, cum se vede bine, venit naţional idem redus; extremitatea
dreaptă (jos) a curbei IS expune situaţia inversă.
• Aidoma valorii YE unice a venitului naţional al echilibrului de piaţă, în
Graficul (a), curba IS identifică împrejurările stabilităţii preţurilor din
economie, sub forma unei funcţii continui, definite între venitul naţional şi
rata dobânzilor, în Graficul (b).
• Îi lipseşte însă curbei IS numai explicitarea dezechilibrelor inflaţie-deflaţie.
• Curba IS este descrescătoare: nivelul ratei dobânzilor creşte pentru valori
scăzute atât ale investiţiilor, cât şi ale venitului naţional.
Mai departe, Graficele VI.10 arată şi corespondenţa dinamică între

modelele JW şi, respectiv, IS. În speţă, dinamica variantelor (a) şi (b) ale
acestor Grafice este aceeaşi: creşterea injecţiilor. Pentru (a) are loc creşterea
venitului naţional de echilibru, de la Y1 la Y2. Pentru (b), creşterea injecţiilor –
prin oricare dintre capitolele sale – induce deplasarea către dreapta a curbei
IS.
J; W
(W)
J2 E2 (J2)
(a) J1 E1 (J1)
O YE1 YE2 Y
224
i (IS1) (IS2)
(b)
(IS2)
(IS1)
O Y
Graficele VI.10
Tot atât, variaţia retragerilor aduce mişcarea şi de-a lungul curbei (W),
din Graficul (a), şi de-a lungul curbei (IS) din Graficul (b).
Curba IS constituie replica completă a lui Keynes la teoria clasică a
investiţiilor şi ratei dobânzilor – menţionată mai sus. Comparaţia dintre cele
două puncte de vedere conţine – alături de comuniunea relaţiei inverse dintre
rata dobânzlor şi investiţii – şi alte elemente de esenţă:
• Relaţia este una dinamică, la clasici, şi respectiv statică – de definire a
unui echilibru multiplu – la Keynes.
• La clasici, rata dobânzilor este exogenă şi activă; la Keynes, dimpotrivă,
Graficul VI.10(b) arată că variaţia investiţiilor poate modifica
corespunzător atât venitul naţional cât şi rata dobânzilor.
În fine, funcţia esenţială, în Macromodel, reprezentată de curba IS, este

echilibrul (Y/i) economiei reale – a producţiei, schimbului şi consumului de
bunuri şi servicii.
Interesant, însă, devine şi faptul contextual după care deplasarea curbei
IS – în speţă, a echilibrului economiei reale, în termenii venitului naţional şi
ratei dobânzilor – poate avea loc pe cale macropolitică – în măsura în care,
cel puţin în viziunea keynesistă, agregatele injecţii apar drept exogene,
respectiv posibil a fi determinate din afara sistemului economic.
CASETA VI.9 FUNDAMENTE ALE MACRO-POLITICII
În înţelegerea comună, macro-politica, asemeni politicii economice în

totalitate, rămâne de competenţa statului – singura Instituţie căreia i se
permite şi existenţa separată, ca agent economic. Reconsiderând obiectivele
şi instrumentele macropoliticii (CASETA VI. 8) şi în continuarea celor
prezentate în CASETA VI.4, de mai sus, statul este agent economic în poziţia
sa de partener egal pe piaţă cu ceilalţi agenţi economici:
(i) la intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară autohtonă – ceea ce
se limitează la vânzarea-cumpărarea de devize (valută) contra
monedei naţionale;
(ii) în cazul păstrării de întreprinderi în sectorul de stat, întreprinderi
care îşi exercită acelaşi statut cu firmele private: de la încheierea
de contracte de toate felurile la raporturile juridica şi răspunderea
civilă şi penală în aceeaşi măsură; de aici la practicarea de preţuri
proprii pe piaţă etc.;
225
(iii) la împrumutul public al statului pe piaţa autohtonă, materializat
în emisiunile de obligaţiuni, aici emitenţii fiind atât guvernul, cât şi
municipalităţile etc.
Vorbim însă de statul care îşi păstrează rolul de putere – în activităţi şi
acţiuni cu destinaţie economică – în cazuri ca:
(iv) exercitarea fiscalităţii – de la conceperea, dezbaterea şi
promulgarea legislaţiei specifice la colectarea impozitelor, cu
consecinţele juridice şi jurisdicţionale specifice;
(v) gestiunea bugetului de stat – de la veniturile asigurate prin
fiscalitate şi pe celelalte căi, la cheltuielile planificate şi organizate
în termenul fiecărui exerciţiu bugetar periodic (anual);
(vi) decizia asupra intervenţiei băncii centrale pe piaţa valutară – iată
dar că, înainte de momentul comportamentului băncii centrale ca
agent economic, există un altul, al deciziei, care rămâne în interesul
statului;
(vii) nu în ultimul rând, politicile economice exersate: (a) cele
negative, în care statul îşi păstrează neutralitatea economică; (b)
cele pozitive, în care statul intervine în favoarea unor ramuri şi
firme, în virtutea unor strategii politico-economice de dezvoltare
etc.
Şi totuşi, accepţiunea în care statul este unicul organism competent să
conceapă şi să implementeze macro-politici sau să joace un rol
macroeconomic este o viziune macropolitică şi macroeconomică de sens
restrâns. În înţelegerea de astăzi, rolul macroeconomic al unei instituţii se
extinde, de la stat, la oricare instituţie (şi chiar companie) care se desprinde
de condiţia sa microeconomică – înţelegând aici obiectivele manageriale
specifice, legate de profit, de avansul companiei, cu produsul ei propriu, pe
piaţă etc. Este însă tot atât adevărat că, oricât s-ar extinde înţalegerea rolului
macroeconomic la alte instituţii, direcţionarea politicilor rămâne (revine)
statului.
Pe de altă parte, nu trebuie pus semnul echivalenţei între rolul
macroeconomic şi lipsa de interes propriu. La acest capitol, numai statul este
considerat instituţia fără interes propriu, în virtutea căreia competenţele şi
libertatea sa de acţiune se fac cele mai largi. Dar chiar în aceste condiţii,
Macromodelul descoperă partipriul inevitabil al statului faţă de agregate,
ceea ce le poziţionează drept obiective şi instrumente macro-politice. În
speţă, agregatele fluxului aferent statului – veniturile fiscale şi cheltuielile
publice – nu pot fi obiective macroeconomice, ci exclusiv instrumente. În
continuare, economiile, investiţiile şi exporturile (chiar nivelul preţurilor sau
cel al cursului de schimb) se îndepărtează de pârghiile directe ale statului,
drept pentru care pot fi, în context, atât obiective – intermediare --, cât şi,
ulterior, adică odată recâştigate, instrumente macropolitice. Consumul şi
importurile rămân în zona cea mai greu de atins prin acţiunea – atât directă,
cât şi indirectă – a statului, de aceea rămân fie de domeniul obiectivelor (ca
în cazul consumului, în contextul unei politici asupra nivelului de trai), fie o
chestiune delicată, ca în cazul impoturilor.
Importurile sunt o adevărată “calamitate” pe ambele termene, scurt şi
lung, adică pentru fluxul extern al venitului naţional, respectiv pentru
concuranţa străină faţă de firmele autohtone. Totuşi, o pondere tot mai
importantă a importurilor este ocupată de cele în folosul industriei --
226
importurile de completare – acele importuri de materii prime, piese de
schimb şi subansamble care, odată reduse, ar afecta industriile de export,
deci însuşi exportul total. În fine, importurile – aşa cum apar ele poziţionate în
Macromodel – reflectă, de fapt, nivelul de trai autohton, iar reducerea lor ar
reflecta şi reducerea acestuia.
Observaţie-corolar: Curba IS se poate deplasa (spre dreapta) prin

creşterea investiţiilor, cheltuielilor publice şi respectiv exporturilor. Creşterea
investiţiilor şi exporturilor poate avea loc şi prin endogenizarea acestor
agregate, respectiv în absenţa factorului politic, ca şi prin acţiunea activă a
acestui8a. Ceea ce rămâne eminamente politic în deplasarea curbei IS se
leagă de fiscalitate şi cheltuielile publice, respectiv politica fiscal-bugetară
– la nevoie, deci, aceasta se prelungeşte cu o politică a investiţiilor şi
exporturilor. Or, politica fiscal-bugetară, completată cu aceea a investiţiilor şi
exporturilor – identificată şi localizată cel mai bine de zona IS a
macromodelului – completează tabloul macropoliticilor exercitate în
economia reală.

Definirea poziţiei de teoretician a lui Keynes ca “disident” faţă de clasici
trece şi prin viziunea faţă de condiţia monedei – sinonimă cu banii. Reperul
clasic se numeşte de astădată teoria cantitativă (a banilor/monedei).
Aceasta pretinde că nivelul preţurilor (P) din economie se face direct
dependent de nivelul masei monetare (M). Binecunoscuta formulă:
MV = PT
unde M este masa monetară, V viteza de rotaţie a banilor, P nivelul preţurilor
şi respectiv T volumul tranzacţiilor, este de facto forma numită implicită a
modelului matematic al acestei teorii – ne-corelată cu enunţul teroriei.
Rearanjarea egalităţii reuşeşte formularea, dimpotrivă, explicită, a modelului,
adaptată la acelaşi enunţ:
P(M) = (V/T) x M
ceea ce, fără doar şi poate, aduce o relaţie relativ complicată (aşa cum era
ea în faza implicită) la cel mai simplu tip de ecuaţie, cea lineară simplă (fără
termen liber): y(x) = ax.
CASETA VI.10 UNELE DEZVOLTĂRI ALE TEORIEI CANTITATIVE
• Aprecierea că raportul V/T ar fi unul constant:

P(M) = k M
din motivul că, spun autorii, V şi T ar evolua în exact aceeaşi proporţie.
Contribuţia pe această parte caracterizează şi nivelul lui (k) drept corelat
invers cu gradul de dezvoltare a economiei şi sistemului financiar-bancar.
• Multiplicarea reperelor de marfă -- ecuaţia lui Fischer -- este:
MV = ∑ PiQi,
unde:
227
Pi este nivelul general al preţurilor – el apare dat pentru fiecare reper
de marfă, în final având loc şi însumarea;
Qi este nivelul cantitativ al fiecărui reper de marfă.
• Dimpotrivă, multiplicarea condiţiei masei monetare:
P(Mi) = ∑ Mi (Vi/Ti)
unde funcţia nivelului preţului devine una de variabile multiple. Ceea ce lasă
loc considerării, pe lângă moneda efectivă (M1), a depozitelor la vedere, pe
termene scurte şi lungi etc., pentru care se individualizează, la rândul lor, şi
viteza de rotaţie a banilor (V), şi volumul tranzacţiilor (T).
• Keynes, împreună cu Şcoala de la Cambridge, ajustează formula iniţială la:
M = KP + K’PR,
unde autorii optează mai întâi pentru despărţirea masei monetare (M) de
iniţial considerata viteză de rotaţie (V), ca parametru; iar K şi K’ sunt
constante specifice, iar R se defineşte acum în maniera:
R = volumul economiilor/al banilor în circulaţie.
Într-un cuvânt, este introdusă aici variabila volumului economiilor, alături
de care noua variantă comportă şi restricţiile: (i) ocupării complete a forţei
de muncă; (ii) că volumul banilor nu influenţează creşterea ofertei de mărfuri;
(iii) este omisă situaţia de subdezvoltare, cel puţin în sensul rigidităţilor în
materie de raporturi cerere-ofertă; (iv) se consideră numai oferta, nu şi
cererea de monedă.
• Don Pantinkin mai poate fi amintit pentru a fi introdus şi alte variabile în
aceeaşi ecuaţie cantitativă: preţurile celorlalte mărfuri, venitul propriu,
relaţia cerere-încasări etc. Odată cu care mai operează şi alte limite şi
restricţii: (v) renunţarea la neutralitatea monedei; (vi) idem la efectele
redistribuirii venitului; (vii) constanţa anticipaţiilor subiecţilor (Guitton &
Bramoulé 1979, p. 140 şi următ.).
Este una dintre “marile” teorii din economie – mare, pentru numeroasele
intervenţii în dezbatere şi pentru nivelul înalat al dezbaterii. Până la un
moment dat, Keynes se dovedea contributor la această teorie, în calitate de
“clasic”. Critica şi contribuţia esenţială a lui Keynes are loc din două puncte
de vedere.
Mai întâi, direct pe model, înlocuieşte volumul tranzacţiilor (T) cu nivelul
producţiei totale (Q), respectiv chiar cel al venitului naţional (Y):
P(M) = (V/Y) x M
Aici autorul încearcă o altă procedură decât a fi presupus raportul V/T=k
(constant), după ideea unora dintre clasici că mărimile de la numărătorul şi
numitorul raportului ar evolua în proporţie similară, lăsând loc constanţei
raportului – opinie, de altfel, încălcând un principiu matematic elementar. El
caută, dimpotrivă, condiţiile în care numărătorul şi numitorul ar putea fi
deopotrivă constante – or, aceasta se întâmplă (i) pe termene scurte şi (ii)
pentru maxima ocupare a forţei de muncă (“full employment”). Drept
urmare, Keynes contribuie la teoria cantitativă identificând cu mai multă
claritate restricţiile de valabilitate a formulei de bază – în rest, dezvoltările
teoriei se îndepărtează uşor de aceasta (CASETA VI.9).
Contribuţia esenţială a lui Keynes la teoria asupra monedei porneşte abia
de aici: autorul consideră că această parte a teoriei – legată de masa
228
monetară (M) – aparţine ofertei – masa monetară se identifică ofertei de
monedă – pe o piaţă cu ofertă şi cerere – singura piaţă pe care tocmai clasicii
nu a văzut-o, piaţa monetară (ANEXA 2).
Vizavi de oferta de monedă (masa monetară), cererea de monedă (L41)
se compune, după criteriul comportamentului, din:
(2) moneda de tranzacţie (Lt) – care se raportează la economia reală, în
sensul în care reprezintă cererea de monedă pentru tranzacţiile de pe
piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceasta este zona văzută şi de clasici – cei
care considerau moneda un “lubrefiant” al economiei reale – cu
deosebirea că aceştia refuzau dualitatea cerere-ofertă;
(3) moneda de precauţie (Lp) – reprezentând rezerva luată de agenţii
economici pentru contracararea viitoarelor creşteri de preţuri – nu
diferă calitativ (esenţial) de moneda de tranzacţie şi indică un
comportament absolut similar;
(4) însfârşit, moneda de speculaţie (Ls) – reprezintă, după expresia
autorului, cererea de monedă “pentru ea-însăşi”, fiind vorba aici de
părăsirea economiei reale şi tranzacţiilor de pe piaţa principală, pentru
o altă piaţă, considerată una paralelă, a titlurilor de valoare. Atât
cererea, cât şi oferta de titluri de valoare exprimă deopotrivă cerere de
bani: (i) mai mulţi – cumpărarea titlului de valoare, purtător de
dobândă la termen, pentru a fi re-transformat în monedă efectivă
ulterior; (ii) efectiv şi acum – vânzarea titlului de valoare.
Aici, în această ultimă componentă, rezidă, de facto inovaţia keynesistă –
economia monetară -- problema care se pune aici este raportarea diferită a
componentelor cererii de monedă (L):
L = (Lt + Lp) + Ls
la rata dobânzilor (i), ceea ce urmează să materializeze un comportamentul
neomogen faţă de rata dobânzilor al întregii cereri (Graficele VI.11).
i (Ls) (Lt+Lp) i
(L)
41
De la “Liquidity”.
229
i1
i2
O M O M1 M2 M3 M
(a) (b)
Graficele VI.11
Comentariu grafic:
• În Graficul (a), se observă că (Lt+Lp) este o curbă mai corelată cu rata
dobânzilor (i) – mai înclinată – decât este cazul curbei (Ls).
• În Graficul (b), curba (L) devine rezultatul coroborării (compunerii)
componentelor din Graficul (a) – o ciudată curbă a cererii, vizavi de
clasicul grafic cantitate-preţ, curbă a cererii exprimată aici şi vizavi de
oferta corespunzătoare (M) -- şi capătă diferenţiere de comportament
astfel:
• până la întrunirea pe piaţă a unei mase monetare M2, pentru masa
monetară M1 – mai mică decât M2 şi corespunzând unei rate a dobânzilor
(i1) variabile dar ridicate – cererea de monedă (L) arată o dependenţă
sporită faţă de rata dobânzii (un grad sporit de corelaţie), ceea ce indică
predominanţa în M1 a monedei de tranzacţie;
• masa monetară de nivel M2 corespunde ratei dobânzilor la nivel i2,
respectiv pragului ratei dobânzilor – de aici încolo, masa monetară
creşte la M3, dar rata dobânzilor rămâne constantă. Ceea ce înseamnă că
adăugirea de masă monetară peste nivelul M2 are loc exclusiv pe seama
monedei de speculaţie.
Observaţie: J.M. Keynes rămâne singurul teoretician care opinează asupra
unui minim nenul al ratei dobânzilor, în vreme ce explicaţia sa în acest sens
rămâne totuşi destul de evazivă, punându-i în încurcătură chiar şi pe discipolii
săi de mai târziu.
230
• De facto, astfel, cererea de monedă (L) se subîmparte în zonele
corespunzătoare masei monetare sub şi respectiv deasupra nivelului
masei monetare M2: odată menţinută masa monetară (1) sub nivelul M2,
cererea de monedă se menţine sensibilă la rata dobânzilor, în vreme ce
(2) creşterea masei monetare peste M2 desensibilizează complet cererea
de monedă de variaţia ratei dobânzilor.
CASETA VI.11 MULTIPLICITATEA RATEI DOBÂNZILOR
De ce, aşadar, mai multe dobânzi, mai corect, mai multe rate ale
dobânzii ? Fiinţează simultan mai multe rate ale dobânzii, în economie,
datorită mai multor criterii:
După (A) criteriul împrumutătorului, banca primeşte de la alţi agenţi
economici (depunători) împrumuturi pe care le clasifică în cont curent,
depozite etc., în totalitate numindu-le pasive bancare, iar dobânzile
acordate – numite pasive, la rândul lor – sunt inferioare dobânzilor la
împrumuturile corespunzător oferite de bancă agenţilor împrumutaţi – clienţi,
respectiv dobânzi active.
După (B) criteriul auto-protejării băncilor şi sistemului bancar faţă de
inflaţie, rata dobânzii este: (1) nominală – afişată de bancă, respectiv (2)
reală – deducând (simplu) din rata nominală rata inflaţiei.
După (C) termenul de creditare, rata dobânzii creşte corespunzător de
la nivelul dobânzii (1) la vedere la (2) termenul scurt şi resepctiv (3) termenul
lung – acesta, la rândul lui, cuprinzând poate cele mai multe termene de
timp, dar dobânda creşte după acelaşi criteriu al prelungirii acestora. Este
normal acest lucru, în situaţia în care împrumutatul – fie el banca sau agentul
împrumutat de bancă -- se vede în avantaj când poate dispune mai mult timp
de creditul primit.
După (D) criteriul riscului bancar, banca împrumutătoare poate creşte
nivelul ratei dobânzii, ca una dintre metodele de contracarare a riscului de
ne-restituire şi altor riscuri.
După (E) criteriul fiscal, obligaţiunile de stat sau municipale sunt – în
mai multe legislaţii – scutite de impozitare asupra randamentelor nominale
afişate.
Pluralitatea nivelului ratei dobânzilor vine însă să fie contracarată după
un (F) criteriu dinamic, care indică mişcarea concomitentă în acelaşi sens –
crescător sau descrescător – al tuturor ratelor, inclusiv a randamentelor
individuale ale titlurilor de valoare.
Se mai lasă, însă, remarcat felul în care conceptul ratei dobânzii lasă
loc unei contradicţii evidente: este aceea între importanţa ei
macroeconomică – atât în economia monetară, cât nu mai puţin în cea reală,
recunoscută deopotrivă de clasici şi de Keynes – şi localizarea sau
fundamentarea ei în zona agenţilor bancari, răspunzând în primul rând
intereselor acestora din toate punctele de vedere: al multiplicării lor,
dimpotrivă, al mişcării lor concomitente, în ultimă instanţă al importanţei
reale sau monetare.
231
Zona excedentului (excesului) de monedă peste nivelul M2 – purtător al
ratei minime a dobânzilor -- se numeşte, la Keynes, capcana lichidităţii, şi
se caracterizează prin:
(1) scăderea la minimum a vitezei de rotaţie a banilor (V minim);
(2) eliminarea motivaţiei monetare a investiţiilor (I) şi respectiv
consumului (C), moment în care, iată, economia monetară o
influenţează pe cea reală;
(3) teoria clasică a investiţiilor şi ratei dobânzilor primeşte – în zona
keynesistă – o ultimă lovitură grea: investiţiile se lasă tot mai puţin
influenţate de rata dobânzilor;
(4) desensibilizarea faţă de rata dobânzilor atinge şi randamentele
(dobânzile scriptice) individuale ale titlurilor de valoare, pe piaţa de
valori văzută de autor – în condiţii normale ale economiei, titlurile se
scontează, până la scadenţă, la nivelul ratei dobânzilor existente în
economie; capcana lichidităţii readuce valorificarea titlurilor la
randamentele individuale, sau practic la refuzul lor la scontare;
(5) şi politicile monetare42 îşi pierd eficacitatea, în special dacă vorbim
despre cele moderne, axate chiar pe rata dobânzilor, faţă de cele mai
primitive, ale diminuării creditelor şi masei monetare înseşi.
2.4.2.3 Curba “LM”
În logica Macromodelului, curba “IS” se face replica teoriei clasice a

investiţiilor şi ratei dobânzilor, tot atât cât teoria keynesistă a banilor se face
replica teoriei cantitative clasice. Este de aşteptat ca această replică
monetară să fie şi pe aceeaşi structură, adică pe axele rectangulare ale
venitului naţional (Y) şi ratei dobânzilor (i). Dintre care, în cele de mai sus a
fost lămurită corelaţia cererii cu oferta de monedă vizavi de rata dobânzilor
(i) şi de masa monetară (M).
Curba lichiditate-monedă (LM):
• vine să exprime economia monetară – vizavi de cele întâmplate în
economia reală, atribuite curbei “IS” – sub forma echilibrului multiplu între
cererea şi oferta de monedă – vizavi de echilibrul multiplu al cererii-
ofertei, corespunzătoare stabilităţii preţurilor pe piaţa bunurior şi
serviciilor;
• păstrează coordonatele venitului naţional (Y) şi ratei dobânzilor (i);
• în plus faţă de curba “IS”, însă, curba “LM” este tot atât neomogenă cât s-
a dovedit curba cererii de monedă (L), faţă de rata dobânzilor în Graficele
VI.11 (Graficele VI.12).
i i
42
Vezi paragraful 2.4.2.3, următor.
232
(LM)
(LM) (3)
(
2)
(LM) (LM)
(1)
O Y O
Y
(a)
(b)
Graficele VI.12
Comentariu grafic:
• Spre deosebire de curba IS – unde niveluri mai mari ale ratei dobânzilor
corespundeau şi investiţiilor, şi venitului naţional, în speţă economiei reale
mai reduse – curba LM – echilibrul cereere-ofertă de monedă, pe piaţa
proprie acesteia – este crescătoare: indică niveluri tot mai ridicate ale
cererii-ofertei de monedă, atât în materia venitului naţional, cât şi în
materia ratei dobânzilor.
• Curba LM apare însă “întoarsă”, faţă de curba (L), vizavi de masa
monetară (M): capcana lichidităţii se regăseşte la stânga curbei, respectiv
pentru venit naţional redus, şi, dimpotrivă, rata dobânzilor este cea mai
activă la celălalt capăt al curbei – indicând densitatea crescută a monedei
de tranzacţie pentru venitul naţional ridicat.
• Curba are trei zone, forţat făcute distincte în Graficul (b): (1) zona
“keynesistă extremă” (vezi capcana lichidităţii); (2) zona “intermediară”;
(3) zona “clasică extremă” (vezi moneda de tranzacţie, “lubrefiantul”
economiei reale pentru producţiile şi tranzacţiile de volum ridicat).
În aceste condiţii, dinamica curbei LM – deplasarea către dreapta,

pentru variaţia (creşterea) masei monetare – apare ca în Graficul VI.13,
respectiv echilibrul cerere-ofertă de monedă revine pentru niveluri mai
ridicate ale venitului naţional şi mai scăzute ale ratei dobânzilor.
233
i
(LM1)
(LM2)
O Y
Graficul VI.13
Observaţii:
(i) Masa monetară (M) joacă – faţă de curba LM şi în sensul creşterii
venitului naţional de echilibru – rolul pe care îl joacă injecţiile (J), cu
toate cele trei componente ale lor (I, G, X), faţă de curba IS.
(ii) În ciuda recunoaşterii importanţei ratei dobânzilor, în economie – la
acelaşi nivel cu recunoaşterea acesteia din partea clasicilor
--Macromodelul scapă uşor aici rolul politico-monetar al acesteia, aşa
cum este ea practicată în economia modernă mai mult decât variaţia
directă a masei monetare: variaţia ratei dobânzilor, în Macromodel, nu
ar aduce decât o deplasare de-a lungul curbei, cu efecte destul de
limitate.
CASETA VI.12 POLITICA MONETARĂ
După ultimul război mondial, în marea majoritate a economiilor

dezvoltate a avut loc etatizarea (trecerea în patrimoniul public al statului)
băncilor centrale (numite naţionale, federale etc.) – ca o curioasă
asemănare cu cele întâmplate şi în statele comuniste. În zona economiilor de
piaţă, totuşi – odată ce dispăreau definitiv caracterul de societate pe acţiuni
şi astfel capitalul părivat --, aceasta avea loc, concomitent cu recâştigarea
unei autonomii şi unei competenţe specifice, numite în jargon de specialitate
“libertate de emisiune”—exercitarea politicii monetare, în mod
delelgat, din partea guvernului. Se înţelege aici că politica monetară este
singura competenţă de exercitare politică pe care guvernul o delegă altei
instituţii. Pe de altă parte, competenţa politico-monetară se extindea natural
la politica valutară, aceasta, la rândul ei, inclusă în competenţa politico-
monetară, dar şi extinsă practic la iniţiativa băncii centrale de a opera pe
piaţa valutară autohtonă în numele statului.
234
Pe lângă politica monetară, banca centrală îşi restrângea calitatea de
bancă comercială la administrarea contului unui singur client – iar acesta era,
fireşte, guvernul -- , iar în al treile rând căpăta o poziţie privilegiată în centrul
sistemului bancar – totalitatea băncilor comerciale din economie -- , ceea
ce însemna, faţă de băncile comerciale, şi competenţe de normare, control
etc., alăturate aceleiaşi competenţe a politicii monetare.
Revenind la politica monetară, aceasta îşi atribuie (i) obiective şi (ii)
instrumente specifice – funcţional, dar şi legal (statutul băncii centrale, cu
valore de lege a statului ) concepute la îndemâna directă a băncii centrale.
(i) Obiectivele principale ale politicii monetare sunt două: (a)
asigurarea lichidităţii necesare economiei şi aceea a (b)
stabilităţii unităţii monetare – astfel traducând “grosso-modo”
stabilitatea preţurilor. În complexitatea ei, politica monetară îşi
poate formula, pe lângă obiectivele principale, cu caracter
general şi permanent, obiective secundare şi temporare – ca de
exemplu, atingerea şi/sau păstrarea unui anumit curs de schimb
al monedei naţionale.
(ii) Instrumentele principale, la rândul lor, se pot grupa în categoria
(i) celor aşazise “primitive”, în care intră dozarea masei
monetare, corelată cu încadrarea (plafonarea) creditării, de
către sistemul bancar, sau restricţiile de operare pe piaţa
valutară – este aici postulată situaţia că restricţionările de orice
fel sunt de natură să întărească moneda naţională, dimpotrivă,
relaxarea intervenţiilor de acest fel expun moneda la depreciere
atât inflaţionistă cât şi în ce priveşte cursul de schimb.
De mai mare importanţă devine, însă, în condiţiile contemporane, (ii)
instrumentarul modern al politicii monetare, identificat cu (a) rata dobânzilor,
(b) cursul de schimb, (c) rata rezervelor obligatorii şi (d) operaţiunile pe piaţa
deschisă.
(a) rata dobânzilor – pe lângă importanţa pe care i-o descoperim în
această Lecţie – se mai identifică unuia dintre cele “două preţuri” ale banilor
– deşi unitatea monetară este unicul reper al preţurilor din economie, banii
au propriul lor preţ. Lăsând însă să funcţioneze regula unicităţii funcţionale a
unităţii monetare vizavi de preţuri, rata dobânzilor este o mărime abstractă,
respectiv se exprimă procentual. Pe de altă parte, multiplicitatea ratelor
dobânzii (CASETA VI.11) lasă loc identificării cu preţul banilor a ratei pasive,
respectiv a celei la depozitele la vedere.
Problema care se mai pune este asupra modalităţii în care banca
centrală poate acţiona efectiv rata dobânzilor în economie, ca pârghie
directă. Or, banca centrală, în condiţii postbelice, este aici favorizată de
“cash-flow”-ul atât de complicat al oricărei bănci comerciale încât aceasta
este vulnerabilă, inclusiv în condiţii de profitabilitate – oricare bancă de astăzi
se împrumută la banca centrală, cu titlu temmporar, de mai multe ori (chiar
de zeci de ori) pe parcursul aceleiaşi zile. Astfel, dobânda la refinanţare,
aplicată de banca centrală asupra creditelor către băncile comerciale,
presează inevitabil asupra dobânzilor la creditele oferite de băncile
comerciale clienţilor din afaceri şi economia reală, în contextul neafectării
profitabilităţii bancare.
Dobânda la refinanţare nu este însă singura rată a dobânzii acţionată
direct de către banca centrală – mai putem menţiona aici taxa scontului –
235
aplicată la operaţiunea numită scontare-rescontare asupra titlurilor de
valoare (obligaţiuni) prezentate de băncile comerciale tot la banca centrală.
Practic, băncile comerciale primesc, în prealabil, aceleaşi titluri (scontare) şi
le remunerează -- în interiorul termenului lor de valabilitate – cu o reducere
în relaţie directă tot cu evoluţia ratei dobânzilor;
(c) cursul de schimb este celălalt preţ al banilor (monedei), iar diferenţa
specifică faţă de rata dobânzilor este aceea că cursul nu mai este o
mărime abstractă, ci are un reper concret, acesta fiind monedele străine.
Ca atare, cursul de schimb al monedei naţionale se regăseşte, teoretic, în
tot atâtea niveluri câte alte monede naţionale există şi sunt funcţionale –
în realitate, însă, este cel mai reprezentativ cursul de schimb exprimat
într-una sau un grup de monede liber-utilizabile internaţional. Ceea ce
rămâne de reţinut este, totuşi, că politicii monetare îi este obligatorie
tratarea concomitentă a celor două preţuri ale banilor, respectiv întârirea
unuia are efect similar asupra celuilalt, şi invers – în concret, reducerea
sau relaxarea ratei dobânzilor urmează să ţină totdeauna seama, pe lângă
consecinţa aşteptată a creşterii investiţiilor private, de o inflaţie aşteptată,
dar şi de perspectiva deprecierii externe a monedei etc. Cursul de schimb
mai are o calitate, din punctul de vedere al politicii monetare: poate
deveni, din instrument, uneori, şi obiectivul politicii monetare;
(c) rata rezervelor obligatorii este o chestiune normată direct de
către banca centrală asupra băncilor comerciale din sistem. Un procent din
disponibilităţile băncii comericale rămâne la dispoziţia băncii centrale – de
înţeles aici că, mai întâi, băncile nu sunt deposedate de această parte a
avuţiei, ci vorbim de rezervele obligatorii ca despre o parte imobilizată, în ce
priveşte activitatea lor. Mai apoi, referinţa rezervellor obligatorii cade asupra
disponibilităţilor, şi nu asupra averii sau tuturor activelor băncii. Astfel,
creşterea şi/sau reducerea dispobibilităţilor atrage după sine obligaţia, dar şi
dreptul legal al băncii de a-şi ajusta nivelul rezervei.
Este mai importantă raţiunea macroeconomică, respectiv monetară a
rezervei:
• mai întâi, operând asupra disponibilităţilor bancii – şi astfel anulându-şi
orice efect asupra resurselor operate (creditate) – rezervele încearcă să
reducă atât masa monetară, în monedă efectivă, cât mai ales
multiplicatorul monetar (ANEXA 3) – în speţă, capacitatea masei
monetare de a se auto-multiplica, în intra-relaţia monedei efective cu
disponibilul din conturi şi cu creditarea;
• tot atât, aceste disponibilităţi revin în plafonul garantat al economiilor –
respectiv în obligaţia pe care şi-o ia statul de a despăgubi eventualii
depunători păgubiţi în situaţia falimentelor bancare;
• rata este păstrată fixă pe perioade apreciabile de timp şi, respectiv, se
ajustează în momente mai dificile, de avarie sau de cotitură a politicii
monetare;
• iar aceasta pentru că, la acelaşi nivel al ratei rezervelor obligatorii, totalul
rezervelor, contabilizat de banca centrală, variază în intervale importante
– banca centrală poate astfel aprecia, până la extreme, atât reducerea,
cât şi creşterea excesivă a rezervelor: rezervele ridicate pot indica
imobilizarea excesivă a disponibilităţilor economiilor în sistemul bancar,
astfel lipsa lor în economia reală, ceea ce înseamnă pericolul recesiunii;
diminuarea rezervelor, în sistemul bancar, poate indica, dimpotrivă,
236
aglomerarea necontrolată a resurselor într-o economie reală
supraîncăzită. Asupra totalului rezervelor acumulate, la dispoziţia băncii
centrale, aceasta din urmă acţionează – nu cu modificarea ratei, cum s-ar
putea crede, la prima vedere, ci mai întâi cu acţiunea asupra ratei
dobânzilor, în condiţiile descrise mai sus, la pct. (a).
(d) operaţiunile pe piaţa deschisă – numite astfel “open-merket” – se
îmbină uneori, ca un context lărgit, cu scontarea-rescontarea, în speţă
aplicarea taxei scontului. Este contextul în care şi banca centrală vinde şi
cumpără obligaţiuni de stat şi municipale – tot în interiorul termenului de
valabilitate a acestora – publicului, cu intenţia vădită de a ajusta şi corecta
tot rata dobânzii, ca şi de a completa efectele aşteptate ale acesteia.
Există o limită demnă de menţionat asupra acestei categorii de operaţiuni,
cel puţin în domeniul bancar: nicio bancă nu poate ajunge la practicarea
de speculaţii pe piaţă, legislaţiile naţionale interzicând expres acest lucru,
având în vedere că în astfel de speculaţii ar fi antrenate înseşi
disponibilităţile agenţilor economici şi cetăţenilor.
Observaţia ar fi, deci, că politica monetară de astăzi depăşeşte
Macromodelul, care o vedea numai pe partea instrumentărilor primitive,
legate de masa monetară. Dimpotrivă, în rigoarea aceluiaşi Macromodel
flexibilizarea ratei dobânzilor ar atrage mişcarea exclusivă de-a lungul curbei
(LM), adică menţinerea echilibrului cerere-ofertă de pe piaţa banilor.

Graficul VI.14 finalizează zona numită IS-LM a Macromodelului.
i
(IS) (LM)
iE
E
(LM) (IS)
O YE Y
Graficul VI.14
Comentariu grafic:
• Cele două echilibre multiple – al economiei reale (IS), respectiv monetare
(LM) – sfârşesc prin a produce echilibrul real-monetar, indicat în
coordonatele pnctului E, adică într-un anume nivel al venitului naţional
(YE) şi un anume nivel al ratei dobânzilor (iE).
• Modelul IS-LM pierde din vedere dezechilibrele de tip inflaţie şi şomaj.
• Este reconfirmată valoarea conceptuală a ratei dobânzilor, atât pentru
economia reală, cât şi pentru cea monetară.
237
• Dacă punctul de echilibru E aparţine comuniunii unor pieţe, dinamica sa
poate fi o acţiune politică – ţinând de deplasarea curbelor cu ajutorul
agregatelor I, G şi X, pentru curba IS, respectiv M (masa monetară),
pentru curba LM.
• Departajarea, astfel, a celor două categorii politice fundamentale –
politca fiscală, bugetară, a investiţiilor şi exportului, pentru curba
IS; respectiv politica monetară, pentru curba LM – rămâne de maximă
importanţă pentru însăşi departajarea lui Keynes de clasici, prin
clarificarea manierei intervenţionismului de stat în economie. Eficacitatea
unei politici se maximizează – în model – prin inducerea efectului ei la
dinamica (creşterea) venitului naţional, în detrimentul mişcării ratei
dobânzilor. Graficele VI.15 indică condiţiile maximei eficacităţi a unuia şi,
respectiv, celuilalt dintre grupurile de politici macroeconomice.
• Odată cu agresivitatea desprinderii teoriei lui Keynes de vederile clasice
apar, însă, şi marile probleme de natură teoretică. Bunăoară, expansiunea
monetară (Graficul VI.16a) poate apropia echilibrul real-monetar de
capcana lichidităţii, în condiţiile stagnării investiţiilor, cheltuielilor publice
şi exportului. De cealaltă parte, creşterea cheltuielilor reale din urmă, fără
a antrena expansiune monetară, poate readuce acelaşi echilibru real-
monetar în zona clasică-extremă, a economiei reale, vii. Numai că
posibilitatea creşterii cheltuielilor reale, fără antrenarea unui plus de masă
monetară – ceea ce decurge direct din independenţa reciprocă,
keynesistă, între economiile reală şi monetară – rămâne neconvingătoare,
pe termen scurt, pentru criticii Macromodelului.
(IS1) (IS2) (LM1) (LM2)
i i
(LM)
(IS)
E1 E2 E1 E2
(IS1) (IS2) (LM1) (LM2)
O Y O
Y
(a) Maxima eficacitate a (b) Maxima eficacitate a politicii
politicii fiscale şi de cheltuieli monetare
Graficele VI.15
i (IS) (LM1) i (IS1) (IS2)
238
(LM2)
(LM)
E1 E2
E2 E1
O Y O
Y
(a) Expansiunea monetară cu (b) Expansiunea cheltuielilor, în

stagnarea cheltuielilor condiţii de stagnare monetară
Graficele VI.15
Observaţie: Economia monetară, în întregimea conceptului, rămâne, astfel,
numai parţial acceptată, în gândirea economică, – iar
departajarea instituţională a managementului celor două
politici, între guvern şi banca centrală este exemplul pozitiv cel
dintâi în acest sens. Rămân numai relativ acceptabile
departajarea pieţei monetare, ca una paralelă, şi a pieţei
titlurilor de valoare, drept complet desprinsă de economia
reală, aşa cum apare ea la Keynes.
CASETA VI.13 RELAXAREA POLITICII BUGETARE

PE FONDUL POLITICII MONETARE STRÂNSE
Dincolo de confruntările teoretice între neoclasici şi keynesişti-

neokeynesişti – de altfel, interesante în sine – realitatea a făcut posibile şi
vizibile fapte şi aspecte îndeajuns de interesante, dintre care unul a “bântuit”
atât evoluţiile din SUA, cât şi din ţările europene, şi nu mai puţin din Uniunea
Europeană. Urmare căii ideologice deschise de învăţăturile keynesiste,
statele s-au văzut de mai multe ori în situaţia să intervină în combaterea
recesiunii şi perspectivei acesteia prin ceea ce era mai la îndemână, adică
esenţialmente prin creşterea cheltuielilor publice. În consecinţă, creşterea
masei monetare se făcea inevitabilă, ceea ce, în economia monetară,
dinamiza preţurile, iar sistemul bancar se vedea forţat să ridice rata
dobânzilor, iar banca centrală să accepte o astfel de situaţie, ceea ce dădea
la iveală germenii unei adevărate contradicţii politice inter-instituţionale.
Creşterea ratei dobânzilor venea să jeneze investiţiile şi demararea
afacerilor, adică însuşi sectorul privat, aşteptat să se ralieze politicii
guvernamentale de depăşire a recesiunii. În loc, deci, să îşi alăture
comunitatea afacerilor, în această mişcare, statul se vedea acţionând de unul
singur şi, cu cât nevoia de înviorare se făcea mai imperioasă, cu atât
autoritatea se vedea tot mai silită să întărească cheltuielile publice rămânând
spectatoare la modul în care investiţiile private mai degrabă părăseau scena
239
– neoclasicii primeau “apă la moară” în ideea că statul mai degrabă loveşte în
economia privată, decât să şi-o alăture. De cealaltă parte, însă, departajarea
instituţională guvern-bancă centrală – în sensul “cenzurării” acţiunilor
guvernamentale de către o altă instituţie cu competenţă politică --, în zona
macropoliticului, rămâne o chestiune salutată, nicidecum combătută, la
rândul ei.
2.4.3 Modelul cerere-ofertă agregată

Aidoma componentei IS-LM, modelul cerere-ofertă agregată are
două componente esenţiale. Este vorba, fireşte, despre (i) cererea agregată
şi (ii) oferta agregată.
Este totalitatea cheltuielilor regăsite în spaţiul macroeconomic, în
intervalul de timp dat şi – aşa cum reiese din cele de mai sus – este egala
venitului naţional, în condiţiile echilibrului real-monetar. Or, aici se cer
subliniate cel puţin câteva aspecte.
Mai întâi, vorbim de o totalitatea a cheltuielilor, care, fireşte, include –
în model – investiţiile (I), cheltuielile publice (G) şi exporturile (X), alături
bineînţeles de cererea de consum (C):
Da = C+(I+G+X)=C+J
Astfel, cererea agregată este prelungirea sau extinderea cererii de
consum în totalitatea dimensiunilor macroeconomice – în sensul că şi
injecţiile (J) constituie componente ale cererii, în spaţiul macroeconomic
autohton.
Al doilea aspect este cel “keynesist”, în sensul în care cererea este
văzută şi percepută aici – uşor spre deosebire de concepţia clasică – drept
cheltuială şi flux de valoare, acoperind totalitatea unor cumpărări de bunuri
şi servicii de producţie autohtonă.
Al treilea aspect poate fi cel deja relavat încă din faza fluxului circular:
resursele cererii agregate revin numai parţial venitului naţional creat pe
termen scurt – este vorba de resursele atribuite consumului şi impozitelor –,
restul resurselor revenind din cele acumulate prin economisire (S) – pentru
investiţii (I) -- pe parcursul mai multor fluxuri de venit naţional precedente.
Însfârşit, al patrulea aspect (nu însă şi ultimul) ar fi acela că cererea
agregată cuprinde cheltuielile reale, cu tot cu acoperirea lor monetară – cu
alte cuvinte, ea consideră, alături de consum (C) şi injecţiile (J) exogene,
masa monetară (M). Bineînţeles, însă, nu este înţeleasă aici însumarea
agregatelor reale cu cea monetară, ci aspectul este altul – acela că cererea
agregată este ea-însăşi un echilibru, respectiv echilibrul real-monetar.
Or, acest din urmă aspect este cel mai interesant şi mai relevant în
relaţia cererii agreagate cu modelul IS-LM, care conţinea echilibrul real-
monetar. Acesta din urmă era unul punctual – la intersectarea curbelor IS şi
LM – şi urmează să se transforme într-unul multiplu, de tip loc geometric, la
permutarea ordonatei, faţă de coordonata venitului naţional (abscisă), între
rata dobânzilor (i) şi nivelul preţurilor (P) – agregare de tip medie
ponderată a preţurilor din economie, la momentul dat (Graficele VI.16).
i
(IS) (LM)
240
iE E (a)
O YE Y
P
(Da) (b)
O Y
Graficele VI.16
• Procedura este perfect asemănătoare celor întâmplate între echilibrul IJ al
modelului injecţii-retrageri – un singur nivel al ratei dobânzii -- şi curba IS –
flexibilitatea ratei dobânzilor. Aici, IS-LM indica echilibrul real-monetar la
un nivel al preţurilor considerat inflexibil – flexibilizarea nivelului preţurilor
multiplică echilibrul real-monetar.
• Macromodelul ajunge la o formă asemănătoare a curbei cererii agregare
(Da) cu aceea a cererii de consum (Dx) oarecare (ordinare) – deosebirile
calitative fiind acelea că (i) cererea de consum ordinară se atribuie unui
singur bun (serviciu), respectiv segment al pieţei; (ii) cererea agregată
este, dimpotrivă, un rezultat complex al Macromodelului, atribuit tuturor
componentelor cu valoare de cerere şi cu statut de echilibru parţial, în
ecopnomie.
• Caracterul descrescător al curbei cererii agregate – amintind de simpla
lege a cererii, la clasici-neoclasici – indică corespondenţa între nivelurile
ridicate ale preţului cu niveluri coborâte ale nivelului naţional echivalent
cererii agregate şi invers.
• În fine, echilibrul real monetar punctiform corespunde curbei cererii
agregate, ceea ce semnifică componentele statice ale aceloraşi două
componente ale Macromodelului, în corespondenţă. Modelul IS-LM şi
respectiv cererea agregată (Da) comunică şi pe partea dinamică (Graficele
VI.17), odată cu creşterea concomitentă a agregatelor reale şi monetare –
deplasarea către dreapta atât a curbelor IS-LM, cât şi a curbei cererii
agregate (Da).
241
i (IS1) (IS2) (LM1) (LM2)
iE E1 E2 (a)
O YE1 YE2 Y
(Da1) (Da2) (b)
O Y
Graficele VI.18

Oferta agregată este obiectul cheltuielilor (cumpărărilor)
componente cererii agregate, practic capacitatea economiei de a răspunde
acestor cheltuieli, ocazionate parţial de resursele venitului naţional pe termen
scurt, restul de venitul acumulat pe termen lung.
De cealaltă parte, dacă cererea agregată echivalează cheltuirii de venit
naţional şi resurse, oferta agregată echivalează producerii de venit naţional.
Or, dacă pe partea cererii agregate Macromodelul situează atâtea
componente de flux, ofertei agregate îi rămâne un singur reper
corespunzător producţiei (producţiilor), conceptual dezvoltate de clasici –
este vorba de venitul naţional al maximei ocupări (Ymo), cel puţin pe
termen scurt, aşa cum este definit acesta. Rezultatul acestei unice reperări a
ofertei agregate este o curbă perfect inelastică, faţă de nivelul preţurilor
(Graficul VI.19).
(Sa)
242
O Ymo Y
Graficul VI.19
Oferta agregată pe termen
scurt
Observaţie: Situaţia de fundamentare a ofertei agregate pe un unic reper,
respectiv de inelasticitate perfectă este dublată de o alta, anume
incapacitatea dinamică pe termen scurt – din nou, spre deosebire de cele
întâmplate în partea cererii agregate.
Dimpotrivă, repoziţionarea ofertei agregate are loc numai pe termenul
lung, cel al endogenizării investiţiilor (capitalului) într-o nouă infrastructură
productivă ((Graficul VI.20).
(Sa)
O Ymo Y
Graficul VI.20
Repoziţionarea ofertei
agregate pe termen scurt
Comentariu grafic:
Pe termen cung, curba perfect elastică a ofertei agregate se
deplasează spre dreapta, ceea ce semnifică, fără doar şi poate, creşterea
venitului naţional al maximei ocupări. Este însă vorba aici mai degrabă de
curba de formă inversă literei “L” – aceasta conţine, alături de parea perfect
inelastică, o zonă urcătoare (şi curbată), reflectând – în spatele acestei
creşteri în termenii venitului naţional – creşteri care se pot datora atât (i)
populaţiei oculate (angajate), cât şi, concomitent, (ii) nivelului general al
preţurilor şi (iii) nivelului tehnic al producţiei. Nu este exclusă nici
interdependenţa mişcării acestor variabile.

Putem vorbi şi de fizionomia grafică a modelului cerere-ofertă
agregată, la fel ca în cazul precedentului IS-LM (Graficul VI.21).
(Da) (Sa)
PE E
243
O Ymo Y
Graficul VI.21
Comentariu grafic:
• Însfârşit, punctul E al acestui ultim grafic este echilibrul general – de
convergenţă a tuturor echilibrelor parţiale:
(i) între injecţii şi retrageri, în zona economiei reale, pe componente
individuale ale acestora:
(a) investiţii-economii;
(b) cheltuieli publice-venituri fiscale ale statului;
(c) exporturi-importuri – zona economiei deschise, recâştigată
de Macromodel;
(ii) între cererea şi oferta de monedă – în zona economiei monetare, altă
“inovaţie” a Macromodelului şi gândirii keynesiste;
(iii) în fine, între cererea agregată – ca zonă a cheltuielilor întreprinse în
economie – şi oferta agregată, cea destinată producţiilor şi ofertelor
pentru cele dintâi, ca zonă fundamental limitată de capacitatea
maximei ocupări a forţei de muncă – respectiv referinţa pieţei muncii,
mai corect substitutul keynesist al acesteia,
şi regăsit în termenii venituluinaţional (YE) şi nivelului preţurilor (PE).
• Modelul cerere-ofertă agregată conţine două zone (curbe) -- ca şi modelul
IS-LM – dar, spre deosebire de cazul acestuia, numai una dintre zone –
cererea agregată – poate fi acţionată pe teremen scurt şi face obiectul
politicilor – cealaltă zonă, cea a ofertei agregate, presupune
endogenizarea pe perioade extinse.

Rezultatul aplicării politicilor – unilateral asupra cererii agregate -- se
face vizibil în Graficul VI.22.
P (Sa)
(Da2)
(Da1)
PB B
PA A
O Ymo Y
Graficul VI.22
Comentariu grafic:
• Reiterăm faptul că nu există, pe termen scurt, venit naţional real peste (la
dreapta) venitul naţional al maximei ocupări. Or, aceasta înseamnă şi
imposibilitatea creşterii economice peste acest nivel, pe acelaşi termen
scurt.
• Ca atare, creşterea economică poate avea loc pe termen scurt – şi cu
ajutorul creşterii cererii agregate -- numai pentru economia cu şomaj –
dimpotrivă, creşterea cererii agregate în condiţiile unui venit naţional în
244
vecinătatea maximei ocupări are şanse să ridice mai degrabă nivelul
general al preţurilor, venitul naţional crescând numai în termeni nominali
de la nivelul Ymo.
“Paradoxul keynesist” constă:

• de o parte, în construirea (construcţia) unui Macromodel mult mai
sofisticat decât gândirea vechilor clasici cu scopul de a demonstra
necesitatea intervenţiei statului în economie – să nu uităm nici că
neoclasicii de astăzi polemizează cu Keynes direct pe acelaşi Macromodel;
• de cealaltă, în impasul Macromodelului în recâştigarea creşterii
economice pe termen scurt, chiar cu ajutorul aceloraşi politici.
Căci de facto, Macromodelul se împotmoleşte în zona venitului sau
producţiei naţionale la nivelul maximei ocupări, respectiv cam tot pe acolo pe
unde se împotmoleau vechii clasici – respectiv în zona maximului producţiilor
pe termen scurt. Şi pentru clasici şi neoclasici, creşterea economică, în astfel
de condiţii, este de aşteptat pe termene prelungite, în urma noilor investiţii
endogenizate în stoc de capital şi infrastructură.
Deosebirea între cele două concluzii – a lui Keynes şi, respectiv, a
clasicilor – pare să ţină mai degrabă de nuanţe, decât de esenţial – spre
exemplu, Keynes vede posibilitatea creşterii pe termen scurt în zona
economiei cu şomaj, în vreme ce vechii clasici o plasau în zone ale cererii
superioare ofertei pe piaţa muncii, iar şomajul revenea concomitent
supraofertei de bunuri pe piaţă.
Concepte:
active lichide şi consum autonom economia deschisă
semilichide creştere economia
agentul economic economică monetară
stat curba investiţii- economii
balanţa comercială economii (IS) excedent bugetar
banca centrală curba lichiditate- exerciţiu bugetar
banii în sens larg monedă (LM exporturi
bani în sens cursul de schimb flux
restrâns deficitul bugetar gradului de
bani propriuzişi deflaţia deschidere
băncile (sistemul echilibrul bugetar economică (DE)
bancar) echilibrul (Y/i) importuri
bugetul de stat economiei reale importurilor de
cerere agregată echilibrul- completare
cererea de dezechilibrul impozitare
monedă (L) extern inflaţie
cheltuiala echilibrul- injecţii
naţională dezechilibrul forţei investiţii
cheltuieli de muncă împrumutul public
guvernamentale echilibru general înclinaţiile către
(publice) echilibru real- consum
consum monetar
245
înclinaţia multiplicatorul de produsului
marginală către investiţii naţional net (PNN)
importuri (m) multiplicatorul randamentele
înclinaţii exportului titlurilor de
marginale multiplicatorul valoare
legea “ofertei fiscal rata consumului
creatoare de multiplicatorul rata dobânzilor (i)
cerere proprie” monetar nominală
“libertate de nivelul preţurilor reală
emisiune” (P) restului lumii
lichiditate obiective ale retrageri
cuaternară (L4) macroeconomiei scontare-
lichiditate primară operaţiunile pe rescontare
lichiditate piaţa deschisă sectorul de stat în
secundară “paradoxul economie
lichiditate terţiară keynesist” sistemul bancar
(L3) pasive bancare sistemul financiar
limita economisirii “patrulaterul lui sistemul monetar
limita investiţiilor timbergen” internaţional al
macroeconomie piaţa monetară etalonului aur
macropolitică piaţa muncii statul minimal
instrumente politici economice stoc
obiective negative stocul de masă
macrostabilizare pozitive monetară (Mo)
masa monetară (M politica fiscal- taxa scontului
modelul cerere- bugetară teoria cantitativă
ofertă agregată politca fiscală, a banilor
modelul “fluxului bugetară, a teoria investiţiilor
circular” investiţiilor şi şi ratei dobânzilor
modelul “injecţii- exportului titluri de valoare
retrageri” (JW) politica monetară venit disponibil
moneda efectivă politica valutară venit naţional
moneda de pragul ratei venitul naţional al
precauţie (Lp) dobânzilor maximei ocupări
moneda de produsul intern (Ymo)
speculaţie (Ls) brut (PIB) venitul personal
moneda de produsului intern venituri fiscale ale
tranzacţie (Lt) net (PIN) statului
multiplicator produsul global
multiplicatorul brut (PGB)
cheltuielilor produsul naţional
publice brut (PNB)
_______________________________________________________________________
Chestiuni:
(1) Explicaţi diferenţierea specifică între cerereade consum şi cererea

agregată.
(2) De ce lipseşte, în viziunea Macromodelului lui J.M.Keynes, o expresie
matematică a ofertei agregate ? Avem în vedere faptul că, de partea
cealaltă, cererea agregată cunoaşte o astfel de expresie.
246
(3) Explicaţi definiţia echilibrului general, ca egalitate între cererea agregată
şi:
(a) venitul naţional
(b) oferta agregată, într-o manieră corelată
(4) Indicaţi consecinţele mişcării macro-agregatelor keynesiste după modelul
următorului tabel:
AGREGA NOTAŢI IMPUL EFECT ASUPRA:
T E S (+/-)
x x x J W IS L Ca Sa
M
Consum C
Investiţii I
Economii S
Ch.public G
e
Fiscalitate T
Exporturi X
Importuri M
(5) Care este replica keynesistă a legii investiţiilor şi ratei dobânzilor, de
origine clasică ?
(6) Definiţi situaţiile (dezechilibrele) de: (a) inflaţie şi (b) şomaj, în termenii
Macromodelului. Explicaţi bazele keynesiste ale “incompatibilităţii”
inflaţie-şomaj.
(7) Pe exemplul macropoliticilor de bază (fiscal-bugetară şi monetară),
explicaţi caracterul asincron (prelungirea termenului de obţinere a
rezultatului) al creşterii economice.
(8) Pentru zona politicilor fiscal-bugetară, a investiţiilor şi exportului, să se
explice:
(a) comuniunea rezultatelor;
(b) diferenţa lor specifică.
(9) Explicaţi politica monetară:
(a) în sens larg;
(b) în sens restrâns – neoclasic sau monetarist.
Dezbatere:
(10) Piaţa şi producţia, în Macromodelul John Maynard Keynes.
ANEXA 1
Condiţia investiţiilor în economie: un punct de vedere
În termenii mai pragmatici ai dezbaterii de mai sus despre investiţii (paragraful 2.4.1.1) şi
multiplicatorul de investiţii (CASETA VI.7), încercăm să lămurim aici chestiunea implicării
investiţiilor (I), întemeiate bineînţeles pe multiplicator. Vom expune cazurile: (1) investiţiei unice
şi (2) investiţiei multiple (repetate).
247
Cazul investiţiei unice
Sunt date multiplicatorul (kI), înclinaţia marginală către consum (c) şi respectiv
investiţiile (I) astfel: kI =5, c=0,8 şi respectiv I=1.000 unităţi, pentru:
Σ ∆ Yt = ∆ Y1+∆ Y2+…∆ Yn = I [1+c+c2+…c(n-1)]
unde se descoperă, în membrul drept, o sumă de progresie geometrică
tinzând către chiar multiplicatorul static, respectiv 1/(1-c), adică:
Σ ∆ Yt → kI
Ceea ce se traduce prin aceea că valoarea limită a sumei creşterilor venitului în diferite
perioade – venitul unei perioade, în cazul investiţiei unice – nu depăşeşte valoarea impulsului
investiţional iniţial. Iată şi cazul complet al investiţiei unice, în condiţiile date:
PERIOADA It ∆ Ct ∆ Yt=It+∆ Yt
Ct
1 1.000 0 1.000 Yo+1,000
2 0 800 800 Yo+800
3 0 640 640 Yo+640
4 0 512 512 Yo+512
5 0 409,6 409,6 Yo+409,6
6 0 327,7 327,7 Yo+327,7
1 2 3 4 5 6
Cazul investiţiei repetate
Poate fi ilustrat de astădată direct – tabelar şi grafic. Una şi aceeaşi valoare de 1.000
unităţi este reinvestită în fiecare dintre perioade, după cum nici numărul perioadelor nu se mai
limitează, ca în cazul (1). În schimb, celelalte date de bază rămân aceleaşi.
Deducem astfel venitul perioadei “n”:
Yn = I [1+c+c2+…+c(n-1)]→ I /(1-c) = kI
PERIOAD It ∆ Ct ∆ Yt=It+∆ Yt
A Ct
1 1.000 1.000 1.000,0 Yo+3.361,6
2 1.000 800=0,8x1.000 1.800,0 Yo+2.952
3 1.000 1.440=0,8x1.800 2.440,0 Yo+2.440
4 1.000 1.952=0,8x2.440 2.952,0 Yo+2.952
5 1.000 2.361,6=0,8x5.00 3.361,6 Yo+1.000
0
… … … … …
+∞ 1.000
1.000 4.000=0,8x5.000 5.000,0
Rezultă, astfel, una şi aceeaşi limită a însumării creşterilor de venit pentru investiţia
repetată, ca şi pentru investiţia unică. În al doilea rând, însă, se manifestă o rezultantă a
raportului între creşterea venitului total (∆ Yt) şi valoarea investiţiei repetate (It), ca în situaţia
alăturată:
248
PERIOAD ∆ Yt/I NOTAŢIA
A
1 1,0 1
2 1,8 1+c
3 2,4 1+c+c2
… … …
pentru care, fireşte:
1+c+c2+…+c(n-1) = 1/(1-c)
Ca atare, pentru investiţia reperată, raportul între creşterea venitului şi valoarea aceleiaşi
investiţii este constant, în succesiunea perioadelor.
Concluzia demersului de faţă priveşte condiţia investiţiei repetate, ca proces specific,
atât în general, cât şi în raport cu investiţia unică. Investiţia repetată nu serveşte creşterii
venitului, pe termen lung, ci păstrării lui la nivel constant.
249
ANEXA 2
Echilibrul cerere-ofertă în economia monetară
Echilibrul cerere-ofertă pe piaţa monetară se regăseşte în

comportamentul preţurilor, ca în teoria cantitativă a monedei (CASETA VI.10):
MV = ∑ pi qi
unde, fireşte, M este masa monetară, V este viteza de rotaţie a monedei, p i şi
qi sunt preţurile şi, respectiv, producţiile individuale ale reperelor de bunuri
din economie, iar valorile egalizate de o parte şi de alta reprezintă, de facto,
fluxul de masă monetară.
Acesta din urmă, la rândul lui, întâlneşte în primul rând stocul de
masă monetară (Mo): moneda şi bancnotele de bază (3-6% din totalul
masei monetare curente). Este vorba de partea de monedă care variază mai
rar şi numai la iniţiativa autorităţii monetare – ceea ce în jargonul politicii
monetare se numeşte “currency principle”.
Mai departe, echilibrul în speţă ţine seama de caracterul agregat
(integrat) al monedei, atât pe partea cererii (lichidităţii /L), cât şi pe aceea a
ofertei (masei monetare /M), după cum urmează:
(i) La nivelul lichidităţii primare (L1, numită “absolută” sau “perfectă”):
L1 = Mo + depozite bancare la vedere = M1
Iar M1 este considerată astfel moneda efectivă sau banii propriuzişi.
(ii) La nivelul lichidităţii secundare (L2), se însumează:
• depunerile (depozitele) la vedere;
• depozitele pe termen scurt;
• acţiunile fondurilor de ajutor reciproc,
rezultând integrarea monedei efective de către al doilea nivel al masei
monetare (M2) – bani în sens restrâns --astfel:
M2 = M1 + L2
(iii) Lichiditatea terţiară (L3) reprezintă, odată cu lărgirea valorii proprii,
reducerea gradului de lichiditate -- sunt active care necesită un
oarecare timp pentru transformarea în monedă. Este vorba despre:
• depuneri în conturi de economii pe termen lung;
• obligaţiuni de casă ale statului;
• titluri de rentă;
• certificate de depozit ale marilor corporaţii etc.
iar masa monetară creşte şi ea la la treilea nivel (M3) – banii în sens larg
--, prin încorporarea acestei lichidităţi de grad mai redus:
M3 = M2 + L3
(iv) Lichiditatea cuaternară (L4) se formează, la rândul ei, din:
• depuneri la bănci şi instituţii financiare;
• bonuri de tezaur;
• accepte bancare resontabile etc.
Respectiv, cererea totală de monedă se integrează cu ajutorul ultimului
nivel al lichidităţii şi banilor în sens larg – active lichide şi semilichide:
L = M3 + L4
Dacă însă stocul de monedă se atribuie autorităţii, zona variabilă a
monedei – banii în sens larg şi activele lichide şi semilichide – este gestionată
de băncile comerciale. Variaţia strict curentă a masie monetare (ofertei de
250
monedă) se regăseşte şi astfel se cuantifică prin multiplicatorul monetar
(ANEXA 2).
Economia monetară apare împărţită în cele două zone şi după un alt
criteriu: acela al apropierii de economia reală, de o parte, respectiv de
controlul autorităţii, de cealaltă. Mai aproape de economia reală este cererea
de monedă (lichiditatea/L), iar masa monetară rămâne mai aproape de
controlul autorităţii, chiar în ciuda fenomenului multiplicator.
ANEXA 3
Multiplicatorul monetar
Să privim schema alăturată: moneda se multiplică, odată cu existenţa-

funcţionarea sistemului bancar, prin jocul dintre componentele sale. Mai
precis, depunerea unei sume de monedă efectivă în conturi bancare
multiplică masa monetară totală cu un coeficient determinat şi finit.
SCHEMA
Multiplicării monetare
(multiplicatorul creditului)
1.000 unităţi
100 CREDIT DEPOZIT 1
ECONOMIA REALĂ 1.000 1.000
900
ECONOMIA REALĂ 900 900
800
700
251
Total
ECONOMIA REALĂ DEPOZITE

x 1.000
100 900
100 800
100 700
100 600
100 500
100 400
100 300
100 200
100 100
100 0
TOTAL 1000 4.500
Concluzii:
(1) de la 1.000 unităţi monetare, intrate iniţial în sistemul bancar – din
monedă efectivă în monedă de cont – masa monetară se multiplică de
aproape 5 ori, adică cu alte 3.900 unităţi, în acest exemplu simplu, cu
utilizarea unei valori fixe de 100 unităţi monetare din fiecare credit
generat prin multiplicare. Multiplicatorul este, oricum, unul finit – aceasta
se observă în sumele descrescătoare de pe coloana depozitelor.
(2) Multiplicatorul (m) este dependent de suma intrată, de rata cheltuielilor
imediate, în economia reală, a fiecărui agent economic creditat, în lanţ,
ca şi de numărul de depozite constituit şi implicat aici.
(3) Multiplicatorul este un număr pozitiv şi finit (aşa cum am şi văzut), în
condiţii normale. Faptic:
m ∈[0; +∞)
Respectiv, el este nul, în condiţiile în care econmia reală ar absorbi
instantaneu întregul credit al primei bănci. Dimpotrivă, o sumă s-ar putea
multiplica la infinit în alternativa (absurdă, bineînţeles) că toţi primitorii de
credite s-ar abţine să cheltuiască ceva din creditele primite, preferând
transferul integral al creditului în depozitele proprii la bănci.
(4) În economia reală – în afara sistemului bancar – se va întoarce, fireşte, o
sumă egală cu cea iniţial intrată în sistemul bancar.
*
În ordinea principială a faptelor:
(i) băncile comerciale atrag depozite şi acordă credite, fixând niveluri ale
ratei dobânzii – activă, la creditele acordate, versus pasivă, la depozite
--după criteriul propriei profitabilităţi;
(ii) sumele împrumutate de bănci clienţilor se întorc parţial în sistemul
bancar, ca depozite;
(iii) rezervele obligatorii – numite curent rezerva legală cerută –
contracarează fenomenul multiplicator:
252
∆M=m/R
unde ∆ M este variaţia masei monetare, m este multiplicatorul monetar iar R
nivelul rezervelor obligatorii (rezervei legale cerute).
ANEXA 4 RECAPITULATIVĂ
Echilibrul general în Macromodelul Keynes
Ipostaza (1)
Modelul Injecţii (J) – Cererea de Echilibrul-dezechilibrul
retrageri (W) monedă (L) forţei de muncă
J;W (W) i
(J) (L) O Ymo Y
O Y O M
Procedura: punctarea Substrat: zonare a Substrat: expresia, în
echilibrului cheltuieli curbei cererii de termenii venitului naţional,
(injecţii) – retrageri (JW) monedă a echilibrului forţei de
faţă de venitul naţional muncă
(Y)
Situare: economia Situare: economia Situare: economia reală
reală, inclusiv economia monetară cu producerea venitului
deschisă (cu exporturi şi naţional, după criteriul
importuri) ocupării forţei de muncă
(piaţa muncii)
Ipostaza (2)
Curba IS Curba LM
(investiţii-economii) (cerere-ofertă de
monedă)
i i
(IS) (LM)
O Y O Y
Procedura: Semnificaţie: un
multiplicarea echilibru multiplu al
echilibrului (JW), după cererii-ofertei de
criteriul flexibilizării monedă, pe aceleaşi
ratei dobânzilor (i) criteriu şi coordonate
cu curba IS
Situare: economia Situare: economia
253
reală monetară
Ipostaza (3)
Modelul IS-LM
(IS) (LM)
iE E
O YE Y
Procedura: punctarea echilibrului real-monetar
faţă de venitul naţional (Y) şi rata dobânzilot (i)
Situare: economia reală şi economia monetară
Ipostaza (4)
Cererea agregată (Da) Oferta agregată (Sa)
P P
(Da) (Sa)
O Y O Ymo Y
Procedura: flexibilizarea echilibruluiProcedura: construcţia curbei

real-monetar faţă de venitul naţional ofertei agregate, bazată pre reperul
(Y) şi nivelul preţurilor (P) unic al venitului naţional al maximei
ocupări, faţă de venitul naţional (Y) şi
nivelul preţurilor (P)
Situare: economia reală şi economia Situare: economia reală şi economia
monetară, pentru cheltuielile monetară, pentru capacitatea de
naţionale producere a venitului naţional
Ipostaza (5)
254
Modelul cerere-ofertă agregată
P
(Da) (Sa)
PE E
O YE Y
Rezultatul: un echilibru general punctiform între cheltuiala naţională şi
capacităţile de producţie, în termenii venitului naţional şi nivelului preţurilor,
pentru: economia reală, inclusiv economia deschisă, economia monetară şi
piaţa forţei de muncă
255

Economie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. dr. LIVIU C.

John Maynard Keynes

Prezenta lucrare este suport de curs pentru studenţii cursului

1. Economia şi funcţia economică

1. Economia şi funcţia economică

Se numeşte funcţie economică ceea ce caută corespondenţa între

2. Economia, activitate, ştiinţă şi politică

Receptând ideea de mai sus drept fundamentală şi unificatoare pentru

1 ACTIVITATE satisfacerea propriu-zisă a nevoilor prin resurse

3. Particularităţie studiului economiei. Ştiinţa economică

Astfel, economie în general – activitate, ştiinţă şi politică –

3.1 Obiectul economiei

Apare, odată cu propoziţia enunţată mai sus, drept partea ceva

CASETA O.1 ISTORIA ŞI DISCIPLINA CONTABILITĂŢII

Se pare că ea apărea odată ce italianul Luca Baciolli construia, pentru

Datorii = Active + Partea proprietarilor

Relaţie în care se observă şi ceea ce a făcut şcoală din ideea lui

Contabilitatea se dovedeşte vecină managementului, în partea sa

3.2 Metoda economiei

Reiterăm faptul că desprinderea obiectului economiei este numai o latură

3.2.1 Aspectul istoric

Să observăm câteva aspecte istorice esenţiale:

(2) De evoluţia istorică a gândirii economice se leagă şi demersul prin teorii

(3) Teoria se continuă, în cercetarea economică modernă, cu modelul

(5) Un merit deosebit al curentelor şi şcolilor de gândire se reflectă asupra

Urmând a sistematiza mai jos componentele metodei în econmie, să

3.2.2 Economie “pozitivă”, versus economie “normativă”

3.2.3 Sistematizarea metodei propriuzise

(1) Analiza constituie baza studiului economiei şi noţiunea ei înseamnă

Dedublarea Dedublarea Statutul

(2) Deducţia, versus inducţia înseamnă mai întâi analiză şi judecăţi de

(a) Deducţia (b) inducţia

Teorie enunţată Colectare,

Oricum, însă, odată cu istoria modelelor se clarifică, reface sau amplifică

(4) Metoda grafică încearcă să se apropie de acelaşi criteriu al exactităţii

3.2.4 Sistematizarea ştiinţei economice

Economia este, însfârşit, o ştiinţă recunoscută. Dispune, ca atare, de un

În partea rezolvărilor, a fost preluată mai întâi denumirea de “economie

3.3 Sfidările adevărului ştiinţific în economie

Vizavi de sistematizările de mai sus, descriem aici şi ceea ce împiedică

CASETA 0.2 EXPERIMENTE ÎN ECONOMIE

Exemple pot fi date pentru marxism – în mod excepţional, creator de

(4) “Criza metodei pure” – sau identităţii studiului economiei, în favoarea

3.4 Manualul de economie

Este vorba de un alt concept (manualul) de valoarea “replicii” date

(1) Enumeraţi argumentele în favoarea considerării studiului economiei drept

Cît este şi cât nu este adevărat în această imagine ? Argumentaţi cu

Metoda grafică în studiul economiei

(D) (E) (F) (G) (H) (I)

Se înţelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b) ∈ (B) să poată

3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul

3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii

(a) (b) (c)

• Astfel, dacă şi studiul economiei conţine rigoarea după care un

Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în

3.2 Forma funcţiei

3.2.1 Drepte şi non-drepte

iar implicită de felul:

Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea

Figura 6 Forma funcţiilor

A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcţii reprezintă, fără

Figura 7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice

(a) (b) (c)