CRIMINALISTICA

Curs/seminar 1

Noţiuni introductive

1.Noţiune

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un

ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii
faptelor antisociale.

2.Obiectul criminalisticii

Obiectul criminalisticii constă în acţiunea tehnico-tactică-ştiinţifică de investigare a faptelor

antisociale. Pentru investigarea, descoperirea şi cercetarea faptelor criminale, criminalistica
adaptează şi se foloseşte de alte ştiinţe juridice şi nejuridice: fizica, chimia, biologia judiciară,
matematica, pshihologia, sociologia, medicina, dreptul penal, criminologia etc.

3.Caracterele criminalisticii

Caracterul judiciar

Cercetarea şi urmărirea penală sunt strâns legate de activitatea criminalistică, fără aceasta
din urmă, cu mici excepţii, urmărirea penală nu ar putea fi posibilă. Pentru ca actul procedural final
de terminare a urmării penale sau judecătoreşti să poată exista, în prealabil se efectuează o completă
cercetare criminalistică constând în strângerea probelor, analiza şi verificarea acestora, cercetarea la
faţa locului, prelucrarea urmelor rămase pe obiecte, alimente, organe etc, în vederea descoperirii
victimelor, dar şi a infractorilor, clarificării împrejurărilor în care au fost săvârşite faptele
infracţionale, investigarea împrejurărilor care au condus la săvârşirea infracţiunii, rezultatul
infracţiunii.

Caracterul autonom

Criminalistica este o ştiinţă cu caracter independent, autonom. Autonomia criminalisticii

rezultă din faptul că nici o altă ştiinţă nu se ocupă cu procedeele şi mijloacele specifice criminalisticii:
elaborarea de mjloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii
sau de identificare a infractorilor sau victimelor, adaptarea sau preluarea din alte ştiinţe procedee,
tehnici sau metode capabile să faciliteze clarificarea împrejurărilor de fapt în care s-a produs fapta
criminală.

Caracterul unitar

Criminalistica are un caracter unitar, de sine stătător.

 În literatura de specialitate, criminalistica este structurată în trei părţi principale: tehnica
criminalistică, tactica criminalistică şi metodologia criminalistică.

Tehnica criminalistică constă în ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnico - ştiinţifice

destinate descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor sau mijloacelor materiale de probă.

Tactica criminalistică constă în ansamblul procedeelor şi regulilor, altele decât cele stabilite
prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală şi, în general, de anchetă.

Metodologia criminalistică constă în cercetarea unor categorii de infracţiuni cum sunt cele
contra vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, cele contra patrimoniului etc.

Caracterul pluridisciplinar

Deşi ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica utilizează în demersurile sale o multitudine de

alte ştiinţe: chimia, fizica, biologia, anatomia, matematica, psihologia, psihiatria etc.

4.Corelaţia criminalisticii cu alte ramuri de drept şi ştiinţe

Corelaţia criminalisticii cu dreptul penal

Codul penal defineşte scopul legii penale astfel „legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”. Deducem deci, că dreptul
penal ocroteşte toate valorile fundamentale. Criminalistica investighează prin mijloacele sale
specifice încălcarea acestor valori fundamentale.

Corelaţia criminalisticii cu dreptul procesual penal

Deşi aparent cele două ştiinţe sunt aproape identice şi se ocupă cu aceleaşi activităţi, obiectul
dreptului procesual penal îl reprezintă studiul normelor juridice procesual penale şi al raporturilor
juridice reglementate de acestea, în timp ce criminalistica, prin metode tactico-tehnico-ştiinţifice
investighează, descoperă, cercetează infracţiunea în materialitatea sa. Activitate de cercetare
criminalistică se desfăşoară pe baza şi în conformitate cu normele de drept, dintre care normele
procesual penale sunt principalele utilizate.

Corelaţia criminalisticii cu criminologia

Deşi uneori apar confunzii între cele două discipline, criminalistica şi criminologia au doar un
scop general comun şi anume combaterea şi prevenirea fenomenului infracţional.

Criminologia este stiința care studiază criminalitatea, cauzele ei și găsirea metodelor pentru
prevenirea și combaterea ei. Crmininalistica este stiinta care insumeaza un ansamblu de cunoştinţe
despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării
infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.

Corelaţia criminalisticii cu medicina legală

 Criminalistica cu medicina legală au o legătură foarte puternică mai ales în cazul
omuciderilor, infracţiunilor contra persoanei, ridicarea şi cercetarea urmelor biologice. Fără aportul
medicinei legale, cercetărorii criminalişti nu şi-ar putea atinge scopul.

Corelaţia criminalisticii cu psihologia judiciară

Pentru descoperirea, investigarea şi cercetarea corectă a infracţiunilor, căutarea victimelor,

găsirea infractorilor trebuie urmărită psihologia celor ce săvârşesc infracţiuni şi chiar şi a victimelor.

Psihologia criminalului este foarte importantă pentru desluşirea completă a firului

infracţiunii, dar şi pentru combaterea şi prevenirea infracţiunilor de acelaşi tip pe viitor.

În acelaşi timp, psihologia judiciară serveşte criminalisticii la elaborarea metodelor tactice de

ascultare a martorilor, învinuiţilor, inculpaţilor, îndiferent de persoana acestora.

Corelaţia criminalisticii cu sociologia

Sociologia se ocupă cu studiul maselor, ceea ce ajută foarte mult în combaterea infracţiunilor
sau la identificarea focarelor infracţionale.

De asemenea, cu aportul studiilor sociologice este descoperită, combătută, dar şi prevenită

infracţionalitatea în masă.

Datorită carenţei în educaţie, anumite grupuri, mase de oameni, chiar popoare sunt
predispuse spre infracţionalitate.

Corelaţia criminalisticii cu ştiinţele judiciare

Criminalistica are o strânsă legătură cu celelalte ştiinţe judiciare. Aşa cum am arătat şi
criminalistica este o ştiinţă judiciară. Fac parte din ştiinţele judiciare, acele ştiinţe care nu pot fi
incluse în categoria ramurilor de drept, dar care au o importanţă vitală în descoperirea, prevenirea,
combaterea, investigarea şi cercetarea infracţiunilor: medicina legală, psihologia judiciară, biologia
judiciară etc.

Corelaţia criminalisticii cu ştiinţele naturii

Criminalistica preia şi adaptează metode şi tehnici din ştiinţele naturii pentru desăvârşirea
scopului său. Astfel, cu ajutorul biologiei analizează urmele de sânge de la locul faptei, cu ajutorul
fizicii analizează distanţa în funcţie de intensitatea zgomotului, cu ajutorul chimiei analizează
componenţa toxică a unui anumit produs.

5.Principiile criminalisticii

Principiul legalităţii

Activitatea criminalistică, ca şi întreaga activitate procesual penală se desfăşoară sub imperiul

reglementărilor legale în vigoare. Potrivit art. 2 cod pr. pen., procesul penal se desfăşoară atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. În aceeaşi
ordine de idei şi activitatea de investigare criminalistică trebuie să se desfăşoare în concordanţă
perfectă cu prevederile legale.
 Principiul aflării adevărului

Ca urmare a activităţii criminalistice, a activităţii de investigare a faptelor şi împrejurărilor

concrete de săvârşire a infracţiunii, consecinţa juridică este aflarea adevărului. Criminalistica pune la
dispoziţia justiţiei mijloace de cunoaştere ştiinţifică de aflare a adevărului. De altfel, întreaga
activitate criminalistică, penală sau procesual penală sunt conduse de principiul aflării adevărului.
Astfel, codul de procedură penală defineşte într-un articol distinct, art. 5, principiul aflării adevărului,
„organele judiciare au obligatia de a asigura, pe baza de probe, aflarea adevarului cu privire faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

In virtutea principiului aflarii adevarului, organele de urmarire penala au obligatia a a strange

proble atat in favoarea, cat si in defavoarea suspectului sau inculpatului.

Prezumţia de nevinovăţie

Pe tot parcursul procesului penal, indiferent de faza în care se află, respectiv faza de urmărire
penală sau de judecată, în favoarea persoanei împotriva căreia s-a pornit procesul penal este
instituită prezumţia de nevinovăţie, ceea ce înseamnă că până la pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive de condamnare, persoana se consideră nevinovată. Sarcina administrării
probelor în scopul de a demonstra vinovăţia revine organelor judiciare. Chiar şi în timpul activităţii
criminalistice, fază preliminară a procesului penal, în timpul investigărilor de orice fel orice persoană
trebuie considerată nevinovată. Nu trebuie să se încerce cu orice preţ şi în orice mod să se
demonstreze vinovăţia unei persoane, întrucât ar fi încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Specialiştii criminalişti trebuie să caute, în egală măsură, atât elemente prin care se poate stabili
vinovăţia, cât şi elemente de dovedire a nevinovăţiei. În literatura de specialitate este exprimată
opinia potrivit căreia organele judiciare ar fi obligate să adopte o atitudine de maximă prudenţă în
momentul în care decid că unei persoane i se poate atribui calitatea de învinuit, prin începerea
urmăririi penale împotriva ei.

Codul de pr. pen., art. 4, instituie principiul prezumţiei de nevinovăţie „orice persoană este
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Principiul existenţei urmelor oricărui fapt penal

Orice faptă ilicită a omului atrage după sine modificări sau transformări materiale, ceea ce
reprezintă de fapt urme ale infracţiunii. Nu poate exista infracţiune fără urme. „Crima perfectă” este
aproape imposibilă (a se înţelege crimă fără urme). Urmele pot fi lăsate atât de infractor (amprente,
fire de păr, resturi de ţigări sau alimente, obiecte de vestimentaţie etc), dar şi de victimă (urme de
sânge rămase pe îmbrăcămintea infractorului, bilete scrise, muşcături sau zgârieturi făcute de victimă
agresorului, resturi din organele corpului etc).

Principiul identităţii

Principiul identităţii se concretizează, din punct de vedere criminalistic, în identificarea

persoanelor participante la săvârşirea infracţiunii, subiecţi activi sau pasivi, stabilirea exactă a tuturor
faptelor şi împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea, a obiectelor şi fenomenelor aflate în
legătură directă şi cauzală cu faptele incriminate de legea penală.
 Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale

Operativitatea efectuării investigării penale, în vederea descoperirii şi constatării la timp a

infracţiunilor şi infractorilor, este extrem de importantă având consecinţe directe asupra
administrării unor probe de calitate. De obicei, timpul acţionează în favoarea infractorului, o dată cu
trecerea timpului există pericolul dispariţiei sau ştergerii urmelor infracţiunii şi implicit al riscului
nedescoperirii autorului faptei. De asemenea, chiar şi martorii oculari cu cât sunt audiaţi mai repede
cu atât amintirea faptelor şi împrejurărilor sau chipului participaţilor este mai clară şi reală, deci
declaraţiile acestora sunt mai fidele adevărului. Cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu
maximă promptitudine şi urgenţă pentru prevenirea dispariţiei urmelor (urmele pot dispărea prin
natura lor perisabilă, dar şi datorită unor factori metereologici sau umani, prin acţiunea animalelor
etc).

Curs/seminar 2
Tactica efectuării cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia, starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost
săvârşită. Aşadar, cercetarea la faţa locului reprezintă un mijloc de probă cu ajutorul căruia organele
judiciare îşi formează o percepţie asupra locului unde s-a săvârşit infracţiunea sau a locului unde s-au
produs urmele acesteia în vederea descoperirii, fixării, ridicării probelor şi stabilirii împrejurărilor
concrete în care a fost săvârşită infracţiunea. Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
În acelaşi sens, prin expresia „la faţa locului” trebuie să înţelegem atât locul efectiv unde s-a produs
activitatea materială a infracţiunii (o încăpere, o suprafaţă de teren sau lac, râu, un obiect plutitor
etc), cât şi locul unde s-au produs rezultatul, consecinţele infracţiunii, ca şi locul care conservă date,
informaţii, urme în legătură cu fapta comisă.

În funcţie de infracţiune locul săvârşirii faptei poate fi diferit. De exemplu, în cazul săvârşirii
infracţiunii de omor, cercetarea la faţa locului poate fi efectuată atât în locul efectuării actului
material de ucidere, cât şi în locul unde a survenit moartea în cazul în care acesta diferă de locul unde
a fost executată activitatea materială de ucidere, dar şi în locul unde sunt depozitate sau conservate
efectiv obiectele care au ajutat la săvârşirea infracţiunii (cuţit, pistol, pătură etc.) sau componente ale
cadavrului (o parte din mâna victimei, capul victimei etc). În funcţie de natura şi gravitatea
infracţiunii săvârşite, cercetarea la faţa locului va fi extinsă asupra tuturor zonelor unde pot fi
descoperite urme sau mijloace materiale de probă a căror examinare poate contribui la clarificarea
unor aspecte privind săvârşirea infracţiunii sau la identificarea autorului.

Cercetarea la faţa locului este o procedură ce implică urgenţă şi promptitudine întrucât

trecerea timpului poate afecta chiar iremediabil calitatea, claritatea sau existenţa probelor. Odată cu
trecerea timpului probele pot fi şterse atât cu voinţa omului (făptuitorul ulterior comiterii infracţiunii
se întoarce la locul faptei şi şterge urmele sau ridică obiectele rămase, mătură, spală suprafeţele etc),
dar şi din cauze naturale (plouă, ninge, bate vântul puternic sau soarele este prea puternic şi distruge
urmele de salivă) sau umane (se spală sau se mătură locul faptei sau cadavrul este spălat sau mutat),
animale (locul este traversat de animale si astfel urmele se risipesc sau se distrug).

Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială, imediată şi irepetabilă. Cercetarea la faţa
locului este o activitate iniţială întrucât este prima activitate de investigare a infracţiunii, precedând
oricare alte activităţi efectuate de organele de urmărire penală. Cercetarea la faţa locului este o
activitate imediată întrucât se efectuează imediat ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre
o faptă infracţională pentru a nu dispărea urmele infracţiunii. Cercetarea la faţa locului este o
activitate ireparabilă, deoarece, în principiu, după efectuarea ei, locul săvârşirii faptei suferă
modificări, deci în cazul reluării cercetării la faţa locului, locul săvârşirii faptei nu ar mai prezenta
aceleaşi coordonate.

Cercetarea la faţa locului prin natura probelor ce le descoperă ocupă un loc deosebit de
important în activitatea de descoperire, cercetare şi investigare a infracţiunilor, precum şi în întreaga
activitate procesual penală.

Obiectivele cercetării la faţa locului sunt:

• examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii infracţiunii;

presupune cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată a locului în care a fost săvârşită fapta;

• căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor

materiale de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora;

• obţinerea de date cu privire la modul de operare sau la numărul de persoane care au

luat parte la săvârşirea infracţiunii;

• identificarea eventualilor martori întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului

şi momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură, activitatea infractorului putea fi
percepută de cineva;

• determinarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au permis sau favorizat

săvârşirea infracţiunii, precum şi măsurilor de prevenire ce se impun;

• elaborarea versiunilor privind modul de săvârşire a faptei, scopul acesteia şi

participanţii la comiterea ei;

Pentru ca cercetarea la faţa locului să se desfăşoare în condiţii cât mai bune, se impun a fi
luate anumite măsuri de către persoanele care sosesc primele la faţa locului, mai ales dacă acestea
sunt organe judiciare. Este posibil ca la locul faptei, până la sosirea organelor judiciare competente să
fie prezente alte persoane fizice, rude sau persoane care întâmplător se aflau acolo. Acestea, trebuie
să acţioneze cu mare prudenţă şi să conserve locul faptei intact până la sosirea organelor
competente, dar în acelaşi timp trebuie să depună diligenţele necesare şi pentru salvarea victimei. În
cazul în care cele sosite la faţa locului sunt organele de poliţie, acestea trebuie să-şi verifice
competenţa. Dacă sunt competente vor acţiona potrivit dispoziţiilor legale, iar dacă nu sunt
competente sunt obligate să exercite activităţi de conservare a locului faptei, până la sosirea
organelor competente. Cu toate acestea, organele competente au obligaţia să efectueze actele de
cercetare penală care nu suferă amânare. Competenţa trebuie să fie îndeplinită după materie, după
calitatea persoanei şi teritorială.

Măsurile ce se impun a fi luate de către organele judiciare ori de alte persoane sosite
primele la faţa locului:

• luarea măsurilor de salvare a victimelor

Faţă de celelalte interese, salvarea victimelor, precum şi înlăturarea sau limitarea celorlalte
efecte ale infracţiunii ce ar putea primejdui viaţa, sănătatea, integritatea fizică sau psihică, avutul
persoanelor au caracterul unor activităţi ce trebuie îndeplinite cu prioritate. După realizarea
acestora, pot fi efectuate şi celelalte activităţi menite să păstreze aspectul iniţial al locului săvârşirii
infracţiunii sau a asigura integritatea surselor de informare. Pentru conservarea locului faptei, este
bine ca acordarea primului ajutor, deplasarea şi transportarea victimelor să se facă cu multă grijă, aşa
încât locul faptei să sufere cât mai puţine transformări. În acest scop poziţia iniţială a victimei şi a
obiectelor deplasate va fi luată cu cretă sau bandă gradată aflată în dotarea truselor criminalistice.
Toate acestea se consemnează în procesul-verbal ce se întocmeşte cu această ocazie, precum şi în
schiţa locului faptei.

• anunţarea serviciilor de urgenţă: pompieri, salvare etc.

• asigurarea locului faptei, luarea măsurilor de conservare a urmelor şi a mijloacelor

materiale de probă

În cazul infracţiunilor săvârşite în locuri deschise, trebuie să se intervină imediat, existând

riscul distrugerii sau degradării urmelor infracţiunii provocată de factori atmosferici sau de
intervenţia omului, protejarea urmelor infracţiunii efectuându-se prin fotografierea imediată a
acestora.

• identificarea martorilor oculari, a altor persoane, a făptuitorului şi prinderea acestuia

Printre persoanele aflate la faţa locului în momentul sau în urma săvârşirii unei infracţiuni se
poate afla victima infracţiunii, martori oculari, persoanele care au acordat măsurile de prim ajutor
sau chiar făptuitorul. Martorii oculari pot relata detalii importante despre modul cum a fost săvârşită
infracţiunea, trăsăturile făptuitorului, numărul făptuitorilor sau numărul de persoane prezente la faţa
locului. Organul judiciar sosit primul la faţa locului, până la sosirea organului competent sau a echipei
de cercetare, trebuie să selecteze dintre persoanele strânse la faţa locului, pe acele persoane care
pot fi încadrate în categoria celor amintite mai sus şi să înlăture „curioşii” pentru a nu îngreuna
ancheta. De asemenea, în cazul în care la faţa locului a rămas şi făptuitorul, acesta trebuie izolat, pe
de o parte pentru a nu fi agresat de victima, apropiații acesteia sau alte persoane, iar pe de altă parte
pentru a nu fugi de la faţa locului sau a nu încerca să influenţeze martorii prin compasiune,
ameninţare sau agresiune, sarcina organelor judiciare fiind de a stabili identitatea făptuitorului şi de
a-l reţine până la sosirea organelor competente. Şi martorii oculari trebuiesc identificaţi şi luate
măsuri de împiedicare de a se influenţa reciproc, recomandabil fiind ca aceştia să fie conduşi în
încăperi sau în locuri separate până la luarea primelor declaraţii. În acelaşi sens, trebuiesc identificate
şi persoanele care într-un fel sau altul au luat la cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii: persoanele
care au descoperit cadavrul, care au cunoştinţă despre obiectele cu care a fost săvârşită infracţiunea,
care pot da detalii cu privire la făptuitor, care au transportat victima, care au anunţat poliţia etc.

• înştiinţarea organelor judiciare competente a efectua cercetarea la faţa locului

Aşa cum am spus, în cazul în care la faţa locului ajunge un organ judiciar necompetent, acesta
are atribuţii de conservare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă şi de a încunoştinţa, de îndată,
organele judiciare competente cu cercetarea la faţa locului în cauza respectivă. Competenţa de
cercetare la faţa locului, poate reveni, după caz, fie unui organ de cercetare al poliţiei, fie
procurorului.

Din expunerea anterior efectuată, deducem că cercetarea la faţa locului presupune muncă de
echipă, fiind o activitate de grup şi nu a unei singure persoane. Aşadar, organul competent să
efectueze cercetarea la faţa locului este format dintr-o echipă ce cuprinde mai mulţi specialişti.

Primul pas este ca organele judiciare să fie sesizate. Organul de urmărire penală este sesizat
prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o
infracţiune. Imediat ce au fost sesizate, organele judiciare, chiar necompetente, au obligaţia de a lua
unele măsuri:

• identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul.

Este importantă identificarea acestei persoane întrucât aceasta ar putea cunoaşte detalii
despre infracţiune, dar şi pentru a evita eventualele alarme false. În cazul sesizării telefonice, este
recomandabil a se lua anumite măsuri de verificare a denunţătorului în vederea prevenirii unei
dezinformări. Acest lucru nu înseamnă că dacă se primeşte o sesizare sau denunţ anonim, acestea nu
vor fi tratate cu aceeaşi seriozitate şi promptitudine.

• stabilirea naturii faptei, a locului unde s-a produs, precum şi a oricăror alte elemente
menite să formeze o primă imagine despre fapta respectivă.

• luarea măsurilor urgente, premergătoare cercetării la faţa locului

În general, aceste măsuri sunt luate de către organele de cercetare ajunse primele la faţa
locului şi constau în asigurarea şi verificarea dotării tehnice necesare echipei criminalistice pentru
efectuarea cercetării la faţa locului: dotarea membrilor echipei cu aparatura necesară pentru
comunicare şi menţinerea legăturii între ei, verificarea trusei criminalistice şi a laboratorului
criminalistic mobil, pregătirea aparatelor performante de fotografiat sau a camerelor de luat vederi
ori a aparatelor de înregistrare audio, verificarea aparatelor de detecţie (detectorul de cadavre,
detectorul de materiale sau substanţe explozive, detectoare cu infraroşii etc).

• durata deplasării echipei la faţa locului

Cu cât echipa de cercetare ajunge mai repede la faţa locului, cu atât există premisele unei
cercetări eficiente. Cu cât se întârzie mai mult, cu atât este mai dăunător pentru rezultatele activităţii
ulterioare. Aşadar, deplasarea la faţa locului impune maximă urgenţă, în caz contrar existând riscul
dispariţiei sau degradării urmelor infracţiunii.
 • asigurarea prezenţei experţilor sau specialiştilor fără de care cercetarea la faţa locului
nu ar putea fi posibilă

Potrivit Codului de procedură penală organele judiciare pot folosi specialişti atunci când
natura cazului o cere „când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei,
organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din
oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice. Constatarea tehnico-ştiinţifică se
efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală”. De obicei specialiştii fac parte din rândul
lucrătorilor de poliţie ce-şi desfăşoară activitatea în laboratoarele de criminalistică ale poliţiei. Atunci
când activitatea infracţională este de natură a fi necesară părerea altor specialişti ce nu lucrează în
cadrul poliţiei, organele judiciare vor apela la astfel de specialişti: spre exemplu în cazul infracţiunilor
ce pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, organele judiciare vor avea nevoie de
părerea de specialitate a unui medic legist care să confirme decesul sau data şi momentul instalării
decesului, care să aprecieze asupra naturii rănii provocate, astfel că părerile acestuia pot fi de mare
folos în descoperirea şi identificarea infractorului.

• asigurarea asistenţei juridice obligatorii

În cazul în care după calitatea făptuitorului (minor, incapabil etc.) sau dacă făptuitorul a fost
prins la locul faptei, dacă normele imperative procedural penale impun ca acesta să fie asistat de
avocat, organele judiciare au obligaţia să întreprindă măsurile necesare în vederea asigurării
asistenţei juridice din oficiu, în cazul în care făptuitorul nu solicită apărător ales.

Măsuri premergătoare cercetării propriu-zise la faţa locului

Măsurile premergătoare cercetării la faţa locului sunt acele măsuri care se iau de către
organele de cercetare din momentul sosirii la faţa locului a echipei de cercetare şi până în momentul
începerii propriu-zise a cercetării la faţa locului. Aceste măsuri constau în verificarea măsurilor luate
de organele judiciare venite primele la faţa locului chiar necompetente şi luarea altor măsuri ce se
impun.

1. verificarea măsurilor luate de organele judiciare chiar necompetente, sosite primele

la faţa locului:

a. verificarea sau întărirea măsurilor luate în vederea asigurării pazei locului ce urmează a fi
cercetat;

b. verificarea măsurilor luate în vederea conservării urmelor infracţiunii şi mijloacelor

materiale de probă existente la faţa locului;

c. sintetizarea informaţiilor obţinute de către organele judiciare sosite primele la faţa locului,
cu privire la cele petrecute şi constatate la faţa locului;

d. înlăturarea „curioşilor” care pot îngreuna sarcina organelor competente.

2. luarea altor măsuri de către organele judiciare competente premergătoare cercetării

propriu-zise la faţa locului
 a. asigurarea şi organizarea măsurilor de pază al locului faptei în cazul în care acestea
nu au fost luate anterior sosirii organelor competente;

b. organele judiciare competente vor stabili, în funcţie de situaţia de fapt, dacă locul
faptei a suferit modificări şi dacă la locul faptei există urme lăsate şi de persoane străine de
infracţiune (curioşii, organele judiciare necompetente, persoanele care au acordat prim-ajutor,
animale etc);

c. stabilirea, dacă este cazul, a modificărilor intervenite în aspectul original al locului

faptei, a poziţiei urmelor sau a mijloacelor de probă;

d. identificarea martorilor asistenţi;

Martorii asistenţi sunt acele persoane care se află la faţa locului în momentul sosirii
organelor judiciare, în momentul comiterii infracţiunii, care au descoperit infracţiunea sau care au
sesizat organele judiciare etc. Declaraţiile acestora sunt foarte utile în desfăşurarea viitoarei anchete.
Martorii asistenţi vor asista la întreaga cercetare la faţa locului.

e. identificarea făptuitorului sau al cercului de persoane suspecte;

f. obţinerea de informaţii de la organele judiciare sosite primele la faţa locului şi

înregistrarea acestora;

g. dacă starea de sănătate îi permite, ascultarea victimei infracţiunii. În cazul în care

victima a fost deja transportată la o unitate spitalicească, victima va fi ascultată cu acordul şi în
prezenţa medicului ce o are sub supraveghere. Datele obţinute de la victimă vor fi înregistrate şi
consemnate;

h. ascultarea martorilor oculari;

i. ascultarea făptuitorului, dacă acesta este prezent la faţa locului. Făptuitorul poate să
rămână de bunăvoie la faţa locului sau poate fi reţinut de organele judiciare, de martorii asistenţi şi
uneori, chiar de victimă.

Este foarte important ca toate aceste persoane să fie audiate de îndată, fiind mult mai mare
şansa ca acestea sub imperiul impactului afectiv din urma infracţiunii să aibă o atitudine sinceră şi
involuntară. Ulterior, aceştia îşi pot modifica depoziţia ori involuntar (nu mai reţin anumite aspecte),
ori voluntar (din interese materiale, din compasiune faţă de făptuitor sau faţă de victimă, din
sentimente de teamă, din considerente de apărare etc).

Efectuarea cercetării la faţa locului

Organele competente efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi,

afară de cazul când acest lucru nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor,
atunci când este necesar şi posibil. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea
cercetării la faţa locului. Când inculpatul este arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de
urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere,
reprezentarea.
 Cercetarea la faza locului se desfăşoară în două faze: faza statică şi faza dinamică. Echipa de
cercetare, în vederea bunei desfăşurări a activităţii va trebui să respecte anumite reguli de tactică
criminalistică şi anume: se va atrage atenţia membrilor echipei de cercetare să nu-şi exprime opiniile
personale cu privire la cazul cercetat pentru a nu influenţa martorii, se va interzice fumatul sau
consumul de alimente în zona respectivă, se va interzice aducerea de obiecte care nu servesc
desfăşurării anchetei, se va limita numărul persoanelor care au acces în zona cercetată, intrarea altor
persoane fiind interzisă. Organele de cercetare pot interzice persoanelor care se află ori vin la locul
unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de
terminarea cercetării.

Faza statică a cercetării la faţa locului

Locul faptei va fi cercetat atât în ansamblu, dar şi în amănunţime, adică pe segmente. În cazul
zonelor deschise (o suprafaţă teren) este recomandabil ca cercetarea să înceapă de la centrul zonei
cercetate, de la victimă sau de la obiectul principal către marginile acesteia. În cazul zonelor închise,
este recomandabil ca cercetarea să se desfăşoare pe toată suprafaţa încăperii, de-a lungul pereţilor,
în sensul acelor de ceasornic sau conform unui plan bine pus la punct. Specialistul criminalist va
identifica în interiorul locului cercetat obiectele ce nu pot fi mutate sau atinse sau urmele ce nu
trebuie atinse, iar în funcţie de situarea acestora va delimita şi va trasa drumul de acces spre câmpul
infracţiunii, câmp ce va fi respectat de membrii echipei de cercetare atât la pătrunderea, cât şi la
ieşirea din zona cercetată. În cazul în care, până la sosirea echipei de cercetare, au survenit modificări
ale zonei cercetate, spre exemplu au fost deja mutate anumite obiecte, se va stabili ce fel de
modificări au avut loc şi în ce constau acestea, precum şi cine le-a făcut şi cu ce scop. Se va stabili
poziţia iniţială a obiectelor sau urmelor, precum şi dacă făptuitorul a mutat anumite obiecte anterior
sau ulterior săvârşirii infracţiunii. În acest sens, vor fi efectuate măsurători pentru stabilirea distanţei
dintre diferite obiecte existente la locul faptei, precum şi dintre acestea şi urmele vizibile identificate.
Atunci când complexitatea infracţiunii o va impune, se va folosi şi câinele de urmă care va mirosi
obiectele şi urmele rămase la locul faptei, urmând ca urmele olfactive să fie prelucrate cu ajutorul
animalului dresat în acest sens.

Tot în faza statică a cercetării la faţa locului, zona infracţională este imortalizată cu ajutorul
fotografiei sau a înregistrării video. De asemenea, vor fi efectuate şi înregistrări audio şi fotografii ale
obiectelor rămase la faţa locului, ale urmelor vizibile, ale victimei sau ale infractorului. Pentru o bună
individualizare a spaţiului infracţional vor fi realizate şi schiţe ale acestuia.

Faza dinamică a cercetării la faţa locului

Teoretic, imediat după efectuarea cercetării la faţa locului în fază statică, se va proceda la
efectuarea cercetării la faţa locului în fază dinamică. În practică însă, nu întotdeauna este respectată
această ordine, de cele mai multe ori chiar cele două faze se desfăşoară în paralel. Spre exemplu,
dacă victima încă trăieşte, după fixarea prealabilă a poziţiei sale, aceasta va fi supusă unui examen
medical minuţios sau transportată la spital, putând fi astfel deplasată de la locul faptei.

Faza dinamică a cercetării la faţa locului constă în examinarea completă şi laborioasă a

fiecărei urmă identificată şi marcată în prima fază, fixând-o topografic şi criminalistic prin măsurători,
în raport cu alte urme, cadavru sau alte repere din zona infracţională. Această fază presupune
participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală a mijloacelor
tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor, pentru a releva, fixa, ambala şi ridica toate
urmele existente la locul faptei.

Examinarea oricăror urme sau obiecte, în faza dinamică a cercetării la faţa locului, presupune
că acestea pot fi mişcate şi, implicit, li se poate schimba poziţia iniţială. Pot fi examinate orice fel de
obiecte: resturi de alimente, ţigări, corpul delict cu care a fost săvârşită infracţiunea, organe umane
etc. sau orice fel de urme: de sânge, de spermă, de salivă, de pantof, de mâini, de picioare, de
animale, microurme, urme ale unor obiecte etc. Acestea pot fi ridicate, ambalate şi transportate ori
pentru a fi duse la un laborator spre o examinare mai amănunţită, ori pentru a fi conservate. Acestea
vor fi ambalate corespunzător, potrivit regulilor de tehnică criminalistică, vor fi sigilate, etichetate şi
numerotate.

Tot în faza dinamică a cercetării la faţa locului specialiştii criminalişti vor stabili corelaţii între
urmele şi obiectele rămase la faţa locului şi persoana făptuitorului sau natura infracţiunii şi vor
interpreta informaţiile obţinute pentru a încerca o concretizare logică a desfăşurării infracţiunii.
Evident, trebuie avute în vedere toate aspectele îndoielnice, întrucât este posibil ca locul faptei să nu
coincidă cu locul unde a fost săvârşită infracţiunea şi atunci investigaţiile vor trebui extinse spre acel
loc. Spre exemplu, într-un bazin cu apă este descoperit un cadavru, însă în urma examinării acestuia
moartea prin înecare este îndoielnică. Aceste aspecte în termeni de specialitate se numesc
„împrejurări negative”, care constau în lipsa unei concordanţe logice între unele urme şi obiectele
sau împrejurările ce se presupun că le-au creat.

Întreruperea cercetării la faţa locului

Aşa cum am arătat şi anterior, este de preferat ca cercetarea la faţa locului să se facă în cel
mai scurt timp de la producerea infracţiunii, distanţarea în timp faţă de acest moment având
repercusiuni negative, uneori definitive asupra desfăşurării anchetei, conducând la îngreunarea
acesteia. Este de preferat, de asemenea, ca cercetarea la faţa locului să nu sufere întreruperi, astfel
că ea trebuie finalizată în aceeaşi zi în care a început şi să curgă neîntrerupt până la finalizare,
considerentele fiind aceleaşi şi anume, întreruperea cercetării poate să afecteze buna desfăşurare a
anchetei. Am folosit sintagma „este de preferat”, întrucât din considerente de ordine neimputabile
echipei de cercetare, cercetarea la faţa locului poate fi întreruptă:

1. datorită intervenţiei unor factori naturali: starea de întuneric naturală şi lipsa

posibilităţii iluminării artificiale, o rafală de vânt puternic, ploaie torenţială, pericolul iminent al unei
avalanşe sau a unei explozii etc. Reluarea cercetării la faţa locului va fi posibilă de îndată ce condiţiile
meteorologice sau atmosferice o vor permite. Pe durata întreruperii cercetării la faţa locului, zona
cercetată va fi izolată, dacă este posibil acoperită şi păzită de organe judiciare, astfel încât urmele
infracţiunii să fie protejate.

2. datorită unor factori imprevizibili: suprafaţa extinsă de teren, oboseala membrilor

echipei de cercetare, intoxicarea acestora cu anumite substanţe, numărul prea mare de încăperi
supuse cercetării etc. De asemenea, pe durata întreruperii cercetării la faţa locului se impun a fi luate
măsuri de izolare a zonei cercetate şi păzirea acesteia de organe judiciare, sigilarea încăperilor etc.

Reluarea cercetărilor va fi efectuată de către aceeaşi echipă de specialişti, iar aceştia vor
consemna în procesul verbal de cercetare la faţa locului despre cauzele care au condus la
întreruperea cercetării, perioada de timp cât aceasta a fost întreruptă, precum şi motivele
imposibilităţii vreunuia dintre membrii echipei de a face parte din echipa de specialişti la reluarea
cercetării.

Reluarea cercetării la faţa locului se va face de urgenţă, imediat ce împrejurările care au

condus la întreruperea ei au încetat.

Repetarea cercetării la faţa locului

Este de dorit ca cercetarea la faţa locului să fie o operaţiune unică, nerepetabilă, adică să fie
efectuată cu maximă seriozitate şi profesionalism. Atunci însă când cercetarea la faţa locului a fost
făcută cu superficialitate sau se consideră că pot fi ridicate şi alte urme sau obiecte rămase la locul
faptei ori se încearcă verificarea posibilităţii altor variante de săvârşire a infracţiuni ce nu au fost
avute în vedere cu ocazia efectuării primei cercetări.

Curs/seminar 3
Rezultatele cercetării la faţa locului

Rezultatele cercetării la faţa locului vor fi adunate şi materializate prin proces verbal de
cercetare la faţa locului, fotografii, înregistrări audio şi video, schiţe etc. Toate acestea constituie
mijloace de probă foarte importante în dezlegarea cauzei.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Ca urmare a efectuării cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal care trebuie să

cuprindă următoarele menţiuni:

• data şi locul unde este încheiat (ziua, luna, anul şi localitatea şi adresa la care a fost
făcută cercetarea);

• numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

• descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

• numele, prenume, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,

obiecţiile şi explicaţiile acestora;

• menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale (temeiul de fapt şi de drept

care a impus cercetarea la faţa locului, modul de sesizare al organelor judiciare şi conţinutul
sesizării);

• descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a

celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace de probă, astfel încât acestea să fie redate cu
precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective;
 Chiar dacă nu este prevăzut expres de norma legală, în procesul verbal de cercetare la faţa
locului trebuie consemnată echipa de cercetare prezentă, în cazul întreruperii data, ora şi motivele
întreruperii, iar în momentul reluării data, ora şi dacă au survenit modificări în echipa de cercetare şi
pentru ce motive. Membrii echipei de cercetare vor fi identificaţi după nume şi funcţia pe care o
ocupă, precum şi organul de urmărire penală din care fac parte sau unitatea unde îşi exercită în mod
obişnuit profesia.

De asemenea, procesul verbal de cercetare va cuprinde referiri cu privire la persoanele găsite

la locul faptei şi care dintre ele au asigurat paza sau conservarea acestuia până la sosirea organelor
judiciare, precum şi modificările intervenite la locul faptei până la sosirea echipei de cercetare, de
către cine au fost provocate şi cu ce scop.

Schiţele, fotografiile, desenele, înregistrările video sau audio (pe suport CD, flopy, casetă etc)
sau alte asemenea lucrări făcute cu ocazia cercetării la faţa locului se vor anexa procesului-verbal
încheiat în condiţiile sus arătate. De asemenea, în cazul în care cu ocazia cercetării la faţa locului a
fost folosit şi un câine de urmă, schiţa traseului parcurs de acesta ca urmare simţurilor olfactive sau
altor rezultate în urma prelucrării urmelor olfactive, vor fi consemnate într-un proces verbal, care va
fi anexat procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

În cazul în care, ca urmare a producerii infracţiunii, există victime, cadavre, bunuri avariate
sau distruse, se va face menţiune despre acestea în procesul verbal de cercetare. Vor fi consemnate
şi modul de ridicare, sigilare, conservare sau transportare a urmelor infracţiunii sau altor materiale
de probă.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de

cel îl încheie, de membrii echipei de cercetare, de martori asistenţi şi de persoanele la care se referă
procesul verbal, victime sau făptuitori, atunci când este posibil. Dacă vreuna dintre aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului se întocmeşte la locul faptei imediat după

finalizarea cercetării. Este greşit ca acesta să fie întocmit la o dată ulterioară sau în alt loc, întrucât
pot fi omise sau uitate anumite aspecte sau există posibilitatea ca nu toţi martorii să mai participe la
întocmirea acestuia.

Procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să fie obiectiv, complet şi clar. El trebuie
să reflecte cât mai fidel toate constatările făcute, locul faptei şi împrejurările săvârşirii infracţiunii,
urmele şi mijloacele de probă să fie descrise amănunţit sub aspectul lucului unde au fost găsite,
poziţiei lor, culorii şi dimensiunii sau altor particularităţi de identificare.

Fotografii, înregistrări audio şi video

Cu ocazia cercetării la faţa locului se vor efectua fotografii din care să rezulte amplasamentul
locului faptei, poziţia victimei şi a altor obiecte rămase la faţa locului, urmele vizibile ale infracţiunii,
obiectul cu care a fost săvârşită infracţiunea, alte obiecte sau mijloace de transport implicate în
infracţiune, făptuitorul dacă se află la locul faptei, starea victimei etc. Toate aceste amănunte sunt
relevante în dezlegarea pricinii, întrucât reliefează în mod real şi fidel starea de fapt la acel moment.
Fotografiile sunt anexate procesului verbal de cercetare la faţa locului. Se pot executa fotografii de
orientare, fotografii schiţă, fotografii ale obiectelor principale sau ale anumitor persoane.
 Cu acelaşi scop pot fi realizate şi înregistrări video sau audio. Acestea prezintă multiple
avantaje, pot fi executate cu uşurinţă şi redau cu exactitate „pulsul evenimentelor”. Se vor înregistra
pe bandă video, magnetică sau peliculă de film încăperile sau zona cercetată, obiectele rămase la faţa
locului, urmele, persoanele care participă la cercetare, făptuitorul, victima, etc. Se vor face
înregistrări de orientare, schiţă a obiectelor şi urmelor, înregistrări de detaliu sau înregistrări la scară.

Se pot efectua şi înregistrări audio din care să reiasă zgomotele de la faţa locului, declaraţiile
victimei, declaraţiile făptuitorului, declaraţiile martorilor sau martorilor asistenţi şi orice alte
declaraţii sau percepţii utile soluţionării cauzei.

Fotografiile, înregistrările audio şi video constituie mijloc de probă dacă au fost obţinute
legal.

Schiţa locului faptei, schiţa traseului parcurs de câinele de urmă sau alte desene

Schiţa locului faptei este o reprezentare grafică a locului săvârşirii infracţiunii în ansamblul
său, precum şi a poziţiei urmelor şi obiectelor, constituind un desen menit a ilustra constatările
cuprinse în procesul verbal de cercetare la faţa locului.

Schiţa va fi întocmită cu respectarea anumitor reguli şi anume respectarea punctelor

cardinale: N, S, E, V, utilizarea unor simboluri sau semne convenţionale cu aceeaşi semnificaţie
pentru toate organele judiciare astfel încât să poată fi redate în plan obiectele aflate la faţa locului,
măsurarea corectă a distanţelor dintre obiecte, a obiectelor şi a unghiurilor, măsurarea dimensiunii
zonei cercetate şi reducerea acesteia la o scară mică.

Alăturat schiţei trebuie să se menţioneze scara la care a fost efectuată, semnificaţia semnelor
sau simbolurilor efectuate, data şi locul unde a fost întocmită, fapta pentru care se fac cercetări,
numele şi prenumele, funcţia şi unitatea unde îşi desfăşoară activitatea membrii echipei de cercetare
şi semnăturile acestora.

În cazul în care complexitatea cazului o impune, se poate folosi şi câinele de urmă special
antrenat în acest sens, care, prin intermediul mirosirii anumitor urme sau obiecte, cu ajutorul
simţului olfactiv, va putea să indice direcţia spre care a pornit făptuitorul şi traseul făcut de acesta.
Acest trase parcurs de câinele de urmă, va fi transpus în schiţă, care va forma obiectul unui proces-
verbal. Schiţa traseului parcurs de câinele de urmă va fi efectuată, de asemenea, la o scară mică şi va
cuprinde elementele schiţei judiciare.

Tactica efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi a expertizelor judiciare

Constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele reprezintă mijloace

de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă. În cazul în care acestea sunt
obţinute în mod ilegal, nu pot fi folosite în procesul penal.

Constatarea tehnico-ştiinţifică

Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează atunci când există pericolul dispariţiei unor

mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor
fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către
specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul sau pe lângă instituţia de care aparţine organul
de urmărire penală, dar pot fi efectuate şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în
cadrul altor organe.

Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte

obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a
fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse
la dispoziţie de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuare constatării nu i se pot
delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la
dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în
vederea completării lor.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune de către organele de urmărire penală printr-o

rezoluţie motivată.

În urma efectuării de către specialist a constatării tehnico-ştiinţifice, se întocmeşte un raport

de constatare tehnico-ştiinţifică, care se depune la organul de urmărire penală care a dispus
efectuarea acestuia.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică cuprinde trei părţi:

1. partea introductivă care va cuprinde: data întocmirii raportului, numele specialistului

şi unitatea din care face parte, organul de urmărire penală care a dispus efectuarea lucrării, data la
care s-a dispus efectuarea raportului, obiectul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, întrebările
la care specialistul sau tehnicianul a fost solicitat să răspundă, materialele pe baza căreia a fost
executată lucrarea, starea acestora, modalitatea de ambalare, sigilare şi transportare a urmelor,
mijloacelor materiale de probă sau altor materiale supuse constatării, precum şi dacă s-au luat
explicaţii de la părţi.

2. descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată constatarea tehnico-ştiinţifică,

obiecţiile şi explicaţiile părţilor, analiza acestor obiecţii sau explicaţii în raport cu rezultatul
constatărilor făcute. Se vor descrie metodele sau mijloacele tehnice sau ştiinţifice pentru efectuarea
expertizei.

3. concluziile care cuprind răspunsurile specialistului sau tehnicianului la întrebările

puse cu privire la obiectul constatării. Concluziile trebuie să fie clare, răspunsurile trebuie să fie
precise, pozitive sau negative. În situaţia în care, în raport cu materialul expus expertizării,
specialistul nu-şi poate forma o opinie, concluziile nu vor fi certe, ci doar probabile, însă vor fi
argumentate în acest sens.

Constatarea medico-legală

Constatarea medico-legală este dispusă de către organul de urmărire penală în caz de moarte
violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă sau când este necesară o
examinare corporală asupra suspectului ori persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul
acestora existenţa urmelor infracţiunii. Competenţa, potrivit legii, de a efectua această constatare îi
revine organului medico-legal competent, aşa cum am spus, numai la dispoziţia organului de
urmărire penală. Exhumarea, în vederea constatării cauzelor morţii, se face numai cu încuviinţarea
procurorului.

Operaţiile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-

un raport. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia
dintre părţi, dacă apreciază că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau
concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice
ori medico-legale sau efectuarea unei expertize. În cazul în care refacerea sau completarea
constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale este dispusă de instanţele de judecată, raportul se
trimite procurorului pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

Organele de urmărire penală nu pot interveni în timpul efectuării constatării medico-legale,

aceasta din urmă fiind exclusiv de competenţa organelor medicale abilitate.

Exclusiv organelor de urmărire penală le revine sarcina de a formula întrebările la care

trebuie să se răspundă în constatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală şi să stabilească obiectul
acestora. Astfel, observăm că organele de urmărire penală au nevoie în dezlegarea corectă a cauzei
de unele sfaturi sau păreri de specialitate, de consultări tehnico-ştiinţifice. Aceste consultări
reprezintă practic informări cu caracter oficial din partea unui specialist sau expert din varii domenii
cu privire la incertitudinile pe care le ridică speţa. Specialistul sau expertul sunt chemaţi a desluşi
incertitudinile, a clarifica elementele de specialitate, nici unul dintre aceştia neavând posibilitatea să
pună întrebări, ei având tocmai rolul de a răspunde la întrebările formulate de organele judiciare.
Deseori se impune ca pentru dezlegarea corectă a pricinii să fie solicitate astfel de constatări din
partea unor persoane specializate, organele judiciare neavând cunoştinţele tehnice sau ştiinţifice
necesare.

Expertiza

Expertiza este o cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert la cererea unui organ de
jurisdicţie sau de urmărire penală ori a părţilor asupra unei situaţii, probleme etc. a cărei lămurire
interesează soluţionarea cauzei. Expertul este acea persoană care posedă cunoştinţe temeinice într-
un anumit domeniu; specialist de mare clasă.

Expertiza reprezintă mijlocul special destinat de a transmite sau aduce în proces noţiuni
tehnice sau obiecte de probă pentru rezolvarea cărora se cer cunoştinţe speciale sau abilitate
tehnică.

Nici una din definiţiile arătate mai sus nu este, în accepţiunea noastră, completă. Nu este
suficient ca expertul să posede cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, ci această persoană
trebuie să aibă studii de specialitate într-o anumită ramură, studii recunoscute şi să aibă calitatea de
expert acreditat de organele judiciare sau instanţa de judecată. Expertiza vine să clarifice anumite
aspecte importante în cauză cărora organele judiciare le vor acorda atenţie sporită, expertiza
constituind un mijloc de probă. Desigur că, toate mijloacele de probă au forţă probantă egală, însă,
spunem noi, expertiza este esenţială în dezlegarea unui dosar, fiind cât mai fidelă realităţii.

Organele de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, la cerere sau din oficiu,
efectuarea unei expertize atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert.
 Observăm că, spre deosebire de cercetarea tehnico-ştiinţifică care poate fi dispusă doar de
organele de urmărire penală, expertiza poate fi efectuată atât la cererea organelor de urmărire
penală, cât şi de instanţa de judecată.

În literatura de specialitate expertizele au fost clasificate astfel:

• după modul de desemnare a expertului

- expertize simple: expertul este numit de organul judiciar;

- expertize contradictorii: expertul este ales şi numit de organele judiciare şi de către

părţi;

- expertize supravegheate: părţile pot desemna un specialist care are atribuţii de

control asupra modului de cercetare a expertizei;

• după modul de organizare a expertizelor

- expertize simple: expertiza este efectuată de un specialist dintr-un singur domeniu;

- - expertize complexe: expertiza este efectuată de specialişti din mai multe

domenii ştiinţifice sau tehnice;

• după natura cunoştinţelor de specialitate sau după domeniul de aplicare al expertizei

- expertize medicale;

- expertize tehnice;

- expertize criminalistice;

- expertize contabile;

- expertize agricole;

- expertize genetice (tip ADN);

- expertize industriale etc.;

• după modul de apreciere a valorii probante

- expertize primare;

- expertize repetate: când se dispune refacerea expertizei în totalitate, o nouă

expertiză, contraexpertiza;

- expertize suplimentare: când se dispune efectuarea unui supliment de expertiză;

Expertiza criminalistică reprezintă o cercetare ştiinţifică a probelor materiale, destinate

identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta,
stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a unor eventuale modificări de formă, conţinut
sau structură.
 Dintre expertizele criminalistice des întâlnite sunt expertizele criminalistice ale scrisului sau
expertizele criminalistice ale semnăturii, care au ca obiect studiul scrisului sau al semnăturii în scopul
identificării autorului pe baza constatărilor de specialitate privind deprinderile grafice şi cele de
exprimare (din forma scrisului se poate desprinde starea psihică în care se afla autorul, chiar şi
trăsăturile de personalitate). Aceste expertize sunt folosite atât în procesele penale (examinarea
criminalistică a scrisului de mână la gemeni pentru identificarea căruia dintre fraţi este autorul, cât şi
în cele civile (verificarea de scripte).

De asemenea, sunt foarte utile şi expertiza vocii sau vorbirii, care permite identificarea
autorului faptei în funcţie de timbrul vocal, dar şi de starea psihică a autorului. Pentru efectuarea
unei astfel de expertize sunt necesare înregistrări audio sau video prealabile.

O altă formă a expertizei criminalistice este expertiza traseologică, care este folosită pentru
identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite
locuri, respectiv urme de picioare, urmele lăsate de mijloacele de transport, urmele lăsate de
mijloacele de efracţie, urme de dinţi, de unghii, de buze, de urechi, păr, corpuri delicte în caz de
incendii. Expertiza traseologică ajută la stabilirea direcţiei mişcării sau a aplicării forţei, momentul şi
succesiunea producerii anumitor evenimente, numărul de persoane şi obiecte implicate în
infracţiune.

Expertiza balistică permite identificarea armelor de foc şi a muniţiilor după urmele rămase pe
proiectile, tuburile de cartuşe, focoasele şi a altor elemente cum ar fi distanţa de la care s-a tras,
stabilită în baza urmelor secundare ale tragerii (urme de pârlire şi impregnare), direcţia proiectilului
sau poziţia în care se afla trăgătorul.

Expertiza dactiloscopică permite identificarea autorului urmelor digitale găsite la faţa locului
întrucât amprentele sunt unice.

Expertiza tehnică a documentelor permite descoperirea falsurilor, identificarea şi examinarea

materialelor de scris, identificarea ştampilelor, refacerea scrisurilor şterse, distruse, decolorate, slab
vizibile sau invizibile cu ochiul liber, refacerea conţinutului iniţial al înscrisului, depistarea adăugirilor
etc.

Expertizele prezentate anterior sunt doar cu titlu explicativ, în practică putându-se întâlni o
varietate de expertize în funcţie de complexitatea cazului cercetat. În general, expertizele au caracter
facultativ, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate aprecia, în funcţie de
amploarea şi claritatea cazului, dacă se impune sau nu efectuarea unei expertize.

Expertizele psihiatrice sunt obligatorii a fi efectuate în cazul săvârşirii infracţiunii de omor

deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoială asupra stării psihice a inculpatului. Expertiza, în aceste cazuri, se efectuează în instituţii
sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea
procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea suspectului sau inculpatului pe timpul
necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de
poliţie.

Este, de asemenea, obligatorie efectuarea expertizei, pentru a fi stabilite cauzele morţii, dacă
anterior nu s-a întocmit un raport medico-legal în acest sens.
 Este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale în caz de suspendare a urmăririi
penale întrucât aceasta se poate dispune doar în cazul în care se constată printr-o expertiză medico-
legală că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal.

Expertiza medico-legală este obligatorie şi în cazul amânării executării pedepsei sau

întreruperii executării pedepsei. Atât amânarea executării pedepsei, cât şi întreruperea executării
pedepsei se pot dispune dacă se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat
suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa.

Expertiza medicală este obligatorie şi în cazul în care se solicită de către un minor amânarea
sau întreruperea executării măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, această
măsură putându-se dispune numai dacă se constată printr-o expertiză medico-legală că minorul
suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa.

Apare ca obligatorie şi efectuarea unei expertize care să stabilească dacă minorul între 14 şi
16 ani a avut discernământ în momentul săvârşirii infracţiunii. Minorul între 14 şi 16 ani răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

Este, de asemenea, obligatorie efectuarea unei expertize şi în cazul în care organele de

urmărire penală sau instanţa de judecată constată existenţa unuia dintre cazurile care înlătură
caracterul penal al faptei, respectiv iresponsabilitatea făptuitorului. Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală dacă suspectul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei
mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi
stăpân pe ele. Iresponsabilitatea, în momentul săvârşirii faptei se constată pe baza unei expertize de
specialitate în funcţie de afecţiunile făptuitorului sau starea în care s-a aflat acesta.

Dacă există experţi medico-legali sau experţi în specialitatea respectivă, nu poate fi numit
expert o altă persoană decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta. Când expertiza urmează să
fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice
institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora
pentru efectuarea expertizei. Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică
sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea
părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.

Expertizele contabile şi tehnice se execută de către experţii numiţi de organul judiciar care
dispune efectuarea lucrării. Organul judiciar se adresează Biroului local de e expertize de pe lângă
Tribunalul judeţean solicitând desemnarea unui număr de experţi în specialitatea solicitată. În
practică de obicei se recomandă trei experţi dintre care organul de urmărire penală alege unul iar
numele acestuia este comunicat Biroului de expertize local. Părţile, au dreptul să ceară numirea şi a
câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

Expertizele se dispun de către organele de urmărire penală prin ordonanţă sau de instanţa de
judecată prin încheiere, ambele motivate.

Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea

expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de
urmărire. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu
privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. Expertul poate lua explicaţii de la părţi, dar numai
cu încuviinţarea organelor judiciare părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.

Efectuarea propriu-zisă a unei expertize cuprinde patru etape:

• examinarea prealabilă;

Examinarea prealabilă cuprinde studierea obiectului lucrării, verificarea legalităţii şi

conţinutul actului prin care s-a dispus efectuarea expertizei, recepţia şi verificarea pachetului în care
au fost ambalate urmele şi mijloacele materiale de probă supuse expertizării

• examinarea intrinsecă;

Examinarea intrinsecă cuprinde examinarea efectivă a urmelor şi mijloacelor materiale de

probă puse la dispoziţie de organele de urmărire penală. În urma verificării se va stabili dacă acestea
corespund nominal, calitativ sau cantitativ descrierilor şi specificaţiilor din actul de dispunere al
expertizei, iar în situaţia în care există diferenţe cantitative sau calitative între pachetul primit efectiv
spre expertizare şi ceea ce trebuia să se primească de fapt, se va consemna întocmi un proces verbal
în care se va consemna în ce constau aceste diferenţe.

Examinarea intrinsecă cuprinde şi stabilirea proprietăţilor caracteristice de identificare

generale şi individuale ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă, ocazie cu care se vor executa
fotografii ce vor fi anexate raportului de expertiză.

În efectuării expertizei, expertul poate să solicite completarea materialului pus la dispoziţie

ori a informaţiilor furnizate în ceea ce priveşte obiectul expertizei, dacă va considera că ceea ce a
primit este insuficient pentru o corectă finalizare a lucrării. Organul de urmărire penală are obligaţia
să completeze datele şi materialele solicitate în vederea continuării lucrării de expertiză. Datele
necesare completării celor existente se pot obţine şi din explicaţiile pe care expertul are dreptul să le
ceară părţilor, precum şi din obiecţiile făcute de părţi.

• examinarea comparativă;

Dacă în cuprinsul examinării intrinsece s-au stabilit proprietăţilor caracteristice de identificare

generale şi individuale ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă, examinarea comparativă
cuprinde compararea acestor proprietăţi şi caracteristici generale cu proprietăţile şi caracteristicile
individuale consemnându-se coincidenţele şi necoincidenţele.

• evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor

Expertul are sarcina de a efectua expertiza, potrivit cunoştinţelor sale tehnice şi ştiinţifice,
conform actului de dispoziţie şi să răspundă strict la întrebările fixate de organele judiciare,
răspunsurile la aceste întrebări constituind practic concluziile raportului de expertiză.

După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. Chiar când sunt mai mulţi
experţi în cauză, numiţi sau recomandaţi, se întocmeşte tot un singur raport de expertiză. Dacă sunt
deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă.
Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată care a
dispus efectuarea expertizei.
 Potrivit, raportul de expertiză este structurat în trei părţi:

1. partea introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi
prenumele expertului, data şi locul unde e fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză,
obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia
expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul
expertizei;

2. descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau

explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de
experţi.

3. concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra

obiectului expertizei.

Raportul de expertiză trebuie să fie clar, concis şi obiectiv, trebuie să aibă o exprimare uşor
accesibilă părţilor şi organului judiciar care a dispus efectuarea acestuia, trebuie să lămurească
obiectul expertizei şi nu dezlegarea în fond a pricinii, acesta fiind rolul exclusiv al instanţei de
judecată şi trebuie să nu lase loc de interpretări.

Raportul de expertiză reprezintă o probă cu valoare probatorie egală în raport cu celelalte

probe aflate la dosar: declaraţiile martorilor, declaraţiile părţii vătămate şi ale suspectului, procesul-
verbal de confruntare, înscrisurile etc. Aşadar, concluziile raportului de expertiză nu sunt obligatorii
pentru organele de urmărire penală sau pentru instanţele de judecată. Acestea vor analiza raportul
de expertiză şi în condiţiile în care, concluziile acestuia se coroborează cu celelalte probe aflate la
dosarul cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor dispune.

În cazul în care, la cererea părţilor sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa
constată că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către
acelaşi expert, fie de către altul. Este de preferat ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de către
acelaşi expert, întrucât el cunoaşte atât cauza, cât şi modul de gândire pentru care a ajuns la anumite
concluzii, deci el este cel mai în măsură să dea lămuriri suplimentare. Părţile, procurorul sau instanţa
din oficiu poate să formuleze atât obiecţiuni la raportul de expertiză, adică nemulţumiri motivate cu
privire la modul în care s-a răspuns la anumite întrebări, cât şi să constate că expertul nu a răspuns la
unele întrebări şi să solicite completarea raportului de expertiză ţinându-se seama de obiecţiunile
formulate.

De asemenea, dacă se consideră necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris sau
se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. Ascultarea
expertului se face după o procedură bine stabilită. Expertului i se vor pune mai întâi nişte întrebări
preliminare cu privire la nume, prenume, funcţie şi instituţia unde lucrează sau dacă este rudă cu
vreuna dintre părţi ori în relaţii de duşmănie cu acestea. Expertului i se vor face cunoscute motivele
pentru care a fost chemat, cerându-i-se să dea lămuriri cu privire la acestea. După ce expertul îşi
expune punctul de vedere i se pot pune întrebări la care acesta este obligat să răspundă, iar toată
declaraţia va fi consemnată şi apoi semnată de expert şi instanţă. Expertului i se va pune în vedere
că, dacă, în mod intenţionat, face afirmaţii mincinoase sau ascunde adevărul constatat ca urmare a
efectuării expertizei, va săvârşi infracţiunea prevăzută de art. 335 Noul Cod penal.

Părţile, procurorul sau instanţa de judecată pot cere lămuriri suplimentare în scris şi
serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a
efectuat expertiza.

Dacă organul de lămurire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau ca urmare a cererii
părţilor, are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză dispune efectuarea
unei noi expertize. Aceasta se întâmplă, spre exemplu, atunci când expertul nu a folosit mijloacele
tehnice sau ştiinţifice corespunzătoare sau când între concluziile expertizei şi majoritatea celorlalte
probe efectuate în cauză există o discrepanţă vizibilă. Noua expertiză se dispune pentru lămurirea
aceloraşi probleme care au format obiectul cercetării iniţiale, deci va avea aceleaşi obiective.

În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau de alte valori, organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.

În cazurile privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparaţie. Dacă scriptele se găsesc în depozitele
publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. Dacă scriptele se găsesc la un particular care
nu este soţ sau rudă apropiată cu inculpatul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi
va pune în vedere să le prezinte. Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire
penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le prezintă. Organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune ca inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu
mâna sa sau să scrie după dictarea ce i se va face. Dacă inculpatul refuză, se va face menţiune despre
aceasta într-un proces-verbal.

Curs/seminar 4
Tactica efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin mijlocirea căreia se urmăreşte

descoperirea şi ridicarea din anumite locuri sau de la anumite persoane, a obiectelor sau înscrisurilor
ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea adevărului.

O altă definiţie dată percheziţiei în literatura de specialitate este aceea conform căreia
percheziţia reprezintă activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în
căutarea, asupra unei persoane, în locuinţa sau la locul său de muncă, ori în localurile deschise
publicului, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în
vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.

Considerăm că instituţiei percheziţiei îi este necesar un cadru legal bine determinat şi strict
formulat, întrucât efectuarea percheziţiei aduce limitări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale
ale omului, spre exemplu dreptul la intimitate, dreptul la inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a
corespondenţei, a dreptului de proprietate privată.

Se poate dispune efectuarea percheziţiei ori de câte ori se consideră că este necesară pentru
strângerea probelor sau când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris
trimise ori adresate învinuitului sau inculpatului, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru
descoperirea şi strângerea probelor.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale, percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot

fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară
de cazul delictului flagrant.

Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.

Percheziţia domiciliară

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de către judecător, prin încheiere motivată, în
cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecăţii. Percheziţia domiciliară se
dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Percheziţia domiciliară
nu poate fi dispusă decât după începerea urmăririi penale.

Percheziţia domiciliară dispusă în cursul urmăririi penale se efectuează de procuror sau de

organul de cercetare penală, însoţiţi, după caz, de lucrătorii operativi.

În cursul judecăţii, instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări
locale. În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o percheziţie se comunică
procurorului, în vederea efectuării acesteia.

Timpul legal de efectuare a unei percheziţii domiciliare este între orele 6.00 şi 20.00, iar între
celelalte ore percheziţia poate fi efectuată numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia
urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6.00 şi 20.00 poate
continua şi în timpul nopţii.

Organul judiciar care face percheziţia este obligat, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile
prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător. Percheziţia domiciliară se face în
prezenţa persoanei a cărei domiciliu se percheziţionează, iar în lipsa acesteia în prezenţa unui
reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui vecin, cu capacitate de exerciţiu. Percheziţia
domiciliară se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.

În cazul în care persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, aceasta va fi
adusă la percheziţie. În cazul în care nu va putea fi adusă, percheziţia domiciliară se va face în
prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui vecin, cu capacitate de exerciţiu.

Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte
mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le
deschidă refuză aceasta. Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa
personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină
publice.
 În funcţie de natura infracţiunii cercetate se stabilesc şi obiectele care urmează a fi căutate cu
ocazia percheziţiei: în cazul unei infracţiuni de omor se vor căuta urme de violenţă, arma crimei sau
alte obiecte contondente, în timp ce în cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite se vor
căuta valorile şi bunurile primite de făptuitor.

Pentru ca operaţiunea de percheziţionare să fie încununată cu succes, organele judiciare

trebuie să fie bine informate cu privire la persoana care urmează a fi percheziţionată, cât şi la locul
efectiv unde se va desfăşura percheziţia. Astfel, are mare importanţă comportamentul făptuitorului,
gradul de sinceritate, antecedentele penale, nivelul de şcolarizare şi gradul de pregătire, toate
acestea cumulate reflectând caracterul făptuitorului, teama şi respectul faţă de normele legale,
posibilitatea ca acesta să ascundă anumite obiecte sau înscrisuri la prieteni, rude, vecini sau în locuri
secrete ori să distrugă, să dosească sau să deterioreze anumite înscrisuri. Stăpânirea emoţională a
celui asupra căruia se face percheziţia depinde de tăria de caracter personală. În timpul efectuării
percheziţiei este recomandabil ca unul dintre membrii echipei să urmărească discret reacţiile
emoţionale ale făptuitorului sau familiei acestuia, întrucât, chiar dacă aparent afişează calmitate,
acesta tot se va trăda la un anumit moment dat, emoţiile fiind inerente.

În cazul în care se urmăreşte o percheziţie inopinantă, este recomandabil ca deplasarea

echipei la faţa locului să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie, astfel ca persoana percheziţionată
să nu observe acest lucru şi să nu aibă timp să părăsească imobilul sau spaţiul ce urmează a fi
percheziţionat ori să ascundă sau să distrugă obiectele sau înscrisurile căutate. În cazul infracţiunilor
flagrante sau în cazul în care se refuză intrarea în imobil, aceasta se va face în forţă în prezenţa
martorilor asistenţi. După legitimarea organului judiciar, se va proceda la o inspecţie rapidă şi
generală a încăperilor, în special a locurilor ori instalaţiilor care ar putea fi folosite pentru distrugerea
obiectelor sau înscrisurilor căutate şi la împiedicarea oricărei posibilităţi de a comunica cu exteriorul
ori la măsuri de prevenire şi contracarare a oricăror porniri violente împotriva membrilor echipei. În
cazul în care în imobil se află mai multe persoane, acestea vor fi legitimate şi adunate pe cât posibil
într-o singură încăpere şi supravegheate pe tot timpul efectuării percheziţiei. Dacă apar conflicte
între aceste persoane sau dacă alte împrejurări impun, organele judiciare le vor separa în încăperi
diferite. Dacă se impune sau dacă vor exista suspiciuni, aceste persoane vor fi percheziţionate
corporal.

De asemenea, cu cât locul unde urmează a se efectua percheziţia este mai bine cunoscut
dinainte, cu atât organul judiciar va putea opera cu precizie şi rezultatele vor fi pe măsura
aşteptărilor. În situaţia în care percheziţia urmează a se efectua într-un loc închis, organul judiciar va
stabili adresa exactă. În cazul în care percheziţia se va efectua într-un apartament, se vor stabili
strada, blocul, etajul, apartamentul, vecinătăţile, caracteristicile de construcţie, amplasarea
încăperilor şi dependinţelor, căile de acces, existenţa teraselor, scărilor de serviciu, podurilor etc. În
situaţia în care percheziţia urmează a se efectua într-un loc deschis se va stabili amplasarea exactă a
suprafeţei care va fi percheziţionată, delimitarea împrejurimilor şi a vecinătăţilor, particularităţile
reliefului şi vegetaţiei, stabilirea reperelor naturale, construcţiile existente şi destinaţia lor, căile de
acces etc. De obicei, în astfel de locuri obiectele sunt ascunse prin îngropare, după care zona
respectivă este acoperită fie cu pământ simplu, fie cu o construcţie provizorie, cu vegetaţie, cu resturi
menajere, cu deşeuri animale etc. Membrii echipei vor căuta urme de îngropare a obiectelor sau
înscrisurilor, iar în cazul infracţiunilor de omor se va folosi şi câinele de urmă, ca şi în cazul
infracţiunilor cu substanţe mirositoare (droguri). Tot în acelaşi scop, se vor folosi detectoarele de
metale sau de cadavre, electromagneţii etc.

Dacă este necesară efectuarea unei percheziţii în două locuri diferite, este recomandabil să
se efectueze percheziţia simultan, pentru ca făptuitorul să nu aibă posibilitatea să comunice cu alte
persoane şi să ascundă probe importante soluţionării corecte a cauzei.

După o verificare de ansamblu, generală a locului unde urmează a se efectua percheziţia, se

va trece la o verificare amănunţită, minuţioasă a fiecărei încăperi sau obiect de mobilier sau instalaţie
sanitară ori obiect de vestimentaţie. Ca şi cercetarea la faţa locului, percheziţia se face după un plan
bine determinat şi stabilit de şeful echipei. Trebuie să se urmărească dacă au fost aduse modificări
construcţiei sau pieselor de mobilier în scopul ascunderii obiectelor, înscrisurilor sau valorilor (în
capacul de la WC, sub parchet, în tocul uşii, în ghiveciul de flori, în căptuşeala hainei etc.). Se vor cere
explicaţii celui percheziţionat cu privire la obiectele, valorile sau înscrisurile găsite, după care, va fi
pus să le semneze spre neschimbare.

La efectuarea percheziţiei, pe lângă organul de cercetare penală, vor participa şi alţi membri
ai echipei. Aceştia pot fi poliţişti sau specialişti din diverse domenii (specialistul care să folosească
detectorul de metale sau zidarul care să descopere zidurile false etc.). Numărul membrilor echipei ce
urmează a face percheziţia se va stabili în funcţie de natura şi dificultatea speţei, dar şi în funcţie de
numărul de persoane care pot fi la faţa locului în momentul efectuării percheziţiei şi care pot opune
rezistenţă.

Percheziţia corporală

Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror
sau de judecător.

Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o sau de persoana

desemnată de acest organ. Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia corporală este obligat
ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de
judecător.

Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată. De

asemenea, se impune şi prezenţa martorilor asistenţi. Percheziţia corporală nu vizează exclusiv
corpul persoanei respective, ci mai ales îmbrăcămintea sau obiectele aflate asupra acesteia ori
urmele efective existente asupra persoanei respective.

Percheziţia corporală este o procedură ce se impune a fi efectuată de urgenţă, pentru a evita

dispariţia urmelor infracţiunii (în cazul infracţiunii de luare de mită, deşi banii au fost impregnaţi cu
substanţă fluorescentă, făptuitorul s-a spălat între timp pe mâini şi urmele acestei substanţe nu mai
apar vizibile sau clare) sau pentru a preveni distrugerea, dosirea sau abandonarea anumitor obiecte
sau înscrisuri (în cazul infracţiunii de trafic de substanţe toxice făptuitorul merge la toaletă şi goleşte
un plic cu cocaină, după care trage apa) ori pentru a înlătura pericolul folosirii unui obiect contondent
în scopul de a imobiliza membrii echipei organului judiciar (având în buzunar un briceag, făptuitorul
imobilizează unul din membrii echipei de percheziţie).
 Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri, de obicei, este efectuată concomitent cu percheziţia.

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri este o activitate de tactică criminalistică şi, implicit de urmărire
penală, potrivit căreia organele judiciare ridică de la faţa locului, în sens larg, anumite obiecte sau
înscrisuri care au legătură cu infracţiunea şi analiza acestora va servi la aflarea adevărului.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se poate face legal între orele 6.00 şi 20.00, iar între celelalte
ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local
public, situaţie în care se pot ridica obiecte sau înscrisuri la orice oră.. Organul judiciar care urmează
a ridica obiecte sau înscrisuri este obligat să se legitimeze, iar ridicarea acestora se face în prezenţa
persoanei de la care se ridică, iar în lipsa acesteia în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru
de familie sau a unui vecin, cu capacitate de exerciţiu. În situaţia în care persoana de la care urmează
a se face ridicarea de obiecte sau înscrisuri este reţinută sau arestată, această persoană va fi adusă la
faţa locului, iar în cazul în care nu poate fi adusă ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face în prezenţa
unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui vecin, cu capacitate de exerciţiu.
Activitatea de ridicare de obiecte şi înscrisuri se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor
martori asistenţi.

Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte
mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le
deschidă refuză aceasta. Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi
înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau
deţinere este interzisă se ridică întotdeauna.

Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă
pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează
şi se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate sau pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se
împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi
ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Probele pentru
analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în
lipsa acestuia unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui vecin, cu capacitate de
exerciţiu.

Organele judiciare au obligaţia să întocmească un proces-verbal cu ocazia efectuării

percheziţiei şi a ridicării de obiecte sau înscrisuri. Procesul verbal trebuie să cuprindă:

• data şi locul unde este încheiat;

• numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

• descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,

obiecţiile şi explicaţiile acestora;

• locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate;

 • enumerarea şi descrierea amănunţită a obiectelor şi înscrisurilor ridicate, pentru a
putea fi recunoscute;

• enumerarea şi descrierea obiectelor care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care

au fost lăsate în păstrare;

• eventualele obiecţiuni la desfăşurarea percheziţiei;

Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare parte şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de
persoanele care participă la percheziţie şi la ridicarea de obiecte sau înscrisuri: martori asistenţi,
proprietarii sau detentorii cu orice titlu ai obiectelor şi înscrisurilor ori reprezentanţii acestora.

Persoana percheziţionată, martorii asistenţi şi celelalte persoane participante la această

activitate vor fi întrebate dacă au de făcut obiecţiuni cu privire la modul cum a decurs percheziţia şi a
celor consemnate în procesul-verbal. Toate obiecţiile şi observaţiile se vor consemna în procesul
verbal.

O copie de pe procesul verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-
au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în
lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele sau înscrisurile
ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod.
Obiectele sau înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz
fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele
materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se
găseşte dosarul. Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi
restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de
cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este
obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Obiectele sau înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu
cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. Obiectele care sunt deţinute ilegal şi se confiscă potrivit
normelor legale, nu se restituie.

Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt bunuri perisabile, obiecte din metale sau
pietre preţioase, mijloace de plată străină, titluri de valoare internă, obiecte de artă şi de muzeu,
colecţii de valoare, precum şi sume de bani şi dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se
valorifică. Bunurile perisabile se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit
profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată. Metalele sau
pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea
mai apropiată instituţie bancară competentă. Titlurile de valoare internă, obiectele de artă sau de
muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate. Obiectele despre
care am făcut vorbire anterior se predau în 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict
necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea
cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale. Acestea vor fi păstrate până la
soluţionarea definitivă a cauzei. Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor perisabile,
precum şi sumele de bani ridicate se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau
persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia
i se predă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de
la valorificarea bunurilor.

Organul judiciar va depune diligenţele necesare ca în momentul efectuării percheziţiei

domiciliare sau corporale, precum şi în cazul ridicării de obiecte sau înscrisuri, să fie de faţă şi martori
asistenţi, persoane neutre, neinteresate în cauză, preferabil străini faţă de participanţi.

De asemenea, în cazul în care se impune sau dacă învinuitul sau inculpatul solicită, la
momentul efectuării percheziţiei va fi prezent şi apărătorul acestuia. Lipsa apărătorului legal citat nu
împiedică efectuarea percheziţiei.

Toate persoanele care sosesc în imobil în timpul efectuării percheziţiei vor fi legitimate şi
întrebate despre scopul venirii în acel loc şi li se va solicita să rămână până la finalizarea percheziţiei.

În cazul în care percheziţia sau ridicarea de obiecte şi înscrisuri se efectuează la o unitate

dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal sau la o altă persoană juridică, pe lângă toate
dispoziţiile arătate anterior care se respectă întocmai, codul de procedură penală instituie şi câteva
dispoziţii speciale:

• organul judiciar care face percheziţia se legitimează şi, după caz, înfăţişează
reprezentantului unităţii publice sau al altei persoane juridice autorizaţia dată;

• ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în prezenţa

reprezentantului unităţii;

• dacă şi în situaţiile când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot
face parte din personalul unităţii;

• după redactarea procesului verbal şi semnarea lui, o copie de pe acesta se lasă

reprezentantului unităţii.

Curs/seminar 5
Tactica ascultării suspectului sau inculpatului

Sediul materiei: art. 107-110 cod procedură penală

Ascultarea suspectului sau inculpatului constă în luarea unei declaraţii acestuia de către
organele judiciare cu privire la fapta pentru a cărei învinuire i se aduce. Declaraţia suspectului sau
inculpatului constituie mijloc de probă. Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului făcute în cursul
procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
 Darea declaraţiei de către suspect sau inculpat este un drept al său şi nu o obligaţie.
Declaraţia va fi dată în prezenţa unui apărător ales sau, în cazurile prevăzute de lege, din oficiu.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze pe suspect sau inculpat, înainte de a i se lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal
de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri
pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Dreptul la apărare este garantat suspectului, inculpatului sau celorlalte părţi în tot cursul procesului
penal. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată sau mai înainte de a-l audia, pe
învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i
asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt
obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege
şi să le administreze probele necesare în apărare.

Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi

dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, suspectul sau inculpatul are dreptul
să probeze lipsa lor de temeinicie.

Declaraţiile suspectului sau inculpatului pot conţine mărturia vinovăţiei şi implicit

recunoaşterea totală sau parţială a faptei, detalii importante şi amănunţite despre împrejurările şi
modul cum a fost săvârşită fapta, dar poate conţine şi fapte şi împrejurări de natură a-l dezvinovăţi, o
dezincriminare, o nerecunoaştere a faptei, apărare în sensul că nu suspectul sau inculpatul a săvârşit
infracţiunea. Suspectul sau inculpatul este cel mai în măsură să dea detalii cu privire la infracţiune,
întrucât el cunoaşte cel mai bine amănuntele, împrejurările faptei, participanţii, mobilul şi scopul
săvârşirii faptei, circumstanţele săvârşirii acesteia etc. Suspectul sau inculpatul deţine cele mai ample
şi mai fidele informaţii atât cu privire la activităţile imediat anterioare săvârşirii faptei, cât şi cu privire
la activităţile legate nemijlocit de infracţiune, cât şi după consumarea ei.

Trebuie avută în vedere şi cântărită sinceritatea sau nu suspectului sau inculpatului, întrucât
se poate întâmpla ca acesta să recunoască cu uşurinţă toate învinuirile care i se aduc din sinceritate,
ori ca un act de bravură simţindu-se important în rândul anturajului dacă a săvârşit o faptă penală
sau din dorinţa de a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni sau pentru a sustrage de la răspunderea
penală o altă persoană, adevăratul autor al faptei. De asemenea, se poate întâmpla ca suspectul sau
inculpatul să nu recunoască nimic din învinuirile ce i se aduc ori pentru că în mod nesincer doreşte să
se sustragă de la urmărirea penală sperând că nu vor exista suficiente probe care să-l inculpe, ori
pentru că, în realitate, nu el este adevăratul autor al faptei sau fapta nu există aşa cum a fost descrisă
de partea vătămată sau de actul de sesizare. Practica a dovedit că, nu de puţine ori, există
denunţători sau părţi vătămate rău intenţionaţi, care, cu bună ştiinţă, din vanitate, răzbunare sau
alte interese, „înscenează” o infracţiune al cărei autor trebuie să fie suspectul sau inculpatul. Potrivit
principiului fundamental al prezumţiei de nevinovăţie, până la data la care va exista o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare, suspectul sau inculpatul este considerat nevinovat. Numai
respectând acest principiu fundamental se vor putea evita erorile judiciare ce au grave repercursiuni
asupra libertăţii şi demnităţii persoanei. Aşadar, sinceră sau nu, declaraţia suspectului sau
inculpatului este demnă de luat în seamă, întrucât constituie un izvor important de indicii şi probe
necesare la dezlegarea pricinii. Evident, că prin natura firească a lucrurilor, suspectul sau inculpatul
va avea în permanenţă tendinţa de a se apăra şi de a ascunde anumite aspecte care l-ar putea
incrimina, neavând întotdeauna interesul să spună adevărul. Declaraţiile suspectului sau inculpatului
sunt foarte importante în cauză, iar în funcţie de restul probatoriului, se va aprecia asupra sincerităţii
declaraţiei date. Cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa de judecată va ţine seama, ca
circumstanţă atenuantă de conduita sinceră a făptuitorului, iar în caz contrar, conduita nesinceră a
făptuitorului va fi luată în calcul ca circumstanţă agravantă.

Declaraţia suspectului sau inculpatului trebuie să fie liber consimţită, acesta neputând fi
constrâns sub orice natură la darea declaraţiei. Legea interzice întrebuinţarea violenţelor,
ameninţărilor sau altor mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a
se obţine declaraţia de suspect sau inculpat.

Este recomandabil ca declaraţia suspectului sau inculpatului să se ia în timpul cel mai scurt
posibil, deoarece sunt şanse mai mari ca acesta să fie cât mai sincer, să redea cât mai fidel adevărul,
fiind cuprins de stări emoţionale puternice aferente impactului infracţiunii. Cu cât trece mai mult
timp, cu atât suspectul sau inculpatul devine mai relaxat, se obişnuieşte cu fapta, tensiunea dispare şi
este înlocuită cu nevoia interioară de apărare, nevoie care-l determină să modifice sau să denatureze
conştient sau inconştient succesiunea întâmplărilor, derularea faptei, să omită anumite aspecte
esenţiale, ceea ce va avea repercursiuni directe negative asupra declaraţiei dată de acesta. Practica a
arătat că, de obicei, cele mai apropiate de adevăr şi mai utile declaraţii sunt cele care sunt luate la
scurt timp de la sesizare. De asemenea, trebuie să se facă distincţie între faptele săvârşite cu
premeditare şi cele săvârşite în mod spontan, precum şi între faptele săvârşite cu intenţie şi cele
săvârşite din culpă; în cazul infracţiunilor săvârşite cu premeditare sau cele cu intenţie, declaraţiile
vor cuprinde foarte multe detalii expuse cu multă exactitate în relatarea tuturor momentelor şi
fenomenelor existente înainte, în timpul sau după săvârşirea infracţiunii; în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă declaraţiile vor fi mai lacunare, sărace în detalii şi imprecise.

Ascultarea suspectului sau inculpatului se efectuează în trei etape: etapa procedurii

prealabile, etapa ascultării propriu-zise a suspectului şi inculpatului şi etapa în care se pun întrebări
învinuitului şi inculpatului.

În etapa procedurii prealabile ascultării suspectului sau inculpatului , acesta este întrebat cu
privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie,
studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia, adresă, antecedente penale şi alte date pentru
stabilirea situaţiei sale personale. De asemenea, în această etapă suspectului sau inculpatului i se
aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi
dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa. În cazul în care suspectul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul
de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la
învinuirea ce i se aduce şi i se pune în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi la
învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

În etapa ascultării propriu-zise a suspectului sau inculpatului, după lămuririle şi întrebările

prealabile, acesta este ascultat efectiv, mai întâi fiind lăsat să declare tot ceea ce ştie cu privire la
cauză. Ascultarea suspectului şi inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor
pe care acesta le-a dat anterior în cauză. Suspectul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o
declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut.
În faza de judecată, când inculpatul nu-şi aminteşte anumite fapte sau împrejurări sau când există
contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele cere
acestuia explicaţii, putând da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare. Când inculpatul
refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior.

În cazul în care sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi în cauză, fiecare învinuit sau inculpat
este ascultat separat, nefiind permisă prezenţa celorlalţi inculpaţi. O condiţie obligatorie este ca în
cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi în cauză, fiecare este ascultat fără
să fie de faţă ceilalţi, în timp ce în faza de judecată ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi
să fie de faţă este o excepţie şi anume instanţa poate dispune aceasta numai când se impune în
interesul aflării adevărului, regula fiind aceea a ascultării fiecăruia dintre inculpaţi în prezenţa
celorlalţi inculpaţi. În faza de judecată în cazul în care inculpaţii au fost totuşi ascultaţi separat,
declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu în prezenţa celorlalţi inculpaţi, după
ascultarea lor; oricare dintre inculpaţi poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a
unora dintre ei.

Declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. Declaraţia scrisă se citeşte

acestuia, iar dacă i se cere, i se dă să o citească, iar dacă este de acord cu conţinutul ei, o semnează
pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiune în declaraţia scrisă despre aceasta. În cazul în care suspectul sau inculpatul este neştiutor
de carte, acesta va semna declaraţia prin amprenta degetului mare de la mâna dreaptă (va pune
degetul în dreptul numelui său). Declaraţia scrisă dată de suspectul sau inculpat este semnată şi de
organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea suspectului sau inculpatului ori de
preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată
printr-un interpret. Atunci când apărarea este obligatorie, în faza de urmărire penală, declaraţia va fi
semnată şi de avocat. Dacă suspectul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale
sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează de către
acesta.

În cazul în care suspectul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a

fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la
locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.

În situaţia în care suspectul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit vârsta de 16 ani, la
orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar,
citează pe delegatul autorităţii tutelare precum şi pe părinţi, curator ori persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul.

În etapa în care se pun întrebări suspectului sau inculpatului, după ce suspectul sau inculpatul
a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la
învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le
propună.

În opinia unor autori , în faza de urmărire penală, întrebările sunt puse numai de organul de
urmărire penală. Noi nu suntem de acord cu această opinie, întrucât, în virtutea dreptului la apărare,
suspectul sau inculpatul este (atunci când legea prevede că apărarea este obligatorie) sau poate să
fie asistat de un avocat şi, în aceste condiţii, în opinia noastră, chiar şi în faza de urmărire penală
nimic nu-l împiedică pe apărătorul suspectului sau inculpatului să-i pună întrebări clientului său,
neexistând un text legal care să-i interzică în mod expres acest drept.

Pot pune întrebări în faza de judecată următoarele persoane: preşedintele completului de

judecată şi ceilalţi membri ai completului de judecată, procurorul de şedinţă, partea vătămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui
ascultare se face. În afară de preşedinte şi ceilalţi membri ai completului de judecată care pun
întrebări direct inculpatului, celelalte persoane despre care am arătat anterior că au dreptul să pună
întrebări, vor adresa întrebările numai prin intermediul instanţei de judecată. Instanţa are dreptul să
respingă întrebările pe care nu le consideră utile soluţionării cauzei.

Tactica formulării întrebărilor este în funcţie de declaraţia făcută anterior de suspectul sau
inculpat, de natura infracţiunii, de materialul probator existent până la acel moment, de informaţiile
pe care le deţine persoana care pune întrebările în legătură cu fapta şi, nu în ultimul rând, de
interesul procesual al celui care întreabă (desigur că în cazul în care întrebările sunt formulate de
apărătorul inculpatului acestea vor fi mai blânde şi de natură a-i dovedi nevinovăţia sau
circumstanţele atenuante, iar în cazul în care vor fi formulate de partea vătămată întrebările vor fi de
natură să-l inculpe, să-i demonstreze vinovăţia, gravitatea situaţiei sau prejudiciile morale şi
materiale cauzate prin săvârşirea infracţiunii). Aşadar, întrebările pot fi de control, cu caracter
general, de precizie, de completare sau ajutătoare, întrebări problemă sau întrebări de detaliu. Prin
întrebările formulate declaraţia suspectului sau inculpatului poate fi completată ca urmare a
precizărilor făcute de acesta, aşa cum prin aceste întrebări se poate verifica şi exactitatea sau
sinceritatea celor declarate anterior.

Pentru a asigura utilitatea acestora, întrebările adresate suspectului sau inculpatului trebuie
să fie clare, precise, la obiect, formulate în mod concis şi fără a-l influenţa prin conţinutul lor în
răspunsul pe care-l va da, deci nu sunt permise întrebările sugestive.

Ascultarea suspectului sau inculpatului se face prin intermediul declaraţiei scrise şi semnate,
dar se poate face şi folosind înregistrări audio sau video. Uneori înregistrarea audio este obligatorie.
În toate cazurile în care se va proceda la înregistrări video sau audio, înainte de a se începe
înregistrarea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să-i aducă la
cunoştinţa suspectului sau inculpatului că declaraţia va fi înregistrată. Această metodă este
binevenită întrucât în acest mod va exista o reprezentare cât mai fidelă a declaraţiilor date, a
reacţiilor suspectului sau inculpatului, a contradicţiilor din declaraţie şi vor putea fi înlăturate
eventualele suspiciuni legate de respectarea dispoziţiilor legale în materie, astfel încât se vor putea
elimina eventualele susţineri ale suspectului sau inculpatului că anumite declaraţii le-a dat sub
presiunea unor ameninţări, violenţe, promisiuni etc.

Potrivit Codului penal reprezintă infracţiune întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau

violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori judecată, pentru
obţinerea de declaraţii.

Suspectul sau inculpatul are dreptul să revină oricând asupra declaraţiei date. Evident că la
soluţionarea cauzei se va ţine seama de instabilitatea declaraţiilor şi va fi luată în considerare cea
care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Chiar dacă suspectul sau inculpatul îşi
păstrează aceeaşi declaraţie în tot cursul procesului, ea va avea valoare probantă egală celorlalte
probe administrate şi numai în urma examinării întregului probatoriu organul judiciar îşi va forma
propria convingere cu privire la deznodământul cauzei.

Formularele în care urmează să se consemneze orice declaraţie în faza de urmărire penală,

deci şi declaraţiile suspectului sau inculpatului, vor fi prealabil înregistrate şi înseriate, iar după
completare vor fi introduse în dosarul cauzei.

Tactica ascultării părţii vătămate,

părţii civile şi părţii responsabile civilmente

Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au calitatea de părţi în

procesul penal. Declaraţiile acestora pot servi la aflarea adevărului, ajutând organul judiciar în
desfăşurarea anchetei. De multe ori, victima poate da cele mai multe detalii cu privire la făptuitor,
obiectul infracţiunii şi modul de săvârşire a acesteia, întrucât ea este persoana împotriva căreia a fost
săvârşită infracţiunea.

În funcţie de natura infracţiunii, natura prejudiciului suferit, natura percepţiei infracţiunii şi

repercursiunile fizice, psihice sau materiale pe care săvârşirea infracţiunii le-a avut asupra victimei,
persoana vătămată poate avea calitate de parte vătămată sau calitatea de parte civilă ori poate să
reunească ambele calităţi.

Persoana vătămată poate avea şi calitatea de martor dacă nu este constituită parte civilă sau
nu participă în proces ca parte vătămată. Dacă persoana care a suferit un prejudiciu de pe urma
infracţiunii de natură fizică, morală sau materială îşi manifestă dorinţa de a participa la procesul
penal în legătură cu tragerea la răspundere penală a făptuitorului, acesta dobândeşte calitatea de
parte vătămată. Dacă persoana prejudiciată în urma săvârşirii infracţiunii, îşi manifestă voinţa de a
participa la procesul penal în legătură cu tragerea la răspundere civilă a făptuitorului, atunci acea
persoană va dobândi calitatea de parte civilă.

Persoana responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă

alături de suspect sau de inculpat pentru pagubele produse prin fapta sau faptele acestuia.

Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente făcute în
cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu
fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi
ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana responsabilă
civilmente. Neaudierea acestor persoane poate conduce la desfiinţarea sentinţei. În faza de judecată,
ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente şi consemnarea
declaraţiilor lor, poate avea loc numai la prima instanţă şi la instanţa de apel.
 Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca
parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte
civilă. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau
de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de
judecată, până la citirea actului de sesizare.

Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra suspectului sau inculpatului şi a
persoanei responsabile civilmente. Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin
infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în
aceeaşi cauză.

Persoana responsabilă civilmente poate fi introdusă în procesul penal la cerere sau din oficiu,
fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării
judecătoreşti la primă instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea
le prevede pentru suspect sau inculpat.

În cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă din cadrul procesului penal se porneşte şi se exercită
din oficiu. În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei
vătămate ca, prin reprezentantul său legal ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să
prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu
privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. În asemenea situaţii, instanţa este obligată să se
pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu
este constituită parte civilă, iar procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină
interesele civile ale persoanei vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit
dispoziţiilor privitoare la ascultarea suspectului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

Aşadar, mai înainte de a fi asculată propriu-zis persoana vătămată trebuie să aleagă dacă
doreşte să fie ascultată în proces ca martor sau ca parte vătămată, respectiv parte civilă. Numai după
ce şi-a manifestat această opţiune privind calitatea pe care doreşte să o aibă în proces, se poate trece
efectiv la audiere.

Partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, înainte de a fi ascultată,
este întrebată cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresă, antecedente penale şi
alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.

Partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente va fi lăsată să spună tot
ceea ce ştie cu privire la faptă, la persoana suspectului, la vătămarea sau paguba suferită şi la
legăturile sale cu suspectului. Nici una dintre părţi nu va putea citi o declaraţie concepută înainte,
însă se pot servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut. Organul judiciar poate pune
întrebări părţii pentru precizări sau completări. Aceste întrebări trebuie reflecte detalierea faptei,
varietatea locului faptei (câmp, apartament, râu, etc), condiţiile meteorologice (ploaie, vânt,
ninsoare, ceaţă etc), distanţa la care s-a aflat de făptuitor, zgomotul de la faţa locului, precizia
împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, existenţa unor mirosuri la faţa locului (sau alte simţuri:
gustative, oflactive, auditive, vizuale).

Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, atât în faza de
urmărire penală, cât şi în faza de judecată se consemnează în scris, iar după ce o citeşte, dacă este de
acord cu conţinutul ei, partea o va semna pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când partea vătămată, partea
civilă sau partea responsabilă civilmente nu poate sau refuză să semneze declaraţia, se va face
menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire
penală care a procedat la ascultarea părţii sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier,
precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret. Dacă partea revine asupra
vreuneia dintre declaraţiile sale are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea fiind
consemnate conform aceloraşi reguli arătate mai sus.

Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente date în cursul
procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Organul judiciar trebuie să aibă în
vedere că partea vătămată, parte civilă sau partea responsabilă civilmente au fiecare câte un interes
în cauză, aşa încât declaraţiile acestora pot fi subiective, adevărul poate fi denaturat de către acestea
conştient sau inconştient.

Tactica ascultării martorilor

Martorul reprezintă acea persoană care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre
vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

Poate fi ascultată ca martor numai o persoană fizică, de orice cetăţenie, rasă, sex,
cultură, religie etc şi indiferent de starea de sănătate (infirmitate fizică sau psihică),
instanţa urmând a aprecia asupra declaraţiei. Martorul trebuie să cunoască fapta
săvârşită sau alte împrejurări în legătură cu aceasta, să cunoască fapte sau împrejurări
de natură a contribui la aflarea adevărului şi dezlegarea cauzei şi să nu aibă un interes
personal patrimonial sau nepatrimonial din proces. Martorul urmează a fi propus şi citat
de către organele judiciare din oficiu sau la cererea părţilor.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va depune toate diligenţele

necesare şi va face orice îi va sta în putinţă pentru ca persoana propusă ca martor să
fie audiată în cauză, dacă va considera că aceasta deţineinformaţii utile soluţionării
cauzei. De altfel, obligaţia martorului de prezentare în faţa organului judiciar este
expres prevăzută de normele legale, astfel că Codul pr. pen. arată că persoana
chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţieşi
are datoria să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptele cauzei. Pentru
nerespectarea acestor obligaţii impuse de normele imperative de către martor,
organele judiciare au la îndemână posibilităţi de constrângere judiciară, astfel că pentru
neprezentare se poate dispune sancţiunea cu amendă judiciară (pecuniară), iar pentru
faptul că nu declară tot ceea ce ştie sau declară lucruri neconforme cu realitatea,
martorul săvârşeşteinfracţiunea de mărturie mincinoasă.

Potrivit art. 273 cod penal reprezintă infracţiunea de mărturie mincinoasă şi se

pedepseşte potrivit legii, fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară
sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţiimincinoase ori nu spune
tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Există şi o
cauză de nepedepsire atunci când, în cauzele penale mai înainte de a se produce
arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre
sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage
mărturia. Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs
arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după
ce s-a dat o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa
considerând retragerea mărturiei circumstanţe atenuante.

Poate fi ascultată ca martor chiar şi o persoană care anterior a fost condamnată

pentru mărturie mincinoasă, dacă cunoaşte fapte şi împrejurări importante în
dezlegarea pricinii, însă, organul judiciar, va analiza cu mare atenţiedeclaraţiile sale.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Regula generală este aceea conform căreia orice persoană poate fi ascultată ca
martor în procesul penal. Totuşi, codul de procedură penală reglementează anumite
situaţii potrivit cărora anumite categorii de persoane nu pot fi ascultate ca martor.

Este cazul persoanei obligate a păstra secretul profesional care nu poate fi

ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în
exerciţiul profesiei fără încuviinţarea persoanei sau organizaţieifaţă de care este
obligată a păstra secretul. Deşi textul legal nu enumeră cine face parte din această
categorie de persoane, practica a demonstrat că poate fi orice persoană, care a aflat,
în exerciţiul profesiei sale sau prin natura profesiei sale de anumite fapte şi împrejurări
legate de infracţiune, dar, datorită deontologiei profesionale, nu poate să divulge acest
secret. Poate fi cazul medicului curant, farmacistului, preotului, avocatului, notarului
etc. În cazul în care persoana sau organizaţiafaţă de care există obligaţia păstrării
secretului profesional consimte la divulgarea acestuia, obligaţia despre care am făcut
vorbire anterior dispare şi martorul va fi audiat şi obligat să declare tot ceea ce ştie cu
privire la faptă.

O situaţie specială există atunci când apărătorul vreuneia dintre părţicunoaşte

fapte şi împrejurări utile pentru aflarea adevărului, în afara aflării acestora potrivit
calităţii sale de apărător, deci nu a luat cunoştinţă de acestea de la clientul său. Se
pune atunci problema ce este mai util aflarea adevărului sau dreptul oricărei persoane
de a-şi alege apărătorul. Deşi dreptul la apărare este garantat şi orice persoană are
dreptul să-şi aleagă apărătorul, legiuitorul a considerat că prioritatea o constituie
aflarea adevărului în cauzele penale şi corecta dezlegare a cauzei. Calitatea de martor
are întâietate faţă de calitatea de apărător cu privire la faptele şi împrejurările pe care
acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia
dintre părţi. Aşadar, dacă apărătorul părţii, înainte de a avea această calitate, a
cunoscut date şi fapte utile dezlegării adevărului, acesta nu va mai putea fi apărătorul
părţii, devenind martor în dosar. Este o excepţie a principiului conform căruia persoana
are dreptul să-şi aleagă orice apărător.

Legea dă dreptul şi membrilor familiei, datorită ataşamentuluişiafecţiunii reciproce

şi subiectivismului pe care involuntar l-ar avea, să nu depună mărturie împotriva
suspectului sau inculpatului ce le este rudă. Soţul sau rudele apropiate ale suspectului
sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. În cadrul întrebărilor
prealabile, martorul va fi întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre părţişi în ce
raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma
infracţiunii. Dacă există gradul de rudenie prohibit de lege (rudă apropiată), organele
judiciare vor aduce la cunoştinţamartoului că au dreptul să refuze să depună mărturie.
În cazul în care acestea vor dori să depună mărturie, li se va pune în vedere să spună
tot ceea ce cunosc cu privire la faptă şi să nu facă declaraţiineadvărate, în caz contrar
vor săvârşiinfracţiunea de mărturie mincinoasă. Prin „soţ” vom înţelege persoanele
căsătorite legal, concubinii fiind excluşi din această categorie, iar prin „rude apropiate”
vom înţelegeascendenţiişidescendenţii, fraţiişi surorile, copii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.

Nu pot fi ascultate ca martori persoanele care au în cauza penală calitatea de

parte civilă sau parte vătămată. Potrivit Codului pr. pen. persoana vătămată poate fi
ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca
parte vătămată. Este firească această interdicţie întrucât, în cazul în care martorul va
avea un interes în cauză, nu va mai putea avea o declaraţie obiectivă, ci va fi
inconştient sau conştient tentată către subiectivism.

Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face
în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat
minorul spre creştereşi educare.

Protecţia datelor de identificare a martorului

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declaraţiaidentităţii reale a

martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa,
integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate
încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează
să apară în faţa organului judiciar. Această măsură poate fi dispusă în timpul urmăririi
penale de către procuror, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, la
cererea motivată a procurorului, a martorului sau a altei persoane îndreptăţite. Pot fi
audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.

Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal

care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea
urmăririi penale, ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în
condiţii de maximă siguranţă. Procesul verbal va fi semnat de către cel care a înaintat
cererea, precum şi de cel care a dispus măsura. Documentele privind identitatea reală
a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în
condiţii de strictă confidenţialitate.

Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal

numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a
constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a
martorului.

Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal

al procurorului în cursul urmăririi penale, precum şideclaraţia martorului consemnată în
cursul judecăţiişi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi
de preşedintele completului de judecată, pot servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul
probelor existente în cauză.

În cazul în care, procurorul în cursul urmăririi penale, respectiv instanţa de judecată

în cursul judecăţii dispune atribuirea unei alte identităţi martorului şi dacă, există probe
sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii
acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau
libertatea lui sau a altei persoane, procurorul, sau după caz, instanţa poate admite ca
martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire
penală sau în sala în care se desfăşoarăşedinţa de judecată, prin intermediul
mijloacelor tehnice prevăzute de legea penală, dar în mod obligatoriu declaraţia
martorului trebuie luată în prezenţa procurorului. Martorul poate fi ascultat prin
intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să
nu poată fi recunoscut. Declaraţiamartotului astfel ascultat se înregistrează prin
mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu

exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost
prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la
dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi
păstrată în dosaral depus la parchet, într-un loc special, într-un plic sigilat, în condiţii de
maximă siguranţă.

În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost

prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată.
Declaraţiamartotuilui, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul
depus la instanţă, într-un loc special, într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.

De asemenea, casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia

martorului a cărui identitate este protejată, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau,
după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează într-
un loc special, într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Casetele video şi
audio înregistrate în cursul urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi
penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi vor fi păstrate în
aceleaşicondiţii.
 Instanţa de judecată, poate admite, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu,
efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiaţimartoii a
căror identitate a fost protejată.

Procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz,
instanţa de judecată poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau
reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi
să-l însoţească la sediul parchetului ori al instanţeişi înapoi la domiciliu sau reşedinţă.
Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanţă, când se constată
că pericolul care a impus luarea lor a încetat.

În cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi, instanţa poate

dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată, admiţându-se
prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video în prezenţa
procurorului. Aceste înregistrări ce vor fi redate integral în formă scrisă, semnate de
procurorul în prezenţa căruia s-a făcut înregistrarea, de organul de urmărire penală
sau, după caz de instanţa de judecată şi păstrate într-un loc special, în plic sigilat, în
condiţii de maximă siguranţă.

Restul dispoziţiilor legale cu privire la martor, se aplică corespunzător şi martorului

a cărui identitate este protejată, în sensul că şi acestuia i se va pune în vedere să
declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi să nu ascundă nimic, să nu facă declaraţii
mincinoase, în caz contrar va săvârşiinfracţiunea de mărturie mincinoasă. De
asemenea, şi martorul a cărui identitate este protejată înainte de luarea declaraţiei va
depune jurământul prevăzut de normele legale.

Tactica ascultării propriu-zise a martorilor

În cazul în care sunt ascultaţi mai mulţi martori, atât în faza de urmărire penală, cât
şi în faza de judecată martorii sunt ascultaţi pe rând, separat, neputând fi de faţă unul
la audierea celuilalt dacă nu i s-a luat declaraţie anterior. Această măsură este luată
pentru a nu exista riscul influenţării martorilor între ei, unii de declaraţiilecelorlalţi.

Mai înainte de a i se lua declaraţia, martorului i se pun întrebări prealabile audierii,

cu privire la datele personale: nume, prenume, etate, adresă şiocupaţie. În cazul în
care există suspiciuni asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice
mijloc de probă. Martorul va fi întrebat apoi dacă este soţ sau rudă a vreuneia din
părţişi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe
urma infracţiunii.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune

adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” În
timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la
divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorul din altă religie decât cea creştină nu este obligat să ţină mâna pe cruce sau
biblie. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ „Jur pe onoare şi pe
conştiinţă că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Martorii care
din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţainstanţei
următoarea formulă „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din
ceea ce ştiu”. Organul judiciar va dispune consemnarea modalităţii de depunere a
jurământului martorului şi motivul pentru care jurământul a fost rostit sub această
formă.

Ulterior depunerii jurământului organul judiciar va pune în vedere martorului, că,

dacă nu va spune adevărul sau va ascunde ceva din ceea ce cunoaşte cu privire la
faptă, săvârşeşteinfracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face
menţiune în declaraţia scrisă.

Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage atenţia însă să

spună adevărul. În cazul în care martorul este un minor sub 16 ani, iar infracţiunea
pentru care se impune audierea este una de violenţă între membrii aceleaşi familii,
instanţa poate dispune ca audierea martorului să nu se facă în şedinţă publică, în locul
martorului admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil prin înregistrări
audio video cum am arătat atunci când am tratat titlul anterior.

Anterior audierii propriu-zise, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se

arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca
martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea. Martorul nu poate citi o
declaraţie scrisă de mai înainte, însă de poate servi de însemnări asupra amănuntelor
greu de reţinut. După ce martorul a făcut declaraţii, i se vor putea pune întrebări cu
privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana
părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. Întrebările trebuie
să fie clare şi precise, iar întrebările sugestive sunt interzise.

Declaraţiile martorului se consemnează în scris. Declaraţia scrisă se citeşte

acestuia sau i se dă să o citească singur, după care, dacă este de acord cu conţinutul
ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă martorul nu poate sau refuză să
semneze se face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă va fi
semnată şi de organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată şi grefier.

Potrivit Codului pr. pen., formularele în care urmează să se consemneze orice

declaraţie în faza de urmărire penală, deci şideclaraţiile martorilor, vor fi prealabil
înregistrate şi înseriate, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.

Declaraţiile martorilor au valoare probantă egală cu celelalte mijloace de probă:

declaraţiile suspectului sau inculpatului, declaraţiilepărţii vătămate, înscrisurile,
înregistrările audio-video, expertiza, cercetarea la faţa locului etc. Declaraţiile martorilor
vor fi percepute ca utile şi vor fi reţinute în măsura în care acestea se coroborează cu
celelalte probe aflate la dosarul cauzei. Pot exista situaţii în care sunt audiaţi mai mulţi
martori şiaceştia au depoziţii diferite sau chiar contrare, situaţii în care sarcina
organului judiciar va fi una foarte delicată. Organul judiciar, în astfel de situaţii, va
trebui, coroborând restul probelor aflate la dosar, să reţină acele declaraţii ale
martorilor pe care le va considera sincere, neinfluenţateşi fidele realităţii. În materie
penală, spre deosebire de materia civilă, sunt admişi ca martori orice fel de persoane,
chiar şi membrii familiei, ceea ce ar putea conduce la o subiectivitate din partea
acestora. De asemenea, organul judiciar trebuie să aibă în vedere şi personalitatea
psihologică a martorului, unele persoane fiind înclinate spre minciună sau spre
fabulaţie, având o imaginaţie foarte bogată; alte persoane nu reuşesc să reţină
întocmai anumite amănunte, însă se lasă influenţateşi relatează organului judiciar
aspecte de care nu sunt siguri.