http://ro.wikipedia.

org/wiki/Cumani_
%C5%9Fi_pecenegi_%C3%AEn_
%C5%A2ara_F%C4%83g%C4%83ra
%C5%9Fului
Cumani şi pecenegi în Ţara Făgăraşului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat.
Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii.
Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei

Ţara Făgăraşului

În Evul mediu, Ţara Făgăraşului a găzduit pe lângă populaţia românească şi comunităţi

sedentarizate ale unor seminţii turcice tradiţional migratoare cum ar fi cumanii, pecenegii, şi,
într-o mai mică măsură uzii sau chiar bulgari turcici (originari din regiunea fluviului Volga).
Astfel, documentele timpului semnalează existenţa în anul 1224 a silvei Blacorum et
Bissenorum (pădurea românilor şi a pecenegilor) între Munţii Făgăraş şi valea Oltului, în
"zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate apreciabilă de toponime şi
hidronime de origine turcică". [1] Pe teritoriul de azi a aşezării făgărăşene Viştea de jos a
existat chiar o episcopie a cumanilor. De altfel, zona etnografica a Viştei poartă denumirea de
Valea Izinelor, numele "Izin" fiind de clară provenienţă turcică [2]. Cumanii şi-au lăsat
amprenta în denumiriile comunelor care până în ziua de azi se numesc Comana respectiv
Şinca. Pecenegii din Arpaş au fost consemnaţi în documentele regale mahiare ca posesori de
diplome la 1222 [3] iar satul Beşimbac (rebotezat recent "Olteţ") se traduce prin "pârâul
pecenegilor" (în germană "Bissen-bach"). [4] Un hidronim de origine pecenegă este lacul
Pecineagu din sud-estul grupei Munţilor Făgăraş[5]

Cuprins
[ascunde]
 1 Castă aristocratică pastoralo-militară
 2 Coabitare medievală româno-cumană în Terra fagarasiensis
 3 Pajura valahă şi heraldica cumană
 4 De la asimilare la extincţie: cumanii în imaginaţia romantică şi post-modernă

 5 Referinţe

[modifică] Castă aristocratică pastoralo-militară

Pecenegii şi cumanii constituiau aşa-numite caste "pastoralo-militare" şi există documente

care îi consemnează pe pecenegii din zona Fagarasului ca participand adesea, pe lângă
atribuţiile lor oficiale de "grăniceri", ca mercenari sau voluntari în armatele diferiţiilor
magnaţi locali din Transilvaniei cum a fost cea a comitelui Ioachim din Sibiu [6] iar "una din
capeteniile românilor din regiunea Fagaras, de origine cumană, Toktomer-Thocomerius,
poreclit (ulterior?) Negru Vodă, coboară cu ceata lui în anii 1290, şi-şi aşează "scaunul" în
orasul Câmpulung" [7].

Rolul cumanilor în apariţia incipientă a aristocraţiei române, deşi insinuat clar deja de Nicolae
Iorga, este mai recent [8], din ce în ce mai insistent pus în evidenţă de "noua generaţie" de
istorici. Este unanimă opinia potrivit căreia "o parte din capeteniile pecenegilor, uzilor şi
cumanilor care au dorit sa se aseze printre localnici în special dintre cumani se vor fi integrat
si ei în aceasta clasa de stapânitori de pamânturi si de cete razboinice, nobilimea sau
boierimea româna în devenire" astfel încât chiar prima dinastie domnitoare a Valahiei, cea a
Basarabeştilor întemeietori, pare a fi în ultimă instanţă indubitabil de spiţă cumană
făgărăşeană.[9] Prezenţa acestor populaţii turcice în Ţara Făgăraşului e importantă pentru că
doar aici (şi în zona de curbură a Carpaţiilor a Milcovului) ele au constituit o considerabilă
prezenţă numerică care a determinat în ultimă instanţă înfiinţarea de structuri ecleziastice
proprii care le-au permis practicarea religiei creştine la care fuseseră anterior convertiţi.
Cumanii fagaraseni au constituit doar un segment, o verigă relativ minoră într-o salbă " de
"Cumanii" ce se întindeau de la vest din Ungaria de azi pâna la est în sudul Basarabiei,
teritoriu unde prezumtivul domn cumano-valah Basarab s-a războit cu confraţii lui sangvini.
Unii istorici merg atât de departe încât să sugereze mai recent ca însuşi clanul din care s-a tras
Basarab Întemeietorul îşi avea originile în sudul Basarabiei de azi pe ţărmurile de nord-est ale
Mării Negre.[10]. Alţi cumani, din acelaşi spaţiu geo-politic şi aceeaşi decadă a secolului al
XIII-lea, probabil, cum s-a văzut mai sus, înruditi cu Basarab, şi localizaţi la est de Bugeacul
Basarabiei la nordul Mării Negre, au ajuns, covertiţi fiind la religia musulmană, începând din
a treia decadă a secolui al XIII-lea în Siria şi Egipt ca gărzi personale ale mamelucilor ca mai
apoi să devina componenta principală a acestei caste de conducători militari carea avea să
domine politic Egiptul, cu intdermitenţe, până la debarcarea în această ţară al corpului
expediţionar al lui Napoleon Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea.[11]

[modifică] Coabitare medievală româno-cumană în Terra fagarasiensis

Cumanii şi pecenegii par a fi convieţuit in simbioză paşnică cu românii autohtoni [12], mulţi
din ei liberi si posesori de diplome nobiliare in Ţara Făgăraşului, a caror limbă, în timp, au
adoptat-o. Concomitent, românii au preluat denumiriile de localităţi, râuri şi forme de relief de
origine cumano-pecenegă.[13] Un model etnic asemanător de convieţuire şi asimilare reciprocă
a existat tot in Evul mediu, între meglenoromânii vlahi şi cumano-pecenegii bizantini din
zona Moglen (azi în nordul Greciei nu departe de hotarul cu Bulgaria) [14] Rămâne de stabilit
dacă originile cumanilor si pecenegilor făgărăşeni au fost aceleaşi cu cele ale rudelor lor de
sânge din Meglen, dat fiind faptul că numele Berivoi apare atât ca denumire actuală a unui sat
străvechi din Tara Fagarasului cât şi ca nume al căpetăniei valahe din secolul al XI-lea din
Grecia de azi, "Verivoi" [15]

[modifică] Pajura valahă şi heraldica cumană

Emblema casei domnitoare a Basarabeştilor, clan care prin tradiţie îşi trasa originea din
obscurul (dupa unii istorici "miticul") Radu Negru şi a cărui probabilă origine cumană (sau
dupa alţi istorici pecenegă [16]) este discutată mai sus, a fost "pajura cu crucea în clonţ",
emblema unei familii, după toate indiciile, cumano-făgărăşană. Ea a devenit ulterior stemă a
Valahiei respectiv a Ţării Româneşti fiind ştanţată pe monezile valahe[17] de la care provine
expresia "cap sau pajură?"

Pajura, sau "Acvila de munte" (ordinul Falconiformes, familia Accipitridae = Aquilidae,

numită ştiinţific "Aquila chrysaëtos") este o pasare cândva comună în sudul Ţării Făgăraşului
(dar care supravieţuieşte pâna azi în rezervaţia Arpăşel din Făgăraş[18]) şi a carei teritoriu
coincidea prin tradiţie cu crestele abrupte ale munţilor Făgăraş, unele din cele mai înalte din
întregul lanţ carpatin, în a le căror crevase îşi face cuibul, de obicei la mari înălţimi [19]. Pajura
e mai mică ca dimensiuni decât vulturul, asemuindu-se mai degrabă cu şoimul în abilitatea sa
de a fi utilizata la şoimărit. [20] E arhicunoscut faptul că popoarele turcice au fost foarte ataşate
de aceste vieţuitoare cu care vânau în stepele mărginite de lanţurile muntoase ale Asiei
Centrale şi estului Anatoliei. Chiar până azi, kirghizii, kazahii sau turcii qashgai precum cât şi
cei aşa numiţi kipcak, Qipcaqs sau "kîpceac" (ramura vestica a acestora din urmă unanim
recunoscuţi de antropologi ca fiind rămăşiţe sau "supravieţuitori" contemporani ai cumanilor
medievali [21]) vânează folosindu-se de diferite specii de şoimi pe care în prealabil îi
domesticesc.[22]. În Evul mediu, pajura, endemică în Muntii Fagaras era un animal totemic a
cărui simbolistică a fost mai apoi încorporată în heraldica unor familii cumane de frunte[23],
care mai apoi au dat casei întemeietoare a principatului român al Valahiei primii domnitori si
nucleul viitoarei aristocraţii denumită, sub influenţa slavă, "boierime". Numele dinastic
Basarab supravieţuieşte în numele lui Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti în secolul al
XVI-lea, iar o alta familie aristocratică valahă, Văcărescu, îşi trage prin tradiţie rădăcinile tot
din arealul Făgăraşilor, din conţii de origine cumano-pecenego Ugrin, vir nobilis in Fagaras
la 1200[24]

Şoimari turcici aşa cum au fost ei ilustraţi pe unul din vasele Tezaurul de la Sânnicolau Mare.
Una din ipotezele originii etnice a celor ce au făurit piesele componente ale acestui tezaur este
cea care susţine ca aceştia au fost pecenegi de pe teritoriul de atunci al României. Şoimăritul a
continuat să fie practicat de populaţiile de pe aceste teritorii până în sec. al XIII-lea dată după
care el a fost descurajat şi chiar interzis explicit de Biserica Catolică deorece era considerat un
"obicei păgân" incompatibil cu credinţa creştină[25]

[modifică] De la asimilare la extincţie: cumanii în imaginaţia romantică şi

post-modernă

Aidoma normanzilor (a caror "caz" sau "model" de asimilare etnica li se poate aplica până la
un anumit punct şi cumanilor făgărăşeni [26]), cumanii si pecegenii au disparut ca etnie
distinctă pe teritoriul României, tot ceea ce ramânând în urma lor fiind câteva nume de familii
(Coman, Comănescu, Comăneci, Comşa etc.) unele din acestea la rândul lor derivate din
nume de localităţi a caror etimologie e de sorginte cumană. Un caz izolat îl reprezintă cel al
satului hunedorean Basarabasa, care în enciclopediile austro-maghiare de la începutul
secolului XX era descrisă ca fiind o localitate care găzduise o colonie de pecenegi.[27] Unul din
cele câteva cuvinte cumane păstrat în limba romana este béci (-uri), cu înţelesus de subsol,
pivniţă. [28]

În secolul al XIX-lea interesul romantic pentru "barbarii" cumani este resuscitat. O bizară dar
implauzibilă conexiune între mocani (a căror "patrii" originare se situează în imediata
vecinătate vestică respectiv sud-estică a Ţării Făgăraşului) şi cumani este vehiculată de
Gheorghe Asachi care scria in 1843:

Aceşti mocani, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar şi răzbelic ce în timpul migraţiunei
universale se aşezaseră în Moldova sub munţii de la Comăneşti spre Neamţu, precum este ştiut, de atunce pănă
astăzi se ocupă cu păstoria, şi numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei şi la
gura ei. Dânşii au aice cotunile lor nomade, cu staule şi tării în contra hoţilor de mare, cu care deseori poartă
lupte încruntate[29]

Mai recent, interesul în cumani şi pecenegi a fost reanimat de grupul tinerilor istorici români
auto-intitulat "Patzinakia" [30] dând naştere la numeroase controverse, polemici si dispute mai
ales cu segmentul istoricilor prin tradiţie protocronişti.

[modifică] Referinţe
1. ^ Alexandru MADGEARU - ROMÂNI ŞI PECENEGI ÎN SUDUL TRANSILVANIEI.
Exista si alte opinii privitoare la locatia geografica a "padurii vlahilor si pecenegilor", care s-ar
fi aflat în "zona Muntilor Cindrel înspre trecatoarea Oltului" în ultima instanţă copresounzând
padurii de la Rasinari pâna la Tălmaci. Muntele Bessenyö (Beşineu/Peceneg) toponim din
Rasinari, precum si numele de Tholmacs si Boycza fiind argumente relevante in sprijinul
acestei din urmă ipoteză.
2. ^ Funariu, Ioan: Românii de pe Valea Izinelor (Les Roumains de la Vallée Izine). Făgăraş, Ed.
Negru Vodă, 1999, 103 p.
3. ^ Vezi articol Pecenegi Pallas Grand Lexikon şi documentul Rivulum qui dicitur Arpas emis
un an mai târziu în 1223 în "Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu, Sabin Adrian Luca,
Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu ISBN 973-590-856-5, Editura Economică, Sibiu 2003"]
4. ^ vezi nomenclator statistic al Transilvaniei
5. ^ Vezi text
6. ^ O companie de sasi sibieni, valahi, secui şi pecenegi ('associatus sibi Saxonibus, Vlachis,
Siculis, Bisensis') sub comanda comitelui sas Graf Joachim, au pornit din Sibiu înspre miazăzi
ca se se războiască cu Împaratul Assanid Borilă Asen. Ioan Marian Ţiplic opina de curând:
"Considerăm că această populaţie (n.n. pecenegii), mai ales după 1068, este folosită de
regalitatea arpadiană ca şi populaţie de graniţă, avându-i atestaţi în armata comitelui de Sibiu,
Joachim şi fiind aşezaţi în zona Ţării Făgăraşului, care la acea dată se afla la limita de sud-est
 a regatului maghiar; DRH, D, I, p.28-29; Ukb., I, p.35; A. LUKACS, Ţara Făgăraşului în evul
mediu (sec. XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p.156. D. N. Busuioc von Hasselbach consideră că
pătrunderea elementelor pecenege în Ţara Făgăraşului, ţinut aflat în apropierea zonelor
pericarpatice, controlate de pecenegi din secolul al X-lea, s-a putut face încă în secolul al X-
lea, fiind continuată şi în veacul următor, admiţând şi el transformarea acestora în populaţie de
grăniceri după anul 1068 (D. N. BUSUIOC von HASSELBACH, Ţara Făgăraşului în secolul
al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, vol. II, Cluj- Napoca, 2001, p.27-28)
7. ^ Neagu Djuvara - "Iarăşi despre Negru Voda si "Descălecatoare". Teutonii care initial au
colonizat sud-vestul Transilvaniei au construit un sistem de cetati, şi i-au supus pe cumani in
regiunile extracarpatice in zona Milcov-Vrancea, pe care ulterior i-au folosit ca mercenari.
Exista o relatare consemnata de cronicari, care descrie momentul in care cumanii (femei,
copii, batrani, barbati) se "închină" teutonilor la cetatea Kreuzfeld. De altfel acesti cumani
sunt pomeniti in sec XIII ca străjeri ai cetatilor din Tara Barsei si apar pomeniti cativa nobili
cumani.
8. ^ D.R.H., C, Transilvania; „Documente Făgărăşene”, vol.I, editat de Antal Lukacs, ed.
Scriptorium, 2004; precum şi „Arhiva istorică a României”, vol.I, nr.1-2
9. ^ Ibidem, Vásáry, István, Cumans and Tatars: Oriental Military In The Pre-Ottoman Balkans,
1185-1365, Cambridge University Press, 2005, pp. 149-155, vezi si versiunea engleză a cartii
lui Matila Ghika Ghyka Matila, A Documented Chronology of Roumanian History, Oxford: B.
H. Blackwell Ltd. 1941 în care se precizează: The Roumanian historians now agree in
admitting that Bassarab is a Cuman name; the dynasty was therefore possibly Cuman, as also
were possibly the families of certain other minor voivodes and Roumanian chiefs of that
epoch, both in Transylvania and in the future Roumanian principalities. Madgearu, mai
recent, (vezi nota 1) susţine teza originii pecenege a Basarabeştilor
10. ^ Emilia Corbu - "A fost cuman Basarab I?" (în "Un popor asimilat: cumanii")
11. ^ vezi I.I. Vasiliev - Istoria Imperiului Bizantin în care se precizeaza ca un detasament de
cumani, incepand din a treia decada a secoluilui al XIII-lea, a constituit garda căpetaniilor
mameluce din Egipt
12. ^ vezi David Nicole
13. ^ Vezi din nou Madgearu care scrie: Doar o convieţuire a românilor cu pecenegii a condus la
moştenirea acestor toponime, care s-au născut datorită pătrunderii unor foşti nomazi într-o
zonă montană
14. ^ Vezi din nou Madgearu care scrie: Doar prin preluarea de la pecenegii instalaţi în
Peninsula Balcanică începând de la mijlocul secolului al XI-lea poate fi explicată
pătrunderea numelui Basarabă la sud de Dunăre.
15. ^ Despre "Verivoi valahul" descris de Kekaumenos vezi Prof. univ Theodor Capidan -
Aromânii.Dialectul aromân - Bucuresti 1932 pag.8
Vezi şi "Südost-forschungen" Südost-Institut München, Deutsches
Auslandswissenschaftliches Institut Berlin, S. Hirzel 1940
16. ^ vezi ipoteza istoricului Stelian Brezeanu
17. ^ Despre stema Ţării Româneşti, heraldistul Dan Cernovodeanu scrie: „în ceea ce ne priveşte,
afirmăm că în primele amprente sigilare, tipul arhaic de pasăre cu aripile strânse [...] are toate
aparenţele unui vultur din specia aegypius monachus (vultur pleşuv brun, vultur negru, hoală
etc.) [...]. Ulterior, în peceţile domnilor ce s-au perindat pe tronul Ţării Româneşti de la Vlad I
şi până la Vlad al IV-lea exclusiv, vulturul heraldic se va transforma treptat într-o acvilă [...],
pasăre aparţinând - după părerea noastră - speciei numită aquila crysaëtos (pajură de munte,
iepurar, acvilă de piatră, acvilă regală, acvilă aurie etc.)” (Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta
heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 43-44)
18. ^ Sit Rezervatia Arpasel, Fagaraş
19. ^ Vezi text
20. ^ Vezi text. Şoimaritul in Romania a avut traditie mare, dar a incetat brusc odata cu disparitia
dominatiei turcesti, dupa care a urmat un "gol" de circa 200 de ani despre care nu mai sunt
date. Singurele din perioada moderna sunt cele din jurul anilor 1930 despre şoimaritul
practicat de comunitatea turco-tătară din Dobrogea. Acestia vânau in special in timpul marilor
migratii de primavara si toamna ale pasarilor care tranzitau Dobrogea in acea perioada.
 Pasarea lor favorita se pare ca era uliul pasarar si victimele, prepelite, sturzi, mierle. Frederic
von Hohenstaufen insusi gaseste de cuviinta sa aminteasca de rapitoarele de pe teritoriul de azi
al României, iar cronicile turcesti nu pridideau in a lauda calitatea soimilor din tarile romane,
aduşi ca "peşcheş" la Înalta Poartă. Colonii de şoimi semi-domesticiţi folosiţi ocazional la
şoimărit de localnici se găseau tradiţional în împrejurimile aşezării Tismana, la Sohodol, un alt
prezumtiv loc de origine al Basarabeştilor. Prof. N.N. Tomoniu, citând lucrările lui Ion Conea
cât şi Ctin-Popescu-Tismana, menţionează un anume "Băsărabă, alungat din satul Sohodol,
pentru că furase şoimii sohodolenilor în vremea turcilor!". De altfel, locul numit Steiul Coziei
din Soholod era odinioară vatră de sat iar şoimii erau sedentarizţi acolo dintotdeauna, şi se
pare că au fost semnalaţi chiar în prezent
21. ^ Vezi "Codex Cumanicus" editat de Peter B. Golden care foloseşte sintagma "Cuman-
Qipcaqs". Despre qipcaqii cumani (sau "kumbasari") de azi din provincia Rize vezi text
22. ^ vezi text
23. ^ Vezi polemica Florin Curta vs. Vásáry István . Istoricul maghiar (vezi referinţa nr. 8) insistă
in volumul său asupra originii "totemice" a blazonului heraldic valah de inspiraţie cumană al
Basarabeştilor, în timp ce Florin Curta neagă această supoziţie. Vezi text Vasary în care se
enunţă ipoteza "totemistă"
24. ^ Vezi articol Vacarescu - Encyclopaedia Britannica 1911 edition. Vezi şi Biographisches
Lexikon zur Geschichte Südosteuropas By Mathias Bernath, Gerda Bartl, Karl Nehring
25. ^ Dr. Kiszely István - A vadászatról és a solymászatról ("Despre cinegetică şi şoimărit")
26. ^ vezi Istoria lumilor normande
27. ^ Vezi articol Baszarabásza din "Grand Pallas Lexikon"]
28. ^ Probabil din cuman. beč „fortificat“ (DAR, Puşcariu, Lr., 315), cuvînt oriental care s-a
păstrat şi în numele vechi al Vienei, tc. beç › rom. Beci (cf. Şeineanu, II, 42). Der. becer, s.m.
(şef peste bucătăriile domneşti, dregător al curţii care, începînd cu sec. XVIII, exercita efectiv
funcţia stolnicului); becerie, s.f. (bucătărie domnească). Numele de becer (cf. pivnicer) se
explică prin întrebuinţarea dată în mod tradiţional pivniţelor drept cămară. mai recent, Bogdan
Burtea în studiul său "FARBSYMBOLIK ZWISCHEN LEGENDE UND MODERNER
GESCHICHTSSCHREIBUNG" (Colour Symbolism between Legend and Modern History
Publication: ARCHAEUS. Studies in History of Religions (VIII (1-4)/2004) susţine că numele
Hurez ar fi de origine cumană.
29. ^ Gh. Asachi - Cetatea Albă
30. ^ vezi Patzinakia

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Cumani_%C5%9Fi_pecenegi_%C3%AEn_
%C5%A2ara_F%C4%83g%C4%83ra%C5%9Fului
Categorii: Dispute PDVN | Istoria României

Vizualizări

 Articol
 Discuţie
 Modifică pagina
 istoric

Unelte personale

 Încercaţi Beta
 Creare cont / Autentificare

Navigare
  Pagina principală
 Portaluri tematice
 Cafenea
 Articol aleatoriu

participare

 Schimbări recente
 Articolul săptămânii
 Ajutor
 Portalul comunităţii
 Donaţii

Căutare

Salt Căutare
 

Trusa de unelte

 Ce se leagă aici
 Modificări corelate
 Trimite fişier
 Pagini speciale
 Versiune de tipărit
 Navigare în istoric
 Citează acest articol