53

4
4.1 Biomonitorizare şi biosenzori. Indicatori ecologici.

Biosenzori.
În general, termenul de "biosenzor" se referă la dispozitive analitice
care încorporează materiale biologice imobilizate (ţesuturi, microorganisme,
sau sub-componente celulare) şi care produc un semnal digital electronic în
corelaţie cu un compus chimic sau un grup de compuşi chimici, denumiţi
generic analiţi. Analitul este substanţa pentru analiza căreia a fost conceput
biosenzorul. Turner şi col. (1987) au prezentat detaliat principiile şi
metodele care stau la baza dezvoltării biosenzorilor.
Un biosenzor constă în interfaţarea unui substrat biologic activ
(receptor) imobilizat în interiorul sau pe suprafaţa unui traductor de semnal
(dispozitiv electronic) care poate fi electric sau optic şi un circuit electronic
de amplificare, toate aceste componente fiind introduse într-o capsulă (fig.
4.1). Senzorul rezultat este o unitate de sine stătătoare care poate fi imersată
în eşantionul de analizat. În urma reţinerii analitului, la nivelul
biosenzorului pot apare: modificarea grosimii unui strat, modificări în
absorbţia luminii, schimbarea indicelui de refracţie, variaţii ale temperaturii,
creşterea sarcinii electrice, modificări de potenţial electric sau de curent
electric etc. Aplicaţiile biosenzorilor în domeniul monitorizării mediului
s-au axat cu preponderenţă spre supravegherea efluenţilor industriali, acolo
unde natura şi frecvenţa apariţiei substanţelor toxice este cunoscută.
 54

Fig. 4.1 Structura generală a unui biosenzor

Astfel au fost dezvoltaţi biosenzori specifici care utilizează enzime ca

material biologic cu scopul de a identifica analiţi individuali (glucoză,
alcool, metan, amoniac etc.). Senzorii pe bază de enzime sunt dificil de
utilizat în monitorizarea continuă datorită condiţiilor de mediu variabile şi a
domeniului restrâns de operare al acestor enzime.
Aceste dezavantaje pot fi înlăturate prin folosirea algelor sau
bacteriilor ca element senzitiv al biosenzorului. În decursul timpului, au fost
dezvoltaţi biosenzori capabili să măsoare consumul biochimic de oxigen
CBO5 prin imobilizarea unei bacterii pe suprafaţa unui electrod modificat
pentru măsurarea oxigenului dizolvat (Riedel şi col., 1990).
Senzorii pentru măsurarea CBO5 sunt compuşi dintr-un biofilm şi un
electrod de oxigen. Biofilmul are la bază o specie de microorganism
corespunzătoare imobilizată pe o membrană poroasă de celuloză. O mare
varietate de specii au fost utilizate, cum ar fi: Arxula adeninivorans,
Bacillus subtilis, Bacillus licheniformis, Citrobacter sp., Enterobacter sp.,
Clostridium butyricum, Klebsiella oxytoca, Photobacterium phosphoreum,
Pseudomonas putida, Saccharomyces cerevisiae, Trichosporon cutaneum
etc. (Chee şi col., 2005).
În general, nivelurile de CBO5 ale unui biosenzor sunt estimate prin
metoda stării de echilibru. Un senzor de CBO5 este imersat într-o soluţie
tampon saturată cu aer, şi după câteva minute, curentul de ieşire al
electrodului de oxigen ajunge la o stare de echilibru, deoarece rata de
difuzie a oxigenului din soluţie în biofilm ajunge la echilibru cu rata de
consum a oxigenului de către respiraţia endogenă a microorganismului
imobilizat. Valoarea de ieşire a curentului coincide cu nivelul de oxigen
dizolvat în soluţie, fiind denumită "curent iniţial". Atunci când o soluţie cu
încărcare organică este injectată într-un sistem cu biosenzor, substanţele
 55

organice biodegradabile difuzează din soluţie în biofilm. Apoi, în câteva

minute, curentul de ieşire ajunge la o altă valoare constantă, care este mai
mică decât curentul iniţial, deoarece rata de difuzie a oxigenului în biofilm
ajunge la echilibru cu rata îmbunătăţită a respiraţiei biofilmului. Valoarea
curentului de ieşire este numită "curent de vârf".
O diferenţă între curentul iniţial şi curentul de vârf este proporţională
cu o concentraţie a substanţelor organice biodegradabile imediat în proba
analizată. Cu ajutorul acestei diferenţe sunt estimate concentraţiile
necunoscute din substrat. Timpul de determinare este de 15 - 20 min, urmat
de un timp de recuperare de cca. 15 - 60 min.
Deşi biosenzorii oferă mijloace convenabile şi relativ ieftine de
detecţie a substanţelor toxice, există dificultăţi în dezvoltarea unor sisteme
de monitorizare practice, utilizabile in-situ.
Asemănător biosenzorilor, sistemele biologice de avertizare
timpurie SBAT (Biological Early Warning Systems - BEWS; Kramer şi
Botterweg, 1991) detectează apariţia toxicităţii prin supravegherea continuă
a răspunsurilor fiziologice la nivelul organismelor, cu deosebirea că SBAT
furnizează un răspuns rapid de la câteva minute la maxim o oră.
Principiul fundamental constă în monitorizarea unor funcţii fiziologice
sau a comportamentului la nivelul organismului test care se pot modifica o
dată cu expunerea la o anumită concentraţie de substanţă toxică (fig. 4.2).

Fig. 4.2 Structura generală a unui sistem biologic de avertizare timpurie SBAT şi
diferite modalităţi de amplasare în scopul monitorizării: a. calităţii apei in-situ –
prin ancorarea sistemului la mal sau la o baliză; b. in-line a efluentului la
deversare; c. off-line prin pomparea şi tratarea apei pentru a menţine condiţii de
viaţă biotei din SBAT.
 56

Majoritatea sistemelor biologice de detecţie au fost proiectate pentru

utilizarea în ape dulci, luându-se în considerare ca elemente sensibile, specii
de peşti, moluşte, alge sau bacterii. Dintre sistemele SBAT comerciale care
şi-au dovedit performanţele în cadrul aplicaţiilor de monitorizare a calităţii
apei se pot menţiona MusselMonitor® şi Microtox®. Microtox® se bazează
pe folosirea bacteriei luminiscente Photobacterium phosphoreum, iar
MusselMonitor® utilizează speciile de scoici Dreissena polymorpha şi Unio
pictorum, în ape dulci şi Mytilus edulis în ape sărate.
(http://www.mosselmonitor.nl/01_engels/01_starteng.htm).
Acest sistem de avertizare timpurie, este capabil să observe
contaminarea şi emite o alarmă fără a folosi un controler extern sau un
sistem de analiză complex. A fost dezvoltat cu scopul de a monitoriza
continuu calitatea apei.
Sistemul de avertizare timpurie se bazează pe comportamentul
scoicilor. În apă curată, scoicile îşi mişcă cele două jumătăţi ale cochiliei
conform unui arhetip caracteristic. Rămân deschise pentru majoritatea
timpului şi se închid doar pentru perioade scurte de timp. În apa
contaminată, scoica se comportă diferit. În funcţie de tipul şi nivelul de
contaminare, scoicile pot prezenta un model de mişcare care diferă foarte
mult faţă de modelul normal. Aceste variaţii faţă de modelul normal de
mişcare includ deschideri şi închideri mai rapide ale cochiliei, menţinând
cochilia închisă pentru o perioadă determinată sau sucombarea scoicii după
o perioadă de contaminare accentuată şi continuă pe o perioadă de timp mai
îndelungată. Prin introducerea arhetipului mişcărilor cochiliei într-un
microprocesor şi prin efectuarea de calcule folosind aceste date, este posibil
să se stabilească comportamentul scoicii. În prezent, datele sunt stocate într-
o memorie pentru evaluarea tendinţelor în comportamentul scoicii.
Prin montarea unui bobine în miniatură pe fiecare jumătate a cochiliei,
se măsoară distanţa dintre cele două jumătăţi. O tensiune de înaltă frecvenţă
este trecută prin prima bobină, astfel încât să se creeze un câmp magnetic.
Acest câmp magnetic induce o tensiune în cealaltă bobină. Intensitatea
semnalului indus depinde de distanţa dintre cele două bobine şi, prin
urmare, oferă indicii privind poziţia cochiliei.
Sistemul MusselMonitor® permite detecţia unui spectru larg de
substanţe toxice în funcţie de specia de scoică folosită, printre acestea
numărându-se: pesticide (atrazin, lindan etc.), metale grele (cadmiu, plumb,
zinc etc.), xilen, toluen, fenoli etc.

Indicatorii ecologici sunt folosiţi pentru evaluarea stării mediului,

pentru a furniza avertizări timpurii privind schimbările din mediul
înconjurător sau pentru a diagnostica cauza unei probleme de mediu în
 57

strânsă corelaţie cu procesele din cadrul ecosistemelor. De asemenea,

indicatorii ecologici furnizează informaţii esenţiale privind structura,
funcţiile şi compoziţia ecosistemului.
Dificultăţile folosirii pe scară largă a indicatorilor ecologici sunt
generate de următoarele considerente:
• în mod frecvent, programele de monitorizare depind de un număr redus
de indicatori care nu reuşesc să cuprindă complexitatea ecosistemului;
• selectarea şi urmărirea indicatorilor ecologici este confuză în programele
de management al mediului cu scopuri şi obiective pe termen lung;
• ambiguitatea programelor de monitorizare şi a celor de management al
mediului este determinată de absenţa unui protocol de identificare a
indicatorilor ecologici.

Principalele avantaje ale utilizării indicatorilor ecologici se referă la

următoarele aspecte:
 surprind complexitatea ecosistemului permiţând o monitorizare facilă şi
de rutină
 îndeplinesc următoarele criterii:
⇒ sunt uşor de măsurat;
⇒ sunt sensibili la factorii de stres care afectează sistemul;
⇒ răspund stresului într-o manieră previzibilă;
⇒ anticipează şi previzionează schimbările din ecosistem;
⇒ sunt integrativi şi cuantifică perturbările, stresurile antropice, şi
fluctuaţiile în timp.

Tabelul 4.1 Exemple de indicatori ecologici utilizaţi în monitorizarea proceselor la

diferite niveluri pe scara ierarhică

Scara ierarhică Procese monitorizate Indicatori ecologici

Individ Toxicitate prezentă în elementul de Deformare fizică
mediu Leziuni
Mutageneză Gradul de încărcare parazitică
Specie Expansiune sau diminuare Dimensiunea populaţiei
Dispariţie Numărul de populaţii
Populaţie Fluctuaţii Structura populaţiei pe ani
Colonizare sau dispariţie Comportament de dispersare
Ecosistem Excluderea prin competiţie Abundenţa speciilor
Prădători sau parazitism Paritatea speciilor
Flux de energie Numărul de niveluri trofice
Habitat Fluctuaţii Fragmentarea habitatelor
Succesiuni Distribuţia spaţiala a comunităţilor
Persistenţa habitatelor