Prof. dr.

MIHAI BERCA

ECOLOGIE GENERALĂ
ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

1
2
 CUPRINS

Cap. 1. INTRODUCERE.................................................................................................... 5
1.1. Definiţie................................................................................................................. 5
Cap. 2. ISTORIE, PREZENT ŞI VIITOR ÎN ECOLOGIE............................................ 7
2.1. Sistem ecologic sau ecosistem............................................................................... 9
2.1.1. Evoluţia sistemelor ecologice.................................................................... 10
2.1.2. Dinamica ecosistemelor şi echilibrul biosferei.......................................... 11
Cap. 3. BIOSFERA ŞI MODUL EI DE ORGANIZARE................................................ 13
3.1. Definire.................................................................................................................. 13
3.2. Istoricul biosferei................................................................................................... 14
3.3. Acţiunea principalilor factori abiotici asupra mediului viu................................... 14
3.3.1. Acţiunea umidităţii.....................................................................................15
3.3.2. Importanţa luminii pentru biosferă............................................................ 16
3.3.3. Acţiunea temperaturii.................................................................................16
3.4. Organizarea în plan structural şi funcţional a biosferei......................................... 18
3.4.1. Structura spaţială a biosferei. Repartizarea biomaselor............................. 19
3.4.2. Structuri funcţionale...................................................................................19
3.5. Ciclurile biochimice............................................................................................... 27
3.5.1. Ciclul apei în biosferă................................................................................ 27
3.5.2. Circuitul sau ciclul carbonului................................................................... 29
3.5.3. Circuitul sau ciclul azotului....................................................................... 30
3.5.4. Interacţiunea dintre cicluri......................................................................... 33
Cap. 4. RELAŢIA ÎNTRE POPULAŢIE ŞI MEDIU....................................................... 34
4.1. Populaţia................................................................................................................ 34
4.2. Componentele şi însuşirile mediului...................................................................... 35
4.2.1. Caracterizarea factorilor de mediu............................................................. 35
4.2.2. Factori de intervenţie (imediaţi) – factori finali (ultimi)........................... 36
4.2.3. Efecte ale factorilor ecologici.................................................................... 37
4.3. Ce se înţelege prin resurse..................................................................................... 38
4.4. Competiţia intraspecifică....................................................................................... 39
4.4.1. Definiţie..................................................................................................... 39
4.4.2. Caracterul competitiv în ecosistemele agricole......................................... 40
4.4.3. Analiza efectelor competiţiei intraspecifice...............................................41
4.4.4. Efecte cantitative şi calitative: studii pe câteva exemple........................... 42
4.5. Populaţia în ecosisteme.......................................................................................... 45
4.5.1. Sistemul populaţie - mediu........................................................................ 45
4.5.2. Populaţiile dezechilibrate şi paraziţii......................................................... 46
4.5.3. Teoria nişelor ecologice............................................................................. 47
Cap. 5. STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA ECOSISTEMELOR............................... 49
5.1. Caracteristicile generale ale ecosistemelor............................................................ 49
5.1.1. Suportul fizico-chimic al ecosistemelor.....................................................50
5.2. Fluxuri, bilanţuri şi randamente energetice........................................................... 51
5.2.1. Bilanţ şi randamente energetice................................................................. 52
5.2.2. Bilanţuri energetice ale populaţiilor naturale............................................. 53
5.2.3. Fluxul de energie în ecosisteme................................................................. 56

3
 5.3. Ciclurile elementelor minerale din nutriţie............................................................ 61
5.3.1. Transferurile de elemente chimice nutritive în cadrul ecosistemului........ 61
5.4. Rolul factorilor de descompunere în funcţionarea ecosistemelor.......................... 62
5.4.1. Descompunerile văzute entropic şi ecosistemul ca un întreg.................... 64
5.5. Comunităţile........................................................................................................... 65
5.5.1. Structura şi dinamica..................................................................................65
5.5.2. Caracteristicile comunităţilor..................................................................... 66
5.5.3. Organizarea comunităţilor......................................................................... 68
5.5.4. Competiţia interspecifică în cadrul comunităţilor......................................68
5.5.5. Unele efecte imprevizibile ale mediului asupra comunităţilor.................. 69
5.5.6. Teoria echilibrului dinamic........................................................................ 70
5.5.7. Conceptul de succesiune în comunităţi...................................................... 71
5.5.8. Coacţiuni interspecifice şi dinamica ecosistemelor................................... 72
5.5.9. Poluarea radioactivă sau nucleară a solului............................................... 74
Cap. 6. DEREGLAREA CIRCUITULUI APEI ŞI POLUAREA ACESTEIA..............77
6.1. Procesul de eutrofizare a apelor............................................................................. 78
Cap. 7. CONSERVAREA MEDIULUI ŞI A SPECIILOR. COMBATEREA
POLUĂRII.............................................................................................................. 80
7.1. Necesitatea conservării resurselor naturale............................................................ 80
7.1.1. Definiţia resurselor naturale – abordare globală şi naţională.....................81
7.1.2. Abordarea globală a problemei resurselor................................................. 81
7.1.3. Abordarea problemei în spaţiul românesc................................................. 84
7.1.4. Evaluarea principalelor resurse naturale ale României.............................. 84
7.2. Bazele ecologice şi genetice ale conservării biodiversităţii................................... 93
7.3. Hrana şi biosfera.................................................................................................... 94
7.4. Bilanţul energetic al agrosistemelor.......................................................................97
7.5. Ecologie şi agricultură........................................................................................... 98
7.5.1. Fenomenul de continuitate......................................................................... 99
7.5.2. Reglarea relaţiilor dintre dăunători şi agrosisteme.................................... 99
7.5.3. Principiile ecologice ale protecţiei sistemelor agricole............................. 100
7.5.4. Protecţia integrată a culturilor – principiul ecologic..................................104
7.5.5. Biotehnologiile şi impactul lor ecologic.................................................... 105
7.5.6. Genetică - agricultură - ecologie................................................................ 106
7.5.7. Utilizări reale şi posibile ale geneticii în agricultură................................. 106
7.5.8. Biotehnologiile şi inducerea de rezistenţă................................................. 108

4
 Capitolul 1
INTRODUCERE

1.1. Definiţie

Deşi este considerată o ştiinţă, o disciplină relativ recentă, ecologia s-a născut odată cu
activitatea umană şi, aceasta, pentru că se ocupă tocmai cu studiul relaţiilor dintre organismele
de tot felul şi mediul lor de viaţă. Unii autori (Krebs J.R., 1972) definesc ecologia, ca „Studiul
interacţiunilor factoriale care determină distribuţia şi abundenţa organismelor”. Noţiunea de
„ecologie” a fost introdusă în anul 1886 de către naturalistul german Ernst Haeckel. El nu
este, deci, deloc un termen modern, generat de fragilitatea mediului nostru înconjurător.
Denumită şi „studiu al ecosistemelor”, ecologia acoperă un câmp larg din domeniul conex al
fiziologiei şi biogeografiei. Este deja demonstrat că, apelând la „istoria naturii”, ecologia se
află la originile ei şi rămâne ca un element de continuitate prin obiectivele ce şi le impune.
Astăzi, însă, istoria naturii este complet reînnoită şi restructurată prin integrarea şi
dezvoltarea conceptelor şi metodelor reieşite din „Teoria generală a sistemelor”, pe de o parte
şi din „Teoria evoluţiei”, pe de altă parte (Barbault R., 1955).
Mai „modern”, ecologia este definită ca „ştiinţa care studiază condiţiile existenţei
fiinţelor vii şi a interacţiunilor de orice natură, care ar avea loc între aceste fiinţe, pe de o parte
şi mediul lor, pe de altă parte” (Duţu M., 1999).
Fiindcă, iniţial, în viziunea lui Haeckel, ecologia se referea, mai ales, la animale, a
fost, evident, necesară şi o ecologie a plantelor şi, apoi, o ecologie a microorganismelor,
conceptul global de ecologie, ca ştiinţă a manifestărilor biotice ale biosferei, fiind de dată mai
recentă.
Pentru specialistul naturist lumea vie se prezintă bine organizată, începând de la
nivelul moleculelor şi până la cel al biosferei (tabelul 1). La nivelul fiecărui palier de
integrare, cu fiecare tip nou de sistem, se degajă proprietăţi emergente, se dezvoltă mecanisme
şi procese noi, care nu sunt absolut necesar a fi analizabile, mai ales dacă se pleacă de la
mecanisme care au avut valoare explicativă la niveluri integratoare inferioare.
Biologia s-a diversificat progresiv şi, fireşte, s-a subdivizat esenţial în cursul istoriei
sale, în discipline din ce în ce mai specializate. Conexiunea acestor discipline cu ecologia, în
funcţie de obiectivele în baza de studiu, poate fi schematizată numai la un nivel mare de
organizare.
Acceptând teoria generală a sistemelor şi evoluţia ca legi de bază pentru investigare în
ecologie, suntem obligaţi să acceptăm că aceasta, adică ecologia, are ca scop al cercetării, al
studiului: „ORGANIZAREA FUNCŢIONĂRII ŞI EVOLUŢIEI SISTEMELOR
BIOLOGICE, CORESPUNZÂND NIVELELOR DE INTEGRARE EGALE SAU
SUPERIOARE CELUI REPREZENTAT DE INDIVIDUL BIOLOGIC”.
Fireşte că, pentru înţelegerea fenomenelor observate, a rezultatelor înregistrate, ca şi
pentru propunerea unor metode eficiente, apare, ca absolut necesară, o abordare
pluridisciplinară a studiilor, apelând la biochimie, fiziologie, genetică, etologie, paleontologie
şi altele. Abordarea sistemelor individuale aparţine unor discipline specifice, precum botanica
pentru plante, zoologia pentru animale, geologia şi pedologia, climatologia şi altele pentru
determinarea mediului (biotopului). Este clar, că prezentarea schematică din tabelul 1 nu
înseamnă deloc o demarcare între discipline, ea făcându-se doar pentru raţiuni pedagogice.

5
 Tabelul 1
Locul specific al ecologiei în cadrul mai larg al ştiinţelor despre viaţă*
Nivel de Unitate de Discipline Proprietăţi Aplicaţii
integrare bază Emergenţe
Mecanisme
Molecule Variabilitatea Reglarea populaţiilor
intrapopulaţiilor, selecţie, naturale sau a celor
Celule adaptare, încadrare specifică exploatabile
Organisme Celule Ecofiziologie
Populaţii Individ Biologia Variaţii demografice, Prezervarea şi
populaţiilor organizare socială, utilizarea diversităţii
regularizare demografică genetice
productivă
Grupuri de Populaţii Coacţiuni interspecifice, Lupta biologică în
populaţii predatism, parazitism, practica agricolă,
competiţie, mutualism, optimizarea fertilităţii
coevoluţie solului, controlul
productivităţii
Analiza Flux de energie şi cicluri Gestiunea stocurilor
ecosistemelor biochimice în domenii agricole
şi silvice
Ecosisteme Grupuri de Amenajarea
populaţii teritoriului,
amenajarea sau
conservarea faunei,
a florei sau
a ecosistemelor
Biosferă Ecosisteme Echilibru dinamic,
diversitate, evoluţie

Ecologia, ca şi fiziologia, rămâne o ştiinţă de sinteză, o ştiinţă aplicată care dezvoltă şi

pune în scenă cunoştinţele teoretice şi practici pluridisciplinare, necesare realizării unui
ansamblu de măsuri, a unei strategii sau a unor proiecte, care să rezolve problemele legate de
echilibrul în mediu, de amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile
ale biosferei.
Viitorul ecologiei va fi din ce în ce mai mare, datorită contribuţiei esenţiale ce şi-o va
aduce la dezvoltarea biologiei fundamentale şi la soluţionarea raţională ce se ridică odată cu
expansiunea speciei umane în biosferă.
Ecologia rămâne o ştiinţă practicată de către ecologi. Precizarea este necesară pentru
că a generat doctrine, circuite de gândire, adevărate bombe politice, toate sub denumirea de
„ecologism”. Partizanii şi adepţii ecologismului au primit denumirea de „ecologişti” - termen
care, iniţial, a fost destinat specialiştilor şi cercetătorilor în ecologie.
Astăzi, termenul de ecologişti se aplică următoarelor categorii de persoane:
- militanţilor din asociaţiile de protecţia mediului;
- membrilor partidelor ecologiste;
- tuturor persoanelor care se opun, sub diverse forme, distrugerii mediului, a
ecosistemelor naturale, îndeosebi.
Această deviaţie lingvistică a cuvântului „ecologist” a condus la schimbarea denumirii
specialiştilor şi cercetătorilor din acest domeniu în „ecologi”.

6
 Capitolul 2
ISTORIE, PREZENT ŞI VIITOR ÎN ECOLOGIE

Istoricii în materie consideră că rădăcinile ecologiei s-ar afla deja în scrierile lui
Aristotel, cu şapte secole înaintea erei noastre, primul care a vorbit despre populaţii, despre nişe
etc. (Legay şi Barbault, 1995). Naşterea sa ca ştiinţă s-a realizat acum două secole, pornind de la
lucrarea „Geografia plantelor” realizată de A. von Humboldt în anul 1807. El a descris, cu
această ocazie, noţiunile de „asociaţie vegetală” şi relaţiile între lumea vie a plantelor şi mediu.
Termenul de „ecologie” a fost introdus, aşa cum s-a spus deja, de către naturalistul
german Ernst Haeckel, în anul 1886, care a şi definit termenul ca fiind o „ştiinţă a relaţiilor
organismelor vii cu mediul lor ambiant, atât organic, cât şi anorganic”, sau, ca „ştiinţă a
condiţiilor luptei pentru existenţă şi a economiei naturii” (Şchiopu D., 1997). Din punct de
vedere etimologic, termenul provine de la grecescul oikos = casă şi logos = ştiinţă, studiu,
adică, la origine, ar vrea să însemne „ştiinţa despre gospodărirea naturii”.
Putem spune că ecologia are, deja, o istorie lungă, despre care au scris tomuri întregi
numeroşi autori (Aco, 1998; Deleage, 1991; Droir, 1991; Mc. Inorth, 1985; Real şi Brown,
1991; Săhleanu, 1976; Ionescu Al., 1981 şi mulţi alţii), pe toate meridianele. Toţi aceşti autori
au descoperit necesitatea ecologiei ca ştiinţă de sinteză, gravitatea problemelor ce trebuie
rezolvate, în circumstanţe dintre cele mai diferite. S-a stabilit necesitatea colaborării
pluridisciplinare, conexiunile ei cu climatologia, biologia, fiziologia, genetica, statistica,
pedologia, antropologia, biochimia, botanica, zoologia şi altele. Ecologia s-a dezvoltat ca o
ştiinţă ce îşi are cel puţin o rădăcină în toate aceste discipline, fără a se considera deasupra lor,
ci, dimpotrivă, în interiorul lor. Rezultă, deci, că ecologia a sfârşit prin a-şi desemna propria
identitate, preluând din oferta tuturor acestor discipline numai elementele necesare pentru
constituirea unei ştiinţe independente şi originale. Ecologia s-a dezvoltat, cu precădere, în
afara laboratoarelor, operând cu grupuri de populaţie şi cu populaţii de organisme vii, absolut
reale, în mediul lor absolut natural. Ea operează, deci, cu structuri şi caută în dezordinea
naturii formele perfect organizate ale lumii vii. Aceste structuri, fie că sunt populaţii sau
ecosisteme, se articulează între ele, iar ecologia studiază de secole cum se realizează acest
lucru şi, mai ales, cum evoluează structurile naturale sub influenţa antropicului.
Cercetătorii de astăzi afirmă că „cercetarea ecosistemelor depăşeşte graniţele
biologice, implicându-i, pe lângă biologi, pe climatologi, pe geologi, pe pedologi, pe
matematicieni, pe hidrologi etc. Într-o mare măsură, interdisciplinaritatea se referă la
cercetarea complexelor de ecosisteme ce alcătuiesc orice peisaj (geo-ecologia, ecologia
peisajului) şi care sunt obiectul de studiu al geografiei” (Duţu M., 1999). Nu credem că aceste
constatări se deosebesc mult de cele ale clasicilor ecologiei moderne. Trebuie, însă, să
reţinem, ceea ce nu este rău, că avem de-a face cu o inflaţie de gânditori în ale ecologiei şi că,
din aceste motive, putem avea şi o inflaţie de definiţii care se învârtesc în jurul aceleiaşi teme:
„Studierea comportamentului şi a relaţiilor dintre viu şi biotop în biosferă”.
Recent, s-au deschis ecologiei perspective cu mult mai largi, ţinând cont de faptul că
obiectul său de studiu s-a dezvoltat până la nivelul biosferei şi pentru a răspunde problemelor
teoretice şi practice puse de către dezvoltarea societăţilor umane.
De-a lungul istoriei, odată cu definirea câmpului său de activitate şi a obiectivelor de
cercetare, ecologia îşi precizează treptat, puţin câte puţin, conceptele, metodele şi instrumentele
de lucru. Ea este capabilă, de la început, să formuleze teorii încă influenţabile de alte discipline
(termodinamică, cibernetică etc.), dar şi să propună ipoteze explicative proprii.

7
 În funcţie de încorsetările politice ale vremurilor, ca toate ştiinţele şi ecologia a avut
momentele sale grele, probleme false, idei preconcepute. Eliberată de presiuni şi preconcepte,
de fiecare dată, ecologia a contribuit la descoperiri de primplan.
Revenind la istoria zilelor noastre, constatăm extinderi nu numai în profunzime ale
cercetărilor specifice, ci, mai ales, studii, prin redimensionarea spaţiului, de exemplu (Legay
J.M. şi Barbault R., 1995):
- s-au descoperit recent activităţi biologice surprinzătoare în regiuni glaciale sau
muntoase, la înălţime foarte înaltă, situate în afara lui „O” biologic fixat în
laboratoare;
- s-a pus în evidenţă pe fundul mărilor, activitate biologică, chiar şi în condiţiile unor
surse de apă hidrotermală de înaltă presiune, aspect care modifică multe concepte
asupra manifestării formelor de viaţă. Aceasta, pentru că, în condiţiile respective, nu
putea să existe niciun contact cu filiera fotosintetică solară;
- expediţiile cosmice au constatat că, în atmosfera extraterestră, nu există, aşa cum s-a
crezut, un vid biologic. Explorările detaliate care au avut loc au relevat prezenţa
sistematică a unor organisme vii, la înălţimi extrem de mari. Cosmo-chimiştii au
descoperit, în plus, molecule organice de interes biologic, atât în stratosferă, cât şi
mult deasupra ei. Aceste noi descoperiri, greu de imaginat cu numai câţiva ani în
urmă, multiplică în mod considerabil puterea de adaptare a materiei vii, care
niciodată nu s-a putut imagina a fi atât de mare, atât de extraordinară. Ele
declanşează noi probleme de cercetare pentru ecologie, readucând în discuţie însăşi
chestiunea fundamentală, aceea a „EVOLUŢIEI” sau „ORIGINEA VIEŢII”;
- putem, deci, să afirmăm, într-o măsură importantă, că ecologia a redescoperit
„mediul viu”, spaţiul de manifestare al ei ca ştiinţă şi tehnologie, căpătând
dimensiuni cosmice şi aparent anormale, greu de imaginat. Progresele generale ale
tuturor ştiinţelor, atent însuşite de ecologie, au făcut acest lucru foarte posibil;
- mai putem, de asemenea, afirma că aceste descoperiri nenumărate şi de amploare au
fost făcute fie direct de către ecologi, fie de aliaţii lor care lucrează în disciplinele
vecine, apropiate. Se confirmă prin ele, definitiv, ideea că „mediul viu” nu poate să
fie studiat numai în condiţii limitate, particulare de laborator şi nu numai asupra
câtorva modele biologice de referinţă, ci, dimpotrivă, el va trebui analizat în condiţii
variate, extrem de numeroase, am putea spune infinite, mult mai variabile, mult mai
imprevizibile, care caracterizează exclusiv mediul natural. El însuşi diversificat,
„mediul viu” trebuie studiat în toată diversitatea sa;
- ideea de a lucra de asemenea manieră este, în sine, foarte bună. Activitatea de
întreprinzător într-un asemenea domeniu de activitate este extrem de riscantă,
pentru că a opera cu factori necontrolaţi, aşa cum sunt cei ai mediului natural,
implică, în sine, o doză de risc mult mai mare. Din acest punct de vedere este mult
mai comod a se lucra în laborator. Explicarea dinamicii populaţiilor naturale,
elucidarea mişcărilor, a schimbărilor, urmărirea fluxurilor genetice presupun un
lucru deosebit, şi anume acela de a lucra asupra unor „SISTEME COMPLEXE”.
Aceasta presupune că trebuie neapărat admise condiţii de cercetare „neobişnuite” şi
„foarte exigente”.
- efectuarea unor cercetări speciale, dificile presupune instituţionalizarea acestora,
apoi crearea unor programe şi a unor investiţii în aparatură şi instalaţii frecvent
electronice, care nu sunt deloc ieftine. Adeseori, este nevoie, poate, de crearea unor
adevărate baze de cercetare, specifice pentru domeniul de lucru natural sau spaţial,
în care are loc activitatea (marin, montan, glaciar etc.);
- ţinând cont de diversitatea în care trebuie să se lucreze, instrumentarul modern
trebuie să răspundă la două probleme:

8
 1. posibilitatea de a efectua analize nedistructive pe organisme extrem de mici, pe
eşantioane extrem de reduse, deoarece, frecvent, acestea sunt disponibile numai
în cantităţi foarte reduse (uneori câteva molecule);
2. posibilitatea de a accede, de a putea uşor analiza variabilitatea individuală, o
adevărată revoluţie în condiţia existenţei unei biologii a populaţiilor.
Născută din coabitarea, din sinteza unei multitudini de curente ştiinţifice, venite,
îndeosebi, din sfera ştiinţelor biologice (botanică, zoologie, fiziologie etc.), ca şi a unor ştiinţe
oarecum exterioare (geografia, fizica, chimia), ecologia a devenit o ştiinţă vastă şi polimorfă.
Ea se afirmă ca o ştiinţă pe deplin constituită, cu obiectivele şi metodele sale. Avem de-a face
cu o nouă metamorfoză a întregii biologii care, sub influenţa sa, se redefineşte şi naşte o
adevărată provocare, care este „genetica moleculară”. Acceptarea de către umanitate a acestei
noi provocări va face ca, în secolul XXI, ecologia să-şi mărească în progresie geometrică
volumul de activitate. Biosfera evoluează într-o direcţie în care ea însăşi nu poate exista, fără
cunoaşterea şi stăpânirea completă a tuturor legilor şi principiilor ecologiei.

2.1. Sistem ecologic sau ecosistem

Ştiinţele naturale operează, aşa cum spuneam, cu „individul” biologic ca materie de

bază, indiferent pe ce scară evolutivă se află el, disecându-l până în cele mai mici detalii,
socotindu-l pe acesta, cel puţin la începutul abordării studiului, ca pe un lucru „izolat” în
mediul său natural. Ecologia, dimpotrivă, vede, în pădure, nu numai „copacul”, ci,
dimpotrivă, întregul „sistem de relaţii” dintre diferiţii indivizi, pe de o parte iar, pe de altă
parte, dintre aceştia şi mediul lor fizico-chimic (fig. 1).

Fig. 1 - Reprezentare schematică a unui sistem ecologic

(prelucrare după Barbault R., 1995)

9
 Unitatea de bază, piesa elementară a ecosistemelor, este POPULAŢIA. Ea se defineşte
ca un ansamblu de indivizi ai aceleiaşi specii, care coexistă în mediul considerat mediul
aproximat iniţial.
Definirea şi delimitarea concretă a sistemelor ecologice depinde esenţial de „obiectul
de studiu” şi de nivelul (starea) cunoştinţelor în domeniul luat în considerare. Exemplu: dacă
ne interesează dinamica unei populaţii particulare, este necesar a se defini, prin studiere,
reţeaua şi relaţiile directe sau indirecte pe care aceasta (populaţia) le are fie cu alţi componenţi
biotici, fie cu cei abiotici, prezenţi, fireşte, în mediul dat.
Schema din figura 1 regrupează în câteva mari compartimente fundamentale tipurile
de interacţiuni care au loc între populaţia „centrală” studiată şi ceilalţi factori ai sistemului:
1. Relaţiile între populaţie şi prădătorii din sistem;
2. Relaţiile de competiţie sau cooperare dintre populaţie şi alţi competitori sau
colaboratori care pot fi organizaţi, de asemenea, ca populaţii mai mari sau mai mici;
3. Absolut toţi participanţii sistemului au o legătură directă cu factorii fizici şi
chimici, adică cu biotopul.
În practică, asemenea reprezentare este incompletă pentru că nu ia în considerare
importanţa factorilor secundari în raport cu problema studiată. De exemplu, luând în
considerare „LACUL” ca ecosistem în care studiul populaţiei piscicole este foarte important,
schema de mai sus nu ia în considerare calitatea apei şi producţia de peşte. Într-o analiză de
detaliu, acest lucru trebuie făcut.
Studiind anumite structuri ale ecosistemelor în mediul lor natural, ecologul este foarte
rar pus în faţa unor fenomene lineare simple, de tip monofactorial, adică „o cauză, un efect”.
Asemenea rezultate pot fi obţinute numai în laboratoare unde experimentatorul îşi fixează
condiţii constante şi echilibrate pentru urmărirea evoluţiei unui individ. Exemplu: influenţa
temperaturii asupra creşterii în greutate a unui individ. În ecologie lucrurile se prezintă cu
totul altfel. Dinamica celor mai multe, dacă nu chiar a tuturor sistemelor ecologice, ia în
considerare numeroase relaţii cu o interdependenţă complexă a numeroşilor factori,
aparţinând eventual unor niveluri de organizare diferite. Tocmai de aceea, este practic
refuzată analiza monofactorială ca cea descrisă mai sus. Simularea modelelor multifactoriale
şi plurisecvenţiale pe calculatoare apare, din ce în ce mai mult, ca o necesitate fundamentală a
cercetării (Meyer şi colab., 1979).

2.1.1. Evoluţia sistemelor ecologice

Sistemele naturale nu sunt deloc structuri imobile, fixe. În decursul timpului, ele se pot
schimba, se pot transforma sau pot, pur şi simplu, dispărea. În această lucrare, vom ţine
permanent cont de acest lucru foarte bine cunoscut de cercetătorii în materie şi, încă, de multă
vreme. În acelaşi timp nu vom ezita să punem accent pe o componentă mai puţin evidentă şi,
totuşi, extrem de importantă, a acestei dinamici, şi anume „dimensiunea sa evoluţionistă”.
În fond, populaţiile care constituie o adevărată ţesătură, componente biologice ale
ecosistemelor, nu sunt deloc nişte entităţi imobile, fixe sau îngheţate. Dimpotrivă, de-a lungul
istoriei şi ţinând cont de componenţa genetică ce le marchează şi le individualizează,
populaţiile naturale au fost şi sunt, în permanenţă, expuse unor presiuni selective multiple şi,
deci, implicit, supuse procesului de „EVOLUŢIE”.
Cunoaşterea originii şi evoluţiei genetice a populaţiilor este importantă nu numai
pentru geneticieni, ci şi pentru ecologi. Ei trebuie, de fapt, să lucreze împreună. Geneticienii,
la rândul lor, nu vor putea aprecia dezvoltarea genetică a populaţiilor, fără a cunoaşte
dinamica sistemelor ecologice unde se dezvoltă de fapt populaţiile.

10
 VARIABILITATEA GENETICĂ A POPULAŢIILOR NATURALE CONSTITUIE O
PROPRIETATE FUNDAMENTALĂ A SISTEMELOR ECOLOGICE.
Aceasta trebuie luată neapărat în considerare nu numai în plan teoretic, ci şi, în mod
deosebit, în cadrul gestiunii mediului în ansamblul lui, a exploatării raţionale a populaţiilor
ecosistemelor. Componenta genetică stă la baza modificării populaţiilor prin aşa-numitele
biotehnologii. Acestea pot crea populaţii noi care n-au mai existat în ecosisteme şi a căror
activitate, prin valorificarea superioară a factorilor biotici şi abiotici ai mediului, poate
conduce la productivităţi, la randamente cu adevărat revoluţionare pentru umanitate. Se pare
că, în acest punct de vedere, stă însăşi salvarea omenirii care nu-şi mai poate permite să
opereze cu coeficienţi reduşi de valorificare a resurselor naturale de orice fel ar fi ele.

2.1.2. Dinamica ecosistemelor şi echilibrul biosferei

Specia umană ocupă, astăzi, un loc central pe suprafaţa globului, devansând, ca

potenţial de influenţare a ecosistemelor, toate celelalte specii vii la un loc. De fapt, homo
sapiens a preluat conducerea treburilor naturii datorită a trei elemente de influenţă:
- succesul demografic;
- succesul economic;
- competenţa speciei.
A conduce înseamnă a-ţi lua şi responsabilităţile pe care actul conducerii le solicită din
abundenţă. Aceste responsabilităţi sunt fără precedent în istoria umanităţii, căci a gestiona
planeta Pământ, şi îndeosebi biosfera, înseamnă a menţine echilibrele naturale care se află
într-o permanentă ameninţare. Deocamdată, la începutul secolului XXI, nu mai putem discuta
despre dezvoltări ecologice locale. Deplasările internaţionale ale diferiţilor factori negativi ai
menţinerii echilibrelor solicită specialiştilor o tratare globală a problemelor. Devine tot mai
conştient faptul că unitatea de lucru în ecologie devine planeta „Pământ”, cu tot ceea ce o
înconjoară şi care se numeşte „biosferă”. Aşa cum spuneam deja, anii următori vor aduce noi
posibilităţi de dezvoltare economică a problemelor ecologice. Nu este, însă, cazul să abordăm,
în detaliu, acum, asemenea probleme.
Omul a practicat dintotdeauna agricultura, silvicultura, vânatul, pescuitul, creşterea
animalelor. Acest lucru a fost, însă, perceput a se realiza la nivel local. Gestionarea la nivel
planetar a acţiunilor ce se desfăşoară în biosferă este o necesitate devenită obiectivă pentru
supravieţuirea omului într-o biosferă în care echilibrele, devenite din ce în ce mai precare,
constituie o adevărată provocare a speciei umane, în secolul XXI.
Schimbările deja percepute global, de ordin climatic, şi altele legate de poluarea
globală, de despăduriri, de modificări rurale, corelate cu o explozie demografică şi economică
a populaţiei umane, afectează întreaga biosferă şi disturbă echilibrele, pentru unele dintre ele
de o manieră alarmantă.
Pentru a înţelege această dinamică complexă, este necesar a lua în considerare două
tipuri de procese, care constituie întreg mecanismul:
1. procesele biodemografice care se exprimă prin traversarea fluctuaţiilor numeroşilor
indivizi din cadrul populaţiilor animale sau vegetale prin fluxuri ale speciilor
(extindere, colonizare, specializare etc.);
2. procesele biogeochimice, care se realizează prin ciclurile elementelor chimice
(eliberarea sau fixarea gazelor, descompunerea materiei organice şi a fluxurilor de
energie).

11
 Dinamica ecosistemelor care constituie piesa elementară a biosferei se corelează cu
dinamica speciilor. Biologia conservării speciilor necesită neapărat analiza diversităţii
biologice, prin luarea în considerare a două din componentele sale de bază, şi anume:
- abundenţa specifică;
- variabilitatea genetică, amândouă în relaţie strânsă cu dinamica sistemelor pluri-
specifice care le organizează, şi anume:
 competiţia;
 prădarea;
 parazitismul;
 catastrofele (eventual).
Se cunosc destul de multe din procesele elementare prezentate mai sus. Problema
principală constă în a înţelege cum operează aceste procese la scara sistemelor ecologice
heterogene în spaţiu, variabile în timp şi ierarhizate, de la microspaţiu la parcelă şi de la
ecosisteme la biosferă. Dificultăţile cunoaşterii şi înţelegerii acestor procese sunt enorme, căci
ele sunt mai mult sau mai puţin interdependente şi se pot derula în segmente de timp şi spaţiu
foarte diferite. Scopul pe care ni-l propunem este acela de a dezvolta cercetări şi cunoştinţe
integrate, pluridisciplinare, care să ne permită modelarea „dinamicii de ansamblu” cu mare
probabilitate de previzibilitate. Căci, prevederea viitorului aduce argumente decisive pentru o
bună organizare a prezentului, într-un domeniu de care ţine exclusiv viitorul omenirii.
Menţinerea echilibrelor în biosferă nu poate fi făcută de către un for internaţional,
oricât de bine ar fi el organizat. Căci întregul este făcut din parţial. Menţinerea unităţii
întregului depinde hotărâtor de menţinerea echilibrelor zonale. Specia umană, indiferent în ce
zonă a planetei s-ar afla, are responsabilitatea faţă de echilibrele biosferei, indiferent de scara
pe care se află, în dezvoltarea economico-socială. Important este ca acest lucru să fie
conştientizat la scară planetară.

12
 Capitolul 3
BIOSFERA ŞI MODUL EI DE ORGANIZARE

3.1. Definire

Biosfera a fost definită de Hutchinson G.E. (1970) ca fiind „SPAŢIUL PLANETAR

OCUPAT DE CĂTRE MEDIUL VIU”. Pornind de la această definiţie, regăsim în noţiunea
de biosferă trei mari compartimente care compun Pământul, şi anume:
- Litosfera;
- Hidrosfera;
- Atmosfera.
Pentru simplificare, mulţi ecologi preferă a se utiliza şi termenul de Ecosferă (Cole L.C.,
1953). Aceasta se defineşte, deci, ca sistemul unde se desfăşoară toate fenomenele biologice
şi care este alcătuit din:
- Planeta Pământ (litosferă, hidrosferă, atmosferă);
- Organismele vii (biosfera stricto sensu);
- Soarele, sursa de energie necesară vieţii (fotosfera).
Indiferent de noţiunea pe care o luăm în considerare (ecosferă sau biosferă), este
evident că „procesele ecologice” leagă, în întregime, organismele vii de mediul lor fizico-
chimic sau abiotic (fig. 2).

Fig. 2 - Schemă simplificată a relaţiilor dintre mediul viu şi cel neviu,

care împreună alcătuiesc biosfera
(Barbault R., 1995)

Activităţile menţionate în figura 2 nu sunt exclusive. Ele au un caracter mai mult

didactic, alte fenomene ca percolarea sau curgerea nefiind prezentate în relaţia între climat şi
sol.

13
 Ecologii nu vor putea separa niciodată mediul viu de cel neviu (fizico-chimic). În
ecologie, termenul de biosferă este întotdeauna utilizat în aspectul său funcţional şi nu
descriptiv. Sensul cel mai potrivit este dat de noţiunea de ecosferă. În lucrare, vom continua
să utilizăm, însă, termenul, noţiunea de biosferă, ca fiind mult mai cunoscută.

3.2. Istoricul biosferei

Viaţa a apărut la suprafaţa pământului acum circa 3,6 miliarde de ani. Ea s-a dezvoltat,
deci, de-a lungul a milioane şi milioane de ani, sub forma unei multitudini de organisme
foarte diverse, ca: microorganisme, plante şi animale.
Istoria biosferei constă, de fapt, în „evoluţia şi diversificarea speciilor în timp şi
spaţiu”. Organismele contemporane îşi trag caracteristicile lor dintr-o istorie lungă a
interacţiunilor dintre polul genetic (baza genetică) a populaţiilor şi mediile lor succesive, căci
planeta a suferit transformări fizice repetate, în ceea ce priveşte relieful, mediile, climatele,
deriva continentelor, bulversări geologice cauzate de fenomene tectonice şi vulcanice,
glaciaţiuni şi altele.
Dialectic vorbind, nu este posibilă separarea, disocierea istoriei faunelor şi florelor de
cea a Terrei şi climatelor sale. Câteva discipline se ocupă, în mod specific, de aceste aspecte,
şi anume:
- paleontologia,
- paleogeografia,
- paleogeologia,
care nu vor face deloc obiectul acestei lucrări, decât în măsura în care ne vom referi la unele
cunoştinţe din domeniul lor, în abordarea înţelegerii pluridisciplinare a unor fenomene
ecologice.
Prezentând anumite aspecte din domeniul biosferei, importantă este perceperea
anumitor caracteristici ale sistemelor ecologice (compoziţia specifică, abundenţa specifică,
natura relaţiilor interspecifice, adaptabilitate etc.), care ar putea fi parţial determinate de
trecutul lor, generat de mediul în care au trăit.

3.3. Acţiunea principalilor factori abiotici asupra mediului viu

Factorii abiotici constituie o categorie importantă a ecofactorilor sau a factorilor de

mediu. În fond, factorii de mediu sunt reprezentaţi prin componentele mediului, pornind de la
constituţia lor la nivel interior (molecular, fiziologic), până la nivelul extern cel mai dezvoltat
- cosmicul. Toţi parametrii mediului pot influenţa, în mod esenţial, existenţa, activităţile şi
răspândirea organismelor. Între factorii abiotici constituenţi ai mediului remarcăm: căldura,
lumina, umiditatea, forţele mecanice, fenomenele acustice, complexul factorilor calorifici şi
orografici, adică vremea sau clima, în toată complexitatea lor.
Acţiunea factorilor constituenţi ai climatului asupra repartiţiei şi funcţionării mediului
viu al biosferei, face, în genere, obiectul de studiu al biogeografiei şi ecofiziologiei. Nu vom
extinde acest subiect aici decât pentru modul în care dorim să remarcăm, să scoatem în
evidenţă măsura în care factorii principali ai climatului, denumiţi şi „factori ecologici
esenţiali” acţionează asupra componentei de bază a ecosistemelor - mediul viu, în toate
formele sale de prezentare şi manifestare.

14
 3.3.1. Acţiunea umidităţii

Materia vie prezentă în diferite forme în biosferă conţine în medie 70 % din apa
necesară bunei funcţionări a acesteia. Disponibilitatea în apă a mediului, împreună cu
umiditatea atmosferică, joacă un rol foarte important în ecologia organismelor terestre. Apa
reglează, în corelaţie cu temperatura, funcţiile vitale ale organismelor. De la o anumită
temperatură, prin pierderile, ieşirile de apă din organisme, se produce răcirea acestora. La
temperaturi ridicate în mediu, organismele vii nu vor rezista în absenţa sau insuficienţa apei.
Din contră, în cazul speciilor acvatice, problema de bază constă în limitarea intrărilor
excesive de apă. La speciile de apă dulce, acest lucru se realizează prin ţesuturi (formă de
adaptare), a cărui presiune osmotică este superioară celei din mediul exterior.
În cazul speciilor de apă sărată, fenomenul este invers, adică organismele îşi crează
ţesuturi şi sisteme care să împiedice ieşirea apei din acestea spre mediu.
În figura 3, se prezintă schematic dezvoltarea sistemelor biologice, în funcţie de
umiditate, evident, în prezenţa unui anumit suport mineral.

75 - 85 %
C.A.S.

Deşerturi şi Stepe Domeniul Mlaştini Lacuri,

semideşerturi şi silvostepe optim Specii tipice

Fig. 3 - Influenţa umidităţii asupra evoluţiei ecosistemelor

Cea mai potrivită dezvoltare a ecosistemelor se înregistrează la umidităţi ale solului

cuprinse între 75 % și 85 % din capacitatea pentru apă a solului (CAS), indiferent de evoluţia
temperaturilor.
De fapt, aşa cum se va vedea, interacţiunea potrivită a celor doi factori va face ca
dezvoltarea vegetaţiei şi, în general, a biomasei, să înregistreze adevărate explozii în zona
dintre cele două tropice. Abaterea de la normal a unuia dintre cei doi factori principali ai
dezvoltării ecosistemelor va conduce la dezvoltări specifice, dar, de fiecare dată, sărace în
biomasă. Îndepărtarea de la normal a cantităţilor de apă din mediu, va conduce, mai întâi, la
obţinerea de formaţiuni vegetale tipice silvostepelor, apoi stepelor iar, în cazul în care
cantitatea de apă devine critică, mai ales pe fondul unor temperaturi ridicate, se instalează
deşerturile în zona în care vegetaţia este prezentă în forme extrem de reduse, mai ales în zona
mai profundă a solului. Umiditatea în exces reduce, la rândul ei, cantitatea de biomasă, prin
formare de mlaştini, în primă fază şi de lacuri cu ecosisteme proprii, în faza următoare. Nu
trebuie să neglijăm nici faptul că, la umidităţi ridicate, factorul aer (lipsa acestuia) conduce la
apariţia unor forme specifice de vegetaţie şi, deci, la formarea unor „ecosisteme speciale”.
Pentru conservarea şi recepţia, achiziţionarea de apă, în scopul menţinerii balanţei lor
hidrominerale, atât animalele, cât şi plantele au dezvoltat numeroase forme de adaptare, atât
în plan morfologic, cât şi fiziologic şi comportamental.
Rezultă că mediul viu, organismele, în orice formă s-ar prezenta ele, nu se pot dezvolta
în absenţa apei, a umidităţii, acest factor fiind absolut limitativ pentru existenţa vieţii.

15
 3.3.2. Importanţa luminii pentru biosferă

Rolul principal al luminii în biosferă este acela de agent energetic. Lumina acţionează
sub formă de fotoni în procesul de fotosinteză sau sub formă de căldură ambientală,
măsurându-se ca temperatură. Studiul acţiunii căldurii asupra organismelor se execută
frecvent, pe intrări/ieşiri şi ca bilanţ al ecosistemelor şi al biosferei.
Lumina constituie, în acelaşi timp, un stimul esenţial care declanşează sau reglează
diversele comportamente sau niveluri de activitate, atât la animale, cât şi la plante. În funcţie
de intensitate şi de lungimea undelor, factorul lumină intervine în ecologie prin lungimea
perioadei sale. Fotoperiodismul (generat de lungimea zilei) oferă, în ansamblul factorilor
sezonieri ai mediului, situaţia cea mai cuantificată şi, deci, cea mai previzibilă. Într-o
localitate cunoscută, lungimea zilei este aceeaşi, la o dată fixă din an. Acest lucru nu se
întâmplă nici în cazul temperaturilor şi nici cel al umidităţii (precipitaţiilor). Fotoperiodismul
constituie un sincronizator excelent al activităţii organismelor care sunt supuse ritmurilor
sezoniere, cum ar fi, de exemplu:
- ciclul de reproducţie;
- ciclul de înflorire;
- migraţia şi altele.

3.3.3. Acţiunea temperaturii

Este de reţinut, ca principiu general, că temperatura devine incompatibilă cu viul,

peste 60oC şi sub 0oC. Limita superioară (fig. 4) corespunde unui singur criteriu, şi anume:
începerea alterării structurilor proteice, până la deteriorarea lor prin coagulare, după ce, în
prealabil, are loc un fenomen energic de desicare, de pierdere a apei.

Coagulare proteine

60oC Fig. 4 - Limitele termice ale

VIAŢA manifestării vieţii

0oC
Cristalizare apă

Limita inferioară de manifestare a vieţii este dată de deteriorarea prin ger (formarea
de cristale) a structurilor celulare.
De fapt, cea mai mare parte a organismelor biosferei au o foarte redusă toleranţă la
temperatură, aşa cum sunt toate speciile de plante şi animale poikiloterme. Ele nu au deloc
capacitatea de a-şi regla temperatura internă, aşa cum se întâmplă cu vertebratele homeoterme
(păsări şi mamifere).
În intervalul dintre temperatura minimă şi maximă, accesibile vieţii, dezvoltarea
acesteia este foarte diferită. În general, cercetătorii consideră că manifestarea optimă a vieţii
în biosferă are loc între 15oC şi 30oC (fig. 5).

16
 M.

BM

600C
00C

15 30

Fig. 5 - Relaţia dintre temperatură şi dezvoltarea biomasei în ecosistemele naturale

Încercarea cercetătorilor de a depista o temperatură optimă a fost şi este îngreunată de

multitudinea altor factori care reglează dezvoltarea biomasei. Se acceptă, totuşi, ca optimă, o
temperatură de 20 - 24oC. Temperaturi mai mari sau mai mici conduc la dereglări ale
regimului apei în plante şi animale şi, implicit, la reducerea biomasei.
Legea toleranţei. Pornind de la „legea minimului” formulată de Justus von Lebig în
1840, Dajoz R., în 1978, citat de Şchiopu (1997), a elaborat „legea toleranţei” care susţine că
„un factor ecologic joacă rolul de factor limitativ, atunci când este absent sau redus sub
minimul critic, precum şi atunci când se află în exces” (fig. 6).

LIMITE DE TOLERANTA ALE SPECIEI

FRECV ENTA SPECIEI-CRESTEREA ORGAN ISM ULUI
GRAD DE FAV ORABILI TATE A FACTORULUI

SPECIE ABSENTĂ

SPECIE ABSENTA

M INIM SPECIE RARA M AXIM

SPECIE RARA
ACTIV ITATE V ITALA NORM ALA CRESTERE SLABA
CRESTERE SLABA

CARENTA CARENTA DOM ENIU OPTIC TOXIC LETAL

PUTERNICA
INTENSITATEA (CANTITATEA) FACTORULUI

Fig. 6 - Exprimarea grafică a legii toleranţei

Curba din figura 6 este asemănătoare celor din figurile 4 şi 5, demonstrând faptul că
toţi factorii biologici îşi au importanţa lor în dezvoltarea biomasei şi a ecosistemelor naturale,
chiar dacă doi dintre ei (apa şi temperatura) au rolul hotărâtor. Prezenţa în exces a celorlalţi

17
factori ecologici (elemente minerale sau chimice de orice natură, bioxid de carbon, oxigen
etc.) pot deveni poluanţi, atunci când devin în exces.
Revenind la temperatură şi umiditate şi ţinând cont de modul dinamic în care dorim, în
continuare, să tratăm problemele, subliniem următoarele aspecte. În condiţiile în care
numeroase specii variază pe o amplitudine mare, de la geruri foarte puternice la temperaturi
excesive sau în perioadele secetoase, ele îşi dezvoltă comportamente şi adaptaţii fiziologice
care le permit să treacă peste sezonul defavorabil prin părăsirea mediului: migrarea, evadarea
etc. În felul acesta, ele evită prin deplasări temporare temperaturile extreme. Unele dintre
aceste mişcări, deplasări pe spaţii reduse, sunt însoţite şi de o reducere a activităţii fiziologice
(este cazul hibernărilor reale, la urs, de exemplu). Altele, mai ales în cazul plantelor, dar şi al
animalelor poikiloterme, îşi dezvoltă stadii de rezistenţă (ouă sau seminţe, chisturi în stare de
diapauză sau de dormitanţă). Plantele care nu se pot deplasa rezistă la frig prin reducerea
punctului lor de congelare, de îngheţare, care se poate realiza prin dehidratare şi concentrarea
sucului celular, mai ales în zaharuri (legea lui Raoult). Este cazul arhicunoscut al cerealelor de
toamnă, dar şi al speciilor perene de arbori şi vie.
În numeroase cazuri, repausul hibernal a devenit o etapă absolut necesară pentru
derularea completă a ciclului biologic al speciei. În acelaşi caz, al cerealelor, este absolut
nevoie de „un anumit număr de zile reci, geroase”, pentru a se putea declanşa inducţia florală
sau pentru a trezi dormitanţa mugurilor sau a seminţelor anumitor plante.
Rolul mare pe care temperatura îl joacă în funcţionarea mediului viu, ca şi variaţia
acesteia, îndeosebi datorită modelelor geografice, determină o distribuire a speciilor de
animale şi plante pe areale de repartiţie, care se definesc, pornind de la izoterme. Izotermele
lunilor ianuarie şi iulie pentru emisfera nordică, corespund temperaturilor medii extreme (cele
mai răcoroase şi cele mai calde). Pentru emisfera sudică, lucrurile se inversează.
Am afirmat deja, că temperaturile mai mari de 60oC sunt defavorabile vieţii. Şi cu
toate acestea, există forme de viaţă care infirmă regula. Este cazul populaţiilor bacteriene şi a
animalelor, legate de emisiunile hidrotermale în profunzimile submarine ale axei dorsalelor
oceanice (Laubier L., 1992). La 2.000 - 3.000 m adâncime, apar ieşiri de fluide băgate în sulf,
însoţite de temperaturi mari (150 - 350oC). În jurul acestor „ieşiri” se aglomerează animale de
talie mare care trăiesc în simbioză cu bacterii chimiosintetice, adăpostite în propriile lor
celule. În absenţa totală a luminii, aceste bacterii îşi iau energia necesară pentru fixarea CO2 şi
sinteza materiei organice, ca şi oxidarea hidrogenului sulfurat produs în adâncimi, prin
reducerea sulfaţilor apei mării, care circulă în bazaltul fisurat. S-a demonstrat, în felul acesta
că, în interiorul fluidelor hidrotermale, într-un mediu complet nepropice, aşa-numitele
„arhebacteries” pot trăi şi se pot reproduce la temperaturi mult superioare de 1000C.

3.4. Organizarea în plan structural şi funcţional a biosferei

Globul terestru prezintă o diversitate de climate, ca rezultat al unei dinamici generale a

acestuia, precum şi a heterogenităţii şi istoriei geologice a Terrei şi, în ultimul timp, şi ca
urmare a activităţilor antropice. În consecinţă, biosfera nu se prezintă ca o structură uniformă.
Ea se prezintă sub formă de vaste ansambluri, sub aparenţă uniforme, la această scară largă de
analiză, de percepţie a biomaselor. Diversitatea acestor biomase şi distribuţia lor la suprafaţa
globului definesc ceea ce se numeşte „STRUCTURA SPAŢIALĂ” a biosferei. Cum această
structură are şi o funcţionalitate bine conturată, se va analiza, în final, şi organizarea acestei
funcţionalităţi.

18
 3.4.1. Structura spaţială a biosferei. Repartizarea biomaselor

Pornind de la poli către ecuator, se succed în zone aproape paralele marile tipuri de
formaţiuni vegetale. Ele sunt caracteristice marilor zone climatice ale biosferei. Aceste
fitocenoze, alături de fauna care le este asociată, formează biomasele.
Fitocenozele au fost determinate în funcţie de formele vegetale dominante (arbori cu
frunze caduce, arbori sempervirescenţi cu frunze late sau cu frunze aciforme, graminee mai
mari sau mai mici, arbuşti, tufişuri de diferite forme, sau lipsa completă a vegetaţiei. În
funcţie de aceste caracteristici de vegetaţie distingem următoarele structuri:
a. Păduri sempervirescente tropicale;
b. Păduri tropicale caducifoliene, păduri rare şi savane cu tufişuri, care îşi pierd
frunzele în sezonul secetos;
c. Păduri xerofile, bogate în arbori şi arbuşti cu spini;
d. Păduri temperate cu frunze caducifoliene, care îşi pierd frunzele în timpul sezonului
rece;
e. Păduri sempervirescente mediteraneene;
f. Păduri boreale de conifere;
g. Stepe constituite din graminee xeromorfe, distribuite în vetre, cu prezenţa unor
spaţii goale, libere de vegetaţie;
h. Savane cu un strat erbaceu continuu şi presărat cu arbori şi arbuşti;
i. Deşerturi, zone lipsite de vegetaţie de orice fel.
Distribuţia acestor formaţiuni vegetale de amploare este determinată de cele două
caracteristici climatice majore, care sunt temperatura şi pluviometria.
Este foarte important de reţinut că, pentru practică, pentru urmărirea dezvoltării şi
productivităţii ecosistemelor, pot fi alcătuite hărţi la scări reduse, care prezintă cu acurateţe
evoluţia vegetaţiei.
Posibilităţile de cercetare, astăzi, sunt extrem de numeroase, astfel încât asemenea
hărţi pot fi alcătuite din avioane sau sateliţi, în câteva minute. Foarte important este faptul că,
prin aceleaşi metode aparţinând teledetecţiei prin sateliţi, se poate urmări dinamica evoluţiei
ecosistemelor sub impactul modificării unor factori ecologici aparţinând, îndeosebi,
climatului.
Mările şi oceanele sunt şi ele părţi importante ale biosferei. Aceleaşi metode de lucru
în vederea detectării unor modificări ale ecosistemelor sunt posibile şi în acest caz. Ecologii
nu trebuie să piardă din vedere că orice ansamblu delimitat de ei pentru studii specifice este,
în măsură mai mare sau mai mică, legat de restul biosferei şi, în mod special, de ansamblele
limitrofe. Aerul şi apa circulă în toată biosfera, iar omul contribuie, de asemenea, la anularea
oricăror frontiere.

3.4.2. Structuri funcţionale

Organizarea trofică a biosferei. În biosferă, în ciuda diseminării rapide a mediului

viu aparţinând tuturor speciilor, există legităţi care ne permit, după analizarea lor, să vorbim
de o anumită organizare a acesteia, nu numai structural, dar şi funcţional.
Dacă entropia este „o măsură” care indică gradul de organizare a unei structuri, atunci
ea se aplică pe deplin şi biosferei, alcătuită din structuri organizatorice şi funcţionale foarte
complexe. Modificările funcţionale ale biosferei sunt greu de reţinut pentru că ele sunt
permanente şi, uneori, se înregistrează cu o intensitate neobişnuit de mare pentru percepţia

19
umană. Şi, totuşi, s-au putut constata anumite reguli, legităţi, care să ne permită a defini
principalele structuri funcţionale.
Biosfera se împarte inevitabil în cele două componente, şi anume:
- componentele vii;
- componentele nevii, caracteristice de fapt şi ecosistemelor trofice.
Componentele vii ale biosferei sunt alcătuite funcţional, dintr-o multitudine de specii
care populează pământul şi apele, dar care pot fi legic sintetizate şi repartizate în patru mari
compartimente fundamentale ale „SISTEMULUI BIOSFERĂ”, şi anume:
- producătorii primari;
- consumatorii primari;
- consumatorii secundari şi de rang superior;
- descompunătorii.
Legea de bază a biosferei este aceea a „producţiei şi a productivităţii ei”.
Toate celelalte verigi ale sistemului trofic, deci, toate celelalte compartimente, nu ar
putea exista în absenţa producţiei. Căci, logic, putem spune că nu pot exista consum şi
consumatori în afara producţiei.
Producătorii primari ai biosferei sunt alcătuiţi din vegetalele autotrofe:
- plantele verzi care populează pământul;
- algele şi fitoplanctonul apelor.
Toate folosesc energia solară pentru realizarea producţiei organice din elemente
anorganice prin intermediul celui mai miraculos fenomen al naturii – fotosinteza.
Operaţiunea de bază a fotosintezei o constituie producţia moleculelor de glucoză şi
oxigen, utilizând dioxid de carbon şi apă, conform schemei de mai jos:

6CO2 + 6H2O C6H12O6 + 6O2 + Q

Clorofilă

Dioxid de carbon + apă Glucoză + oxigen + căldură

Energia necesară realizării acestei biosinteze este furnizată de către fotonii solari,
captaţi de către clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali. La această reacţie participă materii organice
foarte stabile şi rezultă glucoza care constituie forma cea mai simplă a materiei organice, dar
primul pas şi cel mai mare, de trecere de la materia nevie, la materia vie. O asemenea reacţie
nu poate avea loc decât în planta verde, un laborator special, am spune, căci nici un alt
laborator antropologic nu a putut reproduce, sintetic, această reacţie. În absenţa acestei reacţii
care se întinde în întreaga biosferă, aceasta din urmă ar dispare în câteva zile.

ADP + Pi + C ATP
Deşi pare simplă, fotosinteza este un proces foarte amplu care, analizat în detalii, îşi
dezvăluie întreaga complexitate. Interpretările pe această temă sunt extrem de numeroase.
Vom prezenta câteva dintre ele:
Mecanismul fotosintezei văzut de Barbault R. (1995). Acesta susţine că mecanismul
fotosintezei se poate derula în cinci faze, şi anume:
Faza 1. Pigmenţii de clorofilă absorb o parte a luminii incidentale, şi anume aceia care
provoacă saltul electronilor către orbitele superioare.
Faza 2. Energia astfel fixată este transferată, sub formă de electroni excitaţi, de la
moleculele pigmenţilor către alte molecule.
Faza 3. În mod simultan, o parte a acestei energii este utilizată pentru producerea
ADENIN-TRIFOSFATULUI (ATP). Realizarea practică are loc pornind de la ADENIN-
DIFOSFAT (ADP) în prezenţa fosforului ionic (Pi) – o reacţie, deci, de reducere.

20
 Concomitent, mai rezultă o serie de alte molecule organice stabile, cu forţă
reducătoare.
Faza 4. Se produce clivajul, transformarea moleculelor de apă, rezultând o parte a
producţiei de oxigen.
Faza 5. Se fixează CO2, după care, acesta este metamorfozat, transformat în compuşi
organici complecşi. Lumina nu intervine, direct, în această operaţiune. Aici, însă, se utilizează
energia captată în prima fază.
Să recapitulăm însă ecuaţia globală a acestui proces:
lumină
6CO2 + 6H2 =  C6H12O6 x 6O2
clorofilă

Pigmenţii fotosensibili implicaţi în segmentul 1 al fotosintezei ce se desfăşoară numai

în plantele verzi sunt următorii:
clorofila a  C55H72O5N4Mg
clorofila b  C55H70O6N4Mg
carotina  C40H56
xantofila  C40H56O2
Ceilalţi pigmenţi fotosensibili ai plantelor, precum şi criptoeromul, nu participă la
realizarea procesului de fotosinteză. Aceşti pigmenţi participă, conform schemei bine puse la
punct, la fixarea energiei, aşa cum deja s-a văzut.
Sintetizând acest proces, Burzo I. şi Chirilă C. (1998) consideră că procesul de
fotosinteză se desfăşoară în numai două faze:
Faza 1. Faza de lumină, care se desfăşoară în tilacoidele cloroplastelor. Aici este
utilizată energia din radiaţiile luminoase pentru fotoliza apei. Electronii şi protonii rezultaţi
sunt folosiţi pentru sinteza unei substanţe puternic reducătoare (NADPH+H+), iar energia
produsă prin transportul protonilor, prin pompa de protoni, este folosită pentru biosinteza
ATP-ului. Acesta acumulează energia biochimică în legăturile macroenergetice. În esenţă,
faza de lumină însumează fazele 1 - 4 din conceptul Barbault R.
Faza 2. În prezentarea Burzo - Chirilă este denumită FAZA ENZIMATICĂ (de
întuneric) a fotosintezei, sau ciclul Calvin şi se referă îndeosebi la fixarea CO2 (fig. 7).

ATP+2NADPH22

CO2 + RUDP 2PGA 2 triose fosfat

(C-5) (C-3) (C-3)

Glucide
ATP

Fig. 7 - Ciclul Calvin sau calea C-3 de fixare a CO2 la plante

21
 Această fază se desfăşoară în stroma cloroplastelor şi poate fi împărţită în trei etape
distincte:
1. Un compus cu 5 atomi de carbon-ribulozo-1,5-difosfaţi (RUDP) fixează o
moleculă de dioxid de carbon şi una de apă în prezenţa enzimei de mai sus (ribulozo 1,5-
difosfat carboxilază). Rezultă compuşi intermediari din care se formează 2 molecule de acid-
3-fosfogliceric (PGA).
2. Are loc fosfosilarea acidului 3-fosfogliceric, în prezenţa ATP-ului şi formarea
acidului 3-difosfogliceric. Acesta este redus la aldehidă fosforică şi dioxiacetonfosfat.
3. Din 6 molecule de aldehidă fosforică, una este pusă în libertate, iar 5 molecule
sunt folosite pentru regenerare RUDP. Molecula de aldehidă fosfoglicerică, pusă în libertate,
poate fi utilizată în cloroplast sau în citoplasmă, pentru biosinteza glucozei, fructozei, a
zaharozei şi a unor aminoacizi. Ea catalizează, deci, procesul de evoluţie al glucozei spre
forme mai evoluate ale materiei organice, constituind al doilea pas major de creare a
inputurilor organice în biosferă.
Polizaharoidele sub formă de amidon pot fi numai parţial acumulate în cloroplastele
unor plante amidonofile; zaharoza constituie principala formă de transport a glucidelor în
plante. Glucoza şi fructuoza constituie materia primă necesară procesului de respiraţie, în
timp ce numeroşii compuşi intermediari rezultaţi din biodegradarea acestora sunt utilizaţi
pentru biosinteza celorlalte substanţe organice din plante.
Modelul Calvin prezentat mai sus, în care primii compuşi organici biosintetizaţi au 3
atomi de carbon, este cunoscut şi sub denumirea modelul fotosintetic C3 şi el este caracteristic
pentru circa 300.000 de specii de plante din climatul temperat.
La numeroase alte plante întâlnim alte două tipuri fotosintetice, şi anume: TIPUL
FOTOSINTETIC C4 şi TIPUL FOTOSINTETIC CAM.
Modelul fotosintetic C4 este caracteristic pentru circa 500 de specii, originare din
zonele tropicale, adaptate la lumină intensă şi la temperaturi ridicate, precum: trestia de zahăr,
sorgul, porumbul, meiul şi altele. Morfologic, aceste plante prezintă adaptări specifice,
precum un număr mai mic de cloroplaste. Prezintă, în schimb, fascicule vasculare înconjurate
de o teacă perivasculară, alcătuită din celule aranjate pe unul sau două rânduri. Aceste celule
sunt bogate în cloroplaste şi au rolul de a realiza procesul de fotosinteză în C3. Cu alte
cuvinte, parafrazând, putem spune că aceste plante au plămâni mai mici, dar mai bine
vascularizaţi.
Fixarea CO2 se realizează în celulele mezofilului foliar, în prezenţa acidului
fosfoenolpiruvic şi a enzimei fosfoenolpiruvat carboxilază. Rezultă un compus cu 4 atomi de
carbon şi anume acidul oxalacetic, care este apoi redus la acid malic. Acidul malic, format în
celulele mezofilului este transferat în celulele tecii perivasculare, permeabile pentru acizii
organici, dar impermeabile dioxidului de carbon. Deci, dioxidul de carbon se acumulează aici.
Deoarece, în paralel, are loc un proces de blocare a activităţii oxidazice a ribulozo 1,5-
difosfat carboxilazei şi, deci şi a respiraţiei, randamentul procesului de fotosinteză la plantele
cu tip C4 este mai mare decât la cele cu tip C3.
Modelul fotosintetic CAM (crassulacean acid metabolism) este caracteristic pentru
aproximativ 250 de specii de plante care trăiesc în regiunile tropicale secetoase. Mai
cunoscute sunt cele din familiile Cactaceae, Liliaceae, Crassulaceae etc.
Procesul de fotosinteză se desfăşoară în două etape:
Faza de noapte, în care procesul se desfăşoară în stomatele deschise, controlat fiind de
concentraţia de CO2 din cavitatea substomatică. CO2 se fixează de către fosfoenolpiruvat.
Procesul are loc în citoplasma celulelor, în prezenţa enzimei fosfoenolpiruvat carboxilază şi
conduce la formarea oxaloacetatului. Prin reducerea acestuia se formează malatul care se
depozitează în vacuolele celulelor. Aciditatea celulelor creşte, deci, în timpul nopţii.

22
 Faza de zi. Stomatele sunt închise. Acidul malic difuzează prin tonoplast în citoplasmă,
unde este decarboxilat, rezultând acid piruvic şi dioxid de carbon.
În continuare, urmează calea C3, prin care CO2 rezultat din decarboxilarea acidului
malic, cât şi o parte din cel format în timpul metabolizării piruvatului în mitocondrii (prin
respiraţie), este utilizat pentru biosinteza acidului fosfogliceric.
Biosinteză fără fotosinteză. Există mai multe organisme autotrofe, îndeosebi bacterii,
dar şi algele albastre, care pot utiliza energia fixată pentru a reduce, prin intermediul unei
nitrogenoze, azotul atmosferic (N) în amoniac (NH3). Amoniacul este, în final, oxidat în nitriţi
şi apoi în nitraţi, iar aceştia intră în circuitul natural al formării aminoacizilor şi al substanţelor
organice complexe.
Fotosinteza văzută entropic. Japonezii Atsuschi Tsuchida şi Takeshi Musata (1987)
au arătat că problema crucială pe care omenirea o are de înfruntat în acest sfârşit de mileniu
constă în dificultatea crescândă a „dispunerii” sau ordinii entropice, datorită pierderii mari de
volum de materie, odată cu epuizarea resurselor pământului. Acest lucru conduce la slăbirea
ecosistemului, inclusiv a celor în care este inclus omul şi societatea umană.
În ecosistemele agricole şi nu numai, plantele constituie principalul producător şi acest
lucru este esenţial, pentru că aici dezordinea universală se transformă în materie organică
primară esenţială. Plantele acumulează prin fotosinteză. Este normal, deci, ca orice analiză
entropică să înceapă cu fotosinteza. Vom rescrie pentru analiză ecuaţia fotosintezei.
(1) CO2 + 6H2O + (lumină solară)= C6H12O6 + CO2
Fenomenul este important şi decisiv pentru ecosisteme, pentru că este singura
modalitate prin care două molecule de natură minerală intră într-o reacţie chimică care să
ducă la formarea materiei organice primare.

Tabelul 2
Valorile entropice ale substanţelor implicate în fotosinteză şi respiraţie
în variante standard 25oC, comparate cu entropia în alte variante
Substanţe Entropia standard*) Entropie în alte variante
CO2 55,1 67,2 (300 ppm)
H2O (l) 16,7 -
H2O (g) 45,1 52,1 (saturaţie cu vapori)
O2 49,0 52,1 (21 % conc.)
(CH2O)6 (glucoză) 8,5
*)
valorile standard ale entropiei au fost preluate după Hihon Kogakukai.

Pentru înţelegerea datelor din tabel, vom rescrie ecuaţia de mai sus (1), luând în calcul
1 mol CO2, după cum urmează:
(2) CO2 (g) + H2O (l) + E = (CH2O)6 + O2 (g)
în care: E = 111,7 kcal-mol.
- Simbolurile (g) exprimă greutatea în grame a gazului respectiv.
- Simbolul (E) reprezintă energia obţinută de la soare şi efectiv fixată.
- Simbolul (CH2O)6 reprezintă 6 moli glucoză.
De reţinut conform tabelului că (CO2) se află în atmosferă în concentraţie de 300 ppm,
iar O2, 21 % la 1 atm. presiune atmosferică.
Pornind de la valorile entropice ale principalelor molecule prezentate în tabelul 3, se
pot calcula dimensiunile entropice în ambii termeni ai ecuaţiei (2). Pornind de la o entropie de
nivel „O” a luminii solare, putem sintetiza în tabelul 3 valorile entropice ale ecuaţiei (2).
Procesul descris în această ecuaţie este o entropie netă, scăzută.

23
 Tabelul 3
Calculul entropic al fotosintezei descris de ecuaţia (2)
Specificare Inputuri Output-uri Output net
Materia şi energie CO2 + H2O (l) + E (CH2O)6 + O2 „O” în materie
„O” în energie
Entropie CO2 67,3 (CH2O) 68,5
H2 = (l) 16,7 O2 49,0
Entropie totală 83,9 57,5 -26,4
Entropie netă redusă

Analiza de mai sus ar putea să ne facă să credem că fotosinteza constituie o excepţie a

creşterii entropiei. Cum ar fi, de exemplu, legea a doua a termodinamicii. Fireşte că lucrurile
nu stau deloc aşa. Se poate ieşi din această dilemă cu explicaţia că nu poate fi alterată legea
universală a creşterii entropiei şi că, mai degrabă, în partea stângă a ecuaţiei (2), se presupune
existenţa a ceva negativ în entropie. Schrodinger (1944) a fost, poate, primul care a elaborat o
idee proprie a „entropiei negative a luminii solare”, fiind susţinut apoi de numeroşi alţi
cercetători. Acest lucru este inexact, deoarece energia solară revărsată asupra Terrei
acţionează asupra fotosintezei din două direcţii diferite: lumină fixată şi lumină transformată
în căldură.
Din această cauză formula se modifică astfel:
(3) CO2 (g) + H2O (l) + E = (CH2O)6 + O2 (g) + q
în care: E = E + q
E = cantitatea totală de energie luminoasă incidentală cedată.
q = cantitatea de energie produsă sub formă de căldură în fotosinteză.
Dacă această energie este lăsată să crească, temperatura corpului plantelor creşte şi ea.
Când temperatura corpului plantelor depăşeşte 30oC, procesul de fotosinteză al
plantelor se blochează. Pentru a ieşi din această situaţie, planta încearcă să-şi îndepărteze
căldura prin transpiraţia apei. Formula este binecunoscută, şi anume:
(4) H2O (l) + q0 = H2O (g)
în care: q0 = 10,5 kcal (mol)
În urma combinării ecuaţiilor (3) şi (4), se poate obţine o nouă ecuaţie (5).
(5) CO2 (g) + (n + 1) H2O (l) + E = (CH2O)6 + O2 + nH2O (g )+ q
în care: E = E + q = E + nq0
Un mol H2O (l) este înţeles, aici, ca o parte a materiei prime necesară producţiei de
glucoză n moli H2O (l).
Constituie surse pentru optimizarea derulării procesului de fotosinteză, ca un proces
entropic în creştere, respectiv ca surse ale unei entropii scăzute.
Cel puţin 4 moli de apă sunt necesari pentru producerea unui mol de glucoză, ca limită
pentru nescăderea entropiei.
În ecuaţia noastră, pentru obţinerea unei grupări de 6 moli glucoză, n = 4/6. Cu toate
acestea, actualele rezultate tind să susţină că, în procesul fotosintezei, se evaporă mult mai
multă apă. Analizarea mai detaliată a acestei probleme apare ca foarte necesară.
Este cunoscut faptul că lungimea de undă optimă a luminii necesară procesului de
fotosinteză este aproximativ de 0,65 microni.
Pe această lungime de undă, 8 moli fotoni, alături de 1 mol CO2, fac ca fotosinteza să
devină, practic, posibilă. Energia transportată de fotoni este evaluată la 44 kcal/mol.

24
 Aşadar: E = 8 x 44 = 352 kcal/mol
din ecuaţia (5) deducem că: E = E + nq0
şi înlocuind obţinem: 352 = 111,7 + 10,5 n
de unde: n = 22,9.
Folosind această valoare „n” şi cele date numeric, prezentate în tabelele anterioare,
putem calcula valorile expresiei pentru cazul optim de realizare a fotosintezei, adică:  = 0,65
microni, în condiţii de laborator (tabelul 4).

Tabelul 4
Calculul entropiei unei fotosinteze care se desfăşoară în condiţiile optime
ale luminii monocromatice de lungime de undă  = 0,65 microni
Specificare Input-uri Output-uri Output net
Materie şi energie CO2 + (n + 1)H2O (CH2O)6 + O2 + nH2O (g) „O” în materie
(1) + E „O” în energie
Entropie CO2 67,2 (CH2O) 8,5
(n + 1)H2O (l) 399,1 O2 49,0
e/Te 1.816,7 nH2O (g) 27.159,7
Entropie totală 466,3 27.217,2 + 16.565,5
Creştere entropie netă

Rezultatele acestor calcule arată că producţia netă entropică, în acest caz, este
semnificativ pozitivă.
Dacă revenim acum la analizarea fotosintezei, în condiţiile luminii reale solare, putem
spune că: necesarul de lumină depinde de la o specie de plante la alta; variază în funcţie de
condiţiile oferite de mediul înconjurător.
Pentru început, pe baze ştiinţifice obţinute din urmărirea creşterii plantelor în aer liber,
considerăm E = 50 de ori mai mare decât combustia materiei organice în căldură, adică E din
(CH2O).
Ţinând cont de acestea, putem elabora următoarea ecuaţie (7):
(7) 50 x 111,7 = 5,585 = 50 E = E + nq0 = 111,7 + 10,5 n kcal/mol
Din calcul rezultă „n” = 521,3.
E = 50 E = 5.585 kcal/mol; n = 521,3.
Te = 3.000oK (temperatura efectivă a luminii solare pe suprafaţa terestră).
Iată, deci, că procesul de fotosinteză confirmă legea universală a creşterii entropice.
Aşa cum s-a spus deja, o mare cantitate de apă este utilizată ca sistem de răcire. Ea nu
este, însă, singura. Răcirea se poate face şi cu ajutorul aerului. Cercetările moderne arată că
80 % din lichidul de răcire îl constituie apa, iar restul de 20 %, aerul. Ţinând cont de aceste
date, putem calcula cantitatea de apă necesară obţinerii unui gram de glucoză, conform
ecuaţiei (8):
(8) 0,8 (n + 1) H2O/(CH2O)6 = 250
În sfârşit, acest model teoretic a fost bine verificat în condiţii experimentale,
demonstrându-se că plantele sunt mari risipitoare de apă, adică 200 - 400 gr/1 gr. Rolul apei
în ecosistem apare, deci, enorm. Reducerea acestei risipe de apă cu 50 % prin metode genetice
ar aduce surprize economice de neimaginat ecosistemelor agricole.
Sinteza primară a materiei organice constituie începutul creşterii şi dezvoltării
plantelor. Masa organică (input-ul cosmic) s-ar opri aici, dacă biosfera sau ecosistemele care
le compun nu ar apela la biotop pentru formarea în continuare a materiilor organice stabile şi
care constituie, de fapt, modul principal de manifestare a biomasei în biosferă.

25
 Fără a intra în detalii care aparţin de fapt biochimiei, putem sintetiza următoarele
forme de evoluţie a materiei organice.
- Evoluţia glucidelor spre zaharide complexe de tipul amidonului şi celulozei, aceasta
din urmă constituind materia organică cea mai larg răspândită în atmosferă;
- Evoluţia glucidelor în prezenţa diferitelor forme de azot către aminoacizi şi
substanţe proteice. În cantităţi mici (de constituţie), ele se află în toate plantele. În
exces şi, deci, sub formă de rezervă, ele sunt foarte abundente în lumea plantelor
leguminoase;
- Evoluţia glucidelor în prezenţa fosfolipidelor spre acizii glicerici şi apoi spre
glicerine şi lipide (grăsimi, uleiuri) prezente şi ele în cantităţi mici în celulele
tuturor plantelor. Ca rezerve şi conservare, ele se întâlnesc în plantele oleaginoase;
- Evoluţiile, sintezele nu sunt deloc simple, ci, dimpotrivă, biocomplexe, unele specii
cum sunt soia, nucul, cocosul, acumulând, în fructele lor, în egală măsură, cantităţi
mari de proteine şi uleiuri, devenind, în ecosistemele agricole, adevărate culturi
minune care sunt, în permanenţă, supuse proceselor de ameliorare.
Corpul plantelor care alcătuiesc producătorii primari este format, în principal, din
aceste categorii de substanţe complexe şi, sub această formă, vor intra, pe mai departe, în
metamorfoză, în continuarea circuitelor materiei.

Consumatorii primari sau producătorii secundari

În general, aceştia sunt reprezentaţi de animale care se hrănesc şi, deci, depind de
producătorii primari. Este vorba, în primul rând, de erbivore care, prin consumul masei
vegetale, produc, la rândul lor, materie organică, dar de o altă calitate (creştere, reproducţie).
Ele depind, în totalitate, de materia organică primară sintetizată de către plante sau de către
fitoplancton, cu care, de altfel, se hrănesc.
Producând, la rândul lor, materie organică, consumatorii primari devin, la rândul lor,
producători, însă, de rang secund sau secundari. Are loc, în felul acesta, prima fază de
metamorfoză a materiei sau primul nivel de transfer al energiei fotosintetizate spre alte
sisteme ale biosferei.
Consumatori secundari sau producători terţiari
În cea mai mare parte, această grupă este alcătuită din animale carnivore care se
hrănesc şi depind de alte animale vii. Este bine de remarcat şi faptul că aceşti consumatori
secundari sau mâncători de erbivore nu se referă numai la carnivorele clasice (lupul, tigrul
etc.), ci şi la consumatorii unor erbivore puţin evoluate (păsările sunt consumatoare ale
diferitelor omizi, de exemplu).
La acest nivel, pe care-l denumim nivelul II de transformare a materiei organice, se
produce, iarăşi, materie organică ce are o valoare mai mare de energie concentrată, ca şi un
indicator de conversie mai ridicat. Producând materie organică, grupa respectivă mai poate fi
considerată ca producători terţiari.
Consumatori terţiari – alte feluri de consumatori
Aici intră o serie de specii care, în cea mai mare parte, se hrănesc cu grupa precedentă,
dar nu numai. Tot aici este inclus şi omul care este considerat ca organism final în lanţul trofic
iar, uneori, organism - specie ţintă. În fond, natura, dar şi antropicul, pot fi în mare măsură
dirijate spre consumatorul final - omul. Omul, precum şi alte animale, nu reprezintă numai un
consumator terţiar ci, dimpotrivă, el poate fi şi consumator primar şi secundar (omnifere),
toate legate de mediul viu (în afara omului, sunt numeroase alte exemple, cum ar fi: ursul etc.).
Pe de altă parte, consumatorii materiei nevii care se mai numesc şi descompunători,
consumă materie organică moartă provenind din diferite trepte de producţie. Descompunătorii
sunt de regulă nevertebratele, ciuperci şi bacterii care se hrănesc cu materie organică moartă
de oriunde ar veni ea: cadavre, litiere, excreţii, excremente fecaloide etc.

26
 Elementele nevii ale biosferei pot fi împărţite în două mari compartimente complet
diferite, şi anume:
- Materia organică moartă;
- Elementele minerale.
Oxigenul şi bioxidul de carbon care intervin în respiraţia întregului mediu viu (cu
excepţia microorganismelor anaerobe), ca şi în procesul de fotosinteză a organismelor
autotrofe, figurează separat.
Diversele compartimente aparţinând sistemului biosferei sunt legate între ele prin tran-
sfer de materie şi de energie. Funcţionarea lor este determinată de trei procese fundamentale:
- Procesul de consumare prin ingestie a materiei organice;
- Procesul de producţie sinteză (prin reconversie) a materiei organice;
- Procesul de descompunere sau de mineralizare, cu alte cuvinte de reciclare a
materiei organice.
Biosfera nu poate fi considerată deloc ca un superorganism. Totodată, se poate afirma
că ea nu reprezintă o masă necoordonată de organisme independente. Tocmai de aceea, este
foarte important a atrage atenţia că ecosistemele care materializează în plan local funcţionarea
biosferei nu sunt independente unul de altul. Conceptul de ecosistem nu se cedează, nu se
suprapune inutil celui de biosferă. Diversele regiuni care conduc la formarea unor ecosisteme
bine definite sunt, în ultimă instanţă, unite între ele prin:
- Aerul şi apa care circulă pe spaţii foarte largi;
- Omul care, peste tot, îşi face simţite acţiunile şi efectele sale.
Putem afirma, deci, că biosfera este indiscutabil un macromodel funcţional real şi
nicidecum o simplă reprezentare schematică a ecologilor. Biosfera nu poate fi, nicidecum,
separată de componentele ei.

3.5. Ciclurile biochimice

Unitatea biosferei este demonstrată atunci când se studiază şi se prezintă ciclurile

diferitelor elemente necesare manifestării şi dezvoltării vieţii. Trei dintre aceste elemente intră
direct în componenţa materiei vii; chiar dacă sunt luate separat, sunt substanţe minerale de
mare echilibru ale biotopului. Este vorba, deci, de apă, carbon şi azot.

3.5.1. Ciclul apei în biosferă

Apa constituie elementul principal al biosferei sau, altfel spus, substanţa chimică
indispensabilă manifestării vieţii. De fapt, viaţa a apărut în apă, mai exact, în ocean. Partea vie
a biosferei, adică materia vie, este alcătuită, în procent de 70 % din greutatea ei, din apă. Se
poate spune, în biochimie, că materia vie nu este altceva decât un „sistem organic dispersat în
apă”. Apa constituie deci substratul fundamental al activităţilor biologice, catalizator şi
stabilizator al reacţiilor biochimiei. Apa conferă stabilitate tuturor sistemelor vii şi nu numai
lor. Biosfera conţine circa 1.350 milioane km3 de apă din care cea mai mare parte (97 %) se
află în oceane. Apele continentale (fluvii, lacuri, pânze freatice etc.) reprezintă 8,3 milioane
km3, adică numai 0,6 % din cantitatea totală.
Restul de apă din biosferă se distribuie astfel:
- 12.700 km3 este prezentă în atmosferă sub formă de vapori;
- 400 km3 este conţinută în biomasa animală şi vegetală.

27
 Din aceste cifre rezultă că, din rezerva de apă a biosferei, cea legată în materia vie este
infimă, de numai 0,00005 % din cantitatea totală de apă existentă pe planetă. Circuitul apei în
natură, pe care-l prezentăm în figura 8, nu ia în calcul apa legată biochimic în materia
organică şi, deci, nu putem vorbi, în adevăratul sens, de un ciclu biogeochimic. Aici, sunt
redate principalele fluxuri ce constituie circuitul apei în natură.

Cantităţile de apă sunt redate lângă săgeţi şi reprezintă milioane km3/an

Fig. 8 - Ciclul apei în biosferă

Energia solară provoacă o evaporaţie anuală de 450.000 km3 deasupra oceanelor şi o

evapotranspiraţie la suprafaţa continentelor de aproximativ 70.000 km3/an. Această apă revine
în circuit sub formă de precipitaţii. Bilanţul, însă, este negativ pentru oceane (411.000 km3/an)
şi pozitiv pentru continente (109.000 km3/an).
Cantitatea de apă care revine în atmosferă, ca urmare a transpiraţiei de pe terenurile cu
plante, ne-ar putea parveni prin măsurarea cantităţii de biomasă care se formează în zonă,
utilizând aşa-numitul „coeficient economic al transpiraţiei (C.E.T.)”.
CET reprezintă cantitatea de apă evaporată de plante pentru obţinerea unui gram de
biomasă uscată. Acest coeficient este cuprins între 300 şi 800 şi joacă un rol important în
calculul bilanţurilor apei şi energiei în biosferă. În ecosistemele controlate (agricole, de
regulă), coeficienţii mici sunt, întotdeauna, de preferat, apa fiind considerată, în acest caz, un
factor de producţie.
Ea reprezintă solventul pentru substanţele minerale şi unii compuşi organici solubili şi
sub această formă este absorbită prin rădăcini şi condusă prin vasele luminoase (xilem) către
frunze unde participă la biosinteza organică. O parte din această apă se pierde prin evaporare
şi transpiraţie şi reintră în circuitul natural. O altă parte coboară împreună cu „elaboratele
biosintetizate” şi se depozitează în organe de rezervă, constituind apă înglobată (tuberculi,
bulbi, parencheme speciale). Această coborâre se face prin vasele liberiene (floemul).
În caz că deficitul în apă al solului devine prea mare, o parte din apă este retrocedată
solului. La plantele xerofite bilanţul apei în plantă este diferit faţă de plantele normale. La
acestea, evapotranspiraţia este foarte redusă (vezi cactaceaele), ele formându-şi ţesuturi de
acumulare de apă şi organe speciale de evitare a pierderilor.
Prin circulaţia ei în plante, apa asigură următoarele procese:
a. Transportă ca solvent substanţele minerale către frunze;
b. Asigură turgescenţa celulelor şi conferă poziţia erectă plantelor ierboase;

28
 c. Asigură mediul pentru desfăşurarea unor reacţii de biosinteză şi de biodegradare a
unor substanţe din plante;
d. Participă la procesul de creştere a plantelor;
e. Contribuie la reglarea temperaturii plantelor; pentru vaporizarea unui gram de apă
în procesul de transpiraţie se consumă o energie echivalentă cu 2.257 kJ;
f. Participă la procesul de fotosinteză cu protonii şi electronii din procesul de fotoliză
a apei.
Este, deci, evident că, odată întreruptă circulaţia apei în plante, acestea, după o
perioadă scurtă în care apa este redistribuită de la un organ la altul, vor muri, cu siguranţă.
Prin asocierea mai multor plante în ecosisteme circulaţia apei în masa de plante devine
semnificativă. Ca intermediar între circuitul apei în natură, solul joacă un rol foarte important
care, la rândul său, contribuie semnificativ la repartiţia ecologică a plantelor.

3.5.2. Circuitul sau ciclul carbonului

Carbonul „C” reprezintă elementul de bază al materiei vii, ocupând 49 % din greutatea
substanţei uscate (Kormondy E.J., 1976). Tot el, carbonul, deţine 24,9 % din compoziţia
globală pe atomi a biosferei (Deevey E.S., 1970). Aceasta înseamnă că, în constituţia materiei
vii, carbonul ocupă un loc egal cu oxigenul (al doilea element constituent al biosferei, dar
după hidrogen - 49,8 % - din compoziţia atomică a biosferei).
Căile şi mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului, aşa cum este el implicat în
mediul viu, sunt prezentate în figura 9.

Fig. 9 - Căile şi mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului implicat în materia vie
(Barbault R., 1995)

29
 Principalul rezervor de carbon implicat în funcţionarea biosferei îl constituie dioxidul
de carbon (CO2) dizolvat sub formă de ioni carbonici în mările şi oceanele planetei (35.000
milioane tone). Biomasele şi rezervele prezentate pe rectangularele din figura 9, ca şi
schimburile anuale de carbon, sunt prezentate alături de săgeţile respective, în miliarde tone
(Bolin B., 1970).

CO2
Respiraţie Respiraţie
Fotosinteză Respiraţie

PRODUCĂTORI
CONSUMATORI

AGENŢI DESCOMPUNERE

Partea din atmosferă sau rezervorul atmosferic care, în mod evident, este mult mai
important pentru existenţa organismelor terestre, reprezintă, după acelaşi autor, circa 700
miliarde tone. Acest imens rezervor este continuu aprovizionat de către dioxidul de carbon
produs prin respiraţie de către materia vie, prin fenomenul de „combustie biologică”. El nu
mai este, însă, alimentat şi prin „combustia industrială” cauzată de arderile carbonice ale
resurselor fosile. Acest ultim izvor de CO2 a devenit semnificativ mai ales în ultimii 100 de
ani de existenţă a biosferei.
Deoarece ieşirile din „sistem” realizate numai prin fotosinteză nu cresc în aceeaşi
proporţie cu intrările industriale, se înregistrează în atmosferă, în ultimul secol al mileniului
II, o creştere progresivă de CO2 în aer (de la 280 ppm, la începutul secolului, la 375 ppm,
astăzi). Acest lucru a condus la încălzirea atmosferei şi crearea unor dezechilibre globale în
circuitul apei în natură, îndeosebi, topiri ale calotelor glaciare. Pentru reglarea situaţiei create,
societatea umană nu are decât două soluţii, şi anume:
a. Creşterea consumului de CO2 din atmosferă prin mărirea volumului de vegetaţie şi
mărirea consumului specific, respectiv a intensităţii fotosintezei;
b. Reducerea emanaţiilor industriale de CO2 în atmosferă prin ridicarea gradului de
tehnologizare industrială şi protecţie a naturii.
Reiese de aici rolul important al omului în dinamica circuitelor biogeochimice şi,
fireşte, în funcţionarea şi evoluţia biosferei.

3.5.3. Circuitul sau ciclul azotului

Spre deosebire de carbon, atmosfera este foarte bogată în azot (79 %). El se prezintă
sub formă moleculară (N2). Deasupra fiecărui hectar de pământ sau apă se află 80.000 t azot
molecular (considerat practic un gaz inert). Există, însă, foarte puţine organisme capabile să-l
utilizeze şi sub această formă (N2). Din punct de vedere biologic, principalul rezervor de azot
este alcătuit din azotul mineral, amoniac, nitriţi, nitraţi etc.

30
 Cantităţile de azot fixate în biomase şi rezervele fosile şi schimburile anuale sunt
înscrise alături de săgeţile care indică dinamica fenomenelor în milioane tone N. Urmărind
această dinamică, constatăm că biosfera dispune de rezerve imense de azot care, în două cifre,
se materializează în 4 miliarde de milioane de tone, în sedimente, şi 3,8 miliarde milioane
tone, în atmosferă. Alte 3 - 4 miliarde milioane tone se află în dinamică, în circuit.
Acestea sunt:
- Fixarea azotului;
- Amonificarea;
- Nitrificarea;
- Denitrificarea.
Conţinutul mediu al azotului în plante este de 16 mg/g. El are un rol esenţial în
procesul de nutriţie. Plantele îşi procură azotul din compuşi anorganici (azotaţi, azotiţi, săruri
de amoniu) sau din compuşi organici (aminoacizi, amine, amide etc.). O altă sursă o constituie
azotul atmosferic. Prin unul din cele patru fenomene mai sus prezentate, se ajunge la azotul
necesar plantelor.
Ciclul azotului în biosferă este acelaşi, indiferent de cercetătorii care îl studiază.
Modul de prezentare şi de interpretare al fenomenelor poate fi, însă, diferit (King T.J., 1989).
Cantităţile găsite de cercetători pe diferite fluxuri pot fi diferite. Niciodată, însă, diferenţele nu
sunt şi nu vor fi semnificative.
Fixarea azotului natural. Pentru a deveni biologic utilizabil, azotul atmosferic N2
trebuie să fie fixat sub formă de molecule anorganice, aşa cum am văzut deja. Această fixaţie
poate fi rezultatul unui proces fizico-chimic care poate avea loc direct în atmosferă, generat de
energia luminoasă şi termică a descărcărilor electrice din timpul furtunilor. Cantitatea de
nitraţi produsă în biosferă anual pe această cale se ridică la numai 7,5 milioane tone/an
(Delwiche C.C., 1970). Ea este transportată spre sol cu ajutorul precipitaţiilor. Mult mai
importantă este, însă, fixarea biologică, estimată la 44 milioane tone/an. Un alt fel de „fixare”
a azotului, care nu trebuie uitată, o constituie sinteza industrială a îngrăşămintelor, care
atingea 30 milioane tone/an la sfârşitul anilor 60 şi care n-a încetat să crească şi după aceea.
Fixarea biologică a azotului se efectuează de către bacterii, alge albastre şi anumite
ciuperci. Cea mai mare parte de azot se fixează prin intermediul formelor simbiotice, aşa cum
sunt cele realizate de Rhizobium sp. cu diferite specii de leguminoase, prin intermediul
nodozităţilor. Cantitatea de azot fixată variază foarte mult, în funcţie de tipul de leguminoasă
şi calitatea bacteriilor, ca şi de tipul de sol şi condiţiile climatice. Azotul fixat simbiotic este
estimat la 30 - 300 kg/N/ha/an culturi agricole. Energia necesară pentru fixarea azotului
molecular, în cazul bacteriilor, se obţine prin fermentarea zaharurilor elaborate de plantele
verzi şi eliminate în sol prin sistemul lor radicular. Primul produs al fixării azotului molecular
este amoniacul. Există, de asemenea, şi unele forme libere de bacterii capabile să efectueze
această operaţiune. Ele operează atât în condiţii aerobe (Azotobacter sp.), cât şi în condiţii de
anaerobioză (Clostridium sp.). Azotul molecular este înglobat de organismele fixatoare de
azot în combinaţii anorganice şi organice şi poate fi preluat de către plantele verzi în urma
unuia dintre cele trei procese ce se prezintă în continuare:
Amonificarea. Metabolismul tuturor fiinţelor vii implică eliminarea de deşeuri azotate.
Cadavrele, la rândul lor, constituie, în mod special şi particular, o sursă de azot organic.
Numeroasele organisme heterotrofe, bacterii, actinomicete, ciuperci, trăiesc pe aceste
substraturi organice şi eliberează azot anorganic (NH4+). Acest proces de mineralizare cu
formare de amoniac se numeşte „amonificare”.
Energia care se eliberează în procesul biochimic este utilizată de către bacterii pentru
dezvoltarea lor proprie.

31
 Deşi plantele absorb din sol azotul sub formă de nitraţi, pentru ca acesta să fie
transformat în aminoacizi şi apoi în substanţe proteice, aceştia suferă în interiorul plantelor o
reducţie enzimatică, mai întâi în nitriţi cu intervenţia (NADPM) şi flavienzimei (FAD),
conform schemei de mai jos, în care este implicat şi molibdenul. În procesul de reducere a
nitraţilor FAD au un rol transportor de electroni de hidrogen (H+).

H+ + NADPH FAD 2MO5+ + 2H+ NO-3

NADP+ FADH2 2MO6+ NO-2 +HO3

Transportul de electroni în reducerea nitraţilor. În continuare, reducţia enzimatică a

nitriţilor în amoniac se realizează cu ajutorul hidroxilaminei şi cu ajutorul hidroxilamino-
reductazei cu coenima NADH2 fără molibden, conform schemei de mai jos:
H2N - OH + NADH2 -  H3 + NAD+ = H2O
Reducerea nitriţilor prin intermediul hidroxilaminei. În cazurile mai puţin frecvente, în
care plantele absorb direct ioni de amoniu (NH4+), acesta în prezenţa apei se transformă în
hidroxid de amoniu sau alte săruri de amoniu care se descompun în amoniac şi apă sau acid
sulfuric.
Procesul complet al reducerii nitraţilor şi nitriţilor se prezintă astfel:

nitrat nitrit hidroxilamina

NO-3 ------ NO-2 ---------- X intermediar --- H2N - OH ------------------ NH3 + H2O
reductază reductază reductază
Grad de oxidare: +5 +1 -1 -3

Nitrificarea. Cea mai mare parte a organismelor nu pot utiliza azotul sub formă de
amoniu, motiv pentru care acesta trebuie transformat în nitraţi. Procesul acesta de
transformare a amoniacului în nitraţi se numeşte „nitrificare” şi se derulează în două etape:
- Nitrosarea – adică conversia amoniacului în nitriţi
NH+4 --- NO-2
- Nitrarea – adică conversia nitriţilor în nitraţi
NO-2 ----- NO-3
Deşi par de natură chimică, procesele sunt controlate de microorganisme specifice,
cum este genul Nitromonas pentru prima etapă şi Nitrobacter, pentru etapa secundară.

Denitrificarea. Aşa cum spuneam, nitrificarea aduce azotul în formă utilizabilă pentru
metabolismul speciilor vii.
Uneori, anumite organisme sunt capabile să inverseze fluxul şi să transforme nitraţii în
nitriţi, aşa cum se întâmplă cu bacteriile din genul Pseudomonas, iar nitriţii în ioni de amoniu,
lucru realizabil de unele ciuperci. Pentru gestiunea inputurilor şi outputurilor în ecosistemele
agricole, acest fenomen este periculos pentru că duce la pierderi importante de azot pentru
culturile agricole, prin pierderea amoniacului în aerul atmosferic.

32
 3.5.4. Interacţiunea dintre cicluri

Circuitele sau ciclurile despre care am vorbit mai sus şi care pun în relief realitatea
structurală a biosferei (sau a ecosferei) nu trebuie considerate ca nişte realităţi individuale
separate. Ele nu pot fi deloc considerate independente, unul de altul.
Spre exemplu, ciclul carbonului şi al oxigenului sunt extrem de legate, în special, de
funcţia de respiraţie (combustie), ca şi de cea de fotosinteză a materiei vii, într-o formă sau
alta.
A fost, de asemenea, foarte vizibil în prezentarea derulării etapelor că ciclul de azot
depinde, într-o măsură foarte mare, de condiţiile oferite de mediu, adică de alte cicluri,
precum apa, oxigenul, carbonul, fără a uita elementele minerale şi oligoelementele.

33
 Capitolul 4
RELAŢIA ÎNTRE POPULAŢIE ŞI MEDIU

Sistemele ecologice sunt compuse pe o ţesătură de fond constituită din:

- Mediul (suportul) fizico-chimic;
- Populaţiile interconectate la acest mediu.
Realitatea acestor sisteme este materializată printr-o permanenţă mai mare sau mai
mică a populaţiilor, ca şi a relaţiilor dintre ele. Cheia acestei permanenţe, în condiţiile
existenţei efemere a indivizilor, rezidă, pe de-o parte, în transmisia ereditară a caracterelor lor
iar, pe de altă parte şi în mod paradoxal, în variabilitatea genetică şi fenotipică a populaţiilor,
datorită căreia se pot adapta schimbărilor mediului lor fizico-chimic şi biologic. Din acest
punct de vedere, populaţia şi nu individul constituie piesa elementară a edificiilor ecologice.
Un individ este întotdeauna incert, o populaţie asigură permanenţa ecosistemelor, asigurându-le
stabilitate şi o anumită certitudine.

4.1. Populaţia

Populaţia se defineşte ca un ansamblu de indivizi aparţinând aceleiaşi specii. Cuvântul

„ansamblu” poate fi înlocuit cu „grup”. Deci, este vorba de un grup de indivizi aparţinând
aceleiaşi specii şi care au comun un anumit biotop.
Populaţiile apar, deci, datorită heterogenităţii distribuţiei mediului natural. O populaţie
poate fi constituită din păduri de stejar din Lunca Argeşului, dar şi din totalitatea pădurilor de
stejar situate în Câmpia Română. Pentru omul de ştiinţă ecolog, limitele de populaţie sunt
corelate cu obiectivele ce şi le propune, ca şi cu mijloacele de studiu de care dispune. Dacă,
de exemplu, un ecolog îşi propune să studieze Delta Dunării, atunci populaţia de pelicani, de
exemplu, se reduce numai la cea prezentă în acest ecosistem. Limitele populaţiilor pot, deci,
să fie de ordin local, regional sau chiar continental. Indivizii unei populaţii pot comunica între
ei şi se pot interacţiona sau interfera, şi anume: se apropie pentru a se reproduce; intră în
concurenţă pentru resursele comune (hrană, apă, loc de pontă, partenerii de reproducţie etc.);
cooperează pentru o mai bună exploatare a resurselor şi pentru a se apăra împotriva
prădătorilor; îşi transmit unii altora paraziţii şi bolile (vezi cazul unui grajd cu porci).
Ţinând cont de acestea putem afirma că o populaţie poate fi considerată ca un „sistem”
ce poate fi caracterizat prin diverse variabile. Principalele variabile ar fi următoarele: efectivul
populaţiei sau densitatea acesteia; tipul de distribuţie spaţială a indivizilor; structura genetică
(frecvenţele alelice); organizarea socială.
Fiind vorba de parametri variabili, ecologul judecă totul printr-o permanentă mişcare a
sistemului. Această cinetică este generată cu precădere de numeroase procese demografice
care au loc în sistemul-populaţie.
Cele mai importante procese demografice sunt considerate a fi:
- Natalitatea;
- Mortalitatea;
- Emigraţia;
- Imigraţia.

34
 Reversul este şi el valabil, în sensul că, atât unele caracteristici ale mediului, cât şi
comportamentul indivizilor, pot fi modificate de caracteristicile globale ale populaţiei,
corelate, la rândul lor, cu marile schimbări din climatologia globului.
Dinamica şi funcţionarea unei populaţii nu pot fi înţelese decât în strâns context cu
mediul ei. Iată de ce, cercetătorul ecolog vorbeşte tot timpul de un sistem integrat populaţie-
mediu, care oferă mult mai multe informaţii decât simplul sistem-populaţie.
Definirea şi caracterizarea celui mai potrivit mediu pentru o specie sau un ansamblu de
specii studiat nu poate fi uşor de realizat. În ajutorul ecologului vin cunoştinţele solide de
biologie asupra organismelor în discuţie. Capacitatea senzorială (de comunicaţie), exigenţele
lor ecofiziologice trebuiesc bine analizate. Aprofundarea studiului se face simultan, atât
pentru populaţii, cât şi pentru mediu, nici una din cele două componente ale sistemului
neavând prioritate, dar neputând fi nici neglijate.
Echilibrul dinamic al sistemului va conduce fie la o coevoluţie a lui, atunci când toţi
factorii venind din cele două părţi vor fi pozitivi, fie la o involuţie, o degradare a sistemului,
atunci când factorii de echilibru vor fi destabilizaţi (lipsă de hrană, modificarea bruscă a
climatului, înmulţirea prădătorilor etc.).

4.2. Componentele şi însuşirile mediului

În general, prin mediu înţelegem cadrul climatic şi fizico-chimic în care evoluează

populaţia, sursele de hrană (specii-pradă, elemente minerale sau materie organică moartă,
după caz), duşmanii (prădători sau paraziţi sau erbivorele în cazul plantelor), precum şi
numeroase alte populaţii care pot interacţiona cu specia studiată, fie în mod negativ
(competitori care intră în concurenţă cu ea pentru valorificarea factorilor de existenţă), fie
pozitiv (mutualism sau simbioze care cooperează cu populaţia pentru a asigura sau ameliora
una sau alta dintre funcţiuni).
Mediul în care trăieşte şi se manifestă o populaţie are două componente:
Componenta nevie care se mai numeşte şi „biotop” şi care, aşa cum am văzut din
definiţie, este alcătuită din materialul mineral ce se caracterizează prin anumite proprietăţi
fizico-chimice (substrat schelet-rocă, sol săruri minerale etc.);
Componenta vie care se numeşte „biocenoză” este constituită dintr-un ansamblu
format de către toate populaţiile vegetale şi animale care trăiesc în mediul natural luat în
studiu.
Revenind la populaţia pe care o studiem, putem afirma, în funcţie de evoluţia relaţiilor
din ecosistem, că biocenoza şi biotopul o pot influenţa fie în mod pozitiv, fie negativ. Acest
lucru depinde şi de momentul (în timp) al efectuării analizei, a studiului. Înrăutăţirea factorilor
de mediu faţă de pretenţiile sau necesităţile populaţiei poate conduce rapid la degradarea
acesteia din urmă.

4.2.1. Caracterizarea factorilor de mediu

Numeroase caracteristici ale mediului nu se definesc prin simpla enunţare a valorilor

lor medii, ci, în special, prin variabilitatea lor în timp şi spaţiu, adică:
- Amplitudinea variaţiilor;
- Frecvenţa variaţiilor;
- Previzibilitatea variaţiilor.

35
 Despre heterogenitate. Mediile naturale nu sunt uniforme, nici în spaţiu şi nici în
timp. Ele au o anumită heterogenitate care este resimţită foarte diferit de către organismele
studiate. Ţinând cont şi de tipul de populaţii studiate, se disting, după Levins R. (1962) şi
MacArthur R.H. şi Levins R. (1964), trei tipuri extreme de utilizare a mediului, şi anume:
- O utilizare nediferenţiată, oportunistă, de către toţi indivizii populaţiei (cazul unei
specii generalizate, compusă din indivizi generalizaţi - cazul descompunătorilor);
- O utilizare globală nediferenţiată de către populaţie, dar cu o specializare de facto a
indivizilor pe întreaga lor viaţă pentru un singur element (specie generalizată
compusă din indivizi specializaţi - cazul bacteriilor lactice).
- O utilizare total selectivă a mediului de către întreaga populaţie (specie specializată
faţă de mai multe elemente - cazul populaţiilor din ecosistemele agricole).
Este foarte important de subliniat aici, că heterogenitatea şi variabilitatea diverselor
componente ale mediului natural nu pot fi util definite decât în raport cu tipul organismului
studiat. În mod practic, se poate utiliza, ca unitate de timp, durata medie care separă două
generaţii succesive (timpi de generaţie - T) ale speciei considerate, iar ca unitate de spaţiu,
luăm în calcul suprafaţa medie a domeniului vital (spaţiul în care se derulează toate
activităţile aceluiaşi individ). Pornind de la această bază, în scopul unei teorii generale a
evoluţiei strategiilor de adaptare (capitolele următoare) riguros legate de condiţiile de mediu,
Southwood T.R.E. (1977) a propus o clasificare a tipurilor de habitat.
Tipurile de mediu sunt diferite, astfel:
1. În timp – prin relaţia „T”, pe de o parte, respectiv variabilitatea lui „L”, pe de altă
parte;
2. În spaţiu – prin relaţia între R şi Rm, pe de-o parte, iar pe de altă parte,
dimensiunea spaţiului favorabil (S) şi defavorabil (U).
Prin combinaţia în timp şi spaţiu a două câte două din cele trei modele prezentate mai
sus, rezultă nouă tipuri de habitate.
În ceea ce priveşte previzibilitatea este foarte important a se distinge ceea ce este
rezultat, ritmat (variabilitate nictemirală, sezonieră) şi ceea ce este neregulat, deci imprevizibil.
Vulnerabilitatea şi răspunsurile, ca şi adaptarea organismelor la aceste două tipuri, sunt,
evident, foarte diferenţiate.

4.2.2. Factori de intervenţie (imediaţi) – factori finali (ultimi)

Printre factorii de mediu care intervin în dinamica populaţiilor, unii au valoare

imediată şi sunt consideraţi factori primari sau de intervenţie („proximate factors” - autorii
englezi), iar alţii au valoare de „factori finali” sau „ultimi” („ultimate factors”). Ţinem să
scoatem în evidenţă aceste două categorii de factori, deoarece:
- primii sunt cei care declanşează, în mod regulatoriu sau perturbatoriu, în momentul
actual, unul sau altul din procesele biologice;
- ultimii sunt aceia care, în cursul evoluţiei, au determinat şi menţinut modalităţile
manifestării procesului.
Pentru o mai bună înţelegere oferim următorul exemplu:
O anumită lungime a zilei şi un anumit prag termic pot fi factorii imediaţi,
responsabili de declanşarea unui fenomen (germinaţia culturii porumbului, de exemplu).
Pentru dezvoltarea şi funcţionarea culturii, deci, pentru derularea activităţilor de reproducere,
este nevoie de intervenţia factorilor ultimi, care explică evoluţia tipului de ciclu observat, care
ar putea să fie un aflux esenţial de hrană, cu ajutorul căreia „trebuie” să se ajungă la
„naşterea” tinerei generaţii. În exemplul nostru cu porumbul, factorii ultimi îi constituie

36
cantităţile necesare de elemente nutritive, apă şi o sumă de grade de temperatură, care să
refacă seminţele necesare reînceperii ciclului, într-un sezon viitor.
Subliniem, însă, şi faptul că diferenţierea celor două categorii de factori nu este
întotdeauna evidentă, că aceeaşi calitate de factor intervine şi ca factori primari şi ca factori
ultimi. Ei devin complementari la prima vedere. Germinaţia porumbului se realizează la 8ºC
în sol, pentru care sunt necesare cel puţin 10 zile cu temperaturi  10ºC. Pentru a avea loc
reproducerea sunt necesare minimum 10 zile cu temperaturi superioare de 20ºC.
Factorul temperatură intervine în amândouă situaţiile, dar, evident, în scopuri diferite.
Pentru populaţiile de animale, în primul caz, interesează mecanismele ecofiziologice,
adică fenomenele care vin, în timp ce al doilea caz vizează „presiunea selectivă” în care se
„determină caracteristicile” (urmare procesului evolutiv).
Majoritatea animalelor mamifere nasc primăvara când factorii primari de natură
sezonieră ajung la anumiţi parametri. Caracteristicile speciei pot fi descrise numai în toamnă
sau, în alte cazuri, în următorul sau următorii ani, când specia a ajuns la maturitate, după
consumarea factorilor ultimi. Foarte tipic este şi cazul turmelor de oi, ce se înscrie perfect în
explicarea raportului între factorii primari şi cei finali.
Putem întâlni, din acest punct de vedere:
Factori materiali, care se prezintă într-o anumită formă materială şi se adresează,
îndeosebi, metabolismului organismelor, motiv pentru care se mai numesc şi factori ai
existenţei.
Factori condiţionali, care oferă, de fapt, primilor, cadrul, suportul de preluare (este
vorba de biotop, în mod deosebit).
Factori aleatori, care se situează, de regulă, în afara nevoilor imediate ale organismului
şi ale mediului său. Ei devin, numai accidental, factori condiţionali.
O clasificare mai adecvată, întâlnită la mulţi ecologi, este după natura şi originea
acestora, şi anume: factori abiotici reieşind din natura biotopului; factori biotici reieşind din
natura biocenozelor şi a populaţiilor.

4.2.3. Efecte ale factorilor ecologici

Factorii de mediu pot acţiona asupra populaţiilor, la diferite nivele, direct sau indirect.
Ţinta fundamentală o constituie, întotdeauna, „individul”, iar primele efecte sunt, aşa cum
deja am arătat, fie de ordin fiziologic, fie de ordin comportamental. La al doilea moment,
efectele pot să fie de ordin demografic, ca urmare a unor influenţe directe sau indirecte asupra
componentelor acestor procese deja cunoscute: natalitate, mortalitate, emigraţie, imigraţie. În
fine, al doilea moment şi ultimul, dar nu mai puţin important, este cel în care factorii
influenţează (sau afectează) structura genetică a populaţiilor. În acest caz, regăsim la nivelul
„efectelor” punctul de vedere evoluţionist care a permis definirea noţiunii de factori ultimi,
adică, cu acţiune finală.
Populaţia este supusă de către mediu unei adevărate cerneri, adică unei selecţii
determinată de caracteristicile fizice, chimice şi biotice ale acestuia. Indivizii populaţiei sunt
obligaţi să se adapteze sau să dispară. De cele mai multe ori, populaţia este dotată cu o
diversitate genetică capabilă de o anumită plasticitate, flexibilitate, fenotipică (morfologică,
fiziologică, etologică, demografică) şi prezintă o structură şi o dinamică, care-i permit să se
adapteze, să se lege de caracteristicile mediului-gazdă. Atât din punctul de vedere al
geneticianului, cât şi al ecologului, avem de-a face cu o apropiere ecofiziologică, demografică
şi etologică.

37
 4.3. Ce se înţelege prin resurse

Resursele pot fi definite în fel şi chip. În sensul strict ecologic al interpretării noţiunii,
Barbault R. (1995), preferă definiţia dată de Tilman D. (1982), pe care o reproducem în
traducere din limba engleză.
„Resursele sunt constituite din anumite substanţe sau factori care conduc la mărirea
ratei de creştere şi a măririi disponibilităţii mediului faţă de aceste substanţe destinate a fi
consumate de către organismele ce alcătuiesc populaţiile”.
Putem înţelege, deci, prin resurse, acele surse de hrană şi constituenţii lor esenţiali, de
natură nutriţională, energetică. Pot fi, însă, considerate resurse şi disponibilităţile sexuale ale
partenerilor, consumate de un organism în timpul cuplării sexuale şi care, fireşte, conduc la
creşterea valorii sale selective. Anumite elemente ale spaţiului pot fi considerate resurse
pentru organismele izolate, deci, acolo unde rata de creştere se poate mări odată cu
disponibilitatea de „spaţiu”, adică spaţiu vital mai mare. Acest spaţiu va fi consumat direct
sau indirect prin colonizare. Dacă spaţiul este ocupat de alte organisme sau populaţii, el nu
mai poate fi considerat „resursă” pentru că nu conduce la nicio creştere cantitativă şi calitativă
a indivizilor populaţiei studiate.
Resursele „ecologice” trebuie să îndeplinească în concepţia lui Barbault R. cel puţin
două condiţii, şi anume:
a. să fie consumate de către organismele din mediu;
b. să producă neapărat o creştere cantitativă şi/sau calitativă.
În concepţia şcolii franceze, temperatura, care influenţează pozitiv până la anumite
limite, atât creşterea plantelor, cât şi cea a animalelor, nu este considerată o resursă, pentru
simplul motiv că ea nu este „consumată”.
În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim această părere pentru că factorii de mediu,
căldura, lumina, CO2 etc., chiar dacă nu sunt „consumaţi fizic”, sunt înglobaţi în procesul de
consum. Căldura ambientală este înglobată prin toate părţile organismelor procesului de
consum şi nu numai prin procesul de ingerare fizică. Temperatura mediului care constituie un
factor de reglare a creşterii organismelor nu trebuie neapărat considerată o resursă. Căldura
ambientală absorbită de organism este însă o resursă principală. Diverşi autori au făcut
numeroase clasificări ale resurselor. Apelând la lucrarea lui Tilman D. (1992), distingem
următoarele două tipuri de resurse:
- resurse esenţiale;
- resurse substituibile sau interschimbabile.
Două resurse „a” şi „b” sunt considerate ca substituibile sau interschimbabile dacă
populaţia care le utilizează poate menţine creşterea sa, atunci când este schimbat un factor cu
altul. O resursă esenţială nu poate fi schimbată cu nimic, o carenţă a ei putând provoca
serioase dereglări fenomenului de creştere, neputând fi înlocuită cu o alta.
În primul caz substituţia poate să fie „perfectă” şi atunci se poate vorbi de resurse
perfect interschimbabile. Există, însă, şi posibilitatea înregistrării unor efecte sinergice, atunci
când este vorba de schimbarea resurselor sau, dimpotrivă, se pot înregistra efecte antagoniste.
În acest caz, putem vorbi de resurse complimentare, care se susţin una pe alta sau, dimpotrivă,
de resurse antagoniste, care se deranjează una pe alta.
Au mai fost propuse şi alte clasificări care se referă la tipul de mediu sau de ecosistem
asupra cărora vom reveni. În ecosistemele agricole productive, clasificările mai jos
menţionate rămân absolut valabile. Lor, însă, li se pot adăuga şi altele, cum ar fi aceea a
provenienţei resurselor.

38
 Din acest punct de vedere, distingem:
a. Resurse naturale:
b. Resurse convenţionale:
(pot avea la bază resurse
naturale, dar mai întâi trec
printr-unul sau mai multe
procesări)
- căldura solară;
- apa din precipitaţii şi condensare naturală;
- lumina prin componentele ei spectrale;
- dioxidul de carbon;
- azotul atmosferic;
- resursele aduse din sol: apă, elemente minerale,
elemente organice etc.
- energia, în diferite forme: motorină, benzină,
energie electrică;
- sămânţa;
- îngrăşăminte organice şi chimice;
- produse fitofarmaceutice;
- altele.

Valorificarea raţională a resurselor naturale şi convenţionale în ecosistemele naturale

este, în detaliu, prezentată de Berca M. (1997), în două lucrări.
În această lucrare, mai menţionăm doar faptul că resursele naturale se împart, la rândul
lor, în alte două categorii, şi anume:
- Resurse naturale neregenerabile, care sunt alcătuite, pe de o parte, în general, din
materialele energetice fosile, generatoare de energie şi totodată poluante pentru
mediu, pentru ecosisteme, iar pe de altă parte, negeneratoare de energie, dar
excelente materii prime, cum sunt minereurile;
- Celelalte categorii de resurse naturale sunt, în general, regenerabile, dar nu
întotdeauna abundente. Există zone ale Terrei în care resursele naturale sunt extrem
de limitate, de restrictive, motiv pentru care nu există nici dezvoltări ecologice de
substanţă.
Oricum, aşa cum s-a afirmat în lucrările mai sus menţionate, resursele naturale, chiar
abundente în anumite zone, sunt afectate calitativ de activitatea umană poluantă. Pentru acest
motiv, gestiunea mediului şi a resurselor a intrat în programele ştiinţifice şi politice ale tuturor
ţărilor care îşi propun o dezvoltare durabilă.

4.4. Competiţia intraspecifică

4.4.1. Definiţie

Afirmăm că avem de-a face cu o competiţie, atunci când două sau mai multe
organisme sau populaţii care utilizează resurse comune, prezente în cantitate limitată sau chiar
nelimitată, intră într-o concurenţă clară pentru a le consuma.
Această competiţie este intraspecifică, atunci când organismul sau populaţiile care
intră în discuţie aparţin aceleiaşi specii.
Resursele evocate care fac obiectul definiţiei sunt:
- de ordin trofic: - apă
- alimente
- elemente minerale
- de ordin reproductiv: - parteneri sexuali
- de ordin spaţial: - spaţiu vital necesar

39
 - alte resurse deosebit - lumină
de necesare plantelor: - căldură Pot fi parţial socotite resurse
- dioxid de carbon de ordin trofic, ele intrând în
- azotat atmosferic procesul de fotosinteză.

În funcţie de indivizii sau populaţiile care intră în concurenţă, întâlnim două tipuri
diferite de competiţie (concurenţă):
a) Competiţia prin interferenţă este un model de competiţie:
 (a1) activă, de tip agresiv, declanşată de opozanţi. Spre exemplificare, notificăm:
- modul de apărare a unui spaţiu, a unui loc de reproducere;
- agresivitatea apărării prăzii faţă de un contracandidat la hrana prinsă (leul
apără hrana faţă de agresivitatea tigrului etc.);
- apărarea, adeseori sângeroasă, a unui partener sexual.
 (a2) pasivă, atunci când competitorii se ignoră. Ea se realizează prin intermediul
unor substanţe chimice secretate sau excretate, un fel de fenomene-semnal,
întâlnite frecvent la organismele acvatice, precum şi la diversele microorganisme
vegetale.
b) Competiţie prin exploatare, atunci când întâlnim o acţiune directă de confruntare
între organismele concurente. Competiţia rezultă din faptul că, prin utilizarea resurselor
comune de către un concurent, se diminuează disponibilitatea lor pentru un altul. Fenomenul
este cel mai bine caracterizat de competiţia care se instalează în ecosistemele agricole între
buruieni şi plantele de cultură. Primele trebuie scoase la vreme din ecosistem pentru a nu
aduce pagube culturilor datorită concurenţei prin exploatare. Fac excepţie relaţiile de
parizitism care se instalează, de exemplu, între cuscută şi lucernă sau între lupoaie
(orobanche) şi floarea-soarelui.

4.4.2. Caracterul competitiv în ecosistemele agricole

Ecosistemele agricole ocupate de plante sunt caracterizate prin „cultura unor plante”
alcătuite din specii diferite. Ştiinţa care se ocupă cu aceste „culturi” se numeşte fitotehnie şi
ea se ocupă cu toate aspectele legate de tehnologia acestora. O „cultură” este o populaţie a
unei specii (porumb, sfeclă, cartof, grâu, in etc.). Plantele semănate pe un anumit spaţiu
(denumit parcelă sau tarla) sunt supuse unei influenţe reciproce deosebit de complexe, dar
care, în ultimă instanţă, determină nivelul recoltelor. Beaumer (1964) a stabilit două categorii
de influenţe, şi anume:
a) Influenţe directe care se realizează prin sistemul radicular, sistemul foliar, prin
flori, prin fructe. De exemplu, exudaţiile radiculare, ca şi emanaţiile frunzelor, florilor şi
fructelor provoacă influenţe reciproce favorabile creşterii plantelor, în unele cazuri şi
defavorabile, în altele. Aceste interacţiuni care pot inhiba sau stimula plantele învecinate în
procesul de concurenţă directă sunt determinate de aşa-numitul fenomen de alelopatie.
Asemenea efecte se întâlnesc la specii ca muştar, morcov, chimion, ceapă, usturoi şi altele
(Sipoş şi colab., 1981).
Recent, Wilson A. şi colab., de la Universitatea din Bristol (1999), au scos în evidenţă
un puternic efect alelopatic (de inhibare), indus de exudatul rădăcinilor de ovăz (Avena sativa)
asupra unor culturi importante, precum: sfecla, guliile, salata şi muşeţelul (tabelul 5).

40
 Tabelul 5
Efectul exudatului rădăcinilor de ovăz
asupra inhibării alelopatice a tinerelor plăntuţe a 4 specii
(după Wilson A. şi colab., 1999)
Greutatea uscată a plăntuţelor % reducere
Specii
- ovăz + ovăz alelopatică
Beta vulgaris 0,522 0,225 57,0
Brassica napus 1,211 1,198 1,1
Lactuca sativa 0,642 0,262 60,0
Matricaria perforata 0,326 0,275 16,0

Inhibarea este suficient de puternică pentru a putea afirma că ovăzul poate deveni o
proastă plantă premergătoare pentru culturile studiate, dacă chimismul rădăcinilor rămâne în
sol mai mult de 4 - 5 luni.
Alţi autori, printre care Kati V. şi colab., de la Universitatea din Reading (1999), au
pus în evidenţă efecte de inhibare ale orzului asupra muştarului, motiv pentru care, în culturile
învecinate de orz şi grâu, muştarul se dezvoltă şi concurează mai bine cu grâul, decât cu orzul.
S-a mai observat, de asemenea, întârzierea germinaţiei unor culturi, provocată de
descompunerea resturilor rădăcinilor anterioare de la aceeaşi cultură.
b) Influenţe sau interacţiuni indirecte dintre plantele unei culturi, care, conform
fitotehniştilor, reprezintă principalul fenomen competiţional al plantelor pentru factorii de
vegetaţie: lumină solară, apă, elemente nutritive, dioxid de carbon, oxigen etc. În acest caz
densitatea mărită a plantelor amplifică competiţia. Clements (1904), citat de Şipoş şi colab.,
(1981) definea încă acum 91 de ani competiţia dintre plante ca „modificarea de către plantă a
condiţiilor fizice ale mediului şi reacţia plantelor vecine la influenţa modificată a acţiunii
factorilor”. În marea lor parte, elementele acestei definiţii sunt şi astăzi actuale, în sensul că:
- fiecare plantă îşi aduce contribuţia la schimbarea factorilor de mediu;
- aceste condiţii de mediu modificate influenţează în ansamblu cultura, adică
populaţia.
Pentru a evita aspectul „antropomorf” al competiţiei, acelaşi Clemens (1904), susţine
că reacţia la influenţa plantelor vecine nu este un răspuns la o intervenţie directă, ci o reacţie a
plantei însăşi la modificarea micromediului său, ceea ce trebuie să recunoaştem că vine în
contradicţie cu părerile altor ecologi, dar, în opinia noastră, afirmaţia lui Clemens este întru
totul adevărată.

4.4.3. Analiza efectelor competiţiei intraspecifice

Relaţia densitate-dependenţă. Efectul final al competiţiei constă, întotdeauna, în

diminuarea contribuţiei indivizilor destinaţi a popula generaţia următoare. Poate fi afectată
baza de fecunditate sau de supravieţuire. Fenomenul a fost bine constatat, atât la plante, cât şi
la animale.
Intensitatea acestui efect depinde de densitate. Pe această cale, apare tendinţa
regulatoare a competiţiei, adică capacitatea sa de a reduce densitatea populaţiilor, atunci când
aceasta depăşeşte un anumit prag - capacitatea biotică „K”. Liniştirea competiţiei, adică
reducerea ei este în măsură să contribuie la creşterea densităţii populaţiei, când aceasta se
situează sub valorile „K”.

41
 Dacă vorbim de „tendinţe”, trebuie subliniat faptul că reglarea densităţii populaţiei
poate să nu fie efectivă şi eficientă, fie ca urmare a fenomenelor de „prag”, fie datorită
termenului de reacţie. S-a arătat de către May R.M. (1973, 1981), că relaţia densitate-
dependenţă are efecte diferite, putând fi chiar şi destabilizatoare.
Efectele supradensităţii asupra calităţii şi a performanţelor indivizilor sunt multiple:
- epuizare fiziologică;
- încetinire a creşterii individuale;
- diminuarea fecundităţii şi a longevităţii;
- modificări ale comportamentului.
Urmare acestor efecte, nu rezultă numai o diminuare a densităţii, ci şi unele modificări
ale compoziţiei genetice ale populaţiei, ca urmare a fenomenelor de mortalitate selectivă, de
emigraţie selectivă, a fenomenului de consangvinizare, precum şi modificări ale structurii
sociale.
Există şi situaţii în care competiţia intraspecifică se înteţeşte şi ca urmare a reducerii
progresive a resurselor. Aceasta conduce fie la ajustări comportamentale (cuceriri de noi
teritorii, emigraţie etc.), fie la scăderea fecundităţii. Efectul retroactiv care se instaurează
poate opera cu termene scurte sau relativ scurte şi poate stabiliza populaţia la densitate de
echilibru, fixată de către cantitatea de resurse disponibile.
Se poate întâmpla, de asemenea, ca suprapopulaţia să antreneze o degradare a calităţii
mediului concretizată în:
- reducerea producţiei alimentare;
- reducerea covorului vegetal;
- creşterea presiunii prădătorilor;
- creşterea încărcăturii parazitare.
Este posibilă, de asemenea, o modificare a structurii genetice a populaţiei.
Amândouă situaţiile pot conduce la efecte care se vor face simţite şi în generaţiile
următoare. Asemenea termene de reacţie (durate) pot sta la originea unor cicluri ca cele ale
iepurelui de Canada, ca şi a majorităţii microtinelor.

4.4.4. Efecte cantitative şi calitative: studii pe câteva exemple

Cercetările efectuate pe plante sunt potrivite pentru a scoate în evidenţă efectul

densităţii asupra parametrilor fiziologici şi genetici. Există numeroase cercetări efectuate, atât
în ţară, cât şi în străinătate.
Pentru început prezentăm cercetările efectuate de Palmblad I.G. (1968), pe două specii
anuale - Capsella bursa-pastoris şi Conyza canadensis şi o specie perenă - Plantago major.
Fiecare specie a fost semănată în condiţii controlate cu o gamă largă de densităţi: 1, 5, 10, 100
şi 200 seminţe/ghiveci. La toate cele trei specii competiţia, concurenţa a determinat efecte
dependente de densitate, atât asupra indivizilor care germinează, cât şi a celor care
supravieţuiesc şi se reproduc (tab. 6).
Cel puţin la nivelul reproducţiei, se constată o mare plasticitate a răspunsurilor, foarte
comun şi frecvent la plante, ca şi la multe dintre animale.
În cazul prezent, numărul de seminţe produse a variat foarte mult la pătlagină (1 - 200)
şi ceva mai puţin (1 - 100) la celelalte două specii.
La şoarecele de câmp, în 1995, s-au înregistrat populaţii supradimensionate în judeţul
Timiş datorită unor condiţii excelente de reproducţie în 1994. Reproducţia din 1996 a fost
mult limitată din cauza slăbirii vigurozităţii exemplarelor, cauzată de suprapopulaţia din 1995.
Se estimează că procentul de fecunditate a fost cu 60 % mai mic în 1996 comparativ cu 1995.

42
În paralel, a avut loc şi un mare procent de consangvinizare, care a redus şi el potenţialul de
supravieţuire a noilor-născuţi. Mortalitatea în 1996 a fost cu 30 % superioară lui 1995. Se
relevă odată în plus efectul negativ al supraproducţiei speciei pentru generaţiile care vin, chiar
dacă densitatea începe să revină la normal.

Tabelul 6
Efectele competiţiei intraspecifice la 3 specii de plante
(după Palmblad I.G., 1968)
Capsella bursa-pastoris
Densitatea semănatului 1 5 50 100 200
Procentul de germinaţie 100 100 83 86 83
Procentul de mortalitate 0 0 1 3 8
Procentul de reproducţie 100 100 82 83 73
Greutatea uscată (g) 2,01 3,44 4,83 4,51 4,16
Numărul de seminţe/individ 23.741 6.102 990 451 210
Numărul total de seminţe 23.741 30.509 40.311 37.196 30.074
Plantago major
Densitatea de semănat 1 5 50 100 200
Procentul de seminţe germinate 100 100 93 91 90
Procentul de mortalitate 0 7 6 10 24
Procentul de reproducţie 100 93 72 52 34
Greutatea uscată (g) 8,05 11,09 13,06 13,74 12,57
Numărul de seminţe/individ 11.980 2.733 228 126 65
Numărul total de seminţe 11.980 12.670 8.208 6.552 4.420
Conyza canadensis
Densitatea de semănat 1 5 50 100 200
Procentul de seminţe germinate 100 87 56 54 52
Procentul de mortalitate 0 0 1 4 8
Procentul de reproducţie 100 87 51 42 36
Greutatea uscată (g) 12,7 17,24 17,75 16,66 18,32
Numărul de seminţe/individ 55.596 13.710 1.602 836 534
Numărul total de seminţe 55.595 59.625 40.845 35.264 38.376

Competiţia intraspecifică nu conduce, însă, numai la schimbări cantitative, precum

numărul de indivizi care supravieţuiesc şi performanţele lor. În experienţele lui Palmblad I.G.,
schimbările calitative nu se limitează numai la producţia medie de seminţe pe plante. În fapt,
ţinând cont de variaţia considerabilă a densităţii plantelor supravieţuitoare, greutatea uscată
totală pentru fiecare specie după o creştere remarcabilă odată cu densitatea, rămâne în
continuare aproape constantă. Se remarcă, deci, că indivizii-plante sunt din ce în ce mai mici,
mai firavi odată cu creşterea densităţii, dar că greutatea totală se modifică nesemnificativ.
Această plasticitate a răspunsului creşterii plantelor la competiţia intraspecifică compensează
diferenţele de densitate, de maniera că producţia finală rămâne constantă. În agronomie,
aceasta se numeşte „legea recoltelor finale constante”. Tendinţele regulatoare ale competiţiei
intraspecifice sunt, deci, clar demonstrate, căci la o creştere de 200 de ori a densităţii
seminţelor, gama producţiei obţinute a variat de 1,4 ori la Capsella, de 2,9 ori la Plantago şi
de 1,7 ori la Conizo.
Situaţia este bine cunoscută şi la unele culturi agricole. Cea mai mare plasticitate se
înregistrează la floarea-soarelui.
În experienţa în cauză, s-a urmărit comportarea unei populaţii hibrid Limagrain în anul
1998. Deşi tehnologia culturii recomandă 50.000 - 70.000 pl./ha, s-a semănat un interval de la

43
20.000 - 40.000 - 60.000 - 80.000 şi 100.000 seminţe germinabile la ha, adică de la 1 la 5,
respectiv 500 % creştere a densităţii. S-au urmărit apoi numărul de capitole formate, producţia
de seminţe a acestora şi pierderile de densităţi.
Trebuie să remarcăm că noii hibrizi creaţi au plasticitate remarcabilă, mărirea de 5 ori
a densităţii a condus la o variaţie de numai 1,38 a producţiei generale de seminţe, în condiţii
în care producţia unitară a unui capitol scade de 4,4 ori la o mărire de 5 ori a densităţii, adică
de la 99,5 g/capitol la 24,6 g/capitol. Cantitatea seminţelor obţinute la densităţi mari s-a
menţinut în parametrii calitativi standard.
Cu siguranţă că, dacă s-ar fi măsurat întreaga masă uscată de la 40.000 plante în plus,
diferenţa între variante ar fi rămas constantă, dovedind odată în plus că mecanismele de
reglare a populaţiilor funcţionează perfect în condiţiile stabilizării bazei genetice, a creării
unor poluri genetice puternice.
În fond, problema se pune cu acuitate începând cu densitatea de 60.000 plante (nivelul
producţiei maxime de seminţe/spaţiu constant), unde începe puternic manifestarea concurenţei
intraspecifice. Fiind un hibrid de floarea-soarelui, nu putem analiza efectul densităţii asupra
calităţii seminţei în generaţiile viitoare. Putem, însă, argumenta, cu cercetări efectuate în
România de către Vlăduţu I. şi Pop C. (1987), că la o creştere foarte importantă a densităţilor
de porumb, câţiva parametri importanţi ai calităţii populaţiei sunt alteraţi.
În felul acesta, antropic vorbind, populaţia poate fi reglată, a priori, de către
tehnologia agricolă, pentru a evita dereglările de ordin cantitativ şi calitativ aduse acesteia de
supradensităţi. Ca o sinteză a cercetărilor româneşti în acest domeniu de activitate, după Sipoş
şi colab. (1981), relaţia asimptotică ce se realizează între creşterea densităţii plantelor,
producţia pe plantă (a) şi producţia la hectar (b), la Valul lui Traian, în 1964.
Această reprezentare grafică sugerează şi faptul că legătura între densitate şi producţia
la plantă poate fi exprimată prin relaţia P = bxa, pe care nu ne propunem să o examinăm în
această lucrare. Este, însă, necesar a sublinia că din această relaţie apar, principial, două
situaţii descrise şi de Hoelidag (1960).
1. Prin creşterea numărului de plante cultivate/ha se reduce producţia per plantă, dar
cu creşterea densităţii plantelor se asigură creşterea continuă a producţiei/ha, până la un
anumit nivel al densităţii, la care se obţine şi producţia maximă. După atingerea densităţii
optime, producţia/ha începe să scadă din ce în ce mai puternic. Între densitatea plantei şi
această producţie per ha se crează o relaţie parabolică. Astfel de relaţii se întâlnesc la culturi
la care numai „o parte din producţia biologică este utilizată ca producţie economică” (recolta
de boabe a diferitelor culturi).
2. La unele specii, prin creşterea densităţii, producţia creşte continuu, iar densitatea
optimă se deplasează spre dreapta (cazul comparativ al culturii porumb boabe şi porumb siloz,
unde densitatea optimă se deplasează cu până la 100 % spre dreapta). Pentru culturile furajere,
în general, care se recoltează integral, curba relaţiei dintre densitate şi producţie are caracter
asimptotic, creşterile fiind din ce în ce mai mici, rămânând neschimbată după o densitate limitată.
Pe de altă parte, cercetările lui Obcid şi colab. (1967) care, lucrând pe in, confirmă
faptul că, cu cât densitatea este mai ridicată, mai mare, cu atât şi competiţia este mai intensă şi
ea se reflectă direct asupra individului a cărui comportare se îndepărtează mult de cea
normală, odată ce distanţa (densitatea) se îndepărtează şi ea.
Plăntuţele care germinează primele, practic, nu au concurenţă şi, prin urmare, vor
avea, din plin, acces la resursele care le sunt necesare (lumină, apă, elemente de nutriţie) şi
cresc foarte repede. Cele care vor germina mai târziu vor intra cu siguranţă în concurenţă cu
indivizi mai mari, mai bine dezvoltaţi. Întârziaţii vor fi deci foarte dezavantajaţi şi, în acest
caz competiţia intraspecifică va accentua diferenţele iniţiale de talie, de dezvoltare a
indivizilor. Indivizii precoci, mai mari, vor fi mai puţin afectaţi, vor supravieţui mai bine şi se
vor reproduce mai bine decât indivizii întârziaţi, tardivi.

44
 Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul animalelor. La o scroafă care naşte 15 purcei, nu
vor fi toţi la fel. Primii purcei vor avea şi primii acces la hrană. Ei vor beneficia de un surplus
de hrană determinat de diferenţa de timp la naştere şi se vor detaşa semnificativ de ultimii.
Dacă scroafa nu are suficient lapte, ultimii purcei pot muri. Populaţia se autoreglează în
funcţie de resurse.

4.5. Populaţia în ecosisteme

4.5.1. Sistemul populaţie - mediu

Competiţia intraspecifică nu este deloc singurul proces regulator care trebuie luat în
consideraţie atunci când vorbim despre dinamica populaţiilor.
Există o serie întreagă de alţi factori, precum:
- prădătorii;
- paraziţii;
- numeroşi agenţi patogeni, care pot avea un rol independent şi o acţiune asemănătoare
faţă de densitate, ceea ce le-ar permite şi chiar le permite exercitarea unei funcţii
regulatoare.
Există, însă, câteva condiţii pentru ca acţiunile acestora să fie circumscrise competiţiilor
intraspecifice, mai exact să favorizeze această competiţie. Acestea ar fi:
- suprapopulaţia, adică mult mai multe organisme pentru mediul afectat;
- sensibilitatea organismelor, cauzată de carenţe alimentare şi care devin foarte
valoroase la prădători, ecto- şi endoparaziţi sau alte boli;
- unele condiţii climatice defavorabile organismelor-ţintă, dar favorabile paraziţilor şi
bolilor.
Rezultă, aşadar, că problema reglării populaţiilor naturale se poate pune numai ţinând
cont de situaţia acesteia în ecosistemul căreia îi aparţine. Problema, deci, nu se poate discuta
decât împreună cu interacţiunile care constituie ţesătura, conexiunile „sistemului populaţie-
mediu”.
Problema reglării populaţiei a dominat polemicile în acest domeniu o foarte lungă
perioadă de timp. Începând cu anii '60, diferiţi autori au făcut eforturi considerabile pentru
a-şi convinge oponenţii asupra existenţei diferitelor modalităţi în jurul selecţiei populaţiilor,
două fiind distincte, şi anume:
- Reglarea populaţiilor prin sistemul densitate-dependenţă, despre care s-a vorbit
foarte mult în acest capitol;
- Reglarea populaţiei datorită intervenţiei instabilităţii mediului, instabilităţi adeseori
semnificative care, mai ales, într-o populaţie densă, pot reduce densitatea prin
creşterea mortalităţii. De exemplu, populaţia insectelor este foarte dependentă de
variaţiile climatice şi acelaşi lucru se poate spune şi despre unele vertebrate.
În mare, noi putem considera că cele două grupe de idei sunt în măsură egală
acceptabile, dacă admitem că „în cursul evoluţiei speciilor, se dezvoltă procese complexe care
menţin populaţiile în stare de echilibru cu mediul lor”. Căci nu putem vorbi despre
dezvoltarea populaţiilor într-un mediu neconvenabil acestora şi nici invers.
În fond marile ecosisteme agricole care populează astăzi planeta sunt rezultatul unei
acţiuni atropoide orientate tocmai spre selecţie şi alegerea corespunzătoare a mediului.
Zonarea culturilor şi a animalelor reprezintă activitatea omului de a armoniza condiţiile de
mediu cu variaţiile genetice şi densitatea. Cum ecosistemele pur naturale se vor restrânge

45
foarte semnificativ, cel puţin în mediul terestru, controlul antropic sperăm să fie complet şi
favorabil biodiversităţii şi autoreglării naturale, singurele care demonstrează funcţionarea lor
reală.
Din aceste motive, considerăm că fluctuaţiile violente care se produc uneori, la unele
insecte, nu constituie altceva decât ruptura unor mecanisme regulatorii, fie de „ordin natural”
(de exemplu, o secetă pronunţată declanşează înmulţirea violentă a lăcustei comune în Delta
Dunării sau a omizii de stepă în zona Dobrogei), fie „artificial”, datorită degradării aduse
mediului de către om. De exemplu, creşterea alarmantă a populaţiilor de afide pe cereale
păioase se datorează distrugerii cu insecticide nepotrivit alese a unor insecte entomofage
(buburuza, în mod deosebit). Asemenea afirmaţii, având la bază cercetări locale, au fost
confirmate de Harcourt D.G. şi Leroux E.J., în 1967, care, studiind 12 populaţii de insecte, au
constatat că 9 au fost afectate de un factor dependent de densitate, cum ar fi: boli, paraziţi,
prădători sau hrană. De fapt, literatura consacrată luptei biologice oferă numeroase exemple
de populaţii de insecte bine reglate şi menţinute în limite normale de către prădătorii sau
paraziţii lor.
Destul de recent Price P.W. (1980) a incitat, într-un fel în sensul bun al cuvântului,
intelectul multor ecologi, atrăgând în mod deosebit atenţia asupra paraziţilor care fac ca
numeroase populaţii să se menţină în „situaţii de dezechilibru”. Price P.W. atrage atenţia
asupra rolului important pe care paraziţii îl au în economia numeroaselor populaţii ale
ecosistemelor, aspect neglijat, în permanenţă, în lucrările de ecologie. Faţă de acest aspect
Barbault R. (1995) ne propune un subiect incitant, denumit:

4.5.2. Populaţiile dezechilibrate şi paraziţii

Pentru Price, caracteristica esenţială şi condiţia de a fi parazit este că acelaşi individ

(cel parazit) îşi obţine, în general, toată hrana de la o singură fiinţă vie, cea parazitată. Aici, se
impun următoarele precizări:
a) parazitul, în funcţie de ciclul său de dezvoltare, poate traversa 2 sau 3 gazde, specii
diferite;
b) definiţia exclude animalele hematofage de genul ţânţarilor, bondarilor etc., care în
cursul vieţii lor exploatează mai mulţi indivizi diferiţi.
Atunci, care sunt paraziţii care fac obiectul definiţiei lui Price P.W.? Aceste organisme
sunt foarte numeroase, şi anume:
a) insecte care se hrănesc de pe acelaşi individ-plantă, precum majoritatea homeo-
plantelor, omizi, tysanoptere, heteroptere, coleoptere;
b) numeroşi acarieni şi nematozi, platode, protozoare şi bacterii;
c) numeroase ciuperci, diptere şi himenoptere, precum şi virusurile.
Un asemenea ansamblu foarte heterogen regrupează organisme de talie mică, ce prin
deprinderile şi însuşirile lor specializate sunt concurenţi naturali, pe de-o parte, ai
„macroerbivorelor” şi prădătorilor care se hrănesc pe multe organisme şi care sunt mult mai
puţin specializaţi, iar pe de altă parte, ai saprofagelor care trăiesc pe seama materiei organice
moarte.
Prin aceasta, Price P.W. îşi susţine o teză importantă, cum că „populaţiile punctuale de
parazite devin obişnuite în condiţii de dezechilibre şi că originea principală a acestora rezidă
în complexitatea asociaţiilor biotice care caracterizează modul de viaţă parazitar”, şi anume:
- relaţia obligatorie cu un alt organism (mediu) viu, care are dinamica sa proprie în
spaţiu şi timp, relaţiile sale proprii, directe şi indirecte cu alte specii;

46
 - comportamentul paraziţilor este heterociclic, necesitând două sau trei gazde pentru
completarea ciclului lor, dintre care nici una nu are necesităţi şi proprietăţi
specifice;
- frecvent se întâlneşte un mutualism obligatoriu între parazit şi alte specii, ca de
exemplu:
- microorganisme asociate artropodelor hematofage;
- ciuperci asociate multor insecte xilofage.
Toate aceste relaţii care implică mediul viu constituie subiecte ale schimbărilor
coevolutive care se pot produce rapid şi independent în diferite puncte sau minispaţii.
O asemenea complexitate a relaţiilor biotice conferă resurselor real exploatabile sau
accesibile o distribuţie foarte divizată, fărâmiţată în spaţiu şi timp. Urmare extensiei reduse a
acestor parcele favorabile şi a caracterului lor efemer, paraziţii au o probabilitate slabă de
colonizare, dar o mare probabilitate de extindere. Concluzia de bază rămâne aceeaşi, anume,
că cele mai multe trăiesc în populaţii neechilibrate.
Cazul schistosomelor, bine studiat, va permite ilustrarea acestor consideraţiuni
generale care, cu o anumită probabilitate, nu sunt aplicate tuturor tipurilor de organisme
botezate „paraziţi” de către Price P.W.
Trematodele genului schistosoma fac parte dintre paraziţii vaselor sanguine ale
mamiferelor şi păsărilor, cărora le provoacă schistosomiaza sau bilharziosa. Gasteropodele
constituie gazde intermediare obligatorii.
În mod special, a fost studiată specia S. mansoni care crează bilhaziosa intestinală
la om şi a cărei gazdă intermediară este o gasteropodă din genul Biomphalaria, precum şi
S. haematobium, agent patogen al bilharziosei urinare de asemenea la om şi a cărei principală
gazdă este molusca Bulinus troncatus. După paludism, aceste boli crează cele mai mari
probleme de sănătate publică în Africa, fiind afectate mai mult de jumătate din cele 180
milioane de cazuri înregistrate în lumea întreagă de către UNESCO, în 1981.
Melcul-gazdă este, de regulă, acvatic. La o distribuţie foarte divizată a mediului
acvatic, se poate ajunge la o situaţie în care melcul în discuţie să dispară în mare parte. Acesta
fiind hermafrodit şi autocompatibil există posibilitatea ca fie şi un singur individ să poată
fonda o nouă populaţie. Aceste condiţii favorizează o mare diversificare a speciei. Ca răspuns
la această diversitate, Schistosoma a dezvoltat linii specializate, cu o capacitate de infecţie
variabilă în funcţie de populaţiile de melci întâlnite. Invers se întâmplă în prezenţa unor
vulnerabilităţi foarte diferite, în funcţie de suşele şi schistosomele în cauză.

4.5.3. Teoria nişelor ecologice

Termenul de nişă ecologică a fost propus de Grinnel, în 1917, iar zece ani mai târziu
Elton C.S. (1927) a definit-o ca desemnând rolul şi locul organismelor în ecosistemul lor.
Această definiţie a rezistat o perioadă lungă de timp şi mai este valabilă şi astăzi.
Cu toate acestea, Hutchinson G.E. (1957) vine cu o nouă definiţie, şi anume: „nişa
ecologică reprezintă ansamblul condiţiilor în care trăieşte şi se perpetuează populaţia”.
În mod practic, spaţiul ecologic este o mărime cu „n” dimensiuni şi poate fi preluat şi
reprezentat fie sub formă parţială (o parte din spaţiul respectiv) şi, atunci, considerăm că avem
de-a face numai cu un aspect particular al nişei totale (sau nişă îngustă), fie poate fi tratat
sintetic, global, regrupând multitudinea de factori evocaţi de către Hutchinson G.E., printr-un
număr mic de ansamble de grupări fundamentale (nişe largi).
În general, majoritatea autorilor au păreri asemănătoare atunci când se discută
dimensiunea nişelor şi specializarea lor.

47
 Se vorbeşte, aşadar, de:
- nişă alimentară;
- nişă spaţială;
- nişă pluviometrică etc.
Acest spaţiu ecologic descris în raport cu una, două sau trei axe denumite şi variabile
de mediu. Variabilele în discuţie pot fi evaluate şi pot fi comparate, adică poate fi estimată
similitudinea lor, precum şi interferenţa sau suprapunerea lor în raport cu nişele ocupate de
alte specii. Această atomizare aparentă a nişei ecologice a făcut numeroşi autori să declare
„steril” conceptul de nişă. La rândul nostru, ne vedem obligaţi să combatem această poziţie pe
care o considerăm excesivă şi la fel de sterilă. Cuvântul nişă grupează, de fapt, într-o teorie
coerentă „fenomene în aparenţă foarte diferite, dar care pot, fără îndoială, induce funcţii
similare”.
T.J. King a înţeles bine că o nişă poate să aibă una, două sau mai multe dimensiuni. O
diferenţă de regim alimentar, o diferenţă a distribuţiei spaţiale, precum şi o diferenţă
comportamentală ar putea conduce, de asemenea, la o „separaţie ecologică” a speciilor
potenţial concurente. Teoria nişei ecologice permite să se atace cu mai mare claritate
problema organizării şi a funcţionării populaţiilor. O abordare sintetică a noţiunii constă în
caracterizarea nişei ecologice a speciilor în raport cu trei axe de bază care regrupează cea mai
mare parte a variabilelor pertinente ale mediului, şi anume:
- o axă spaţială, care rezumă variabilele climatice şi fizico-chimice;
- o axă trofică reprezentată de tipurile de pradă potenţiale;
- o axă temporală, care prezintă modul de utilizare în timpi (ciclul nictemeral, ciclul
sezonier a spaţiului şi a hranei).
Noţiunea şi conceptul de nişă ecologică se poate aplica:
- unui tip de individ determinat (genotip sau fenotip);
- unei populaţii date;
- unui spaţiu, în întregimea lui.
Într-un capitol viitor, se va trata modul de organizare şi funcţionare a populaţiilor în
relaţii cu nişele şi speciile ce alcătuiesc aceste populaţii.

48
 Capitolul 5
STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA ECOSISTEMELOR

S-a mai afirmat, deja, că ţesătura de populaţii care alcătuiesc biosfera nu se întinde
uniform pe suprafaţa pământului. În funcţie de zonarea climatică şi caracteristicile reliefului
apar discontinuităţi în reţea, care conduc şi permit a se distinge marile formaţiuni cu aspect
foarte diferenţiat, cunoscute ca biomuri, precum deşerturile, stepele, pădurile temperate
caducifoliene şi multe altele.
Aceste biomuri acoperă teritorii întinse, divizate de bariere geografice sau ecologice,
care au contribuit la individualizarea locală a subansamblurilor speciilor asociate care se
numesc biocenoze. Aceste biocenoze, împreună cu mediul fizico-chimic de care depind,
alcătuiesc ecosistemele.
A delimita un ecosistem nu este întotdeauna o încercare evidentă sau reuşită şi aceasta
pentru faptul că se întâmplă, frecvent, o întrepătrundere cu ecosistemele vecine. Este necesară
o mare prezenţă de spirit şi acute cunoştinţe pentru a putea defini fie şi intervalul ce
delimitează două ecosisteme, de exemplu „A” şi „B”.
Cu toate că, din punct de vedere topografic, un lac este bine delimitat, din punct de
vedere funcţional, el nu este deloc un sistem închis, deoarece:
- primeşte încontinuu diferite input-uri minerale şi organice din zonele înconjurătoare;
- primeşte resurse de apă din pârâurile şi râurile care-l alimentează;
- cedează apă prin infiltrare;
- poate ceda apă şi primi ieşiri şi legături cu alte lacuri.
Pornind de la aceste fenomene care complică definirea unui ecosistem şi, poate,
tocmai de aceea, studiul ecosistemelor constituie unul din obiectivele majore ale ecologiei.
Căci, prin înţelegerea mecanismelor fundamentale şi a celor funcţionale, ca şi a echilibrului
lor, putem, în mod real, pune bazele raţionale unor măsuri energice pentru conservarea şi
gestionarea patrimoniului natural. În felul acesta, prin integrarea cunoştinţelor acumulate
despre ecosisteme şi despre interrelaţiile dintre ele, vom putea reconstitui, controla şi domina
organizarea şi evoluţia biosferei şi, în final, a propriei noastre existenţe, atât de strâns corelată
cu aceasta.
În continuare vom prezenta, deci, caracteristicile generale ale ecosistemelor şi, apoi,
vom examina organizarea şi funcţionarea lor din două unghiuri diferite.
1. Se va analiza fluxul de energie şi ciclurile materiei care unesc între ele marile
compartimente trofice.
2. Se va aborda demografic şi se va analiza structura şi dinamica populaţiilor care
constituie reţeaua biologică, denumită şi compartimente.

5.1. Caracteristicile generale ale ecosistemelor

Simplu, chiar foarte schematic, prin ecosistem înţelegem o asociere între o biocenoză
şi biotopul său.
În realitate, o asemenea definire este extrem de simplistă, şi aceasta pentru că, la
nivelul acestei adevărate ţesături biologice care se numeşte biocenoză, este necesară o
inventariere a tuturor componentelor ei specifice. Inventarul trebuie să cuprindă, teoretic,

49
toate speciile prezente, precum microorganisme, plante, animale etc., lucru deloc uşor şi care
se confruntă cu dificultăţi mari, precum reperarea şi determinarea speciilor şi care, de fapt, nu
prezintă un mare interes.
În această lucrare, nu vom prezenta deloc fenomenele în starea lor, ci, dimpotrivă,
vom prezenta acele fenomene care se remarcă a fi de un mare interes pentru ecolog, precum
„structura şi funcţionarea ecosistemului”, lăsând în seama botaniştilor, zoologilor şi
microbiologilor listarea speciilor interesate dintr-un teritoriu.
Părăsind, deci, domeniul detaliilor în cazul ecosistemelor terestre, putem spune că o
primă descriere integrală este, în linii mari, dată de participarea la analiză a vegetaţiei, care
permite a se defini structura spaţială a ecosistemului.
În cazul ecosistemelor acvatice structura spaţială este mai uşor definită pornind de la
variabilele fizice ale mediului. Indiferent, însă, de felul ecosistemului nu trebuie, în nici un
caz, neglijat cadrul fizico-chimic, parte integrantă a tuturor ecosistemelor.

5.1.1. Suportul fizico-chimic al ecosistemelor

Acest mediu „nebiologic” intervine, cu siguranţă, în biologia fiecărei specii, dar nu

numai. El intervine, de asemenea, în structura şi dinamica biocenozelor, în întregimea şi în
complexitatea lor. În sens invers, funcţionarea şi modificarea compoziţiei structurii
biocenozelor pot modifica caracterele mediului. Aceste observaţii generale pot fi ilustrate prin
câteva exemple, şi anume:
Decamps M. şi colab. (1981) au făcut cercetări ecologice în Franţa în arondismentul
Lot, traversat de râul Lot, şi au pus în evidenţă diverse fenomene cauzate de debit, care
influenţează asupra hidrologiei şi calităţii apelor prin intermediul debitului, caracteristicile
fundamentale ale ecosistemelor râurilor. Debitul determina, de fapt, în cea mai mare parte,
calitatea apelor, direct, prin depozitele pe care le aduce în apă şi prin reaşezarea particulelor
fine din suspensii în sedimente. Schema prezentată precizează natura interacţiunilor care
intervin, pe de o parte, în dinamica materialelor în suspensie într-un segment al Lotului iar, pe
de altă parte, în producţia planctonică. Nu trebuie neglijat rolul masiv al omului ca factor de
influenţă, de impact, în toate ecosistemele.
Constrângerile create de către mediul fizico-chimic sunt mult mai evidente în cazul
ecosistemelor acvatice. Constrângeri există şi chiar foarte numeroase şi în ecosistemele
terestre, căci organismele sunt strâns legate, corelate de climat şi de substrat, adică de sol.
Productivitatea primară care constituie, la rândul ei, suportul întregii vieţi animaliere, depinde
de abundenţa precipitaţiilor şi de bogăţia solului în elemente nutritive asimilabile (N, P, K
etc.). Solul, care rezultă din alternarea şi metamorfozarea biologică a rocii mamă, sub efectul
conjugat al factorilor climatici, fizico-chimici şi biotici, este un component cheie al biosferei
şi care se situează la confluenţa între litosferă şi atmosferă, unde, de fapt, contribuie la
naşterea, evoluarea şi, eventual, la degradarea lui.
Câteva considerente despre humus ni se par foarte interesante pentru a înţelege
importanţa lui, ca interfaţă între biotop şi biocenoze. Humusul, în ansamblul lui, este o
materie mineralo-organică, hetero-policondensată, provenită din numeroase complexe
polimerizate de natură coloidală şi care conferă solului proprietăţi ce îi condiţionează
fertilitatea. În condiţii normale, humusul este relativ stabil sau foarte lent biodegradabil.
Stabilitatea lui devine variabilă în funcţie de variaţia condiţiilor climatice, de gradul de
exploatare a solului, ca şi de input-urile de materii organice ce vin spre sol. Activitatea
biologică este cea care contribuie la formarea solurilor în condiţii favorabile şi tot ea este cea
care conduce la degradarea acestuia, atunci când sensul condiţiilor climatice se schimbă şi,

50
mai ales, când se modifică energic şi brusc condiţiile de exploatare. Suprafaţa mondială a
resurselor de sol se ridică la aproape 4.800 ml/ha repartizate zonal, conform tabelului 7
(Udrescu, 1997).
Tabelul 7
Suprafaţa de teren agricol şi arabil ce revine pe locuitor, pe continente,
în perioada 1988 - 1991
Terenuri Terenuri Păşuni şi Revine pe locuitor
agricole arabile fâneţe (ha)
- milioane hectare - Teren agricol Teren arabil
Total mondial 4.798,7 1.441,4 3.357,3 0,90 0,27
Africa 1.081,6 181,1 900,4 1,68 0,28
Asia 1.216,6 4.57,2 759,4 0,39 0,15
America de Nord 633,9 271,8 362,1 1,62 0,65
şi Centrală
America de Sud 607,6 113,7 493,9 0,69 0,39
Europa 226,6 138,5 88,1 0,45 0,27
Ex-URSS 556,2 229,3 326,9 1,98 0,81
Oceania 481,3 49,9 431,4 1,80 0,19

Duchaufour a considerat necesar să clasifice substratul mineralo-organic al

biocenozelor după calitatea humusului ce există în conţinutul solului. Această clasificare este
importantă, pentru că ne dă indicaţii, de la început, asupra tipului de relaţii ce se pot instala în
sistem, adică putem să prevedem intensitatea dezvoltării biocenozelor. Analiza calităţii
humusului ne poate da, pe de altă parte, relaţii asupra condiţiilor care au contribuit la
constituirea lui, precum climă, rocă-mamă, vegetaţie, precum şi natura şi importanţa activităţii
biologice care se dezvoltă în sol şi care joacă un rol esenţial în dinamica sa.

5.2. Fluxuri, bilanţuri şi randamente energetice

Energia solară captată de către cloroplastele plantelor verzi este, parţial, stocată sub
formă de energie chimică. Aceasta se numeşte „producţie primară netă” şi despre ea s-a mai
vorbit în această lucrare, dar nu în relaţie cu fluxurile de energie. Pentru că acest material
energetic se realizează pe prima treaptă a sistemului de producţie, metamorfozare şi transfer
de energie, se mai numeşte şi energie primară, iar producătorii ei, în marea majoritate
purtători de pigmenţi clorofilieni, sunt denumiţi „producători primari”. Materialul energetic
primar este utilizat de către animalele fitofage pentru propria lor dezvoltare, iar acestea sunt
denumite consumatori primari. O parte (determinată sau, după caz, determinabilă) a energiei
asimilate de către consumatorii primari, reţinută, de asemenea, sub formă de energie chimică,
este denumită în această fază „producţie secundară”. Ea devine accesibilă (sub formă de
hrană) unei noi categorii de organisme, care devin astfel „consumatori secundari” şi ciclul
poate continua.
Pornind de la radiaţiile solare captate (1 % din total în energie primară şi până la
consumatorii de ordinul 4 sau 5), energia din sistem scade de la un nivel trofic la altul,
diminuându-se de o manieră logaritmică. Vorbind de fluxul de energie în sistemele biologice,
suntem obligaţi să admitem că el este indisociabil de cel al lanţului alimentar. Aşa cum s-a
arătat anterior, fluxul depinde, iniţial, de intensitatea razelor solare incidentale, iar apoi de
eficacitatea cu care organismele care se succed în lanţul alimentar, exploatează resursele lor
trofice şi le convertesc în biomasă.

51
 5.2.1. Bilanţ şi randamente energetice

Din punct de vedere energetic, sistemele biologice (celulele, organismele, populaţiile,

ecosistemele, biosfera) se supun cu stricteţe legilor generale ale termodinamicii. Din acest
punct de vedere şi în conformitate cu principiul de conservare a energiei, putem spune că
cifrele care exprimă cantitatea de energie intrată şi ieşită la fiecare nivel constituie aproximaţii
teoretice conform datelor disponibile (publicate). Pentru simplificarea schemei, s-a admis că
energia investită de către fiecare populaţie în producţie (P1, P2, …) este, în întregime,
integrată de către speciile nivelului următor. Intensitatea fluxurilor se comportă conform unui
model logaritmic.
Trebuie remarcată amploarea pierderilor energetice antrenate de fiecare transfer de la
un nivel la altul.
Energia totală a acestor sisteme şi a mediului se menţine constantă. Energia care
traversează un organism, o populaţie sau un ecosistem poate fi convertită dintr -o formă
într-alta (energie luminoasă, în energie chimică şi aceasta, în energie mecanică etc.), dar ea nu
este, niciodată, nici creată, nici distrusă. Să nu uităm că sursa primară de energie a biosferei
este de natură cosmică în proporţie de peste 99,9 % şi că, în absenţa ei, biosfera nu ar exista
de jur-împrejurul nostru.
Ca urmare a acestor precizări, putem considera posibilă alcătuirea unui bilanţ
energetic al sistemelor ecologice, prin măsurarea energiei, care:
- intră;
- iese;
- rămâne (inclusă în ecosistem).
Deoarece biologii şi biochimiştii operează, îndeosebi, cu material sau substraturi
biologice, este neapărat necesară cunoaşterea valorii energetice a acestora, determinată prin
cantitatea de căldură degajată ca urmare a combustiei lor.
Plantele au, în general, un conţinut energetic mai redus decât animalele, care se
situează între 17,8 şi 21,7 KJg-1 la plante cu o medie de 19,75, în timp ce la animale intervalul
se situează între 21,4 şi 26,2 KJg-1, cu o medie de 23,77.
Nu toată energia absorbită de către o plantă sau animal poate fi utilizată. Tocmai de
aceea, este necesară stabilirea bilanţului energetic al unui organism. El măsoară, de fapt,
tocmai fluxul de energie care traversează acest organism pe o perioadă determinată.
Fiind vorba de bilanţul unei plante, constatăm următoarele:
- 40 % din energia incidentală este absorbită de către cloroplastele frunzelor;
- numai 9,2 % din această energie cosmică „integrată” este fixată sub formă chimică
(producţie primară brută), restul fiind cheltuită, utilizată de către alte operaţiuni ale
fotosintezei şi metabolismului plantei (respiraţie, transpiraţie etc.);
- circa 60 % din această energie chimică este investită în sinteza de noi ţesuturi;
- circa 5,5 % din energia incidentală este reprezentată în producţia primară în cazul
monoculturii în care s-a experimentat;
- dar, numai la circa 1 %, aşa cum am mai spus, se referă randamentele în cazul
majorităţii speciilor de plante, în condiţii naturale obţinute şi ţinând cont şi de
ceilalţi factori care pot influenţa aceste performanţe.
În cazul animalelor, pornind de la energia consumată, conţinută în alimente, se poate
calcula energia asimilată (A), ţinând cont şi de energia rămasă în fecale (F), prin relaţia:
A=C-F
Energia metabolizabilă mai este influenţată şi de gradientul „U”, care reprezintă
echivalentul energetic al deşeurilor azotate. Energia efectiv investită în creştere şi reproducţie
capătă denumirea de producţie efectivă (P).

52
 Ţinând cont de elementele prezentate mai sus, putem spune că diferitele bilanţuri
energetice la animale pot fi descrise de următorul sistem de ecuaţii:
C=A+F
A=P+R+U
Pe fiecare etapă a fluxului de la organismele „victimă”, „mâncate”, la cele
„agresoare”, care mănâncă, precum şi în interiorul fiecăreia dintre ele, o parte din energie este
pierdută.
Putem spune că organismele se pot caracteriza din punct de vedere bioenergetic prin
aptitudinea lor de a realiza diverse transferuri de energie de la un nivel trofic la altul.
Pe de altă parte, nivelul reţinerii energiei pentru sine însuşi, în vederea altor utilizări
decât creşterea şi reproducţia, poate caracteriza nivelul de evoluţie al organismului pe scara
generală a acesteia. Căci, cel mai mare consumator de energie „diversă” este, în ultimă
instanţă, specia umană.
Revenind la bilanţuri şi randamente, denumim randament ecologic raportul între
producţia obţinută de la populaţia de rang (n) şi cea obţinută de la populaţia de rang (n - 1).
Acest randament depinde de:
1. Eficacitatea sau randamentul de exploatare, adică raportul dintre energia ingerată
şi energia disponibilă (producţia netă a prăzii-victimei).
2. Eficacitatea sau randamentul de asimilare, care este raportul între energia asimilată
„A” şi energia ingerată „C”.
3. Eficacitatea sau randamentul producţiei nete, care reprezintă raportul între
producţia (P) şi asimilarea „A”.
Sistemele ecologice se supun, însă, în egală măsură, şi celei de-a doua legi a
termodinamicii sau principiului degradării energiei. Acesta spune că universul merge către o
dezordine crescândă. Aceasta, deoarece transformările de energie implică, în fiecare etapă, o
degradare în căldură (energie cinetică legată de mişcările hazardate, dezordonate ale
moleculelor).
Ca urmare, sistemele biologice cunosc şi ele o dezordine crescătoare. Această
dezordine este cunoscută şi sub noţiunea de „entropie”. Repetăm mereu acest lucru, pentru a
înţelege că dinamica ecosistemelor, a biosferei, deşi este supusă unei sume de elemente
aleatorii, are posibile explicaţii şi în legile riguroase ale fizicii. După participarea sa la
metabolismul mediilor vii, energia este disipată sub formă de căldură. Biosfera în ansamblul
său se supune, deci, celei de-a doua legi a termodinamicii, pentru că crează dezordine,
pornind de la ordine.

5.2.2. Bilanţuri energetice ale populaţiilor naturale

Luând în considerare, deopotrivă, lumea vegetală şi animală, bilanţurile lor energetice

pot fi caracterizate prin randamentul de asimilare R = A/C. Ori, din acest punct de vedere,
întâlnim două situaţii distincte.
Randamentele de asimilare (A/C) foarte slabe sunt prezente, îndeosebi, la specii
detritivore, cum ar fi: viermele geofag Millsonia anomala şi crustaceul Asellus aquaticus.
- Specii erbivore, cum sunt lăcustele speciei Myrmeleotettix maculatus şi omizile
speciei Heterocampa guttivita. Subliniem de asemenea, că erbivorele mari (bigastricile), în
care intră şi bovinele, au de asemenea randamente foarte mici, motiv pentru care, anatomo-
morfologic, sunt dotate cu stomacuri foarte mari, iar fiziologic digestia se produce în trepte.

53
 - Specii carnivore, şopârla, Lacerta vivipara, şi nevăstuica, Mustela nivalis, la care
randamentul este mult mai mare decât la speciile de mai sus.
Randamentul producţiei nete (P/A) este foarte redus la nevăstuică şi la alte vertebrate
homeoterme, decât la alte specii poikiloterme.
În cazul speciilor omnivore, cei doi indicatori mai sus analizaţi se încadrează pe centru
cu oscilaţii în stânga sau în dreapta, în funcţie de natura hranei disponibile.
Întrebarea care se pune este aceea dacă, urmare acestor corelaţii, se poate degaja o
lege care să poată caracteriza bugetele de energie ale diverselor tipuri de organisme.
Răspunsul poate veni din analizele care urmează.
Eficienţa sau eficacitatea asimilaţiei. Indicatorul sintetic care măsoară eficienţa
asimilaţiei este, aşa cum am spus, randamentul acesteia şi el depinde de mai mulţi factori, şi
anume:
- Calitatea alimentelor consumate. De regulă, hrana, de natură animală, este mai bine
asimilată decât cea de natură vegetală. În cadrul hranei vegetale, este mult mai uşor asimilată
şi cu randamente mari, cea formată din lanţuri chimice mici, precum glucoza, zaharoza,
glucidele, în general. Lanţurile chimice formate din lignine, celulozele, în general, au
randamente reduse, îndeosebi, din cauza energiei solicitate de organisme pentru distrugerea
acestor molecule extrem de complexe.
- Cantitatea de apă a furajelor poate influenţa, de asemenea, randamentul.
- Vârsta prăzii, în cazul animalelor carnivore, influenţează, de asemenea, randamentul.
Carnea animalelor bătrâne oferă randamente mai mici.
Randamentul de asimilare al prădătorilor variază între 60 % şi 90 %, cele mai mici
valori constatându-se la insectivore.

Tabelul 8
Randamentul mediu de asimilaţie la diferite populaţii naturale
(după Barbault R., 1995)
Grup Heteroterme Homeoterme
Erbivore Carnivore Detritivore Erbivore Carnivore
A/C 39 % (9) 77 % (2) 38 % (4) 65 % (10) 88 % (4)

A
R = 
C

Eficacitatea asimilării la erbivore este în medie de 39 % la nevertebratele studiate şi

pare a fi mult mai ridicată la vertebratele homeoterme, unde se situează în jur de 65 %.
Aşa cum spuneam, există, în permanenţă, o mare variaţie a lui „R”, în funcţie de
diferite tipuri de plante, în funcţie de organele consumate, de bogăţia acestora în nutrienţi uşor
accesibili. Valorile maxime au fost observate la carnivore la care R = 80 %.
Randamentul producţiei nete (P/A). În studierea randamentului producţiei nete,
dacă începem să gândim pornind de la plantele fotosintetice, vom putea judeca rezultatele
numai pornind de la energia absorbită.
Ca urmare a cercetărilor efectuate în condiţii optime de laborator, s-a putut demonstra
că fotosinteza ar putea să aibă o eficacitate maximă (EFM) de 34 % (Rabinowitch E. şi
Govinedjee, 1969). În natură, însă, în cele mai bune condiţii de insolaţie, EFM = 1 - 2 %.
În cazul animalelor, Humphreys W.F. (1979) a efectuat studii de detaliu pe 235
bilanţuri energetice ale unor populaţii naturale înainte de a stabili relaţii între P şi R.
Rezultatele analizelor sale sunt rezumate în tabelul 9.

54
 Tabelul 9
Randamentul de producţie al unor populaţii naturale
Principalele grupe n P/A (%)
POIKILOTERME 156 29,0
Insecte nesociale 61 40,7
Nevertebrate (fără insecte) 73 25,0
Insecte sociale 13 9,2
Peşte 9 10,7
HOMEOTERME 79 2
Insectivore 6 0,9
Păsări 9 1,3
Populaţii de mici mamifere 8 1,5
Alte mamifere (exclusiv insectivore) 56 3,1

Autorul distinge trei grupe în cadrul poikilotermelor şi patru în cadrul homeotermelor.

Se constată două diferenţe majore, şi anume:
- una între poikiloterme şi homeoterme
P/A = 29,0 P/A = 2,60
- alta, între insectele sociale şi peşti, pe de-o parte:
P/A = 10,7
şi alte poikiloterme, pe de altă parte:
P/A = 41 %
Putem desprinde din aceste cercetări următoarea legitate: „diferenţele care se înregistrează
la nivelul raportului P/A sunt legate de existenţa sau absenţa sistemului de termoreglare”.
În cazul nevertebratelor, s-au putut distinge diferenţe semnificative numai în funcţie
de regimul alimentar al speciilor. Erbivorele prezintă, în mod firesc şi logic, cel mai slab
randament.
Performanţele şi biomasa. Un număr important de cercetători, printre care
Petruzewicz K. şi MacFadyen A. (1970), după numeroase studii, afirmă că „alcătuirea
bilanţului energetic al populaţiilor naturale presupune un număr mare de dificultăţi şi este
foarte costisitor”. Pentru a evita sau a reduce aceste costuri, atât ei, cât şi alţi autori au încercat
să stabilească fie relaţii generale, fie corelaţii specifice între variabilele bugetului energetic
esenţiale, ca valoare ştiinţifică şi informativă, dar foarte greu de obţinut (P/A) şi alte variabile
mult mai accesibile, cum ar fi:
- greutatea medie a unui individ (G);
- biomasa medie per ha (B) a populaţiei luate în studiu.
În cazul animalelor, comparând performanţele metabolice ale mai multor specii de
talie diferită, s-a demonstrat că există în fiecare grupare zoologică, o corelaţie bună între
valorile metabolice de bază M (energie timp -1) şi greutatea indivizilor. Această corelaţie este
de forma:
M = a · G075
Constanta „a” are valori distincte şi specifice în funcţie de grupele luate în studiu şi de
metabolismul propriu acestora. Logic, se poate deduce că principalele componente ale
bilanţului energetic al organismelor (P, R, A) se corelează şi ele cu „G”. Aceste rezultate sunt
confirmate de o largă comparaţie interspecifică, care permite elaborarea unei funcţii de forma:
Y = x · Gz

55
cu „z” caracterizând grupele taxonomice şi este cuprins între 0,69 şi 0,82, adică aproape de
0,75.
În aceste condiţii, rata de producţie raportată la masa medie de biomasă (P/B) trebuie
să fie proporţională, adică să se coreleze cu G-025. Această relaţie a fost verificată empiric de
Farlow (Barbault R., 1995), care a elaborat ecuaţia sub forma:
P/B = 5,78 · G-0,266
valabilă pentru o largă gamă de specii de animale.
Pornind de la peste 100 bilanţuri energetice suficient de complete pentru ca aceste
cercetări să fie foarte credibile şi autorizate, Humphreys W.F. (1981) a putut elabora (vezi
tabelul 10) relaţii semnificative între producţie şi asimilaţie, pe de o parte, şi indexul
metabolic simplu (Im), pe de altă parte, adică:
Biomasa anuală medie cal m-2
Im =  0,75
Greutate vie maximă în mg
Aceste relaţii generale trebuie să fie, de fiecare dată, refăcute, atunci când este stabilit
un număr mai mare de bilanţuri energetice şi aceasta pentru un număr maxim posibil de grupe
zoologice.

Tabelul 10
-2 -2 -1
Relaţii între asimilaţie (log A.cal.m ) producţia (log P.cal.n cal an )
şi indicele metabolic (log nm) la diverse grupe de populaţii animaliere
Grupe Ecuaţia dreptei de regresie Ecuaţia dreptei de regresie
pentru „A” pentru „P”
n v N v
Păsări A = ,993Im + 2,346 7 0,92 P = ,214Im + 0,121 7 0,88
A = 1,201Im + 2,803 5 0,91 P = 0,989Im + 0,169 5 0,95
Alte mamifere A = 0,903Im + 2,293 42 0,84 P* = 1,061Im + 0,952 31 0,92
P** = 0,746Im + 0,833 11 0,73
Peşti A = ,6981Im + 1,635 8 0,93 P = 0,614Im + 0,573 8 0,90
Furnici A = 1,016Im - 1,653 4 1 P = 1,025Im - 2,669 4 1
Alte insecte A = 0,628IM - 0,295 9 0,92 P = 0,677Im - 0,758 34 0,64

Alte nevertebrate A = 0,669Im - 0,059 25 0,67

*) după Barbault R. (1995).
**) după Humphreys W.F. (1981).

5.2.3. Fluxul de energie în ecosisteme

Fluxul de energie care traversează un ecosistem natural depinde de cantitatea de

energie fixată biochimic de către vegetaţia autotrofă şi care a fost definită producţie primară.
Producţia primară este limitată, în amonte, de următorii factori:
- intensitatea fotosintezei, influenţată la rândul ei de numeroşi alţi factori despre care
s-a vorbit deja. Insolaţia rămâne, însă, factorul hotărâtor.
- randamentul producţiei nete PPN/PPB, o variabilă care se corelează cu tipul de
plante şi formaţiunile vegetale (alcătuirea ecosistemului) considerate şi care variază
mult între 30 % şi 85 %.

56
 Tabelul 11
Eficienţa producţiei nete la diferite plante şi comunităţi vegetale
(Barbault R., 1995)
Comunitatea vegetală Localitatea PPN/PP (%) Autori
A. Terestre
Ierburi perene Michigan 85 Golley - 1960
Cereale Ohio 77 Transeau - 1926
Lucernă Ohio 62 Odum - 1959
Păduri de pin şi molid New York 45 Whittaker şi
Woodwell - 1969
Savane tropicale 55 Golley şi Mistra - 1972
Păduri tropicale umede 30 Golley şi Mistra - 1972
B. Acvatice
Lentile de apă Minnesota 85 Lindeman
Alge Minnesota 79 Lindeman - 1942
Fitoplanctoane Wisconsin 75 Juday - 1940

În tabelul 12 sunt prezentate limitele şi mediile cantităţilor de biomasă/ha şi

productivitatea primară a principalelor tipuri de ecosisteme terestre şi acvatice calculate şi
publicate de Whittaker R.H. şi Likens G.E. şi preluate de Ramade (1981).

Tabelul 12
Biomasa vegetală şi producţia primară netă la diferite tipuri de ecosisteme
(după Whittaker şi Likens, în Barbault, 1995)
Tipul de ecosistem Biomasa în t/ha Producţia în g/m2/an
Interval Medie Interval Medie
Păduri tropicale umbrofile 60 - 800 450 1.000 - 3.500 2.200
Păduri tropicale caducifoliare 60 - 600 350 1.000 - 2.500 1.600
Păduri de conifere în zonă temperată 60 - 2.000 350 600 - 2.500 1.300
Păduri caducifoliare în zonă temperată 60 - 600 300 600 - 2.500 1.200
Păduri boreale (Taiga) 60 - 400 200 400 - 2.000 800
Savane 2 - 150 40 200 - 2.000 900
Stepe zonă temperată 2 - 50 16 200 - 1.500 600
Tundră 1 - 30 6 10 - 400 140
Deşerturi calde 1 - 40 7 10 - 250 90
Deşerturi extreme, zone polare 0-2 0,2 0 - 10 3
Agroecosisteme 4 - 120 10 100 - 3.500 650
Mlaştini 30 - 500 150 800 - 3.500 2.000
Lacuri şi fluvii 0-1 0,2 100 - 1.500 250
Ocean (în larg) - 0,03 - 125
Zone de coastă 0,05 - 1 0,2 400 - 1.000 500
Platou oceanic continental 0,01 - 0,4 0,1 200 - 600 360
Recifuri coralifere şi algifere 0,4 - 40 20 500 - 4.000 2.500
Estuare 0,1 - 60 10 200 - 3.500 1.500

Producţiile cele mai ridicate se întâlnesc în pădurile tropicale umbrofile, în mlaştini,

recifuri coralifere şi în zonele cu alge (PPN medie  2.000 g/m2/an). Energia înmagazinată
sub formă biochimică de către plantele clorofiliene devine utilizabilă, adică stă la dispoziţia
heterotrofelor drept bază energetică pentru alimentaţie. În paralel, o mare parte din aceasta
este pierdută sub formă de căldură, la fiecare transfer de la un nivel trofic la altul, aşa cum
rezultă din experienţele lui Medwaecko şi colab., prezentate în Barbault R. (1995). Celebru

57
prin simplitatea sa, dar şi prin capacitatea de generalizare, exemplul reieşit din studierea
lanţului trofic stejar-larvă-pasăre, într-o pădure din Polonia.
Eficienţa în exploatare a sistemului, a fluxului este dată de relaţia:
ei
Ee = ,
ed
în care: Ee = eficienţa în exploatare;
ei = energia integrată;
ed = energia disponibilă.
Randamentul ecologic al sistemului este, la rândul său, dat de următoarea relaţie :
Pn + 1
Rec = ,
Pn
în care: Rec = randament ecologic;
Pn + 1 = producţia nivelului trofic „n + 1”;
Pn = producţia nivelului „n”.
În acest domeniu, s-a experimentat extrem de mult. Nu ne propunem, însă, a aduce
prea numeroase experimente, exemple, ci, mai degrabă, câteva concluzii, şi anume:
- eficienţa în exploatare a consumatorilor primari este cuprinsă între 1 % şi 10 %, în
ecosistemele terestre;
- fac excepţie păşunile tropicale şi zonele temperate populate de erbivore domestice,
la care randamentul poate atinge 65 %;
- mediul oceanic oferă, de asemenea, posibilităţi pentru valori foarte ridicate (60 - 90 %);
- carnivorele au, în medie, o eficienţă în exploatare cu mult superioară erbivorelor
terestre. Ea se situează între 10 % şi 100 %.
Aceste concluzii pot fi considerate ca legităţi ale comportamentului randamentului
ecologic, în funcţie de natura ecosistemelor.
În continuare vom exemplifica aceste concluzii, analizând trei tipuri de ecosisteme, ale
căror bilanţuri energetice sunt specifice, pentru că ele sunt cu totul diferite. Elementul comun
este, însă, tocmai modul similar de formare şi transfer al energiei.
Tabelul 13
Coeficientul de exploatare pentru consumatorii primari ai producţiei primare nete
(producţie epigee în cazul mediilor terestre)
Ecosisteme Caracteristici Coef. de exploatare %
Păduri adulte Arbori 1,5 - 2,5
Refacere lentă
Câmp de 30 ani în Michigan Ierburi perene 1,1
Refacere medie
Mlaştină în Georgia Erbacee perene 8
Refacere medie
Câmp de 7 ani în California de Sud Ierburi anuale 12
Refacere medie
Savană africană Ierburi perene 28 - 60
Refacere rapidă (mamifere)
Fermă Ierburi perene 30 - 45
Refacere rapidă (bovine)
Preerie, păşune de Normanida Ierburi perene 65 (bovine)
Refacere rapidă 6 (nevertebrate)
Oceane Fitoplanctoare 60 - 99
Refacere rapidă

58
 Bilanţul energetic într-un ecosistem forestier. Din numeroasele experimentări
făcute, vom utiliza materialele publicate de Barbault R., cu referire la pădurea Hubbard-Brook
din New Hampshire.
Razele solare, revărsate asupra pădurii formată din arţar, fag şi mesteacăn, însumează
1.254.000 kcal/m2/an. Din această „energie incidentală”, numai 0,8 % este fixată sub formă de
fotosinteză, adică 10.400 Kcal/m2/an. Aproape jumătate din aceasta este utilizată pentru
necesităţi metabolice (autoconsum de întreţinere). Ca urmare, producţia netă este de 4.684
Kcal/m2/an. Aceasta corespunde unui randament energetic de numai 0,4 %. Ţinând, însă, cont
de faptul că perioada „activă”, adică aceea în care are loc efectiv procesul de creştere a
vegetaţiei este de numai 4 luni, perioadă în care energia căzută nu este absorbită de clorofilă,
putem considera că randamentul real al producţiei nete atinge 2 %.
S-ar putea crede că cea mai mare parte din cantitatea de energie solară convertită în
materie organică este mică şi că cea mai mare parte a ei este inutil pierdută. Nu este tocmai
adevărat pentru simplul motiv că o mare parte din această energie se transformă în căldură
ambientală, atât de necesară pentru derularea normală a proceselor metabolice, inclusiv a
fotosintezei, în sine. O altă cantitate importantă, am putea spune chiar foarte importantă, de
energie, şi anume 288.990 Kcal/m2/an, adică circa 21 % din energia solară căzută şi captată
este consumată în procesul evapotranspiraţiei vegetaţiei, fenomen intim legat de fluxul de apă
al vieţii şi al dezvoltării acesteia.
Pe de altă parte, spunem că o mare parte din energia acumulată biochimic prin foto-
sinteză este, la rândul ei, consumată în procesele metabolice. Fiziologii români consideră, de
exemplu, că, prin arderea sau mai corect spus, biodegradarea unui mol de glucoză (2.870 kg)
aproximativ 60 % se degajă în mediul ambiant sub formă de căldură (Burzo I., Chirilă C.,
1998). Am precizat acest lucru, pentru a demonstra că această căldură ambientală are surse
diferite, două dintre ele fiind cele prezentate mai sus, soarele şi biodegradarea, biosfera
dispunând de numeroase altele care, în parte, au fost discutate, iar pe de altă parte, vor fi
analizate în capitolele următoare.
Din cantitatea totală de producţie primară de 4.680 Kcal/m2/an, cea mai mare parte
(3.481 Kcal/m2/an) intră în lanţul trofic al erbivorelor şi al detritivorelor, restul fiind
înmagazinat în biomasa vegetală (952 Kcal/m2/an la suprafaţa solului şi 247 Kcal/m2/an)
reziduală, care contribuie la refacerea rezervei de humus a biosferei.
Într-un singur an, de exemplu, în 1990, biomasa vegetală a ecosistemului reprezenta
71.420 Kcal/m2/an, din care 59.696 Kcal/m2/an se situau deasupra solului. Subliniem,
totodată, că materia organică a litierei forestiere şi cea inclusă în sol prezintă valori foarte
importante, corespunzând la 34.322 Kcal/m2 şi, respectiv, 88.120 Kcal/m2.
Cifrele de mai sus au caracter de generalizare şi relevă importanţa materiei organice
degradabile în organizarea fluxurilor trofice ale tuturor pădurilor din zona temperată.
Animalele fitofage consumă între min. 1 % şi max. 44 % (numai în anumiţi ani) din această
masă netă a frunzelor pădurii. În medie, calculele arată că 75 % din PPN, care se acumulează
anual pe sol (3.505 Kcal/m2/an), intră în sistemul detritivor (descompunerea resturilor). O
parte a acestei materii organice este utilizată de către bacterii, ciuperci şi multe alte
nevertebrate şi, odată cu moartea lor, revin în sol, îmbogăţind rezerva de materie organică a
acestuia. În felul acesta, se închide şi ciclul nutritiv, iar bilanţul este complet.
Bilanţul energetic al unei fâneţe. Ricou G. şi echipa sa (1978) au efectuat studii
asupra fluxului de energie a materiilor prime şi substanţelor minerale nutritive, asupra unei
preerii normande - Franţa. Rezultatele acestei analize au fost următoarele:
- radiaţiile măsurate, care s-au primit pe păşune, au fost în medie de 996.000
Kcal/m2/an;
- producţia primară netă a fost egală: 7.323 Kcal/m2/an. Aceasta înseamnă 17,5 tone
materie uscată/ha şi an, în condiţiile utilizării îngrăşămintelor (160 kg N, 35 kg P2O5

59
 şi 33 Kg/ha/an). Valoarea energetică a materiei organice acumulate echivalează 0,7 %
din energia solară căzută. Prin păşunarea bovinelor (3,2 capete vită/ha) se consumă
3.323 Kcal/m2/an, adică 65,3 % din producţia epigee (5.083 Kcal/m2/an);
- o mică parte a acestei producţii este consumată de către nevertebrate fitofage (303
Kcal/m2/an), adică 5,9 % din PPN - epigee;
- restul constituie litieră şi, prin biodegradare, se returnează solului.
Producţia secundară este de 518,6 Kcal/m2/an pentru bovine şi 27,6 Kcal/m2 pentru
nevertebratele fitofage. Aceste valori reprezintă un randament ecologic global pentru
consumatorii primari de 10,7 %, raportat la producţia epigee primară.
Între nevertebratele fitofage şi consumatorii secundari cărora le servesc drept hrană,
randamentul ecologic atinge aproape 27 %.
PS2 7,4 Kcal
 =  = 27 %
PS1 7,4 Kcal
Râmele au o densitate medie de 180 indivizi/m2 şi joacă un rol important în reciclarea
materiei organice. Ele ingerează circa 55 % din producţia litieră. Descompunerea acestei
materii organice este realizată, în final, de către bacterii şi ciuperci, ceea ce conduce la
echilibrarea cantităţii de humus.
Bilanţul energetic în ecosistemele acvatice. Din punct de vedere bioenergetic,
funcţionarea ecosistemelor acvatice se aseamănă cu a celor terestre. Pentru exemplificare,
rezumăm în tabelul 14, după Ricklefs R.E. (1980), principalele elemente ale fluxului energetic
într-un lac din Minnesota şi într-un mic ecosistem acvatic din Florida.
Fiind vorba de lacuri reci, se constată o productivitate primară ridicată şi randamente
ale producţiei nete slabe în Florida, în comparaţie cu ecosistemele similare, situate în zonele
meridionale cu ape mult mai calde.

Tabelul 14
Compararea fluxurilor energetice pentru lacul Cedar Borg din Minnesota
şi Silver Springs din Florida
Specificare Lacul Cedar Borg Lacul Silver Spring
Minnesota Florida
Fluxul energetic solar (Kcal/m2/an) 1.188.720 1.700.000
Producţia primară brută (Kcal/m2/an) 1.113 20.810
Randament fitosintetic (%) 0,10 1,20
Randamentul producţiei nete (%)
a. Producător I 79,0 42,4
b. Consumator I 70,3 43,9
c. Consumator II 41,9 18,6
Eficienţa în exploatere (%)
a. Consumator I 16,8 38,1
b. Consumator II 29,8 27,3
Randament ecologic (%)
a. Consumator I 11,8 16,7
b. Consumator II 12,5 4,9

60
 5.3. Ciclurile elementelor minerale de nutriţie

5.3.1. Transferurile de elemente chimice nutritive în cadrul ecosistemului

Transferurile naturale de elemente chimice în interiorul ecosistemelor se pot calcula

urmărind ciclurile anuale, care pot fi descrise şi cuantificate, măsurate. Din acest punct de
vedere, se pot distinge:
A. Ciclul biologic propriu populaţiilor ecosistemului cu:
- o fază de absorbţie a elementelor din sol de către rădăcini;
- o fază de restituire către sol a unei părţi din aceste elemente, adică cele rezultate
din căderi de frunze, lemn uscat, cadavre şi excremente;
- faza de retenţie, adică acumulări în organele de rezervă, atât la anuale, cât şi la
perene.

RETENŢIA = ABSORBŢIE - RESTITUŢIE

B. Fluxul care leagă plantele de exterior. Acesta face parte dintr-un ciclu geochimic,
mult mai amplu, şi care cuprinde:
- fenomene de import sau de intrare în sistem;
- fenomene de export sau de ieşire din sistem.
Importul provine, în general, fie din atmosferă, transportul făcându-se de către vânt şi
ploaie, fie din litosferă prin descompunerea rocii mamă şi migrare verticală datorită
diferenţelor de concentraţie a soluţiei solului. Este vorba, deci, de un fenomen de absorbţie de
către sol a elementelor minerale solubilizate.
Cu deosebire în ecosistemele agricole, dar, azi, din ce în ce mai mult şi în cele
naturale, importurile de natură antropică joacă un rol din ce în ce mai mare, ele manifestându-se
sub formă de îngrăşăminte organice sau chimice sau alte materiale care indirect (prin
descompuneri), induc un aport de elemente fertilizante. Ca regulă de bază, se reţine că
intervenţiile umane în aprovizionarea cu input-uri a ecosistemelor trebuie făcută de o
asemenea manieră, încât echilibrele biologice şi biodiversitatea să fie conservate sau
dezvoltate, odată cu creşterea productivităţii acestora.
Mai reamintim că acea parte a ciclului azotului în natură generată de
microorganismele fixatoare de azot (N2), face parte şi din circuitul limitat al elementelor de
nutriţie, pentru că intră efectiv în ecosistem.
Exportul (ieşirea) din ecosistem are loc odată cu apele care se drenează în profunzime
sau care ies pe orizontală, precum şi prin exploatările umane. Acestea din urmă sunt foarte
importante, în cazul ecosistemelor agricole. În acest din urmă caz, bilanţul input-urilor şi
output-urilor este foarte important, pentru că el contribuie decisiv la conservarea unei
importante resurse naturale - solul, care, conform legii conservării resurselor, nu trebuie să
sufere degradări, ci dimpotrivă, trebuie să îşi menţină constanţa sau să-şi dezvolte parametrii
calitativi care-i imprimă fertilitatea naturală.
Acesta este şi motivul pentru care cercetătorii, prin analize sistematice, măsoară
rezervele de elemente nutritive, îndeosebi din solurile cultivate şi monitorizează, în mod
special, exporturile. În tabelul 15, se prezintă, după Barbault R., o apreciere a rezervelor medii
de elemente minerale în solurile cultivate din Franţa, precum şi cantităţile exportate în fiecare
an prin recolte. Tabelul arată că fără importurile necesare culturilor, aceste soluri ar putea fi
epuizate într-un interval de timp cuprins între 15 şi 150 de ani. Restituirea sub formă de
îngrăşământ a elementelor pierdute este foarte necesară.

61
 Tabelul 15
Rezervele medii de elemente nutritive ale solurilor cultivate în Franţa
şi cantităţile exportate în fiecare an prin recolte
(Barbault R., 1995)
Elemente Stoc (kg/ha) Export (kg/ha)
N 3.000 50 - 300
P 645 4 - 35
S 325 3 - 37
K 1.245 25 - 249
Mg 904 6 - 60

Restituirea se face cel puţin la nivelul cifrelor indicate de bilanţ, pentru un câmp de
porumb din Nivelle, Belgia.
Restituirea antropică nu trebuie să depăşească decât cu 10 - 15 % datele din bilanţ,
pentru a nu crea disponibilităţi care să afecteze echilibrele biologice şi să provoace fenomene
de poluare prin supradozări.
Autorul acestei lucrări a studiat, în spaţiul românesc, pentru diferite culturi, ciclul
principalelor elemente nutritive. Pentru celelalte culturi importante, datele sunt prezentate în
lucrarea „Teoria gestiunii mediului şi a resurselor naturale”, publicată în 1998.
În perioada 1980 - 1998, în România, circuitul elementelor agricole a fost întrerupt,
îndeosebi, în ecosistemele agricole. Spunem prin aceasta, că importul de elemente fertilizante
a fost cu mult mai mare decât exportul lor prin recoltă. Situaţia s-a agravat după 1990. Putem
considera, pe ansamblu, că, în aceşti ani, exportul a depăşit permanent importul, cauzându-se
următoarele dezechilibre:
a) Reducerea cu 15 - 35 % a conţinutului în humus. Dacă ritmurile degradării
humusului vor continua în următorii 50 de ani, România ar putea avea 1,5 mil. ha de deşert.
b) Reducerea cu 20 - 60 % a elementelor fertilizante mobile, precum N, P, K.
Deosebit de gravă este reducerea conţinutului în fosfor care, în unele zone precum Teleorman,
Dobrogea etc., se situează la limita posibilităţilor de supravieţuire a plantelor. O atare situaţie
solicită schimbări esenţiale în regândirea politicilor agrare româneşti, care să redea resursei de
sol echilibrele necesare menţinerii şi dezvoltării ecosistemelor. Altminteri se încalcă legea de
bază a conservării resurselor.

5.4. Rolul factorilor de descompunere în funcţionarea ecosistemelor

S-au prezentat, mai sus, numeroase bilanţuri energetice, care au scos în relief rolul
producătorilor şi, în mod deosebit, al producătorilor primari (care sunt şi cei mai importanţi)
în funcţionarea ecosistemelor. Există, însă, o serie de factori, de vectori de natură predominant
biologică, care se acumulează în ecosistem, în scopul deblocării acestuia de acumulările
organice în surplus. Acastă materie organică secundară se poate acumula foarte repede şi în
cantităţi foarte mari, iar absenţa descompunătorilor ar reduce, în mai puţin de 2 ani, la zero
capacitatea de funcţionare a ecosistemelor de orice fel.
Descompunătorii sunt microorganisme sau macroorganisme care, printr-o activitate
conjugată, adeseori sinergică, participă la degradarea materiei organice primare sau
secundare, de obicei moartă, transformând-o fie în produse de echilibru final (elemente
nutritive, apă şi CO2), fie în formă condensată sau policondensată, cum ar fi humusul,
hidrocarburile etc., în care carbonul este menţinut în mare parte.

62
 În ecosistemele terestre, cantitatea de materie organică ce se acumulează pe sol în
fiecare an sub formă de frunze, rădăcini sau lemn (lemn mort) poate ajunge de la câteva tone
la câteva zeci de tone/ha (tabelul 16).

Tabelul 16
Acumularea pe sol de materie organică
în marile tipuri de ecosisteme naturale ale globului
(Lemee, 1977)
Ecosistemul Căderi de litieră Lemn mort şi Materie organică
de frunze rădăcini moarte moartă, căzută pe sol
t/ha/an t/ha/an t/ha
Tundră arctică 0,26 0,74 3,5
Păduri conifere tip taiga 2,6 1,9 32,5
Păduri de stejar 4,0 2,5 15,0
Stepă subaridă - Rusia 1,5 2,7 1,5
Semideşert în Armenia 0,1 1,0 -
Savană erbacee India 2,9 4,4 -
Pădure tropicală 14,0 7,0 10,0
caducifoliară
Pădure tropicală verde 16,5 8,5 2,0

În ecosistemele agricole, în lipsa degradărilor biologice, se pot, de asemenea, acumula

cantităţi foarte mari de materie organică. Curba dreaptă arată că, în 5 ani de zile, s-ar putea
acumula în sol şi la suprafaţa lui peste 60 t/ha materie organică degradabilă într-o cultură de
porumb.
Simularea pe calculator (curba 2) arată că, în realitate, în lipsa degradării, după al
doilea an, se acumulează atât de multă materie organică, încât activitatea ecosistemului începe
să se reducă, aceasta fiind, deja, stopată, prin sufocare, după 4 ani de zile.
Degradarea, descompunerea materiei organice se face în mai multe etape şi prin două
procedee, şi anume:
Degradarea aerobă prezentă în medii aerisite, cu un echilibru apă/aer în sol şi la
suprafaţa sa, fiind cea mai frecvent întâlnită, astăzi în ecosisteme. În acest sens, numeroase
organisme atacă materia organică supunând-o mai repede sau mai încet unui proces de
reciclare. Etapele sunt următoarele:
fracţionare  transformare  descompunere  heteropolicondensare  mineralizare.
În felul acesta, ea redevine accesibilă pentru producătorii primari şi utilizabilă pentru
sinteza de noi molecule organice sau, nota bene, este stocată sub formă de humus.
Toamna, în regiunile forestiere din România, frunzele sunt consumate, deja, parţial, de
diverse insecte sau sunt invadate de diferite micelii, chiar înainte de căderea lor. Pe terenul de
sub copaci, impregnat cu apă, ele vor fi atacate de un veritabil foc bacterian, protozoare
rotifere, alge şi micelii aparţinând diferitelor ciuperci. Această materie în curs de digestie este
dezmembrată şi macerată de către o bogată faună de colembale, acarieni, diplopode şi
lombricide. Rezultă o pastă vegetală, formată din celuloză şi lignină, care în continuare este
descompusă de către microflora litierei.
Lianţii pectinici care menţineau stabilitatea celulozei sunt hidrolizaţi de către bacteriile
şi ciupercile pectinolitice, facilitând astfel munca agenţilor celulolitici.
Reamintim că această primă fază a biodegradării, relativ rapidă, se numeşte
mineralizare primară. Energia care se eliberează în această fază este utilizată pentru sinteza de
biomasă microbiană.

63
 Anumite componente vegetale şi, îndeosebi, lignina, nu se descompun, ci se
policondensează diferit, formând humusul rezidual.
O altă parte a humusului provine din părţile incomplet mineralizate ale cadavrelor
microbiene. El este denumit humusul de sinteză microbiană.
Compuşii humici, rezultaţi împreună cu diferite componente minerale ale solului,
îndeosebi argilele, formează complexe relativ stabile, adică protejate de acţiunile enzimatice.
În ecosistemele în care apa predomină în biotop, are loc o degradare anaerobă a
materiei organice, care, de cele mai multe ori, este incompletă.
Ca urmare a descompunerilor anaerobe, specifice mlaştinilor, nu se mai ajunge la
produse de echilibru, ci fie la alcool etilic (calea alcoolică), fie la acid lactic (calea lactică),
care joacă rol de conservanţi pentru materia organică parţial descompusă. Aceasta este
cunoscută şi sub formă de turbă, care poate fi considerată şi un humus primar, necondensat.
La presiuni mari şi la temperaturi mai ridicate, anaerobioza crează hidrocarburi sau
condensări policarbonice. Procesul este foarte îndelungat şi poate dura două milioane de ani
pentru acumulări semnificative.

5.4.1. Descompunerile văzute entropic şi ecosistemul ca un întreg

În urma fotosintezei şi a transpiraţiei, se acumulează materia organică ce se deplasează

în ecosistem în direcţii diferite. Aşa cum s-a văzut, după ce a suferit numeroase transformări,
materia organică trebuie şi este supusă proceselor de descompunere. În continuare, se va
prezenta, ca urmare a numeroaselor cercetări, analiza entropică a descompunerii materiei
organice.
Dacă ar exista pe pământ numai plante verzi, fotosinteza ar continua până la o limită la
care acumulările de biomasă ar sufoca sistemul datorită uriaşelor acumulări de CO2.
Există deja o teorie larg acceptată că, în timpurile mai de demult, concentraţia CO2 din
atmosferă era foarte ridicată. Această situaţie se întâlneşte, actualmente, pe alte planete. O
mare parte din dioxidul de carbon al antichităţii pământului a fost fixat sub formă de rezerve
de carbon în pământ. În felul acesta, s-a menţinut o cantitate redusă de 300 ppm în aerul
Terrei. Nu trebuie, însă, uitat că, pe pământ, există animale de la cele mai simple, până la cele
mai complicate, precum şi un strat litosferic superior (solul), bogat în microorganisme de tot
felul, care sunt implicate direct în procesele de dezintegrare şi descompunere prin folosirea
oxigenului prezent în procent de 21 % în atmosferă. Materia organică este descompusă în
produşi de echilibru final, CO2 şi H2O. Aşa cum rezultă din tabelul 17, reacţiile de
descompunere se asociază unui proces entropic în creştere, confirmat din punct de vedere al
creşterii entropiei universale.

Tabelul 17
Calculul entropic al ecociclului prin fiecare evoluţie (raportat la un mol CO2)
Input Output Input net
Apă şi energie mH2O(g) + E mH2O(g) + 0,2E Zero în molecule de apă
Zero în energie
Entropia mH2O(I)7,105.9 mH2O(g) 22,126.0
E/Te 1,861.7 0,2E/To 3,746.7
Entropia totală 8,967.6 25,872.7 + 16,905.1
(Entropia netă crescândă)
Notă: m = 425.5, Te = 3,000oK şi To = 298.15oK

64
 Ca rezultat, Pământul permite existenţa unui important ciclu pe care îl denumim
ecociclu, ca un subsistem al sistemului pământesc specific biosferei şi care include şi
societăţile umane.
Acest ecociclu, cu durată de 1 an, este pus în mişcare de către lumina solară şi apa
lichidă şi, fireşte, de transformările lor în căldură, respectiv, în vapori de apă.
Considerând că, din lumina solară ajunsă la o plantă, 80 % va fi utilizată pentru
transformarea apei în vapori şi 20 % este utilizată de mediul înconjurător (aer), în tabelul 18,
se prezintă calculul entropic asociat fiecărei revoluţii (rotaţii) a ecociclului.
În acest fel, fiecare mol CO2 gaz, considerat ca 300 ppm, este fixat în materie
organică, prin fotosinteză.
Ulterior şi sistematic, el este descompus în acelaşi gaz carbonic la 1 atmosferă şi
difuzat apoi în mediu până la concentraţia lui normală de 300 ppm.
Tabelul 18
Ciclul entropic al descompunerii materiei organice (cal/deg/mol)
Consum Producţie Producţie netă
Materie şi energie (CH2O) + O2 CO2 + H2O(g) + E zero în materie
zero în energie
Entropia CH2 8,5 CO2 51,1
O2 52,1 H2O(g) 16,7
E/To 374,6
Entropia totală 60,6 442,4 + 381,8
(Entropia netă creşte)
Notă: E = 111,7 kcal/mol şi T o = 298,15oK

Datele din tabel mai arată că acest ecociclu este dinamic, în continuă mişcare, pentru a
genera o cantitate entropică de 16.905 kcal/deg/mol. În consecinţă, se emit în sistem 426,5
moli vapori apă şi 1.117 kcal, exprimată direct în căldură atmosferică. Aceste degajări,
mişcări, constituie o parte din ciclul apei, despre care s-a vorbit mult în această lucrare.
Surplusul entropic al sistemului este preluat de alte cicluri importante (azot, carbon etc.). În
felul acesta, se demonstrează entropic că, de fapt, combinaţia pământ-apă-plante-animale etc.
(biosferă) este, în sine, un sistem bine organizat, cu o entropie generală pozitivă, în care
societatea umană bine integrată are un rol benefic, dar neintegrată are un rol negativ.

5.5. Comunităţile

5.5.1. Structura şi dinamica

Pentru a putea înţelege mai bine structura şi dinamica ecosistemelor, este foarte
important să cunoaştem sau să recunoaştem regulile de organizare şi funcţionare care operează
în interiorul fiecăruia dintre ansamblele sale specifice, adică în interiorul fiecărei populaţii. Cu
această ocazie, cum deja am arătat, trebuie bine studiată natura relaţiilor care se stabilesc şi se
dezvoltă între speciile diverselor niveluri trofice (prădare, parazitism, mutualism etc.).
Definirea comunităţilor. Ne propunem, la început, să reamintim două ecuaţii
biologice fundamentale, şi anume:
- Populaţia = ansamblu monospecific de indivizi;
- Biocenoza = ansamblu de populaţii care ocupă un ecosistem.

65
 Posibilitatea de a studia biocenoza complet, populaţie cu populaţie, este, în general,
pentru ecologi, destul de dificil. În general, ecologii care se preocupă de organizarea unor
aspecte demografice, cum ar fi populările ecosistemelor, delimitează anumite ansamble
plenispecifice, mult mai restrânse, care se numesc comunităţi. Comunitatea reprezintă, deci, o
regrupare arbitrară (definită pe bază de diversitate) a mai multor populaţii de specii diferite,
prezente într-un mediu natural determinat. Acesta poate fi însuşi ecosistemul.
Comunităţile sunt definite şi utilizate diferit, în funcţie de semnificaţia care se acordă
acestor ansambluri şi de problemele specifice ce se cer studiate. Spre exemplu, un taxonomist
sau un biogeograf se pot interesa de colecţiile de specii dintr-un teritoriu independent de
însuşirile lor funcţionale. De obicei, ei nici nu vorbesc de comunităţi, ci doar de ansamble de
specii, singura legătură probabilă pe care ei o realizează fiind de ordin filetic, care, poate să
fie şi o simplă poziţionare.
Un ecolog având o viziune dinamică, este interesat, înainte de toate, de sistemele
plurispecifice rezultante, de tipul entităţilor prevăzute cu o structură şi cu un mod de
funcţionare, de regulă, asemănător. Ecologul nu operează, deci, cu simple colecţii de specii, ci
cu sisteme de populaţii interconectate sau susceptibile de a fi.
Vorbind la modul general, utilizând o teorie exhaustivă asupra structurilor populaţiilor
şi ţinând cont de caracterul dinamic al acestor sisteme, este, în final, de dorit a se recunoaşte,
de asemenea, drept comunităţi şi anumite colecţii de specii care nu sunt încă efectiv
interconectate, dar care au putut fi în trecut sau care pot deveni.
Este relativ greu a delimita asemenea ansamble funcţionale. Termenul de comunitate
nu este, întotdeauna, suficient de expresiv. Oricum, pentru a fi recunoscut de ecolog, termenul
în sine trebuie să precizeze limitele comunităţii studiate. De exemplu, comunitatea păsărilor
care populează o pădure sau şi mai limitat, comunitatea păsărilor insectivore din aceeaşi
pădure.
Pentru definirea noţiunii de comunitate, francezii folosesc termenul de „peuplement”,
care le convine foarte mult, mai ales dacă sunt precizate limitele despre care am vorbit mai
sus. Literatura ecologică engleză utilizează termenul „guild”, care a cunoscut rapid un mare
succes. Un „guild” reprezintă un ansamblu de specii, taxonomic înrudite, care utilizează local
acelaşi tip de resurse.
Cu toate acestea, termenul englezesc nu îi satisface pe francezi, din cauza impreciziei
pe care o implică termenul „taxonomic înrudite”, în relaţia cu „comunitatea de resurse”. Am
făcut aceste comentarii, tocmai pentru a sublinia dificultatea definirii termenului de
comunitate. În limba română noţiunea este, tocmai de aceea, mai puţin utilizată, ecologii
români încercând cu abilitate să nu-l folosească decât la nivel de definiţie. Dacă, însă, luăm în
considerare complexitatea interacţiunilor care se nasc pe spaţii numerice reduse, precum şi
evoluţiile spectaculoase care se nasc în cadrul unor grupări de populaţii mai mult sau mai
puţin apropiate, considerăm că abordarea, în detaliu, a caracteristicilor şi organizării
comunităţilor merită o atenţie mai mare, tocmai pentru a înţelege mai bine structura şi
funcţionarea ecosistemelor.

5.5.2. Caracteristicile comunităţilor

Ca şi populaţiile, comunităţile pot fi, în general, definite prin:

- densitatea lor;
- biomasa pe care o dezvoltă.
Ele servesc, în baza propriilor lor dezvoltări, la descrierea şi caracterizarea
ecosistemelor. Ecosistemele, aşa cum au fost ele descrise, pot fi mai bine înţelese, atunci când
specificul şi dinamica unor grupuri de populaţii participă concret la identificarea activităţii lor.

66
 Din această perspectivă şi, cu totul didactic, comunităţile pot fi caracterizate prin:
- compoziţia lor taxonomică;
- abundenţa, stadiul de dezvoltare;
- diversitatea specifică.
Abundenţa specifică a unei comunităţi (Ac) este dată de numărul de specii din care
este constituită. Acest mod de exprimare, de definire, este considerat insuficient, pentru că ne
permite diferenţierea, determinarea acelor comunităţi care, cuprinzând acelaşi număr de
specii, au, însă, o frecvenţă relativă foarte diversă. Se consideră, de exemplu, că o comunitate
formată din 10 specii, toate foarte comune, deci, cu frecvenţe egale, nu poate fi comparată şi
nici asimilată cu o alta a cărei abundenţă este formată din 10 specii, dar, dintre acestea, 9 sunt
foarte rare, adică au o frecvenţă mult diminuată.
Prima comunitate este mult mai diversificată decât cea de-a doua sau, altfel spus,
prima are o diversitate specifică mult mai ridicată. Această diversitate se poate măsura prin
diferiţi indicatori, însă cel mai utilizat este cel al lui Shanon.
Ds = fi log2fi,
în care: Ds = diversitatea specifică; fi
fi = frecvenţa relativă a speciei „I” într-o comunitate dată de formula: fi =  .
Diversitatea specifică variază, deci, în funcţie de: fi
- numărul de specii prezente în comunitate;
- abundenţa relativă a diverselor specii.
Legat de abundenţa relativă, Daget J. (1976) a propus şi calculul unui indice de
echitabilitate, după formula:

Ds
E =  ,
Dmax

în care: Dmax = diversitatea maximă a unei comunităţi de aceeaşi abundenţă specifică,

diversitate atinsă, atunci când toate speciile au aceeaşi abundenţă, adică:
Dmax = log2Ac.
Abundenţa specifică, diversitatea, echitabilitatea au devenit în practica ecologică
indicatorii descriptivi, utilizaţi frecvent pentru compararea diferitelor comunităţi sau a
diferitelor stadii de evoluţie în timp a acestora sau a numai uneia dintre ele. Semnificaţia lor
funcţională nu este întotdeauna evidentă, motiv pentru care, în numeroase lucrări de
specialitate care tratează concret problemele de diversitate specifică, abundenţa şi diversitatea
sunt în mod nedistinct considerate stricto sensu.
Numeroşi naturalişti au constatat, deja de multă vreme, existenţa unor gradienţi de
altitudine şi latitudine ai abundenţei specifice. Ei sunt în măsură să demonstreze că, în zonele
tropicale, comunităţile sunt mult mai bogate decât în regiunile temperate. Au fost avansate
diverse ipoteze care să explice marea abundenţă spefifică a comunităţilor tropicale, fiecare
dintre ele punând accent pe câte unul din următorii factori, să zicem particulari, şi anume:
istoric, stabilitate climatică, productivitate a mediului, prădare, competiţie, heterogenitate
spaţială.
Indicatorii prezentaţi sunt, în opinia celor mai mulţi ecologi, suficienţi pentru definirea
şi caracterizarea comunităţilor. Ei nu prezintă, însă, suficientă informaţie, pentru a răspunde
numeroaselor întrebări care se pun în legătură cu modul lor de organizare. Poate că cea mai
profundă întrebare este aceea, dacă comunităţile sunt colecţii de specii, reunite întâmplător,
respectiv prin istoria lor comună sau ele reprezintă adevărate ansambluri organizate,
structurate, în funcţie de legităţi şi reguli de funcţionare bine puse la punct.

67
 5.5.3. Organizarea comunităţilor

Luând în considerare aspectul funcţional al comunităţilor ca sisteme organizate,

trebuie să admitem că ele prezintă structuri interpretabile în termeni de relaţii, cum ar fi:
- relaţii între speciile constitutive;
- relaţii între speciile în cauză şi alţi factori ai mediului considerat.
În cazul comunităţilor, specii la acelaşi nivel trofic pot fi înglobate într-o structură
funcţională:
- fie direct, prin compararea nişelor ecologice ale speciilor prezente;
- fie indirect, prin analiza distribuţiei pe mărime (talie) a speciilor în discuţie.
Atunci când avem de-a face cu o reţea de specii în interacţiune, comunităţile necesită o
analiză extrem de complexă, care depăşeşte cu mult o simplă descriere. Analizele presupun,
de fapt, sesizarea şi eventual calcularea determinismului structurii şi a dinamicilor. Este
imposibil să abordăm într-o lucrare de sinteză ca aceasta detaliile unor asemenea calcule. Din
această cauză, recomandăm celor dornici de a aprofunda rolul principalilor factori ecologici
asupra organizării comunităţilor, să se adreseze lucrărilor lui Price P.W. şi colab. (1984),
Diamond J. şi Case (1986) şi Barbault R. (1992).
Greutăţile fiecărei specii exprimate în grame şi înscrise deasupra fiecărei specii sunt
de 1,5 ori mai mari, decât cele din stânga lor. Fiecare categorie de plante fructifere, delimitată
de creanga pe care se află comunitatea de păsări, este exploatată de către 4 specii succesive, în
ordinea greutăţii. Avem, în total, 4 comunităţi de păsări şi 4 comunităţi de arbori fructiferi.

5.5.4. Competiţia interspecifică în cadrul comunităţilor

Dacă comunitatea de tip „guild” este constituită din sisteme organizate, este logic a ne
aştepta să depistăm existenţa unor corelaţii directe între cantitatea şi diversitatea resurselor
disponibile (cu referire la habitat şi la hrană), pe de-o parte şi numărul şi densitatea speciilor,
pe de altă parte.
Competiţia interspecifică stabileşte o limită a suprapunerilor nişelor ecologice ale
speciilor prezente, deci, acelea afiliate speciilor susceptibile să se menţină. Coexistenţa lor
este asigurată, în conformitate cu teoria competiţiei interspecifice şi cu principiile excluderii
competitive, printr-o segregaţie ecologică efectuată pe termen lung de principalii gradienţi ai
nişei, şi anume:
- habitaturi;
- tipuri de hrană;
- timpi (perioade de evoluţie) (MacArthur R.H., 1972).
Numeroase lucrări ilustrează această ipoteză, fie direct, prin studiul relaţiilor cu nişa,
fie indirect, prin analiza spaţiilor destinate comunităţilor pe mărimi (talie).
Datele, graficele şi constantele prezentate nu furnizează previziuni, în întregime
demonstrate, asupra rolului competiţiei interspecifice. Nici măcar separarea spaţială,
remarcabil observată într-un deşert mexican între trei specii de şopârle foarte apropiate
ecologic, precum Cophosaurus texanus, Holbrookia maculata şi Uma exsul, nu pare a fi
rezultatul unui joc al competiţiei interspecifice. Ele reprezintă, în schimb, o corelaţie directă a
fiecăreia dintre aceste specii cu tipul de substrat, la rândul ei, foarte specific, adică, sol
scheletic, sol argilos, nisip pur. Valoarea selectivă a celor trei populaţii de şopârle va depinde
într-o măsură foarte mare de o perfectă homocromie cu solul sau animalele care rămân vreme
îndelungată la vedere. Acest lucru imprimă o protecţie eficace faţă de numeroşii prădători.

68
Segregaţia spaţială observată poate fi, deci, explicată mai plauzibil prin existenţa unei presiuni
de prădare foarte ridicată decât ipoteza clasică a excluderii competitive.
Fenomenul prădării în comunităţi. Au existat şi există numeroase teorii care explică
variaţiile abundenţei şi diversităţii specifice între diverse comunităţi. Printre ele, se numără şi
ipoteza prădării. Conform lui Paine R.T. (1966), prădătorii care limitează abundenţa,
densitatea victimelor lor, sunt capabili să prevină exclusivitatea competitivă şi să permită, în
fapt, coexistenţa unui număr mai mare de specii, mult mai multe decât ar lăsa să prevadă
teoria reunirii limitate, elaborată de MacArthur R.H. şi Levins R. (1967). Conform acestora,
speciile cu nişe foarte suprapuse pot coexista.
Acum circa 65 de ani, Gause a demonstrat, deja, necesitatea introducerii unui
parametru de prădare în modelul clasic al competiţiei interspecifice.
Comunitatea acvatică studiată de Paine R.T. pe coasta Pacificului american cuprinde
15 specii cuplate*, cu un superprădător cunoscut, şi anume steaua de mare (Piaster
ochraceus).
Reducerea experimentată a acestui prădător a antrenat simplificarea sistemului şi, ca
urmare, s-a constatat expansiunea scoicii (Mytilus californianus) pe toate bancurile de roci.
Numărul speciilor care compuneau comunitatea s-a redus, în consecinţă, de la 15, la 8.
În concluzie, s-a putut demonstra că, coexistenţa concurenţială a numeroaselor specii
cu scoicile pentru ocuparea substratului a fost menţinută datorită presiunii de prădare, care le-a
împiedicat pe acestea din urmă să prolifereze (Barbault R., 1995).
Structura şi dinamica zooplanctonului, în relaţia cu fenomenul de prădare, au făcut
obiectul numeroaselor studii şi demonstraţii ce au fost sintetizate cel mai bine de Pourriot R.
(1983). Se evidenţiază, aici, un singur aspect important şi anume, acela al impactului peştilor
planctofagi asupra structurii pe mărimi a zooplanctonului.
Prin introducerea într-un lac american a acestor scrumbii s-a produs eliminarea marilor
specii de zooplancton, ca urmare a fenomenului de prădare erbivoră. Dispariţia acestor specii
favorizează micile specii erbivore, lipsite de proprii lor prădători care nu erau alţii decât
zooplanctonul mare. Prin acest simplu procedeu de introducere a unei specii de sardină, talia
medie a planctonului s-a deplasat de la 0,785 mm la 0,285 mm. Prin prăbuşirea sau eliminarea
speciei de Alose, efectul invers a fost semnalat cu repeziciune într-un alt loc învecinat.
Fenomenul este, fără îndoială, extrem de interesant şi explică multe din fenomenele de
reglare interspecifică în cadrul comunităţilor care fac parte din sistemele dinamice de reglare a
ecosistemelor şi a biosferei.

5.5.5. Unele efecte imprevizibile ale mediului asupra comunităţilor

În ecologie, anumite rupturi imprevizibile sau anumite modificări esenţiale ale

condiţiilor de mediu conduc la apariţia efectelor perturbatorii. În cazul comunităţilor, acestea
se pot manifesta, îndeosebi, asupra abundenţei specifice a acestora. Studii speciale asupra
acestor efecte au fost efectuate şi generalizate prin analiză comparativă de către Connell J.H.
(1978) şi Huston M. (1979), în condiţii medii de manifestare a factorilor climaterici. Dacă
perturbaţiile legate de acestea sunt foarte frecvente şi, mai ales, importante, abundenţa
specifică rămâne la un nivel scăzut, deoarece perioada, timpul de colonizare este scurt şi
numai speciile cu un ciclu scurt de viaţă se pot menţine cu succes. Dacă mediul rămâne stabil
o perioadă lungă, competiţia interspecifică reglează la o anumită limită numărul de specii
capabile de a coexista.

69
 În 1976, în America, au fost efectuate de către Menge B.A. şi Shutherland J.P., studii
speciale asupra organizării comunităţilor din zonele inter flux-reflux, aşezate pe substraturi
dure (roci), în funcţie de intensitatea perturbaţiilor generate, la rândul lor, de mărimea şi
intensitatea valurilor. S-au constatat următoarele:
1. În locurile expuse valurilor comunitatea nu a cuprins decât trei specii principale;
2. În locurile protejate (lagune, golfuri) comunitatea s-a diversificat până la şapte
specii.
În cazul 2, prădarea exercitată de către gasteropoda Thais lapillus joacă un rol
important în creşterea abundenţei specifice, prin inhibarea speciei de moluscă Mytillus edulis
care, în locurile protejate, este competitivă şi poate monopoliza tot spaţiul disponibil.
Prezentarea, fie şi sumară a câtorva aspecte ale organizării comunităţilor, clarifică
complexitatea legăturilor ce se pot realiza în structurarea şi funcţionarea acestora. Rezultă că
şi procesele generate, orientate sau modulate de către diverşi factori responsabili de
organizarea comunităţilor, sunt multiple. Simplificând la maximum, distingem următoarele
procese mai importante:
1. Procese de ordin fiziologic, acelea legate de variaţiile de creştere, de metabolism
şi fecunditate;
2. Procese de ordin etologic, adică acelea corelate cu ocuparea spaţiului, cu
utilizarea resurselor trofice, cu ritmurile de activitate şi cu organizarea socială a populaţiilor;
3. Procese de ordin demografic, cele legate de variaţia gradului de mortalitate şi de
fecunditate - vârsta specifică;
4. Procese de natură genetică, a căror importanţă a fost prezentată anterior.
Concluzia care se desprinde din cele expuse este aceea că, pentru o deplină înţelegere,
la acest nivel, a organizării comunităţilor, este necesară o bună cunoaştere a dinamicii
populaţiilor în prezent. Comunităţile sunt doar o însumare de populaţii, iar dinamismul lor
este o modelare pe fond de concurenţă şi prădare a dinamismului primelor.

5.5.6. Teoria echilibrului dinamic

MacArthur R.H. şi Wilson E.O. (1963, 1967) au pus la punct această teorie care a stat
la baza reînnoirii, poate chiar revoluţionării biogeografiei şi a ecologiei comunităţilor în
zonele insulare. În fond, teoria generalizează problema dinamicii şi a organizării comunităţilor
animale şi vegetale. Teoria în discuţie pleacă de la ipoteza de bază, cum că „abundenţa
specifică a comunităţilor insulare depinde de echilibrul dintre rata de imigraţie şi rata de
extindere, amândouă măsurate în număr de specii per unitatea de timp”.
Să subliniem următoarele aspecte ale acestei teorii:
- Cu cât polul colonizator (continentul) este mai aproape şi insula este mai mică, cu
atât abundenţa specifică este mai mare (A2);
- Rata de imigrare a noilor specii descreşte pe măsura creşterii numărului de specii
deja stabilite pe insulă;
- Rata de extindere creşte cu numărul speciilor deja prezente;
- Deoarece anumite specii sunt mai bune colonizatoare şi ajung pe insulă mai rapid
decât altele, rata de imigraţie descreşte mai repede decât atunci când toate speciile au aceeaşi
capacitate de colonizare;
- Funcţia „I” se prezintă grafic printr-o curbă cu pantă descrescătoare;
- Deoarece interacţiunile competitive existente pe insulă accelerează probabil
fenomenul de extindere, funcţia E va fi de formă curbo-lineară;

70
 - Funcţiile variază cu distanţă faţă de continent şi cu mărimea insulei de sosire.
Abundenţa specifică de echilibru este mai mare şi apropiată de valoarea polului colonizator P,
atunci când insula este mai mare şi mai puţin îndepărtată de continent (A3);
- Abundenţa specifică mai redusă a comunităţilor insulare comparativ cu comunităţile
omologe de pe continent, ca şi uşurarea, reducerea, presiunii competiţionale interspecifice
care rezultă, vor avea două efecte principale asupra propriei lor organizări:
1. populaţiile insulare vor atinge densităţi mai ridicate;
2. ele vor ocupa, în general, habitaturi mai variate decât pe continent (ocuparea
nişelor).
Numeroase alte lucrări consacrate, în principal, comunităţilor de păsări şi şopârle,
prezentate, deja, mai sus, confirmă aceste ipoteze.

5.5.7. Conceptul de succesiune în comunităţi

Ca urmare a unor accidente voite sau nevoite, precum incendii, inundaţii, decopertări,
peisajul se transformă, capătă o altă înfăţişare. Fără niciun fel de intervenţii umane, constatăm
refacerea pe etape, stadiu după stadiu, sub forma unei succesiuni a formaţiunilor vegetale,
destinate reconstrucţiei ecosistemelor caracteristice zonei climatice respective. Este vorba,
deci, de o evoluţie ordonată şi previzibilă, o veritabilă dezvoltare până la ecosistemul final, o
dezvoltare similară dezvoltării unui organism. Formaţia finală, structura şi compoziţia
floristică stabilă în condiţii definite de către climatul regional este definită drept climax.
Deja la începutul secolului, sub impulsul lui Clements, paradigma „succesiune-
climax” juca un rol important în generalizarea structurală a ecologiei vegetale, dar totodată
suscita numeroase controverse (White P.S., 1979, Horn H.S., 1986). Din toate aceste
dezbateri şi contestaţii, este de reţinut o idee majoră, şi anume că „mai mult decât un proces
de schimbare, avem de-a face, în aceste situaţii, cu o evoluţie direcţională a ecosistemelor
către un stadiu de autoreglare de echilibru sol/plante/climat”. Odum E.P. (1969) a enumerat
principalele caractere ale succesunilor, şi anume:
- creşterea heterogenităţii spaţiale şi a stratificării vegetaţiei;
- creşterea diversităţii specifice a biomasei şi a densităţii organismelor;
- creşterea complexităţii organizării comunităţilor cu preponderenţă a interacţiunilor
biotice;
- dezvoltarea mecanismelor de stabilizare în populaţii şi comunităţi.
Cazuri concrete de refacere a populaţiilor şi comunităţilor sunt frecvent prezente în
zonele temperate ale pădurilor.
În România, un caz tipic de refacere a ecosistemelor după metoda succesiunii este cel
al terenurilor rămase virgine de pe haldele minelor sau din decopertările exploatărilor de
cărbune. Din cauza specificităţii biotopului şi, îndeosebi, a solului (agresiune acidă, metale
grele, lipsă de descompunători), refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă,
necesitând intervenţii antropice energice şi costisitoare. Lucrurile au stat altfel cu terenurile
desecate, scoase de sub bălţi şi lacuri, unde vegetaţia naturală a evoluat rapid către
ecosistemele naturale prezente în zonă.
Transformările prezentate mai sus se referă, fireşte, la toate ansamblurile de
comunităţi: plante, comunităţi de nevertebrate, de vertebrate, microflora solului, biocenozele
în ansamblul lor. Numeroase lucrări pe această temă au fost efectuate în Franţa şi nu numai şi
publicate de autori remarcabili, precum Ferry C. şi Frochot B. (1970) şi Blondel J. (1979). Ele
s-au referit la diverse comunităţi de păsări în diferite succesiuni forestiere din Bourgogne de
Florence şi din Corsica.

71
 Mecanismele care intervin în dinamica succesiunilor sunt aceleaşi cu cele care joacă
un mare rol în organizarea comunităţilor, şi anume:
- colonizarea: competiţie/predare, mutualism;
- extinderea;
- transformarea mediului însuşi, fie prin evoluţie, fie prin involuţie.

5.5.8. Coacţiuni interspecifice şi dinamica ecosistemelor

Paginile de mai sus au scos în relief rolul posibil al diverselor tipuri de interacţiuni
ecologice în organizarea comunităţilor. În acelaşi timp, realitatea devine mult mai complexă
dacă problema este extinsă la dinamica de ansamblu a ecosistemelor. Ne permitem, înainte de
a prezenta o sinteză asupra acesui subiect, să prezentăm câteva exemple şi să subliniem câteva
aspecte ale acestei dinamici, utilizând un studiu detaliat, efectuat în savanele Serengeti, care
se întind din Kenya în Tanzania, în Africa de Est. Am preluat acest exemplu din Barbault R.
(1975) şi el reprezintă o sinteză făcută după mai mulţi autori. Sinteza acestor studii prezintă
un interes triplu, şi anume:
1. Scoate în evidenţă interesul şi eficacitatea unei abordări experimentale care constă
în a exploata perturbaţiile naturale, în vederea decelării şi analizării naturii şi intensităţii
interacţiunilor care intervin în dinamica sistemelor naturale.
2. Reaminteşte omniprezenţa omului sau a efectelor sale în funcţionarea ecosistemelor
naturale şi sălbatice;
3. În fine, se subliniază subtilitatea interdependenţelor şi a complexităţii dinamicilor,
care iau în considerare întârzierile feedback-ului, în funcţie de timpii diferiţi.
Sistemul carnivore/erbivore/arbori/ierburi. Cine îşi imaginează Africa de Est şi,
îndeosebi, savanele Serengeti, vede, ca într-un film, cirezi de gnu şi adevărate trupe de
antilope şi girafe, care navighează, care plutesc, alături de hoarde de lei, deasupra imensităţii
savanelor presărate de arbori. Este adevărat că diversitatea şi abundenţa marilor mamifere
constituie trăsături dominante ale acestui ecosistem. Primele cercetări ecologice au subliniat
legăturile dintre echilibrul ierburi/arbori care caracterizează aceste savane, pe de o parte şi
marile mamifere, pe de altă parte. Deşi foarte interactive, aceste ecosisteme nu pot fi înţelese,
fără a lua în considerare şi a aprofunda rolul marilor mamifere. Invers, putem, de asemenea,
spune, că organizarea şi dinamica comunităţilor acestora în afara contextului ecosistemic este
imposibilă. Fireşte că dinamica ecosistemului Serengeti nu se limitează la această aparenţă,
oricât de spectaculară ar fi ea. În acelaşi timp, obiectivul nostru nu este acela de a întreprinde,
aici, o analiză exhaustivă. Punând accent pe un sistem simplificat obiectivul va fi acela de a
preciza natura şi intensitatea interacţiunilor care domină echilibrul său şi dinamica sa.
Pesta bovină din 1890 şi dispariţia sa. Odată cu invazia italiană în Etiopia, pesta
bovină a fost semnalată, ca şi în Africa de Est, începând cu 1890. În afară de daunele
provocate animalelor care au constituit şi gazda naturală a virusului, precum şi
contraloviturile date patronilor locali, boala a provocat prăbuşirea populaţiilor de bivoli şi
gnu. Acestea au pierit în procent de 95 %, în numai 2 ani. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
girafele. A urmat, imediat, dispariţia muştei Tse-tse şi apariţia leilor care mâncau masiv
oameni şi, prin consecinţă, o depopulare accelerată a speciei umane în zonă. Prin dispariţia
marilor ierbivore şi plecarea oamenilor, peisajul vegetal s-a transformat într-o savană
lemnoasă foarte densă.
A urmat dezvoltarea unei imunităţi în cazul populaţiilor de copitate şi virusul a
dispărut în 1962 la gnu şi în 1963 la bivol. Rezultatul a fost rapid. Datorită dublării
supravieţuirii monocopitatelor care evoluează de la 25 % la 50 %, populaţia de gnu evoluează

72
de la 250.000 capete în 1961, la 500.000 în 1967. Populaţia de bivoli a crescut şi ea în
aceleaşi proporţii.
Dacă luăm în considerare dispariţia pestei bovine ca pe o manipulaţie qvasi-
experimentală a sistemului şi evaluându-i efectele, se vor putea stabili principalele relaţii care
au constituit întreaga traumă.
Efectele creşterii populaţiei de gnu asupra vegetaţiei depăşesc singurele resurse
alimentare ale acestei specii. În concluzie, ca urmare a modificării echilibrului competitiv
între speciile vegetale, dicotiledonatele şi arborii au fost indirect afectaţi. Schimbarea
covorului vegetal care a rezultat afectează la rândul său alte ierbivore. Chiar şi bivolii suportă,
cu mare dificultate, efectele unei competiţii dominate de gnu. Acesta consumă o parte din
resursele sale alimentare din sezonul secetos, iar în timpul migrării, consumă chiar mai mult.
Pornind de aici, după faza de creştere consecutivă, generată de dispariţia pestei bovine,
populaţia de bivoli a cunoscut o fază staţionară, în timp ce specia gnu a continuat să crească
numeric.
Prin transformarea gramineelor cu spic în covor vegetal sub formă de peluză, specia
de gnu cedează gazelelor accesibilitatea la pâlcurile de dicotiledonate care au o distribuţie
dispersată şi cu care, ele se pot, deci, hrăni. Acesta este un „efect de facilitare”.
Cât despre principalele carnivore, leii şi hienele, se aşteaptă o multiplicare a lor,
corelată cu triplarea efectivelor de gnu, care supravieţuiau în anii ’60. Ori, populaţiile de lei şi
hiene au rămas stabile în această perioadă. Motivul acestei lipse de răspuns numeric al
carnivorelor la creşterea speciei gnu se explică prin comportamentul migrator al acestuia din
urmă, care nu constituie decât o hrană de completare pentru leii şi hienele înfeudate unor
teritorii specifice.
În concluzie, putem spune că, prin creşterea populaţiei de gnu, s-au realizat următoarele:
1. Apariţia unor interacţiuni competiţionale între erbivorele ecologic similare;
2. Apariţia fenomenelor de facilitare între erbivorele neconcurente, care se succed în
utilizarea covorului vegetal după transformarea sa de către speciile dominante;
3. Apariţia unor interacţiuni slabe, puţin intense între gnu şi prădătorii lor, corelaţiile
fiind nesemnificative;
4. Dezvoltarea impactului erbivorelor asupra dinamicii covorului vegetal.
O confirmare şi o aprofundare a acestei analize a fost demonstată prin utilizarea unei
alte perturbaţii naturale, şi anume creşterea ploilor în sezonul secetos natural din 1971 - 1976.
Efectul ploilor în sezonul secetos. Primul efect al creşterii volumului de ploi căzute
în sezonul secetos a fost acela al triplării biomasei erbacee proaspete, disponibile în acest
sezon.
Această supraproducţie, neaşteptată într-un sezon critic, a creat multiple repercusiuni
directe şi indirecte asupra populaţiei de mamifere din Serengeti, şi anume:
- diminuarea mortalităţii prin subnutriţie în sezonul secetos la specia de gnu şi, în
consecinţă, efectivele sale au crescut;
- relaxarea competiţiei suportată de bivoli şi, în consecinţă, creşterea populaţiei după
o perioadă de reacţie de 2 ani;
- reducerea riscurilor de incendii şi creşterea covorului de arbuşti, precum şi creşterea
numărului de girafe care se hrănesc cu frunzele lor;
- creşterea efectivelor erbivorelor de câmpie, precum antilopele topis, antilopele-
vacă, facocerele etc.;
- creşterea numărului de prădători, lei şi hiene, prin dublarea populaţiei de lei în
perioada 1969 - 1976 şi creşterea cu 50 % a numărului de hiene;
- reducerea numărului de câini sălbatici, ca urmare a prădării crescute a hienelor
asupra căţeilor şi a competiţiei exercitate de către lei şi hiene, care îi îndepărtează
(pe câini) de pradă atunci când vin să atace.

73
 Se constată, deci, că şi acest studiu arată că mamiferele mari au un rol major în
dinamica formaţiunilor vegetale care constituie savanele din Serengeti şi că, în mod reciproc,
heterogenitatea spaţio-temporală a covorului vegetal are efecte foarte importante asupra
organizării comunităţilor de mamifere. Aceleaşi studii au pus în evidenţă rolul important al
fenomenelor de competiţie de prădare, dar şi pe cel de facilitare.
Cele două perturbaţii naturale, bine exploatate şi interpretate ştiinţific, au oferit
cercetătorilor posibilitatea de a identifica legăturile dintre diversele compartimente şi de a
detecta procesele implicate în echilibrele şi dinamica ecosistemelor Serengeti.
În final, mai trebuie remarcat că exemplul în cauză arată că studiul funcţional al
sistemelor ecologice impune lărgirea cercetărilor pe zone geografice foarte largi. Pe scurt,
fundalul pe care se înscriu interacţiunile biotice este, în permanenţă, un spaţiu heterogen şi
interschimbabil, spaţiu care, adesea, atinge dimensiunile unui peisaj complex, unde omul şi
societăţile sale pot juca un rol major. De aici pornind, vom găsi motivaţia sau motivaţiunile de
a aborda noi probleme apropiate de această lucrare, cum ar fi „ecologia peisajului” (a se vedea
Lefeuvre J.C. şi Barnaud G., 1988).

5.5.9. Poluarea radioactivă sau nucleară a solului

În mod natural, crusta terestră emite diverse tipuri de radiaţii. Mai larg remarcate sunt
radiaţiile gamma care se consideră a fi de origine cosmică. Mediul viu, ca şi solul, este supus
diverselor surse de iradiere externă. Printre acestea, pot fi enunţate radionucleidele naturale de
tipul 40K şi carbonul 14C, care se întâlnesc în sol sau ape şi se găsesc, de asemenea, expuse
unei iradiaţii interne.
Fiind, în general, slabe, aceste iradiaţii ionizante constituie un risc potenţial de a
induce leziuni somatice şi genetice, asemănătoare dezvoltărilor antropice ale energiei
nucleare, cu finalitate militară sau industrială şi care, astăzi, sunt într-o creştere continuă.
Există, ca urmare, trei tipuri de radiaţii:
a. Radiaţiile  (gama) constituite din unde electromagnetice de foarte înaltă frecvenţă
şi foarte penetrante.
b. Radiaţiile  (beta) compuse din electroni, a căror viteză este apropiată de cea a
luminii şi care poate traversa ţesuturi vii pe adâncimi de mai mulţi cm.
c. Radiaţiile  (alfa), nuclee de helium, foarte puţin penetrante. Ele sunt oprite chiar
şi de epiderma superioară a pielii. Radio-izotopii pot deveni un factor de contaminare a
biosferei, şi aceasta pentru că şi elementele neradioactive, unele dintre ele, se pot acumula în
diverse organisme şi se pot interfera pe lungime cu lanţul trofic în concentraţii foarte ridicate,
dăunătoare, atât pentru organismul în cauză, pentru descendenţii săi, sau pentru consumatori,
printre care se poate găsi şi omul.

Tabelul 19
Factorii de concentraţie de-a lungul lanţurilor trofice acvatice, după o contaminare cu 32P
(după Duvigneaud P.)
Experienţa 1 Experienţa 2
Apă 1 Apă 1
Plante 0,1 Fitoplancton 1000
Insecte şi crustacee 0,1 Insecte 500
Gâşte şi raţe 7.500 Bibani 10
Ouă de păsări 200.000

74
 Cercetările efectuate de Duvigneaud P. (1980) asupra a două lanţuri trofice acvatice
utilizând 32P au dus la concluzia unei concentrări considerabile a materialului radioactiv în
anumite părţi ale lanţului trofic (tabelul 19).
Radioelementele cele mai periculoase sunt cele caracterizate pe perioada (1). Este
lungimea undelor care produce radiaţii penetrante. Din punct de vedere ecologic, foarte mulţi
dăunători, foarte nocivi, sunt derivaţi radioactivi ai corpurilor simple, adică exact aceia care
sunt constituenţii fundamentali ai materiei vii, 14C, 32P, 45Ca, 35S, 131J. În fond, ei pot fi
încorporaţi în organisme şi pot constitui, local, o sursă de iradiere internă, extrem de
periculoasă. Există, în plus, şi elemente cu proprietăţi chimice analoge celor care în mod
natural compun mediul viu. Este cazul lui 90Sr, stronţiu fiind analog cu calciul, şi mai există şi
137
Ce, care este omolog cu potasiul. Şi aceştia se numără printre radioizotopii cei mai
redutabili, eliberaţi în mediu, ca urmare a deportării deşeurilor sau a unor explozii nucleare
subterane. Dezvoltarea energiei nucleare ridică serioase probleme de securitate.

Tabelul 20
Principalii radioizotopi de importanţă ecologică
(după Ramade, 1974)
Radioizotopi Perioada (*) Radiaţii emise (**)
(an, zile sau ore)
I. Radioizotopi, constituenţi de bază ai materiei vii
14
Carbon C 5.568 a +
Tritium N3 12,4 a +
Fosfor P32 14,5 z +++
Sulf S35 87,1 z +
Calciu Ca45 160 z ++
Sodiu Na24 15 h +++ +++
40 8
Potasiu K 13 x 10 aa ++ ++
Potasiu K42 12,4 h +++ ++
Fier Fe59 45 z ++ +++
Mangan Mn54 300 z ++ ++
Iod I131 8 z ++ ++
II. Elemente conţinute în produsele de fisiune, eliberate în mediu odată cu
căderile radioactive sau depozitările de reziduuri radioactive
Stronţiu Sr90 27,7 a ++
Cesiu Cs137 23 a ++ +
144
Cesiu Ce 285 z ++ +
Ruteniu Ru106 1 a +
Ytriu Yt91 61 z +++ ++
139
Plutoniu PU 24.000 a +++ ++
III. Gaze rare produse de către reactoare puternice
Argon A41 2 a ++
Krypton Kr85 10 a +
Xenon Xe133 5 z +++
(*) se înţelege prin perioadă, timpul în care masa sa va fi redusă la jumătate; se mai numeşte şi perioadă sau
timp de înjumătăţire.
(**) + energie 0,2 Mev
++ energie cuprinsă între 0,2 Mev şi 1 Mev
+++ energie superioară nivelului de 3 Mev

75
 „Principalele probleme de contaminare a mediului curat, specific atomului pacifist se
situează la nivelul uzinelor de retragere a combustibililor iradiaţi. În fapt, în instalaţiile
acestora se regăsesc toate deşeurile ciclului de combustie. Necesităţile cumulate ale uzinelor
electronucleare solicită retragerea unor mase considerabile din aceste deşeuri (5.100 t/an)
numai pentru programul francez la sfârşitul acestui secol. Prin comparaţie, se va produce o
cantitate de deşeuri radioactive, a căror energie este de tip Hiroshima” (Ramade F., 1981).
Despre ce se întâmplă la Cernavodă, nu putem spune nimic. Încercările noastre de a
intra oficial în posesia modului cum sunt retratate deşeurile s-au lovit de o tăcere mormântală,
atât din partea autorităţilor uzinale, cât şi a celor ale Ministerului Mediului. Aspect normal,
dacă gândim că autorităţile române sunt, mental, încă, profund „poluate” de mentalităţile
dinainte de decembrie 1989.

76
 Capitolul 6
DEREGLAREA CIRCUITULUI APEI ŞI POLUAREA ACESTEIA

Odată cu prezentarea circuitului apei în natură, s-a arătat şi cantitatea de apă de care
dispune planeta. Nu toată apa este accesibilă utilizărilor umane şi necesităţilor ecosistemelor
naturale sau antropice. Am putea spune că, deşi apa este o resursă regenerabilă, ea este
insuficientă planetei şi devine din ce în ce mai restrictivă.
Resursa de apă din România este şi ea limitată. La scară planetară, România se
încadrează pe un loc modest, cu o resursă specifică de 3.246 m3/loc./an, la mare distanţă de
Norvegia, de exemplu, cu 112.004 m3/loc./an sau Canada cu 122.284 m3/loc./an. Mai puţină
apă decât România au, în Europa, Belgia (1.344 m3/loc./an), Spania (1.971 m3/loc./an) şi
Polonia (1.781 m3/loc./an).
Nu toată apa disponibilă poate fi utilizabilă din cauza numeroaselor restricţii, dintre
care poluarea este una dintre ele (tabelul 21).

Tabelul 21
Resurse de apă disponibile şi utilizabile din România
(Berca M., 1998)
Resursa Disponibil Utilizabil %
(miliarde m3/an) (miliarde m3/an)
Ape de suprafaţă interioare 38 13 34
Dunărea 170 - 200 10 5-6
Ape subterane 8 3 37
Total 216 - 246 26 10 - 12

Apele inferioare ale României sunt utilizabile în proporţie de 34 %, cele ale Dunării
5 - 6 %, iar cele subterane 37 %. Per total, apele interne pot fi folosite în proporţie de 10 - 12 %.
Definirea poluării apei. Am preluat conceptul de la Negulescu M. (1982), şi anume:
„prin poluarea apelor, se înţelege alternarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acesteia,
produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procese naturale, care o fac improprie
pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a
interveni alterarea”.
Există mai multe feluri de poluanţi ai apelor, în funcţie de substanţele dizolvate sau
aflate în stare de dispersie. Să nu uităm că apa este cel mai bun solvent şi dispersant existent
în natură. Din acest punct de vedere, distingem:
 Poluare organică, atunci când apele au fost perturbate cu deversări masive de
substanţe organice aparţinând dominant a trei categorii principale, şi anume:
- glucide;
- proteine;
- lipide.
Foarte poluantă, din acest punct de vedere, este industria de celuloză, dar şi marile
oraşe, zootehnia şi industria alimentară. Atât în staţiile de epurare, cât şi în emisarii naturali,
substanţele organice sunt descompuse biologic până la mineralizare, rezultând substanţe simple,
din care unele dintre ele îşi păstrează efectul poluant sau chiar unul toxic. Acestea sunt:
- fenoli;
- amine;

77
 - uree;
- amoniac;
- hidrogen sulfurat;
- nitriţi sau nitraţi.
Gradul de poluare locală al unei ape cu materiale organice se poate face indirect, prin
consumul biologic de oxigen în 5 zile (CBO5). Aceasta corespunde cantităţii de oxigen,
necesar microorganismelor pentru a mineraliza în totalitate materia organică conţinută într-un
litru de apă poluată.
Descompunerea biologică şi chimică se face cu consum mare de oxigen, motiv pentru
care apele, chiar şi curăţate de substanţe organice, sunt în prima parte sărace în oxigen,
îngreunând refacerea biologică a apelor în care s-a deversat. O consecinţă a acumulărilor de
substanţe nutritive o constituie eutrofizarea lor, despre care vom vorbi într-un subcapitol
special.
 Poluarea anorganică. Apare ca rezultat al degradărilor substanţelor care provoacă
poluare organică (poluare anorganică indirectă), dar şi ca urmare a deversărilor unor industrii
specifice, cum sunt electrolizele şi fabricile de produse anorganice (acid azotic, acid sulfuric,
acid carbonic şi săruri ale acestora). Un poluant important al zonei periferice marilor uzine
cloro-sodice este sarea NaCl, dar şi carbonaţii şi hidroxizii de sodiu care pot modifica
semnificativ calitatea chimică şi fizică a apelor. pH-ul acestora poate fi uşor modificat de
substanţele în cauză. Conform normelor interne şi internaţionale pH-ul apelor trebuie să
rămână între 6,0 şi 8,5.
 Poluarea biologică se datorează prezenţei microorganismelor patogene care, pentru
propria lor dezvoltare, găsesc condiţii mai favorabile în apele mai calde, abundent poluate cu
materiale organice în soluţie şi suspensie. Ea rezultă, ca urmare a deversărilor din
aglomeraţiile urbane, zootehnice, abatoare etc. Prin apă se pot transmite boli bacteriene,
precum febra tifoidă, dezinteria, holera etc.; boli virotice, ca poliomelita, hepatita epidemică
etc., precum şi boli parazitare, precum: amibiaza, giardioza, trichomonoza, strongiloidoza,
schistosomiaza (bilharioza) şi altele. Alte boli legate de apele poluante sunt cele transmise de
vectori, cum sunt ţânţarii anofeli (transmiţători ai malariei) şi musca Tse-tse, transmiţătoare a
bolii somnului (Şchiopu D., 1997).

6.1. Procesul de eutrofizare a apelor

Ca urmare a îmbogăţirii apelor cu materiale organice şi, apoi, cu cele minerale,

îndeosebi cu azot şi fosfor, are loc în apele de suprafaţă şi, în mod deosebit, în cele închise
(lacuri, bălţi etc.) o creştere luxuriantă a plantelor de apă şi, în mod special, a algelor. În
condiţii naturale, fenomenul este foarte lent, desfăşurându-se la scara geologică a timpului şi
corespunde evoluţiei normale a lacurilor şi a altor mase de ape dominante. Fenomenul natural
este declanşat, puţin câte puţin, dar ireversibil, de aportul continuu de materiale antrenate prin
eroziune de pe versanţi spre lacuri, concomitent cu multiplicarea organismelor vii. Deversările
antropice în aceste lacuri şi bălţi (bazine închise) a unor cantităţi importante de materiale
organice fermentabile, precum şi afluirea unor cantităţi mari de fosfaţi şi nitraţi accelerează
considerabil procesul de eutrofizare. Pentru a distinge această evoluţie patologică a
fenomenului normal de eutrofizare se poate vorbi, de asemenea, şi de fenomenul de
distrofizare. Accidentele distrofice se produc, de asemenea, în ape lotice, curente, unde are loc
o sudură pe înălţime, permanentă, a apelor.
În stadiul I, lacul este supus unei poluări crescânde datorită apelor periferice care
deversează importante cantităţi de săruri minerale nutritive. În stadiul II, bogăţia în elemente

78
nutritive declanşează o proliferare a algelor în stratul de suprafaţă. Încărcarea lacului cu
biomasa vegetală antrenează o diminuare a transparenţei apelor. Intensitatea fotosintezei
creşte intens, mai ales în straturile de suprafaţă. Toate aceste fenomene contribuie la creşterea
cantităţii de oxigen dizolvat în apele superficiale ale lacului.
În stadiul III, moartea şi descompunerea unei mase considerabile de alge antrenează
consumarea rapidă a oxigenului încă conţinut în straturile profunde ale lacului. Acesta se
găsea înaintea acestei faze complet separat, printr-o chimioclină orizontală, faţă de apele
superficiale bogate în oxigen. Viteza de depunere a mâlului bentic se accelerează. Prin
aprovizionarea în oxigen a epilimonului vor dispărea salmonidele, care vor fi înlocuite prin
cuprinide ce vor profita de supraîncărcătura stratului superficial în materie organică.
În stadiul IV, dispariţia toală a oxigenului în straturile profunde antrenează apariţia
fermentaţiei anaerobe. În consecinţă, se degajă hidrogen sulfurat, metan şi amoniac, ca
simptome caracteristice. Faza ultimă a unei asemenea evoluţii este o stare septică, în
întregime azoică, cu tendinţă de mlaştină, creatoare de turbă.
În funcţie de gradul de eutrofizare, lacurile se împart în:
- lacuri oligotrofe (eutrofizare slabă);
- lacuri mezotrofice (eutrofizare medie);
- lacuri entrofe (eutrofizare mare).

Tabelul 22
Indicatori pentru procesul de eutrofizare
(conform STAS 4707-88)
Valori admise
Indicatorul Lacuri naturale şi de acumulare
oligotrofe mezotrofe eutrofe
Grad de saturaţie în oxigen (%) min. 70 40 - 70 max. 40
Substanţe nutritive:
- azot total (N) (mg/dm3) max. 0,3 max. 1 min. 1,5
- fosfor total (P) (mg/dm3) max. 0,03 max. 0,1 min. 0,15
Biomasa fitoplanctonică până la 10 excl. de la 10 incl. min. 20
(mg substanţă umedă/dm3) la 20 excl.

În tabelul 22, sunt prezentaţi principalii indicatori ai procesului de eutrofizare.

Începând cu fenomenul de înflorire şi terminând cu cel de lubrificare-azoificare, circuitul
apelor prin eutrofizare este, în întregime, dereglat. Apa se confundă cu materia organică,
rezultând noi componente. Poluarea se depoluează prin sedimentare, apa se curăţă, dar lacul
se împuţinează în apă curată. Există o metamorfoză convenabilă sau inconvenabilă în modul
în care sunt dialectic văzute fenomenele.

79
 Capitolul 7
CONSERVAREA MEDIULUI ŞI A SPECIILOR.
COMBATEREA POLUĂRII

7.1. Necesitatea conservării resurselor naturale

Conservarea naturii nu este rezultatul unei nostalgii rustice, adăpostită, ca principiu, în

mintea vreunui iubitor nostalgic al vremurilor copilăriei sale. Nu. Conservarea naturii a
dovedit astăzi un imperativ recunoscut de către cea mai mare parte a statelor şi consfinţită în
diverse tratate şi convenţii. Una dintre ele, o constituie şi ratificarea, în noiembrie 1994, a
Convenţiei asupra diversităţii biologice, care îşi propune activarea unei instituţii interna-
ţionale, denumită „Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii (UICH)”, fondată, deja, în
1948, precum şi activarea programului UNESCO, lansat în 1970, cunoscut şi sub denumirea
programul „Omul şi biosfera”. Analizat de Lefeuvre J.C. şi colab. (1981), acesta poate fi
sintetizat astfel: alături de considerentele estetice, culturale şi etice, care nu sunt deloc
secundare, dar care nu constituie priorităţile în faţa exigenţelor socio-economice, protecţia
naturii se impune prioritar, ca o necesitate strictă pentru o umanitate în creştere, atât numerică,
cât şi în nevoi multiple (hrană, energie, materii prime, distracţii şi plăceri), necesitate care se
traduce în conservarea resurselor sale naturale. Nu este vorba numai de a prezerva, ci şi de a
gestiona raţional un patrimoniu biologic şi genetic, bogat în posibilităţi actuale şi de viitor, în
care omul este doar un simplu pasager, suficient de instruit pentru a distruge natura. Căci, în
pasajul lui prin lume, are necesităţi deosebite.
1. În domeniul alimentar, care se leagă de fertilitatea solurilor, ameliorarea speciilor
domestice, domestificarea unor noi specii de animale şi plante, crearea unor soiuri şi hibrizi
foarte performanţi.
2. În domeniul medical, plantele şi microorganismele pot fi sursa numeroaselor
substanţe active medicamentoase, utilizate în paralel şi în domeniul industrial (biotehnologii).
Patrimoniul biologic şi genetic este atât de subestimat, probabil inconştient, încât, dacă
abandonăm ignoranţa şi devenim conştienţi, avem în faţă o resursă infinită, care necesită un
management special de gestionare (cu referire specială la patrimoniul genetic). Referitor la
acest aspect, Vu Tien V. şi colab., 1981, afirmau: „Populaţiile spontane constituie resurse
genetice cu mult mai importante decât cele oferite de sursele genetice particulare, conservate
în laboratoare. Ele constituie elementele fundamentale pentru construirea varietăţilor şi
soiurilor celor mai stabile”.
Interesul faţă de acestea rezidă în:
- diversitatea lor ecologică şi, deci, şi genetică;
- capacitatea, aptitudinea lor de a urmări transformările din mediu şi de a răspunde
prin schimbări de frecvenţe genotopice şi prin stabilitate istorică acestor solicitări de
ajustare;
- cuplarea lor cu formele cultivate, apărute mai târziu.
Conservarea resurselor naturale trebuie, deci, să răspundă unor solide baze ecologice
şi genetice.

80
 7.1.1. Definiţia resurselor naturale - abordare globală şi naţională

Preluată după Şchiopu D. (1997), definiţia resurselor suna astfel: „elemente materiale,
energetice şi informaţionale existente în mediu, în afara activităţii umane, susceptibile de a fi
utilizate de către sistemele biologice şi de către societatea umană”. Structural, resursele sunt
constituite din:
- elemente, substanţe chimice;
- energie sub diferite forme;
- informaţia genetică, stocată în sistemele naturale şi antropice.
Domeniul ecologiei care interesează modul de gestionare a resurselor naturale face
obiectul gestiunii mediului (Berca M., 1998) sau/şi al ecologiei resurselor naturale (Coste I.,
1982).
Rezultă, deci, că resursele naturale, din punct de vedere al interesului lor, se împart în:
1. Resurse naturale care interesează numai sistemele naturale;
2. Resurse naturale care interesează direct societăţile umane, şi acestea se împart în:
- resurse naturale inepuizabile, precum energia eoliană, energia mareelor,
precipitaţiile;
- resurse naturale epuizabile care se subdivizează în:
a. regenerabile - biomasa, apa etc.;
b. neregenerabile, deci epuizabile, precum energia convenţională (petrol, gaze,
cărbune), substanţe minerale (Fe, Cu, Pb, Au etc.) şi chiar resursele genetice
care, în anumite condiţii, pot să dispară, iar cele care au dispărut nu se mai
pot reface.

7.1.2. Abordarea globală a problemei resurselor

Din punct de vedere tehnologic, cele mai uşor abordabile resurse naturale sunt cele
convenţionale. Petrolul, cărbunele, gazele naturale, uraniul şi alte materiale destinate
centralelor nucleare sunt resurse care în maximum 200 de ani nu vor mai fi prezente pe Terra.
Dacă omenirea ar rămâne la actualul stadiu de dezvoltare tehnologică, ea ar fi obligată în
următorii 200 de ani să-şi semneze actul de deces, numai din cauză că nu se mai poate
aproviziona cu energie. Alţi factori distructivi de natură ecologică sau naturali ar putea grăbi
acest proces. Tot aşa de bine se poate spune că, dacă se vor lua măsurile necesare pentru
utilizarea raţională a resurselor naturale, pentru dezvoltarea tehnologiilor pentru producerea
energiei neconvenţionale şi conservarea mediului, omenirea îşi va putea prelungi, nedefinit,
existenţa. Stadiul actual al dezvoltării mondiale arată că omenirea nu a ajuns în faza în care să
aibă certitudinea eliminării agoniei în care a intrat de circa 2 - 4 decenii, odată cu începerea
revoluţiei industriale în ţările foarte dezvoltate.
Aceasta se datorează următoarelor motive:
- În faza iniţială, dezvoltarea industrială a neglijat impactul său asupra mediului
înconjurător. Problema a fost reluată mai târziu, cu costuri infinit mai mari, atât asupra
mediului, cât şi asupra dezvoltării în ansamblu.
- Costurile alocate astăzi integrării dezvoltării societăţii umane în ecosistemele
naturale sunt total insuficiente.
- Transferurile de tehnologii către ţările nedezvoltate sau în curs de dezvoltare nu
sunt cele mai moderne. Ele privesc, în primul rând, producerea de bunuri materiale cu orice
preţ, neglijându-se costurile energetice şi cele de protecţie a mediului.

81
 - Lipsa de resurse financiare în ţările lumii a treia şi chiar în ţările în curs de
dezvoltare, le obligă pe acestea la introducerea unor tehnologii mai puţin performante şi mai
mult poluante. Se practică pe termen lung, o dezvoltare purtătoare de risipă de resurse. Nu tot
ce este ieftin este şi bun, este şi economic, pe termen mediu şi lung.
- De mai bine de 20 de ani, omenirea încearcă să creeze un echilibru între activitatea
economică şi mediul înconjurător. Există un dezacord, un conflict între utilizarea resurselor
naturale, potenţialul productiv, creşterea demografică, pe de-o parte şi capacitatea de susţinere
ecologică pe termen lung, pe de altă parte.
Acest conflict a făcut ca experţii Naţiunilor Unite şi cei care colaborează cu ei pe
diferite meridiane ale lumii să conceapă rezolvarea acestei dispute prin elaborarea unui nou
concept asupra dezvoltării, cunoscut sub denumirea de „dezvoltare durabilă”. În 1992, a
avut loc la Rio de Janeiro o întâlnire „la vârf”, care, pentru prima dată la un asemenea nivel, a
pus la punct bazele teoretice ale dezvoltării durabile. Aceştia şi-au propus, apoi, elaborarea, la
nivel zonal şi local, a unor strategii privind conservarea şi regenerarea resurselor naturale, fără
afectarea unei dezvoltări tehnologice eficiente. Creşterea producţiei şi orientarea investiţiilor,
în corelare cu satisfacerea nevoilor membrilor societăţii, trebuie făcută, astăzi, în deplin acord
şi accept cu capacitatea ecosistemelor de a le accepta şi fără a compromite posibilităţile
generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile lor necesităţi.
Activitatea umană fiind diferită ca intensitate pe mapamond, presiunile asupra
mediului, fie prin consumul necontrolat de resurse şi spaţiu, fie prin producerea unor deşeuri
pe care ecosistemele nu le mai pot absorbi şi neutraliza fără dereglări vizibile, sunt, la rândul
lor, diferite de la o zonă la alta. Este cunoscut că Europa, în primul rând, dar şi America,
Japonia şi, mai recent, China, constituie zonele largi ale pământului, unde dezechilibrele de
mai sus au creat suferinţe, menite să alarmeze, atât popoarele care locuiesc în aceste zone, cât
şi Naţiunile Unite. Ştiinţele de resort au constatat, rapid, că poluarea nu are frontiere şi, numai
după ce politicienii au constatat şi ei că respiraţia devine mai greoaie şi transpiraţia mai
constantă, s-a permis pătrunderea ştiinţelor ecologiei în sfera politicului.
În felul acesta, s-a declanşat un veritabil dialog internaţional care să permită o
reorientare rapidă a modului de organizare eco-socială. Metodele noi de dezvoltare la sfârşitul
secolului XX şi începutul mileniului III nu pot fi concepute decât împreună cu opţiunile
politice, elaborate în urma unor acumulări de date şi argumente ştiinţifice, rezultate
concomitent din sferele de activitate economică, tehnologică, ecologică şi socială.
Următoarele argumente ştiinţifice stau la baza acestor afirmaţii:
a. Experţii Naţiunilor Unite au constatat că, în numai 50 de ani (1950 - 2000),
activitatea economică la nivel mondial a crescut de 5 ori, iar populaţia de 3 ori. Energiei
necesare acestor activităţi îi revin 95 % din resursele convenţionale, cu o creştere anuală de
peste 20 %. Epuizarea totală a acestor resurse se realizează în 20 - 200 de ani, în funcţie de
natura lor. Factorii de poluare şi, îndeosebi, cei rezultaţi din arderea combustiilor fosili s-au
dublat, cauzând adevărate catastrofe ecologice, dintre care distrugerea pădurilor şi a
numeroaselor specii de plante la scară imensă (zeci de milioane de hectare, în cazul pădurilor
conduc la distrugerea „plămânilor Terrei” şi, inclusiv, a societăţii umane).
Poluarea a pătruns în apele freatice şi în sistemele şi lanţurile trofice, afectând grav
sănătatea oamenilor care, în anumite zone, mor în proporţie foarte mare (nitriţii constituie un
caz special).
b. Cercetătorii lumii au arătat şi omenirea, inclusiv forţele politice, a început să
recunoască faptul că bunăstarea membrilor societăţii nu poate fi separată de problemele
mediului înconjurător. Cercetătorii şi analiştii de profesie au elaborat o serie de modele care
să definească un concept de dezvoltare, fără o stopare a creşterii economice, aşa cum au cerut
ecologiştii radicalişti (verzii, în Germania). Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării
(CMMD) de pe lângă ONU a finalizat aceste studii cu numeroase recomandări care, în esenţă,

82
pledează pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător la scară mondială şi
pentru o perioadă îndelungată. Omenirea va trebui să muncească şi să plătească mult mai mult
pentru propria ei bunăstare. Natura îi va obliga pe tot mai mulţi locuitori ai ei să deschidă mai
larg portmoneele, pentru conservarea factorilor de viaţă şi eradicarea poluării.
c. Dezvoltarea durabilă nu se poate realiza, decât prin optimizarea interacţiunilor
între patru sisteme, şi anume:
- Sistemul economic, creator de bunuri materiale;
- Societatea umană; factorul uman trebuie pus în centrul tuturor acţiunilor şi
interacţiunilor. Societatea umană, prin factorul ei demografic, se va regla în funcţie de
resursele zonale. Transportul resurselor dintr-o zonă a lumii, în alta, va deveni din ce în ce
mai dificil, datorită costurilor tot mai mari ce le necesită;
- Mediul înconjurător (habitatul şi ecosistemele ambientale); se solicită un minimum
de factori care să garanteze sănătatea şi existenţa umană;
- Sistemul tehnologic, care susţine prin inteligenţa umană pe celelalte trei.
Sinergizarea interacţiunilor acestor sisteme se realizează pornind de la optimizarea
utilizării resurselor existente şi de la găsirea altora, îndeosebi neconvenţionale, mai uşor
asimilabile ecosistemelor, dar mai mari purtătoare de inteligenţă umană.
Nu ştim dacă dezvoltarea durabilă este singurul model ecotehnologic care poate
împinge omenirea înainte. Ar putea să apară multe altele. Ştim, însă, cu siguranţă, că el poate
să constituie un început de care omenirea are absolută nevoie pentru a se proteja. În general,
omenirea a reuşit să îşi creeze până în pragul mileniului III sistemele necesare supravieţuirii
sale, dezvoltarea durabilă fiind considerată ca cel mai potrivit mod de trecere prin dezvoltare,
de la mileniul II, la mileniul III.
Pentru aceasta, strategiile mondiale destinate folosirii raţionale a resurselor au la bază
o corectă gestiune a acestora şi a mediului înconjurător şi pentru realizarea lor sunt implicate
Naţiunile Unite, deci, aproape toate popoarele lumii.
Aşa cum spuneam, impactul ştiinţific fiind recepţionat, factorul politic a intrat în
acţiune, realizându-se numeroase reuniuni internaţionale, care au condus la:
- Elaborarea strategiilor mai sus amintite la scară mondială, zonală şi pe ţări.
- Elaborarea unor acorduri bilaterale, indiferent de stadiul de dezvoltare a ţărilor
implicate.
- Elaborarea unor acorduri internaţionale sub egida Naţiunilor Unite, în scopul
conectării măsurilor necesare pentru a conserva resursele şi, mai ales, factorii de mediu care
generează resurse nepoluante.
Marile puteri economice şi, în special, cele care dispun de resurse convenţionale
importante, acceptă cu greu noile strategii şi, mai ales, reducerea risipei de energie: SUA, cea
mai mare putere economică a lumii, este şi principalul poluator al ei. Deşi americanilor, care
consumă astăzi circa 8 tone petrol/cap locuitor, le vine greu să accepte soluţia dezvoltării
durabile, vor trebui să o facă într-un viitor foarte apropiat. Ei au, de fapt, posibilităţile
tehnologice de a face acest lucru, spre deosebire de ţările sărace sau cele în curs de dezvoltare,
care nu dispun de soluţii tehnologice şi manageriale pentru a se încadra în acordurile
internaţionale ale dezvoltării durabile.
Dacă un cetăţean chinez ar mânca tot atâta carne de vită cât unul american, întreaga
producţie de furaje a Americii nu ar fi suficientă chinezilor. Şi dacă chinezii ar folosi
automobilul la fel de mult ca americanii, atunci, numai chinezilor le-ar fi necesari circa 97
mil. barili de petrol/zi, doar pentru propriul lor consum, adică cu 1/3 mai mult decât întreg
necesarul omenirii, astăzi. Cu siguranţă că americanii vor trebui, la rândul lor, să înveţe să
meargă mai mult cu bicicleta şi să mănânce orez şi legume.

83
 7.1.3. Abordarea problemei în spaţiul românesc

Neţinând cont de anumite discordanţe între cercetători şi unii factori ai puterii,

conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat, îndeosebi în perioada de tranziţie la
democraţie şi economie de piaţă. Acest lucru a fost posibil şi pentru faptul că România, dorind
o integrare europeană, a fost, într-un fel, obligată să-şi însuşească conceptele noi ale
dezvoltării internaţionale. Situaţia a fost uşurată şi de faptul că principalele organisme
internaţionale, reprezentante şi susţinătoare ale conceptului, au avut posibilitatea unei
prezenţe permanente în România. Atât echipe ale Naţiunilor Unite, cât şi cele de consultanţă
ale Băncii Mondiale, au lucrat alături de experţii şi cercetătorii români pe două direcţii:
1. Evaluarea resurselor de orice fel ale României.
2. Elaborarea strategiilor pentru gestionarea acestor resurse, cu accent principal pe
„necesitatea stopării degradării capitalului natural din perioada de tranziţie şi conservarea sa,
în perspectiva dezvoltării economiei, pe baza proprietăţii private”.
3. Ar mai fi şi a treia variantă care nu a fost, însă, abordată în recentele proiecte
efectuate în România, şi anume aceea a „reciclării sau refolosirii” materialelor şi produselor, a
căror valoare tehnologică a fost epuizată (metale, plastic, sticlă, maşini şi utilaje învechite etc.)
şi care, în mod normal, nu pot fi absorbite şi degradate în ecosistemele naturale; dimpotrivă,
ele constituie elemente poluante de bază, care pot bloca procesul dezvoltării durabile.
De remarcat este faptul, greu de acceptat, astăzi, cum că patrimoniul natural al
României a suferit degradări din cele mai negative. Vom însoţi această afirmaţie cu câteva
exemple, şi anume:
- Patrimoniul forestier a pierdut în ultimii 60 de ani peste 15 % din suprafaţa lui,
fenomenul accentuându-se în ultimii 10 ani. Cu câte 200.000 ha au fost reduse suprafeţe de
pomi şi vie, îndeosebi în zonele de dealuri.
- Fertilitatea solurilor a scăzut în ultimii 15 ani cu circa 30 - 35 %. Degradarea
solurilor s-a manifestat, aşa cum am văzut, prin intense fenomene de eroziune, alunecări de
teren, mineralizarea humusului, pierdere a materiei organice. Calculele arată că pierderea de
valoare a patrimoniului natural se ridică la 21 mil. dolari SUA, fără posibilitate de refacere pe
termen mediu. Generaţia următoare de români nu va beneficia de acest patrimoniu lipsă.
Patrimoniul genetic înglobat în soiuri autohtone de mare productivitate, hibrizi de plante şi
rase de animale şi păsări a fost pierdut sau distrus. Cercetarea fundamentală din domeniu a
fost abandonată şi rezultatele pierdute.

7.1.4. Evaluarea principalelor resurse naturale ale României

Resursele naturale, exprimate ca forme de materii prime şi energetice, atât

convenţionale, cât şi neconvenţionale, atât regenerabile, cât şi neregenerabile, reprezintă
capitalul natural, o componentă esenţială a bogăţiei României. Valorificarea acestor resurse se
poate face mai bine sau mai rău, mai puţin bine, în funcţie de tehnologiile care pot fi folosite
pentru aceasta şi de disponibilitatea lor, de accesul ţării, a industriei ei la aceste tehnologii.
Gradul de dezvoltare economică şi socială al unei ţări poate foarte bine să fie apreciat după
modul cum sunt valorificate resursele. Cu cât aceste resurse vor fi înglobate prin procedee
tehnologice moderne în produse de calitate mai bună şi mai puţin purtătoare de energie
convenţională, cu atât ţara va fi mai dezvoltată. Componenţa tehnologică a dezvoltării ţine de
inteligenţa acelui popor şi de modul cum aceasta este utilizată de către sistemul de societate şi
factorii administrativ-politici implicaţi. Aceştia, împreună, alcătuiesc capitalul uman al ţării.

84
 Din punct de vedere al modului de formare şi utilizare, resursele de materii prime se
împart în două categorii:
- Resurse de materii prime neregenerabile.
- Resurse de materii prime regenerabile.
Resurse naturale neregenerabile. Acestea se împart, la rândul lor, în două categorii:
a. Resurse generatoare de energie, alcătuite, îndeosebi, din combustibilii fosili ai
căror reprezentanţi tipici sunt hidrocarburile şi cărbunele de diferite calităţi.
În ultimii ani, combustibilii fosili au devenit resurse extrem de limitate în România.
Cum ei constituie principala sursă de energie a ţării, modul lor de utilizare, în viitor, va ocupa
un loc principal, inclusiv al habitatului. Extracţia şi utilizarea lor prin folosirea unor tehnologii
defectuoase a făcut ca aceştia să constituie principala sursă de poluare a mediului, şi anume ei
au cauzat:
- 50 % din emisiile de metan;
- 97 % din emisiile de bioxid de sulf;
- 88 % din emisiile de oxizi de azot;
- 50 % din emisiile de monoxid de carbon;
- aproape 100 % din emisiile de bioxid de carbon (Strategia protecţiei mediului,
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului - Phare -, 1996).
Dacă ritmul de consum al acestor resurse se menţine la nivelul actual, rezervele
acestora în condiţiile actualelor tehnologii sunt estimate astfel:
- 20 - 30 ani pentru ţiţei şi gaze naturale;
- 75 - 100 ani pentru cărbune;
- 20 ani pentru uraniu, pentru consumul a 5 unităţi de producţie de tip Cernavodă.
Din punct de vedere al repartizării regionale, cărbunele brun şi lignitul se află în
proporţie de 90 % în Oltenia, iar restul de peste 10 % este cantonat în Muntenia şi
Transilvania. În 70 % din cazuri, aceste rezerve se exploatează prin cariere de suprafaţă,
procedeu tehnologic extrem de poluant, care afectează şi modifică echilibrele naturale, în
primul rând prin haldele de steril. Acestea înlocuiesc solurile fertile pe suprafeţe extrem de
mari, transformând suprafeţe agricole imense, mai ales în judeţele Gorj şi Dolj, în adevărate
zone selenare, pe care vegetaţia se instalează după o perioadă extrem de îndelungată.
Programele de cercetare ale staţiunilor agricole au arătat că refacerea solului şi luarea în
cultură a acestor halde este mai costisitoare decât valoarea cărbunelui extras.
Puterea calorică slabă a acestor cărbuni (1.300 - 1.600 Kcal/kg), precum şi cantitatea
mare de steril şi derivaţi de sulf care îi conţin constituie, pe de-o parte, un impediment în
funcţionarea centralelor electrice şi termocentralelor din Valea Jiului, cenuşa abundentă
înfundând gurile de ardere ale acestora, iar pe de altă parte, emisiile de pulberi şi oxizi de sulf
au făcut ca vegetaţia forestieră să fie distrusă pe suprafeţe mari în jurul acestor obiective,
datorită eroziunii acide provocate de aceste emanaţii.
Huila, un cărbune superior, pretabil şi industriei siderurgice, se află în bazinul superior
al Jiului, la adâncimi de până la 1.500 m. Exploatarea defectuoasă a acesteia a condus la
poluarea intensă a apelor Jiului, fără posibilitate imediată de revenire la normal.
Problema valorificării superioare a resurselor de cărbune a fost şi constituie o
problemă de mare dispută între cercetători şi factorii de decizie managerială. Majoritatea
cercetătorilor din domeniu consideră că, prin calitatea lui slabă, cărbunele-lignit din Valea
Jiului ar fi trebuit să fie exclus de la exploatare. Cum exploatarea lor a început ca urmare a
unor decizii eronate ale unui regim totalitar, opiniile pertinente ale cercetătorilor n-au putut fi
înglobate într-o decizie politică justă. Investiţiile mari efectuate în acest sector, împreună cu
numărul mare de muncitori angajaţi, fac deocamdată dificilă anularea unei decizii greşite. Şi
totuşi, ţinând cont de „răul” pe care îl cauzează celorlalţi factori naturali locali, ca şi lipsa de
„eficienţă” a acestor exploataţii, reevaluarea situaţiei în baza unor studii aprofundate şi

85
modificarea deciziei politice apare ca un lucru care depinde numai de factorul timp. Aceasta,
cu atât mai mult, cu cât cercetătorii din diferite ţări ale lumii susţin că există modalităţi şi
tehnologii de valorificare mult superioare a acestor resurse organice, decât simpla ardere într-o
centrală electrică.
Petrolul, care este un amestec de diferite hidrocarburi, a constituit una din marile
bogăţii ale României şi Europei. El a fost barbar exploatat, începând cu debutul acestui secol.
Rezervele momentului sunt mici şi se găsesc plasate, îndeosebi, în sudul ţării şi în Moldova,
iar mai recent, pe platoul Continental al Mării Negre. Rezervele de petrol sunt de două
categorii, şi anume:
- rezerve primare, care ocupă 50 % din total şi care au un coeficient de consum de
5,3 %;
- rezerve secundare, de mare adâncime, cu un coeficient de consum de numai 2,3 %,
din cauza tehnologiilor defectuoase, insuficiente, din domeniul extractiv. De curând,
cu ajutorul unor mari companii, deţinătoare de înalt capital tehnologic, se încearcă
reevaluarea şi îmbunătăţirea extracţiei de adâncime. În ansamblul ei, extracţia
actuală este foarte poluantă.
Extracţia de petrol a condus la dezvoltarea unei industrii petrochimice, supradimen-
sionate, slab dotată tehnologic şi extrem de poluantă. Supradimensionarea acesteia a avut la
bază, pe de o parte, o evaluare eronată a resurselor interne în anii ’50, ’60, iar, pe de altă parte,
o concepţie greşită a guvernelor pre-’89, referitoare la piaţa internaţională a petrolului.
Petrochimia românească se rezumă, în principal, la distilarea petrolului şi transformarea lui în
fracţiune de hidrocarburi grupate (benzine, motorină, păcură etc.), destinate exclusiv arderii şi
în măsură foarte redusă pentru crearea unor solvenţi speciali sau chimie fină de sinteză şi
interreacţii, care să mărească valoarea producţiei. Din aceste motive, în industria românească
de profil, prin valorificarea unui litru de petrol se obţin produse cu mult inferioare valoric
celor obţinute în Japonia, Germania, SUA sau în alte ţări industrializate.
Dacă considerăm „1” coeficientul de valorificare şi înnobilare al unui litru de petrol în
România, el poate fi de 130 în Japonia, 120 în Germania, 110 în America (SUA), 80 în
Franţa, 30 în China, 28 în Ungaria etc. Performanţele reduse ale valorificării petrolului
explică multe din sincopele economice ale industriei româneşti.
Ţinând cont de aceste aspecte, o reevaluare a eficienţei industriei petrochimice şi mai
ales o redimensionare şi retehnologizare a ei apar ca foarte necesare. În felul acesta, s-ar putea
prelungi şi perioada de exploatare a rezervelor.
Cele mai mari rezerve de gaze naturale se găsesc în profunzimile geologice din
Transilvania (65 % din rezerve), precum şi în zonele de exploatare a petrolului, dintre care
foarte importante sunt cele de pe platoul Continental al Mării Negre. Numai 64 % din
rezervele de gaze au presiuni mai mari de 20 atm., putând fi transportabile fără costuri
suplimentare pe distanţe medii sau mari. Gazele naturale exploatate în România sunt
insuficiente pentru consumul industrial şi casnic, motiv pentru care importul lor este o
necesitate stringentă. Gazele naturale sunt foarte folosite în cea mai mare parte pentru arderi
şi, într-o măsură nesemnificativă, pentru înnobilarea lor, adică pentru sinteze şi fabricare de
produse cu valoare foarte mare. Cazul este similar cu cel al valorificării petrolului.
Uraniul, limitat ca resursă (20 ani), este utilizat drept combustibil pentru centrala
electrică nucleară de la Cernavodă. În anul 1996, primul grup al centralei a intrat în funcţiune.
Beneficiind de o tehnologie canadiană foarte bine poziţionată, se poate considera că, cel puţin
în acest moment, energia electrică produsă la Cernavodă este cea mai curată din punct de
vedere ecologic. Sistemul de monitorizare instalat, deja, în jurul termocentralei indică o lipsă
completă de poluare radioactivă, sistemele tehnologice utilizate permiţând, se pare,
permanentizarea acestui lucru.

86
 b. Resurse neregenerabile, care nu generează energie, materiale sau materii prime
neregenerabile. Dintre materialele neregenerabile foarte importante pentru economia naţională
sunt următoarele: minereurile de fier, mangan, aur şi argint, polimetalifere, metale neferoase,
bauxită şi altele. Acestea sunt cunoscute sub genericul de minereuri metalifere. Rezervele
acestora, calculate la consumul anului 1989, se limitează la numai 7 - 20 ani. Tehnologiile de
extracţie, şi mai ales cele de prelucrare, s-au dovedit a fi deosebit de dăunătoare mediului
înconjurător. Atât marile întreprinderi care prelucrează primar minereurile, cât şi marile
combinate siderurgice sunt extrem de poluante, creând probleme serioase sănătăţii oamenilor.
Este vorba de Moldova Nouă, Bălan, Baia Mare, Galaţi, Reşiţa, Călăraşi, Târgovişte, Slatina
şi multe altele. Industria siderurgică românească a fost supradimensionată şi dotată cu
tehnologii inferioare şi poluante. Într-o lume în care bătălia pentru reducerea consumurilor
energetice este cumplită şi unde s-a reuşit ca acestea, inclusiv în siderurgie, să nu depăşească
30 - 40 % din valoarea producţiei, industria respectivă din România este extrem de
energofagă, costurile energetice în produsul finit ridicându-se la 70 - 80 %. Asemenea risipă
de energie nu mai poate fi tolerată într-o ţară în care energia convenţională este aproape
epuizată şi care, prin structurile noi economice ce şi le crează, doreşte să intre în structurile
europene. Ca şi în cazul industriei petroliere, se pune accentuat problema reevaluării şi a
industriei de minerit şi de prelucrare a metalelor, retehnologizarea şi aşezarea parametrilor în
limitele normale ale competiţiei internaţionale, fiind o condiţie esenţială a supravieţuirii
acestei industrii în România.
Substanţele nemetalifere. Acestea sunt materii prime ce pot fi utilizate în diferite
ramuri industriale sau direct ca materiale de construcţii. Cele mai importante resurse de acest
fel sunt cele de sare, prezentă sub zăcăminte foarte importante; sulf; piatră de var; dolomită;
gips; feldspat; grafit; mică; diatomită; nisipuri de diferite feluri şi utilităţi; caolinuri diverse ca
puritate şi posibilitate de utilizare.
Resursele de substanţe şi materiale nemetalifere sunt disponibile pe termen lung.
Unele dintre ele sunt socotite ca materii prime de mare importanţă, adevărate bogăţii naturale.
Sarea a constituit dintotdeauna un atu al României şi care, în calitate de produs
alimentar şi conservant, încă de la începuturile existenţei umane în zona spaţiului nostru
naţional, a constituit o sursă importantă de comerţ exterior.
Istoria modernă cunoaşte dezvoltări industriale spectaculoase pornind de la sare
(NaCl). Din sare, prin procedeul electrolizei, se obţine clorul, „Cl”, materie primă de bază în
sintezele de clorurare a hidrocarburilor şi obţinere a unor materii prime de foarte mare
valoare, ca masele plastice, produse insecticide, produse intermediare de sinteză etc. Soda
caustică, ce rezultă şi ea în urma electrolizei sării, este, de asemenea, o valoroasă materie
primă în industria săpunurilor, a detergenţilor şi în industria extractivă petrolieră. Combinate
imense, ca cel din Râmnicul Vâlcea şi Borzeşti, lucrează la prelucrarea sării. Atât industria
extractivă, cât şi cea a prelucrării sării sunt extrem de poluante şi mai ales energofage. Din
aceste motive, ambele combinate se află într-un proces recent şi profund de retehnologizare şi
modernizare.
Sulful, la rândul lui, constituie o materie primă valoroasă pentru industria chimică,
îndeosebi pentru cea a pesticidelor, dar şi pentru industria chimică a îngrăşămintelor, chimie
fină şi de sinteză. Prin comparaţie cu sarea, rezervele de sulf sunt mult mai reduse în România.
Toate celelalte resurse nemetalifere prezentate servesc, atât industriei chimice, cât şi celei
metalurgice, electronice, dar, mai ales, pentru obţinerea unor valoroase materiale de construcţii.
Deşi sunt disponibile pe termen lung, valorificarea superioară a acestor resurse este o
prioritate a României pe termen mediu şi lung, din următoarele motive: reducerea costurilor
de fabricare a bunurilor de consum la realizarea cărora participă acestea; economisirea
energiei, deficitară în România; protecţia mediului, a ecosistemelor naturale, a habitatelor care
sunt puternic afectate în zonele de exploatare şi de prelucrare a acestora.

87
 Resurse naturale de materii prime regenerabile. Poate mai importante pentru
existenţa umanităţii decât cele neregenerabile, unele materii prime regenerabile constituie
adevărate bogăţii vitale pentru dezvoltarea economică şi socială a societăţii omeneşti.
Apa constituie una din resursele naturale cele mai importante ale României. Aşa cum
s-a arătat în prima parte a acestei lucrări, apa este acea substanţă (H2O), care are cea mai mare
stabilitate în mediul natural al Terrei, este un solvent ideal şi constituie locul de naştere a
vieţii, locul de conservare a acesteia. Viaţa, însăşi, este o dispersie în apă a materiei organice,
pornind de la carbon. România este o ţară cu resurse moderate de apă. În funcţie de consumul
specific per locuitor, România ocupă locul 22 în lume, cu 75 miliarde m3/an, inclusiv apa
Dunării şi 3.246 m3/locuitor/an (tabelul 23).
Tabelul 23
Resurse potenţiale de apă în diferite ţări
(ordonate după resursa specifică pe locuitor)
Resurse de apă Populaţie Resursa specifică
Total (miliarde m3/an) (m3/loc./an)
Total Resursa de Resursa
suprafaţă subterană
1 2 3 4 5 6
Anglia*** 129,8 120 9,8 49,83 2,604
Argentina 583,2 583,2 - 30,56 19,083
Austria 90,3 9,3 - 7,51 12,023
Belgia 13,4 12,5 0,9 9,97 1,344
Bulgaria 208 205 3 9,22 22,579
Brazilia 7.403,7 7.403,7 - 135,56 54,615
Canada 3.271,1 2.901,5 69,5 26,75 122,284
Cehoslovacia 92,5 90 2,5 16 5,781
Danemarca 13 13 - 5,12 2,539
Elveţia 50,4 47,7 2,7 6,44 7,826
Franţa 260 210 50 57,16 4,548
Germania (fosta RDG) 34 34 - 16,77 2,027
Germania (fosta RFG) 199 162 37 59,33 3,354
Grecia 61,2 58,7 2,5 10,08 6,071
India 3.221,8 3.221,8 - 750,90 4,290
Irlanda 50 50 - 3,55 14,084
Italia 187 187 - 57,13 3,273
Japonia 398,4 398,4 - 120,75 3,299
Norvegia 463,7 463,7 - 4,14 112,004
Polonia 68,8 59,4 9,4 38,65 1,781
Portugalia 72,9 68,9 4 10,54 6,916
România** 75 67 8 23,10 3,246
Spania 76 76 - 38,54 1,971
S.U.A.* 3.422,9 1.908,9 1.514 268,24 12,760
Suedia 186 186 - 8,31 22,382
Turcia 201,4 191,9 9,5 49,29 4,086
Ţările din fosta URSS 1.420 1.277 143 198 7,171
(partea europeană)
Ungaria 126,8 120 6,8 10,70 11,848
* fără Alaska.
** inclusiv resursa potenţială din Dunăre, estimată la 30 miliarde m3/an.
*** numai Anglia şi Ţara Galilor.
Sursa de informare: „Prognoza gospodăririi apelor”, CAER, 1986; Raport UNESCO, 1985; Raport UNESCO,
1988.

88
 Dacă nu se ia în considerare apa Dunării, atunci resursele interioare de apă sunt şi mai
limitate, şi anume de numai 1.650 m3/an/locuitor. Ţinând cont de faptul că apa este consu-
mată, atât de industrie, cât şi de consumatorii privaţi, este interesant să constatăm următoarele:
Care sunt principalele surse de apă şi cum sunt ele distribuite în ţară. Principalele surse
de apă le constituie bazinele marilor râuri interioare, ca Siret, Prut, Tisa, Someş, Jiu, Mureş,
Olt, Argeş, Crişuri, Dâmboviţa, Bega-Timişoara şi altele.
Aceste resurse sunt foarte concentrat prezentate în tabelul 24, din care rezultă că
disponibilul cel mai mare de apă îl oferă Dunărea, dar că cea mai mare cantitate de apă
utilizabilă este extrasă din râurile interioare. Foarte puţină apă este utilizată din pânzele
freatice. Coeficientul de utilizare al apelor disponibile este de 12 %.

Tabelul 24
Resurse de apă disponibile şi utilizabile din România
Resursa Disponibil Utilizabil
(miliarde m3/an) (miliarde m3/an)
Ape de suprafaţă interioare 38 13
Dunărea 170 - 200 10
Ape subterane 8 3
Total 216 - 246 26

La nivelul anului 1994, cei 984 miliarde m3 apă au fost repartizaţi, după cum urmează:
- 57 % consum industrial;
- 25 % consum agricultură (irigaţii);
- 18 % consum casnic + apă potabilă.
Cele mai mari consumuri de apă s-au realizat în anii 1985 - 1989, practic dublu faţă de
1970, datorită, în special, consumurilor foarte ridicate din agricultură. În perioada 1989 -
1995, consumul de apă s-a redus la jumătate, reducerea cea mai spectaculoasă fiind în
agricultură prin neutralizarea sistemelor de irigaţii.
Dacă, însă, ne raportăm la alte ţări, constatăm că, de fapt, consumul de apă mediu pe
locuitor şi, mai ales, consumurile specifice în industrie şi agricultură sunt cu mult mai mari.
Ne confruntăm şi aici, ca şi în cazul energiei, cu o risipă nepermisă de resursă (apă). Acest
lucru se datorează, în primul rând, tehnologiilor defectuoase şi, mai ales, pierderilor exagerate
în reţelele de transport şi distribuţie. De exemplu, numai în Bucureşti, pierderile şi risipa de
apă se ridică la 40 - 50 %. În sistemele de irigaţie pierderile sunt şi mai mari (50 - 60 %). De
asemenea şi în industrie, consumurile specifice depăşesc de 1,5 - 2,0 ori pe cele din alte ţări
cu industrie dezvoltată. Preţul încă mic al apei şi mentalitatea de risipitor a multor concetăţeni
români face ca consumurile de orice fel să se menţină la cote ridicate, cu dublu efect negativ:
- consumul mare de apă conduce implicit şi la o risipă de energie dublă faţă de
normal (necesar);
- înrăutăţirea condiţiilor de mediu, apa pierdută devine factor de alterare a mediului.
Apa provenită din industrie este, poate, cel mai marcant factor de poluare din acest
domeniu.
Fluviul Dunărea îndeplineşte numeroase funcţii, care îl fac extrem de participant la
bogăţia ţării:
- constituie principala sursă de apă pentru diverse folosinţe. Din cauza aşezării ei
exocentrice, cantitatea de apă extrasă pentru asemenea folosinţe este mai mică decât
cea din râurile interioare;
- este o foarte importantă cale de transport, legând Marea Neagră şi România de
Europa Centrală şi de Vest şi, apoi, prin Canalul Rhein-Main-Dunăre, se face
conexiunea cu Marea Nordului;

89
 - importantă sursă hidroenergetică, aşa cum s-a arătat;
- spaţiu ecologic special în partea ei inferioară, unde a creat Delta Dunării, o
rezervaţie a biosferei, unică prin biodiversitate şi peisaj;
- sursă de recreere în numeroase puncte de-a lungul ei;
- sursă de hrană, prin cantităţile importante de peşte care se extrag.
Marea Neagră. România se bucură de acces la una din mările importante ale lumii, cu
acces direct spre toate oceanele şi continentele, constituind o importantă cale de intrare şi
ieşire a mărfurilor destinate numeroaselor ţări din Europa Centrală:
- o zonă turistică remarcabilă, datorită a cel puţin 10 staţiuni litorale de o frumuseţe
unică. Prezintă interes turistic deosebit, din păcate insuficient dezvoltat din cauza
insuficienţei serviciilor folosite;
- zonă cu numeroase bogăţii subterane, îndeosebi în platoul continental, foarte bogat
în petrol şi gaze naturale;
- sursă importantă de hrană, prin bogăţia de specii piscicole care cresc şi se dezvoltă.
Din nefericire, zona litorală a Mării Negre este şi un important centru industrial,
reprezentat, îndeosebi, de platformele extractive de petrol şi gaze, ca şi de combinatul
petrochimic Midia-Năvodari. Ultimii ani s-au remarcat printr-o poluare excesivă, care a mărit
cantitatea de material organic deversat, permiţând dezvoltarea abundentă a unor alge şi
reducând valoarea turistică a plajelor.
Este, deci, necesar un program atent de monitorizare a eliminărilor de noxe în mare şi
o strategie specială de depoluare pentru a reda apelor litorale limpezimea anterioară.
Lacurile interioare. Sunt de două categorii: lacuri artificiale şi lacuri naturale. Lacurile
artificiale au fost create aproape toate în bazinele râurilor importante, cu triplu scop:
- amenajare hidroelectrică;
- regularizarea râurilor şi rezerve de apă (12 miliarde m3);
- importante zone de agrement.
Lacurile naturale au fost extrem de numeroase în România, mai ales de-a lungul
Dunării. Numărul lor s-a redus simţitor după asanarea şi regularizarea albiei şi a Luncii
Dunării. Sunt, încă, foarte numeroase în zona munţilor, dar şi în cea de câmpie. Unele dintre
ele sunt foarte importante prin însuşirile terapeutice de importanţă internaţională pe care le
oferă. Foarte cunoscute sunt lacurile sărate Amara şi Techirghiol.
Pentru valorificarea superioară a acestora, sunt absolut necesare investiţii speciale, în
amenajări la fel de speciale. Lacul Techirghiol merită, de asemenea, măsuri speciale împotriva
desalinizării şi a pierderii pe această cale a valorii terapeutice.
Apele minerale constituie o resursă regenerabilă, extrem de importantă, de valoare
internaţională şi insuficient valorificată, cu însuşiri, atât curative, cât şi remarcabile. Rezerva
totală de apă îmbuteliată este de 122.000 m3/zi. Din aceasta este folosită sub 40 %.
Resursa de sol. Poate că, în egală măsură ca şi apa, solurile României reprezintă o
bogăţie extrem de importantă. Structura suprafeţei se prezintă astfel:
Suprafaţa totală 2.238.390 km2, din care:
- 62 % suprafaţă agricolă;
- 27 % pădurile;
- 3,7 % apele;
- 7,3 % alte suprafeţe.
România dispune de o varietate extrem de mare de soluri, dintre care cele mai
cunoscute, în ordinea fertilităţii lor, sunt:
- cernoziomurile, care ocupă 26,7 % din întregul sol. Sunt prezente în Câmpia Română,
Câmpia de Vest, podişul Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Dobrogea şi altele;
- solurile de sub pădure: brun-roşcate, brune etc., care ocupă suprafeţele cele mai mari,
cuprinzând munţii, dealurile şi o parte din câmpii, îndeosebi partea limitrofă dealurilor.

90
 Greutăţile economice ale tranziţiei şi proasta gospodărire a ţării au condus în perioada
31 dec. 1989 - 31 dec. 1994 la următoarele modificări în structura folosinţelor principale ale
fondului funciar:
- suprafaţa agricolă a scăzut cu 322.383 ha;
- suprafaţa arabilă a scăzut cu 769.903 ha;
- suprafaţa cu păşuni a crescut cu 378.783 ha;
- suprafaţa cu fâneţe a crescut cu 92.173 ha;
- suprafeţele de vii au crescut cu 30.320 ha;
- suprafeţele de livezi au scăzut cu 42.845 ha.
De remarcat că această creştere a suprafeţelor cu păşuni şi fâneţe nu s-a făcut în baza
unui program special de înfiinţare a păşunilor, ci ca urmare a abandonării a numeroase
suprafeţe arabile. Păşunile rezultate sunt, practic, neexploatabile.
Creşterea suprafeţelor cu vii s-a făcut prin cultivarea pe micile parcele ale ţărănimii a
unor suprfeţe mari cu hibrizi, plantaţii de calitate foarte redusă. În schimb, aşa cum rezultă din
ultima poziţie, suprafeţele de livezi s-au redus drastic prin abandonarea şi defrişarea lor de
către proaspeţii proprietari. Suprafaţa livezilor neîntreţinute şi, deci, neproductive, se ridică la
peste 80 % din suprafaţa lor totală.
În ansamblu, terenurile neagricole au crescut în suprafaţă cu 400.543 ha, din care
246.126 ha reprezintă construcţii, drumuri şi terenuri neproductive. Ultimii 2 ani, mai bogaţi
în precipitaţii şi vânturi puternice, au marcat o degradare importantă a solurilor. Au fost
prezentate forme evoluate de alunecări de teren şi eroziuni de tot felul. Degradarea solurilor a
mai fost cauzată de lipsa resurselor financiare şi practicarea unei agriculturi primitive. Solul
şi-a epuizat semnificativ potenţialul de nutriţie, de fertilizare. Recoltele ultimilor 5 ani s-au
realizat în procent de peste 75 % pe seama rezervelor solului şi nu a îngrăşămintelor chimice
şi organice. Progamul Phare din 1996 consideră că productivitatea solurilor din România s-a
diminuat în ultimii ani cu 20 - 30 % datorită următorilor factori:
- eroziunea sub diferite forme;
- procese de acidifiere, salinizare;
- sărăcirea în elemente nutritive;
- poluarea chimică, îndeosebi din cauza emisiilor de metale grele, fluoruri, petrol ş.a.
Solurile României sunt cele ale unei zone continentale în care lipsa de apă se
manifestă pe spaţii foarte răspândite. Studiile efectuate arată că circa 6 milioane ha, adică mai
mult de jumătate din suprafaţa arabilă, suferă de insuficienţă de apă. Pe 3,2 milioane hectare
sunt amenajate sisteme de irigaţii. Calitatea şi productivitatea acestora (randamentul) sunt
foarte scăzute, făcându-le aproape neutilizabile în ultimii 6 ani. Cu toate acestea, agricultura
participă încă la realizarea a 20 % din venitul naţional.
Urmare a defectuoasei Legi 18, privatizarea pământului s-a făcut prin împroprietărirea
a circa 3,5 milioane cetăţeni ai ţării, în suprafeţe de câte 2,4 - 2,5 ha. Aceste mici proprietăţi
de pământ nu pot deveni exploataţii agricole eficiente decât după elaborarea unor noi legi care
să permită mişcarea pământului în vederea comasării lui în forme organizatorice avantajoase
pentru manifestarea tehnologiilor agricole (program Phare Ro.9202.09.03). Se aşteaptă, de
asemenea, o modernă lege a cooperaţiei.
Din punct de vedere al sistemului de agricultură propus României, mai ales de
organismele internaţionale, se recomandă agricultura durabilă, care se circumscrie unei
dezvoltări durabile. Ea îşi propune părăsirea sistemului de agricultură feudală care se practică
astăzi şi înlocuirea ei cu o agricultură de intensitate medie, care să îmbine sistemul de
agricultură clasică cu elemente moderne, în care să domine îngrăşămintele naturale şi în care
produsele de protecţia plantelor să fie folosite raţional. Se urmăreşte îmbunătăţirea calităţilor
solului şi conservarea lor pe lungă durată. Producţiile agricole de mărimi moderate (4.000 -
5.000 kg cereale şi porumb) ar pune accent deosebit pe o calitate ireproşabilă, care să

91
relanseze România în exportul internaţional cu produse agricole. Deşi aceste perspective par
îndepărtate, ele constituie fundamentul dezvoltării unor strategii specifice.
Flora României. Este foarte variată şi distribuită armonios, constituind o bogăţie de
mare preţ care se cere valorificată cu mare inteligenţă. Ea include peste 3.500 de specii de
plante, din care 500 se întâlnesc în pajiştile montane şi peste 800 în pădurile de fag şi stejar.
Aşa cum am mai spus, un ecosistem cu totul specific îl constituie Delta Dunării, care numără
peste 1.150 specii de plante.
Fauna României. Este la fel de diversă şi valoroasă, ea se recunoaşte într-un sortiment
impresionant de specii de păsări şi animale.
Păsările. Din circa 8.600 de specii de păsări existente în lume, circa 300 dintre ele se
regăsesc tot în Delta Dunării, şi aceasta reprezintă 78 % din speciile existente în România şi
3,4 % din cele existente în lume.
Mamiferele. Există aproximativ 100 de specii asemănătoare celor existente în Europa
Centrală.
Fauna cinegetică a României este formată din speciile de păsări şi mamifere. Această
bogăţie foarte importantă a suferit reduceri importante în perioada 1989 - 1994, estimate la
peste 15 % la mistreţ, cerb, căprior, capra neagră, urs ş.a.
Peştele. O altă fostă bogăţie a României, prezentă în lacuri şi râuri a scăzut foarte mult
(după unii autori, de peste 3 ori în 40 de ani), datorită reducerii activităţii de protejare a
exploatărilor piscicole dublate de intense acţiuni de braconaj.
Pădurile României. Ca peste tot în lume, ele reprezintă:
- o deosebită valoare economică, fiind considerate metaforic „plămânul verde al
ţării”;
- o deosebită valoare economică, prin masa lemnoasă ce poate fi exploatată;
- cel mai important regulator ecologic pe spaţii întinse.
Pădurile ocupă, în România, o suprafaţă de 6.368.000 ha, adică 27 % din suprafaţa
ţării. Structura pe specii a acestora este următoarea:
- 1.930 mii ha răşinoase;
- 1.902 mii ha fag;
- 1.142 mii ha stejar;
- 1.278 mii ha alte specii foioase.
Foioasele ocupă 69,2 % din totalul pădurilor, iar răşinoasele 30,8 %.
Din punct de vedere al distribuirii lor pe altitudine, întâlnim:
- 58,5 % păduri montane la peste 700 m altitudine;
- 32,7 % păduri din zona de dealuri (150 - 700 m);
- 8,8 % păduri de câmpie (sub 150 m).
Întinderea şi dezvoltarea pădurilor se corelează pozitiv cu cantitatea de precipitaţii.
Zonele din ţară cu mici suprafeţe de păduri, cum sunt judeţele Călăraşi, Brăila, Constanţa,
Teleorman, Ialomiţa, Galaţi, Olt şi altele, care au păduri între 4 % şi 10 % din suprafeţe sunt
cele mai afectate de secetă. Chiar şi zonele cu împăduriri mai mari (11 - 18 %), precum
Botoşani, Dolj, Giurgiu, Tulcea, Vaslui, Iaşi sunt destul de secetoase. Zonele cu peste 20 -
30 % păduri nu mai suferă de secetă. În perioada 1991 - 1992, suprafaţa pădurilor s-a redus, în
România, din cauza tăierilor abuzive care s-au practicat în această perioadă. Pădurile oferă
ţării lemnul, atât de necesar diferitelor întrebuinţări. Pădurile României oferă recolte ridicate,
şi anume:
- 280 m3/ha la răşinoase;
- 250 m3/ha la arboreţi de fag;
- 151 m3/ha la quercinaee.
Indicele de creştere medie este de circa 5,4 m3/ha/an, iar capacitatea de tăiere anuală
este de circa 14,5 milioane m3.

92
 7.2. Bazele ecologice şi genetice ale conservării biodiversităţii

Politica reală a conservării pleacă de la o reprezentare fixistă care îşi propune o

protecţie pe termen lung prin garantarea dinamicii şi, în particular, a dinamicii evolutive a
sistemelor în cauză (populaţii, specii, ecosisteme).
A conserva, nu înseamnă doar a îngrădi sau a interzice ceva, nu înseamnă nici manie
de colecţionar şi nici pretarea la utilizarea unor conservanţi. În mentalitatea modernă,
ecologică, conservare implică urmărirea atentă a funcţionării sistemului natural în discuţie şi,
implicit, intervenţia în dinamica sa. Conservarea constituie o aplicaţie fundamentală a
ecologiei. Conservarea este necesară şi, deci, se aplică atunci când se pune problema salvării
unor specii sălbatice, ameninţate, dar şi în cazul prezervării unor specii, varietăţi şi rase
domestice. Acestea din urmă, menţinute în afara ecosistemului lor iniţial, nu-şi mai urmează
evoluţiile lor naturale. De exemplu: ele nu mai evoluează împreună cu proprii lor paraziţi.
De aceea, a conserva resurse genetice „non desuete”, înseamnă a întreţine specii,
varietăţi şi soiuri tradiţionale, într-o mişcare a lor, sincronizată cu biotopuri diferite cărora le
aparţin. Trebuie, deci, păstrat procesul de sincronizare între populaţiile spontane şi sistemele
de transfer dinamic şi echilibrat (Pernes J., 1981).
Bazele ştiinţifice ale conservării au fost prezentate în diverse materiale UNESCO.
Recent, ele au cunoscut, însă, o dezvoltare remarcabilă în trei lucrări hotărâtoare, şi anume:
- „Biologia conservării – o perspectivă evoluţionist-ecologică” de Soule M.E. şi
Wilcox B.A. (1980);
- „Conservare şi evoluţie” de Frankel O.H. şi Soule M.E. (1981);
- „Biologia conservării, ştiinţă a speciilor şi a diversităţii” de Soule M.E. (1987).
În continuare, prezentăm câteva idei de bază, extrase din aceste cărţi care, din păcate,
nu sunt traduse în limba română.
Faţeta intrinsecă a evoluţiei, dispariţia, moartea, stingerea este un proces natural,
indiferent la ce nivel de organizare se raportează. Acesta intră, însă, în echilibru prin procesele
de supravieţuire, de adaptare, de stabilizare a speciilor. Strategiile de conservare se bazează pe
o bună cunoaştere a proceselor ecologice şi genetice, care antrenează dispariţia, epuizarea şi
care au rolul să pună în aplicare, în scenă, condiţiile care să permită evoluţia liberă a
proceselor de adaptare şi stabilizare a speciilor.
Cercetările noi care se fac în acest domeniu ar trebui orientate în direcţii specifice,
cum ar fi „stabilitatea sistemelor complexe şi gestiunea genetică a populaţiilor”. Adminis-
trarea, gestiunea pe baze sănătoase a rezervelor, a resurselor naturale necesită o cunoaştere
destul de aprofundată a principiilor şi detaliilor de „ecologie şi genetică a populaţiilor”.
Ecologia comunităţilor a pus în evidenţă importanţa interdependenţelor specifice în echilibrul
ecosistemelor. Stabilitatea lor, în special a ecosistemelor tropicale, poate fi sensibilă la
prezenţa unui număr mic de specii-cheie, plantă suport a unui întreg lanţ trofic, insectă
indispensabilă polenizării acesteia, mamifer prădător, răspunzător pentru menţinerea
abundenţei specifice a unei comunităţi prădate (victime) sau a echilibrului erbivore-plante-
pasăre, necesară propagării şi înmulţirii anumitor arbori etc. Dispariţia unor asemenea specii
poate sta la originea unei cascade de dispariţii. Asemenea situaţii trebuie să fie reperate şi,
firesc, să beneficieze de o atenţie deosebită din partea celor răspunzători de conservare. Poate
tocmai din aceste motive s-a născut şi ideea de rezervaţii naturale, deşi suntem siguri că nu
este singura.
Studiile privind succesiunile ecologice şi ale dinamicii spaţio-temporale a
ecosistemelor au arătat, pe de altă parte, că eterogenitatea spaţială, ca şi apariţia de perturbări
(căderi de arbori, incendii, cicloane etc.) de frecvenţă şi amploare precizabile ar fi necesare
pentru menţinerea abundenţei specifice maxime. Întreaga gamă de habitat, precum şi stadiile

93
succesionale trebuie păstrate iar, în caz de necesitate, menţinute artificial sau recreate prin
intervenţie umană (cazurile de tăieri abuzive, foarte frecvente în România sau de incendii
destul de frecvente peste tot în lume).
Biogeografia insulară, prin analiza teoriei echilibrului specific dinamic, a demonstrat
că probabilitatea de dispariţie era şi este cu atât mai ridicată, cu cât suprafaţa insulei era şi este
mai mică. Rezultatul: stabilitatea este corelată cu suprafeţele mari. Consideraţiile de ordin
genetic merg şi ele în acelaşi sens. Deoarece posibilitatea de supravieţuire a speciilor depinde
de aptitudinea lor de a răspunde evolutiv schimbărilor mediului, acestea ar trebui menţinute în
acele condiţii, care să le permită să conserve o abundenţă genetică suficientă. Cu alte cuvinte,
este necesară, în primul rând, conservarea unor efective suficiente, necesare reproducerii şi
refacerii speciei. Franklin I.A. (1980) avansează, cu totul empiric, un efectiv eficace de Ne de
500 indivizi, ca prag minim satisfăcător pentru refacerea populaţiei, adică pentru a-i asigura
acesteia toate potenţele sale evolutive. Numărul de 500, avansat de Franklin I.A. nu
corespunde deloc cu efectivul populaţiei, ci numai cu o parte a ei, capabilă să refacă întregul,
evoluţia şi dinamica lui. Fireşte că, pentru populaţiile cu o structură socială în care o parte din
indivizi nu participă (sau participă prea puţin) la reproducere şi, deci, nu sunt implicaţi în
diversitatea genetică (zebre, elefanţi de mare, hamadrya) sunt necesare efective (de pornire)
mai mari, mai importante (Frankel O.H. şi Soule M.E., 1981). Consecinţa practică a acestei
reguli, în cazul marilor vertebrate, este aceea că rezervele vor fi, în general, prea mici pentru a
adăposti populaţii de talie mare şi, deci, cu cât talia acestora este mai mare, cu atât mai dificilă
este rezolvarea unor probleme legate de conservarea lor. De aceea, dezvoltarea unor cercetări
de bază asupra posibilităţilor lor de protecţie şi conservare genetică devine imperios necesară.
Accentul pus de talia, dimensiunea rezervelor nu trebuie să permită a se pierde din
vedere că, motivat de riscuri de epidemie, care pot elimina o populaţie, să fie reduse atât de
mult efectivele, încât probabilitatea de dispariţie să devină ridicată, ca urmare a unor dereglări
genetice pe care acestea le-ar antrena; pierderea de alele, gene (derivă genetică etc.), în acest
caz, deci, este mai bine a se dispune de o serie de rezerve dispersate, chiar dacă insuficiente ca
întindere, în locul uneia singure, chiar dacă este mare.
A conserva, respectând toate aceste reguli, cere spaţiu şi mijloace. Pentru acest spaţiu
ar putea fi considerate prioritare alte feluri de exploatări sau exploataţii. În acest caz, mai ales
pentru ţările în curs de dezvoltare, ele ar veni în concurenţă. Imperativul dezvoltării în aceste
cazuri trebuie serios reevaluat, luând în considerare faptul că, nu se poate face dezvoltare pe
termen lung (durabilă) fără a pune în practică politicile de conservare şi amenajare a
biodiversităţii. Astăzi, aceasta este şi problematica prezentată deja sub egida UNESCO pentru
dezvoltarea unei reţele internaţionale de rezerve ale biosferei, al cărei obiectiv este acela de a
contribui la ameliorarea bunăstării populaţiilor umane, graţie utilizării raţionale a
ecosistemelor naturale sau modificate de om. Asemenea rezerve (rezervaţii) nu sunt numai
conservatoare de floră sau de faună, ci şi adevărate centre de cercetare, educaţie şi formare.
România sfârşitului de mileniu II a neglijat, în totalitate, conservarea şi gestionarea
resurselor naturale şi a bazei genetice autohtone, pregătindu-şi pentru începutul mileniului III
o subdezvoltare pe termen lung.

7.3. Hrana şi biosfera

Deşi o parte din subiectele acestui capitol au fost, deja, tratate pe parcursul acestei
lucrări, ne permitem, la sfârşitul acesteia, o sinteză asupra acestui incitant subiect. Hrana
umanităţii nu poate veni din altă parte decât din biosferă. Hrana va fi cu atât mai multă şi mai
bună, cu cât parametrii sistemelor naturale, care o alcătuiesc, vor fi, la rândul lor, mai buni,

94
adică optimi. Hrana umană este extrasă din biomasa globului. Este interesant, deci, să ştim
câteva lucruri despre ea.
Producţia primară şi alimentaţia umană. Producţia primară netă a globului,
exprimată ca masă uscată, este de: 18,2 x 1010 t/an, din care, pentru mediul continental 6,5 x
1010 t/an, pentru oceane 6,5 x 1010 t/an.
În 1970, producţia agricolă reprezenta 9,3 % din producţia primară terestră, adică 11 x
10 t/an masă uscată. Din aceasta, numai 12 % recoltat şi consumat de om, adică 10 x 108 t/
9

cereale şi alte plante cu seminţe; 2 x 108 t alte culturi agricole.

Omenirea derulează, în ansamblul ei, o nutriţie dezechilibrată. Consumul de carne şi
alte produse animaliere, important prin aportul său de proteine, este slab prin raport, prin
consumul anual de produse vegetale (îndeosebi cereale).
Exprimate în milioane tone de masă proaspătă, consumul se prezintă ca mai jos (în
paranteză este prezentată masa uscată):
carne = 80 (20) mil. t;
ouă = 20 (4,7) mil. t;
lapte = 400 (48) mil. t;
animale acvatice = 69 x 106 (17 x 106), din care 88 % din mări şi oceane.
Consumul alimentar al umanităţii repartizat pe cele două forme de provenienţă este:
1,22 x 109 t/an de provenienţă vegetală;
80 x 106 t/an de provenienţă animală,
toate exprimate în masă uscată (Barbault R., 1995). Acest consum echivalează cu 0,7 % din
producţia primară netă a globului.
Prezentată în acest fel, lucrarea ar da impresia că potenţialul biosferei nu stabileşte
limite pentru creşterea producţiei de alimente. Există o axiomă conform căreia prima impresie
poate să fie, întotdeauna, falsă. Aceste perspective nu sunt atât de optimiste, cum lasă să se
presupună aceste calcule cantitativ globale, din următoarele considerente:
- o mare parte din producţia biosferei nu este consumabilă de către om ale cărui nevoi
alimentare nu se exprimă numai prin cantitate de energie, ci şi prin calitate (necesar
minim de proteine, conţinut echilibrat în anumiţi aminoacizi etc.);
- este, încă posibilă, extinderea suprafeţei cultivate, cu condiţia de a dispune de
capital necesar în acest scop, pentru o valorificare completă, inclusiv irigaţii.
Această resursă nu este, însă, nelimitată şi se află în concurenţă sau, chiar, în
conflict, cu alte forme de exploatare.
Conform normelor FAO şi OMS, aportul energetic minim pe care trebuie să îl asigure
raţia alimentară zilnică se situează la 2.200 Kcal. pentru femeie şi 2.800 Kcal. pentru bărbaţi.
Aproape jumătate din umanitate suferă de penurie alimentară (Ramade F., 1981).
Situaţia se înrăutăţeşte, dacă se ia în considerare aspectul calitativ al problemei. În acest caz,
normele FAO şi OMS se prezintă astfel:
37 g proteine/zi pentru bărbatul adult;
29 g proteine/zi pentru femeie;
38 g proteine/zi la femeia însărcinată;
46 g proteine/zi la femeia care alăptează.
Acelaşi Ramade F. (1981) atrage atenţia că aceste norme sunt deosebit de mici, prin
comparaţie cu cele prescrise de responsabili ai sănătăţii publice din SUA şi Canada, care
recomandă cu 50 % mai multe proteine în raţia alimentară.
De fapt, raţii de proteine egale sau superioare celor de mai sus, pot să fie insuficiente,
dacă ele nu conţin în proporţie convenabilă organismului uman, anumiţi aminoacizi, pe care
acesta nu este capabil să-i sintetizeze. Este vorba de: lizină, triptofan, metionină, leucină,
valină, fenilalanină, treonină, isoleucină şi cistină. Calitatea esenţială a hranei de origine
animală nu constă numai în furnizarea de proteine, ci, mai degrabă, în furnizarea unor

95
proteine care să conţină în cantitate suficientă aminoacizi esenţiali. Trebuie să remarcăm,
totuşi, că, printre plantele de cultură există şi leguminoasele care se disting prin bogăţia lor în
proteine şi într-un spectru larg de aminoacizi pe care îi conţin, deşi nu pot echivala cu
proteinele animale.
Probleme deosebite de alimentaţie sunt prezente în lumea a III-a. Deşi aceasta a
realizat programe esenţiale în dezvoltarea agriculturii, mai ales în ultimele două decenii,
creşterea demografică a absorbit mult din creşterea pe cap de locuitor. Ultimul indicator s-a
manifestat pozitiv în America latină şi Asia, însă s-a manifestat într-un regres clar în Africa.
Situaţia a devenit extrem de stresantă pentru următoarele două decenii, marcate în
continuare de creşteri demografice în ţările sărace, în care factura foarte ridicată a energiei
(îngrăşăminte, pesticide, maşini agricole etc.) nu poate fi plătită, iar fenomenul de dezvoltare
nu există. Situaţia este similară şi în România sfârşitului de mileniu II şi a începutului de
mileniu III şi ţine, printre altele, de decizii politice eronate, în care fenomenul de gestionare a
resurselor şi cel de dezvoltare nu se află printre priorităţile guvernamentale.
În regiunile tropicale, umanitatea suferă actualmente de malnutriţie, iar viitorul este
extrem de îngrijorător. În faţa acestei situaţii, atât ecologul, cât şi ecologistul trebuie să-şi
amintească faptul că transferurile de energie de la un nivel trofic la altul se fac cu preţul unor
pierderi energetice importante. Se afirmă, demonstrat experimental, că un hectar de pământ
produce de aproximativ 15 ori mai puţine calorii sub formă de „vacă” decât în varianta
vegetală (culturi). Se estimează, de asemenea, că sunt necesare 80 kg/iarbă verde pentru a
obţine 1 kg carne vită (Ramade F., 1978). Aceasta nu înseamnă deloc că producţia animală
trebuie abandonată în ţările confruntate cu grave probleme alimentare. Ea trebuie dezvoltată
în manieră ecologică şi economic coerentă, profitabilă, în măsură mai mare ţării în cauză,
decât ţării care îşi exportă tehnologia şi produsele sale.
Labeyrie V. (1981) afirmă, pe baze ştiinţifice, că „este o nebunie ecologică să hrăneşti
vaci, porci sau păsări cu porumb sau şroturi de soia importate”. Este mult mai înţelept, poate
chiar foarte înţelept, să hrăneşti aceste animale cu produse neutilizabile de om şi cultivate pe
terenuri, altminteri neexploatabile, situate foarte aproape de consumator.
Recurgerea la leguminoase, care prezintă un mare interes agronomic prin bacteriile
simbiotice fixatoare de azot este, de asemenea, o soluţie economic avantajoasă, folosită, de
fapt, tot în ţările dezvoltate, dar complet neglijată în ţările subdezvoltate.
În numeroase zone tropicale, au fost multă vreme cultivate numeroase specii
tradiţionale, ca urmare a unor practici agricole bine elaborate, destinate a acoperi nevoile de
proteine ale populaţiilor umane. Este regretabil că aceste culturi tind, astăzi, să dispară. Ele
sunt înlocuite, astăzi, cu culturi destinate unor exporturi profitabile, de interes economic, dar
care nu rezolvă problemele populaţiilor în cauză (Labeyrie V., 1981). Pornind de la aceste
preocupări Obaton M. şi Bardin R. (1981) subliniază că:
a. un hectar de leguminoase furajere poate furniza 3 tone proteine animalului
consumator;
b. producţia de boabe de leguminoase (utilizabile de om sau animal) atinge uşor o
tonă proteine/ha;
c. leguminoasele îmbogăţesc solurile în azot (35 - 70 kg/ha pentru soia şi 70 - 80 kg/ha
pentru lucernă).
Pentru România, specialiştii au solicitat, de multă vreme, mărirea suprafeţelor cu
lucernă la 1,5 mil./ha şi a celor cu soia la min. 500.000 ha. Factorii de decizie ai ţării au tratat,
ca de obicei, cu multă neglijenţă recomandările cercetătorilor. Drept urmare, deficitul de
proteină al României este cel mai mare din Europa şi unul dintre cele mai mari din lume.

96
 7.4. Bilanţul energetic al agrosistemelor

Compararea eficacităţii diferitelor sisteme de producţie în agricultură nu s-ar putea

face dacă nu ar exista un numitor comun care să permită această comparaţie. Autorul acestui
tratat prezintă, în detaliu, acest subiect în lucrarea „Teoria gestiunii mediului şi a resurselor
naturale” (1998). Există şi în această lucrare câteva capitole în care eficienţa ecosistemelor
naturale este, în mod similar, apreciată. În fond, pe lângă nivelul recoltelor (randamente) şi
indicii de calitate ai acestora ce constituie principalii indicatori de apreciere economică pentru
comparaţia diferitelor culturi sau sisteme mixte integrate de culturi şi animale, este necesar a
se recurge la un alt indicator, şi anume „randamentul energetic al diverselor tipuri de culturi
sau de practici culturale”. Pentru analize comparative, bilanţul energetic cuprinde, pe de-o
parte, numărul de Kcal. investite sub formă de motorină, seminţe, îngrăşăminte, pesticide,
maşini şi forţă de muncă, comparat sau raportat la numărul de kilocalorii produse sau invers.
Raportul dintre rezultatele exprimate în Kcal. între ieşiri (Au), output-uri, şi intrări
(Im), input-uri, se numeşte randament energetic (Re):
Au
Re = 
Im
Prezentăm, de această dată, ca urmare a unui studiu făcut de Bel F. şi colab. (1978),
bilanţul energetic pe ansamblul agriculturii franceze, cea mai dezvoltată din Europa. În afara
cifrelor de bilanţ prezentate în tabelul 25, cercetările efectuate au arătat o scădere a
randamentelor energetice între 1961 şi 1972, scădere asociată cu creşterea energiei auxiliare
furnizate. De la 1,65 în 1961, randamentul energetic global a trecut, în Franţa, la 1,02 în 1972.
Producţia totală, animală şi vegetală a crescut, în acest interval, de la 67,3 x 1012 Kcal., la
125,7 x 1012 Kcal., în timp ce intrările creşteau de la 40,5 x 1012 Kcal., la 128,5 x 1012 Kcal.
În 1972, cheltuielile energetice (convenţionale) ale agriculturii franceze erau constituite din
49,3 % carburanţi şi 28,7 % îngrăşăminte.

Tabelul 25
Bilanţ energetic al culturii de porumb în Franţa (uscat-A sau irigat-B),
în 103 Kcal./ha/an
(după Bel F., Le Pape Y. şi Mollard A., 1978)
(A) % (B) %
Maşini 955 11 1.194 8
Carburant 955 11 955 6
Îngrăşăminte 3.055 35 4.872 32
Seminţe 143 2 143 1
Irigaţii 0 2.150 14
Insecticide 62 1 62 1
Erbicide 62 1 62 1
Uscătorie 2.579 28 3.869 25
Diverse (electricitate, transport) 955 11 1.911 12
Total intrări 8.766 100 90 100
Producţie în chintale/ha 60 27.808
103 Kcal./ha 20.660 1,84
Randament energetic 2,39

97
 În agricultura României anilor 90, calculul randamentelor energetice arată cifre
subunitare, situate între 0,7 şi 0,9 din cele două motive esenţiale:
a. alocarea unor input-uri insuficiente acoperirii întregii tehnologii agricole;
b. randamente fizice şi calitative extrem de scăzute.
În aceste condiţii, agricultura a devenit necomercială şi a migrat în zona supravieţuirii
în care se folosesc input-uri de slabă calitate, care nu vizează performanţa, iar forţa de muncă
nu este luată în calcul în realizarea bilanţurilor. Agricultura Europei şi chiar cea mondială, a
trebuit să-şi revadă programele odată cu criza petrolului, pentru a se trece la sistemele de
agricultură durabilă.
Concluzionăm acest subcapitol, reluând înşişi termenii lui Ramade F. (1981):
„Deoarece principala materie primă a agriculturii mondiale nu mai este solul, ci petrolul şi
derivatele sale, este de temut, că diminuarea ireversibilă a surselor de energie clasice şi
creşterea continuă a preţului la îngrăşăminte şi alte produse chimice de substituţie, vor
constitui un obstacol insurmontabil, pe termen lung, în progresul, ba chiar în menţinerea
producţiei alimentare mondiale la nivelul cerut de creşterea demografică”.
Chiar de pe acum, ar trebui făcute eforturi mai mari de cercetare pentru:
- asigurarea fertilităţii, pornind de la surse mai puţin energofage, prin recurgerea la
îngrăşarea naturală organică şi minerală şi prin căutarea de noi procedee care să
permită creşterea activităţii bacteriilor libere şi simbiotice, fixatoare de azot;
- dezvoltarea de noi sisteme de culturi şi aclimatizarea de noi specii vegetale cu
fotosinteză în C4, asigurând un randament mai bun al conversiei fotosintetice.
Reamintim aici, că energia solară este fixată în medie în procent de 1 %. Dublarea
acestei cifre ar permite, practic, dublarea biomasei pe Terra. În agricultură, 95 % din energia
înglobată în produs este de provenienţă cosmică şi numai 5 % este de natură convenţională.
Ori, exact aceşti 5 % crează cele mai mari probleme agriculturii mondiale şi celei româneşti,
în special, factura lor fiind din ce în ce mai greu de plătit. Omenirea trebuie să mulţumească
bunului Dumnezeu pentru că nu i se facturează restul de 95 % energie înglobată în producţiile
agricole. Altminteri, existenţa ei ar fi pusă la îndoială.
Inteligenţa umană este pusă, însă, la încercare şi este în măsură să pună la dispoziţia
practicii agricole soluţii extrem de interesante pentru salvarea de la inaniţie a omenirii aflată
în explozie demografică.

7.5. Ecologie şi agricultură

Agricultura este forma cea mai veche şi mai remarcabilă de ecologie aplicată, chiar
dacă, pe parcursul dezvoltării sale, ştiinţa ecologică ignoră, aproape în întregime,
agrosistemele. O ruptură artificială între sistemele antropice şi cele naturale a făcut ca
agronomia să-şi urmeze propria sa dezvoltare.
La această oră, la care „aplicarea modelului industrial de agricultură, în care are loc o
uniformizare a produselor şi o lărgire a pieţii, au fost ireversibil atinse patrimoniile genetice
(la soiuri şi rase domestice) şi biologice (la speciile în exploatare)” (Labeyrie V., 1981), se
impune o abordare ecologică a agrosistemelor, plecând chiar de la agricultură.
Agrosistemele sunt, evident, ecosisteme particulare. Sunt deosebite, pentru că sunt
intens exploatate şi, deci, reglate artificial. Sunt deosebite şi pentru că au suferit o perioadă
lungă de domesticire. O domesticire a plantelor şi animalelor exploatate, dar şi a solului, şi el
foarte exploatat. Agrosistemele diferă de ecosistemele naturale printr-un număr mare de
trăsături fundamentele, şi anume:
- o omogenitate spaţială foarte mare;

98
 - o reducere a abundenţei specifice;
- o reducere a diversităţii genetice a speciilor;
- o dependenţă totală de factorul om (antropic).
Acest lucru le conferă proprietăţi diferite în planul funcţionării şi echilibrului, pe care
teoria ecologică le poate preveni. Este evident că, pentru a putea funcţiona şi, mai ales, pentru
a fi productive, agrosistemele au nevoie de o protecţie deosebită din partea omului. Într-un
capitol special, privind posibilităţile de poluare a agrosistemelor cu pesticide, s-au tratat în
amănunţime, inclusiv principiile generale ale protecţiei culturilor. În acest capitol vom analiza
unele elemente specifice.

7.5.1. Fenomenul de continuitate

Deşi agrosistemele sunt puternic legate de antropic, reglate şi controlate de acesta, nu

se poate afirma că ele s-au separat, în întregime, de sistemele naturale. Între sistemele
naturale, tot mai puţine astăzi, şi cele antropice continuă să existe legături şi conexiuni sigure,
de neîntrerupt. De fapt, foarte numeroase ecosisteme, considerate naturale, cum sunt
numeroasele păduri din Austria, Germania etc., pot să fie şi chiar sunt, în proporţie foarte
mare, de origine antropică, fiind plantate de către oameni, dornici să-şi refacă mediul natural.
Pădurile naturale din România comunică cu sistemele antropice, în permanenţă. În păduri,
iernează o serie de dăunători periculoşi ai culturilor care, în fiecare început de vară, migrează
din păduri spre culturile agricole. Un exemplu tipic îl constituie speciile de Eurigaster,
dăunători foarte importanţi ai grâului, care iernează sub formă de adulţi în păduri, iar restul
ciclurilor biologice şi le definitivează pe cultura cerealelor, unde provoacă şi cele mai mari
pagube. Tot în păduri sau la marginea lor, sălăşuiesc diferite specii de buruieni care pot migra
uşor în culturile agricole prin intermediul seminţelor. Aceleaşi buruieni din ecosistemele
naturale constituie gazde intermediare pentru numeroase boli şi numeroşi dăunători care
migrează apoi spre culturi. Putem, deci, spune că există un permanent schimb de populaţii
între ecosistemele naturale şi cele agricole, în aşa fel, încât, biocenoze, comunităţi întregi îşi
perpetuează existenţa, traversând ambele tipuri de ecosisteme.

7.5.2. Reglarea relaţiilor dintre dăunători şi agrosisteme

Într-un capitol special, am tratat, pe larg, problema relaţiilor dintre protecţia plantelor
şi ecosistemele agricole. În spaţiul următor, vom aborda unele probleme ecologic specifice,
privind reglarea dăunătorilor din ecosistemele agricole, probleme care n-au fost tratate
anterior.
Se cunoaşte faptul că, pentru înfiinţarea unei culturi, este absolut necesar să fie
suprimată vegetaţia naturală, adică, un tip de ecosistem este înlocuit cu altul. Din aceste
motive, problema protecţiei culturilor se pune chiar de la început.
Protecţia culturilor înfiinţate se face faţă de alte plante, cunoscute sub denumirea de
buruieni şi care concurează pe primele pentru principalii factori de vegetaţie, adică apă, hrană
şi lumină. Solul, poate cel mai specific ecosistem, conservă numeroase seminţe, cărora noi le
spunem rezervă biologică de seminţe a solului, capabile oricând să refacă populaţiile primare,
înlocuite, adică buruienile.
Al doilea gen de protecţie este faţă de diverşi dăunători. Aceştia provin, îndeosebi, din
ecosistemele înconjurătoare şi sunt constituiţi din specii care, într-un fel sau altul, parazitează

99
speciile primare. Aceste specii, multe dintre ele foarte specializate, pot provoca pagube foarte
mari agroecosistemelor. Dăunătorii din această grupă sunt, fie insecte, fie boli. Ei sunt
deosebit de periculoşi, atunci când, având origine exotică, se dezvoltă în absenţa unor
concurenţi, fie boli, fie dăunători, altminteri tradiţionali, dar care ar constitui inamicii lor.
Aşa cum am arătat deja, buruienile şi dăunătorii constituie adevărate calamităţi ale
culturilor agricole. Cu riscul unor repetări, reafirmăm că pierderile mondiale de alimente
datorate dăunătorilor, se cifrează astăzi la 48 %, adică, jumătate din recolta lumii. Specialiştii
împart aceste pierderi, după cum urmează:
- 35 % pierderi înainte de recoltă;
- 20 % pierderi pe stocuri, adică după recoltă.
SUA, o ţară cu multiple posibilităţi de luptă împotriva dăunătorilor, raportează pierderi
anuale de 40 %.
Problema combaterii bolilor, dăunătorilor şi buruienilor este foarte complexă, necesitând
implicarea unor produse chimice care, adeseori, intră în conflict cu ecosistemele. Proble-
matica fiind larg descrisă anterior, vom aborda, aici, numai consideraţiile de ordin ecologic.
Trebuie subliniat, în primul rând, faptul că, mai la începuturile agriculturii, competiţia
între plantele de cultură şi dăunători era una a rezistenţelor genetice. Foarte aproape de o
comportare naturală, plantele de cultură aveau o rezistenţă genetică remarcabilă, căpătată în
procesele competiţiei şi evoluţiei naturale, dăunătorii, la rândul lor, fiind aproximativ aceiaşi.
Odată cu inducerea genetică prin ameliorarea unor funcţii de producţie şi calitate crescute prin
obţinerea unor soiuri şi hibrizi foarte performanţi, fluidul genetic a fost concentrat, îndeosebi,
pe aceste funcţii, neglijându-se capacitatea genetică de rezistenţă naturală la boli, dăunători şi
buruieni. În acelaşi timp, dăunătorii şi-au creat funcţii de adaptare pentru a putea ataca mai
uşor noile organisme performante. În acest moment necesitatea aplicării pesticidelor, ca
mijloc de reglare a relaţiilor dintre plante şi paraziţii lor, a devenit absolut obligatorie.

7.5.3. Principiile ecologice ale protecţiei sistemelor agricole

Un important principiu al protecţiei ecologice a culturilor constă în a dirija condiţiile

de mediu, în aşa fel, încât ele să devină nefavorabile dezvoltării populaţiei de dăunători
(specii prădătoare sau concurente) şi nu de a căuta eradicarea lor.
Deoarece dinamica populaţiilor depinde de mulţi factori şi pentru că populaţiile
naturale pot evolua diferit, atunci când se schimbă mediul lor, nu se cunoaşte, încă, nici o
reţetă miracol sau vreo armă decisivă asupra controlului populaţiilor dăunătoare (Labeyrie V.,
1977).
Strategia optimă de control al acestor populaţii va implica întotdeauna recurgerea la
mai multe tipuri de intervenţie, cu o anumită variabilitate, dar şi selecţie în aplicarea lor.
Astăzi, omenirea dispune de trei tipuri de mijloace de luptă, şi anume:
- mijloace ecologice;
- mijloace genetice;
- mijloace chimice.
Mijloace ecologice. Gestionarea corectă a populaţiilor de dăunători se bazează, mai
întâi, pe o cunoaştere solidă a ecologiei speciei în cauză, atât în condiţiile locale ale culturii de
protejat, cât şi, eventual, în condiţiile sale de origine. Obiectul acestei gestionări este acela de
a menţine densitatea populaţiei sub un prag critic de dăunare economică. Principalii factori
ecologici care intervin în dinamica şi stabilizarea populaţiilor de potenţiali dăunături sunt:
- densitatea specifică a comunităţii;
- prezenţa prădătorilor şi a paraziţilor eficace (îndeosebi specii specializate);

100
 - estimarea, previzibilitatea resurselor;
- dezvoltarea (starea) fiziologică a plantelor sau a animalelor de protejat;
- spaţiul vital al populaţiilor de plante şi animale.
Încă de la începutul secolului, numărul mare al catastrofelor cauzate de dăunători
agriculturii a fost atribuit practicării monoculturilor. Acestea se rup de eterogenitatea
ecosistemelor naturale şi reduc diversitatea specifică a faunei asociate. Pimentel D. (1961) a
arătat că, în cazul unor populaţii de insecte care atacau varza (Brassica oleraceaea),
înmulţirea paraziţilor avea loc în monocultură. Într-o cultură supusă asolamentului (alternarea
culturilor) şi, într-o experienţă efectuată timp de 15 ani, s-a putut demonstra că diversitatea şi
complexitatea relaţiilor trofice, ajustate printr-o integrare genetică, stabilizau populaţiile
prezente în cultură, făcându-le puţin agresive. Rezultă, deci, că agricultura modernă, durabilă,
are absolută nevoie de asolamente, de alternanţa culturilor, care întrerupe fluxul nutritiv al
fitofagilor specializaţi, întrerupând, în acelaşi timp, fluxul de înmulţire. Densitatea
dăunătorului se stabilizează sub limita critică de dăunare, iar intervenţiile chimice sunt adesea
inutile. De acest foarte important aspect nu se mai ţine deloc seama în agrosistemele
României la sfârşit de mileniu II.
Există, astăzi, suficiente date experimentale şi practice care demonstrează că
prădătorii, paraziţii sau agenţii patogeni pot fi folosiţi cu un anumit succes în lupta contra
insectelor dăunătoare sau a buruienilor. Ca exemplu, poate fi dată buburuza Novius cardinalis
care, introdusă în California din Australia la începutul secolului XIX a stopat proliferarea co-
omidei Icera purchazi, un periculos parazit al citricelor de origine australiană. De atunci, au
fost realizate numeroase alte lansări entomofage în diverse regiuni ale lumii, adesea cu
succese notabile. Debach D. (1964) citează 160 de cazuri în care s-a obţinut o reglare
suficientă şi 24 în care ea a fost definitivă, nemaifiind necesare intervenţii umane ulterioare.
Insectele entomofage, mai ales hymenopterele şi dipterele constituie asociaţi excelenţi
ai agricultorilor, datorită:
a. diversităţii foarte mari a speciilor, capabile de a se adapta la toate situaţiile
ecologice (climă, culturi, tipuri de pradă);
b. regimului specializat al multora dintre ele (o familie, un gen, o specie);
c. capacităţilor lor de a ajusta, spontan, intensitatea distrugerii prăzii lor.
Se consideră, astăzi, că protecţia cerealelor faţă de diverse lepidoptere ca dăunători, va
fi din ce în ce mai mult asigurată cu ajutorul microhymenopterelor parazite ale ouălor de
fluturi, cum ar fi trichogramele. Fiind de talie mică, ele pot fi obţinute, în cantitate
considerabilă, în instalaţii foarte modeste. Oofage fiind, oferă, în schimb, avantajul opririi
înmulţirii dăunătorilor, chiar înainte ca pagubele să fi fost provocate. În Rusia şi Mexic, se
utilizează, cu succes, la porumb şi bumbac, tehnica „inundării” cu trichograma, adaptate la o
gamă foarte mare de dăunători, în condiţii climatice diferite (Jourdheuil P., 1979).
Calamitarea de către insecte a diferitelor agrosisteme sau a pădurilor se poate datora şi
unor specii induse. În absenţa unor inamici naturali şi aprovizionaţi abundent cu hrană,
insectele dăunătoare cunosc o creştere exponenţială a efectivelor lor şi provoacă, rapid,
pagube considerabile. Cazurile gândacului din Colorado la cartof şi ale filoxerei la viţa-de-vie
sunt bine cunoscute. Ele au obligat agricultorii să-şi schimbe soiurile şi tehnologiile de
cultură. Investiţiile au fost imense.
Foarte interesant este de semnalat şi cazul aleurodului citricelor, cunoscut sub
denumirea Aleurothriscus floccosus. Acesta a fost semnalat în Franţa, pentru prima oară în
1966, în apropierea aeroportului din Nisa. Într-un an, el se înmulţeşte foarte mult, ocupând
întreaga zonă pomicolă dintre Cannes şi Nisa. Densitatea populaţiei ajunsese la mai multe
sute de indivizi/cm2/frunze, dăunătorul având o rată foarte mare de înmulţire, şi anume 4 - 6
generaţii/an, în absenţa totală a unor duşmani sau boli. Cercetarea locală a descoperit, între
timp, un hymenopter, originar din Chile, provenind din zone asemănătoare cu cea

101
mediteraneană, cunoscute sub denumirea de Cales nocki şi care s-a dovedit foarte eficient prin
depunerea ouălor şi eclozionarea acestora în larvele de A. floccosus. El a fost introdus în
plantaţii în vara anului 1971, în număr de câteva sute de indivizi. Până în toamnă, parazitul se
răspândeşte pe întreg litoralul azurean, iar populaţia de dăunători se redusese, deja, la numai
câteva sutimi din densităţile precedente.
S-a obţinut, deci, un nou echlibru la nivele foarte reduse ale dăunătorului, bazat nu pe
concurenţa intraspecifică, ci pe una interspecifică, cauzată de acţiunea permanentă a speciei
Cales nocki. Descendenţii lui Cales Nocki obţinut şi înmulţit la INRA au fost apoi livraţi şi
altor ţări mediteraneene, constituind un veritabil mijloc de luptă biologică contra lui A. floccosus.
Insectele, însă, nu mai sunt singurii asociaţi ai agricultorilor în lupta lor biologică cu
dăunătorii. Alte organisme, mai mici sau mai mari, pot fi la fel de eficiente. Este vorba de
acarieni, de bacterii, ciuperci şi chiar viruşi. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât interacţiunea
prădător-pradă sau parazit-gazdă nu este singura exploatabilă. Următorul exemplu confirmă:
Bacillus thuringiensis provoacă epidemii de-a dreptul devastatoare la numeroase specii de
omizi. Odată indusă în sistem, ea permite să se elimine mai multe reproduceri, înmulţiri sau,
mai bine zis, să se întrerupă generaţii de dăunători. Pentru aceasta, ea poate fi folosită în
combaterea speciilor de Carpocapsa, vierme al fructelor, ce calamitează, frecvent, culturile de
meri şi peri. Aceeaşi bacterie combate diverse omizi defoliatoare ale pădurilor (Decourt N. şi
colab., 1981). Bacteria a fost cultivată în laboratoare speciale, în diferite zone ale lumii şi
folosită ca preparat biologic în combaterea insectelor dăunătoare amintite. În România, au
existat mai multe laboratoare, cel din Caracal fiind cel mai cunoscut. Odată cu desfiinţarea
agriculturii comerciale româneşti au fost distruse şi laboratoarele. Preparatele bacteriene cu
B. turingiensis luaseră o dezvoltare atât de mare, încât lansările se făceau cu avionul şi
elicopterul, atât în păduri, cât şi în plantaţiile de pomi.
Există şi alte exemple prin care se poate demonstra că producţia anumitor culturi poate
fi semnificativ crescută, ameliorată prin exploatarea relaţiilor de concurenţă interspecifice.
În Elveţia, Olanda, Danemarca, S.U.A., Japonia, se utilizează, frecvent, diferite specii
de fungi pentru a combate unele buruieni din culturi, rezistente la aceste fungi, pornindu-se de
la avantajele pe care aceste ciuperci le au în concurenţa interspecifică. Într-un domeniu foarte
greu de abordat, cum este cel al combaterii biologice a buruienilor, există, astăzi, 5 preparate,
din care 4 omologate şi altele, cel puţin 10, în curs de elaborare. Se pare că şi în acest
domeniu, rezultatele devin foarte promiţătoare pentru controlul populaţiilor de buruieni.
În sudul Franţei, culturile de pepeni sunt frecvent atacate de o fuzarioză vasculară,
provocată de o ciupercă din genul Fusarium. Exista totuşi o excepţie apărută la aceleaşi
culturi, implementate pe solurile aluvionare din Chateau-Renard, care rămâneau în
permanenţă sănătoase. Rezistenţa la boală era datorată prezenţei în sol a unor ciuperci
apropiate agentului patogen şi pe care îl excludeau în mod concurenţial. Fireşte că această
forţă protectoare a fost prelucrată în laboratoare şi a putut fi transmisă prin preparate către alte
soluri care nu o posedau. Exemplul prezentat mai este interesant şi pentru faptul că scoate în
evidenţă caracterul delicat şi, uneori, decisiv, al echilibrului microbiologic al solurilor,
echilibru pe care unele intervenţii antropice, insuficient gândite (ex. unele tratamente
chimice), pot, efectiv, să-l compromită.
Mijloace genetice. Afirmam, mai sus, că, în procesul de selecţie a soiurilor,
geneticienii, din dorinţa de a induce fluxuri genetice favorabile nivelului şi calităţii producţiei,
au neglijat adesea componenta care inducea rezistenţa noilor creaţii faţă de boli şi dăunători.
Ori, măsura de protecţie cea mai eficace este aceea cu rol preventiv şi aceasta se poate obţine
prin utilizarea unor plante, a unor culturi rezistente. Una dintre condiţiile obţinerii acestei
rezistenţe o constituie o corelare bună, o adaptare perfectă a varietăţii sau soiului respectiv cu
condiţiile ecologice date (sol, climă etc.). În păduri, de exemplu, s-a constatat că mulţi arbori
nu cedează la dăunători decât dacă sunt fiziologic slăbiţi (Dajoz R., 1980).

102
 Protecţia chimică a culturilor a devenit astăzi foarte costisitoare, atât pentru producţia,
recolta în sine, cât şi pentru mediul înconjurător. Din aceste motive, cercetări tot mai
numeroase sunt orientate, astăzi, către selecţia şi utilizarea de soiuri rezistente faţă de o gamă
largă de paraziţi. Această rezistenţă trebuie obţinută, însă, fără a neglija însuşirile favorabile
obţinute în alte planuri (nivel de producţie, calitate etc.). Geneticienii au înregistrat deja
numeroase succese în acest domeniu. Astfel, grâul Roazon, creat de cercetătorii de la I.N.R.A.
Franţa, prin hibridare cu o specie sălbatică, rezistă bine la majoritatea paraziţilor periculoşi
actuali, fără a se pierde din productivitate. Soiul de grâu românesc A-15, creat de prof. Şişeşti,
s-a dovedit, ani de zile, extrem de rezistent la boli şi dăunători, nenecesitând tratamente la
producţii relativ modeste, dar un număr foarte mare de ani. Hibrizii timpurii de floarea-
soarelui şi porumb, având o creştere foarte rapidă, sufocă prin concurenţa interspecifică
buruienile, tratamentele de intervenţie chimică fiind nesemnificative. Din nefericire,
cercetarea de specialitate din România a suferit, în ultimii 10 ani, degradări de asemenea
natură, încât s-a pierdut identitatea genetică a soiurilor performante de grâu (prin impuri-
ficare), pierzându-se caracteristici esenţiale ale soiurilor locale, precum nivelul producţiei,
conţinutul şi calitatea glutenului, ca şi rezistenţa la bolile foliare şi cele ale spicului.
Rezistenţa plantelor faţă de insecte şi microorganisme riscă, cu atât mai puţin să
dispară, cu cât ea depinde de mai mulţi factori genetici diverşi (Pimentel D. şi Belloti A.C.,
1976). Atunci când rezistenţa este dată de un singur caracter, există riscul ridicat, de a apărea
un nou descendent al parazitului, capabil să deturneze mecanismul genetic în cauză, mai ales,
dacă teritorii întinse sunt cultivate cu acelaşi soi sau hibrid.
Numeroase soiuri de măr, propuse pomicultorilor francezi, rezistă la „boala petelor”
(rapănul), cauzată de speciile Venturia, boală atribuită aceluiaşi mecanism genetic V.f. Incertă
fiind această rezistenţă, cercetătorii încearcă să creeze acum hibrizi, asociind şi alţi factori de
rezistenţă, având la bază un control poligenetic existent la anumite soiuri sau populaţii de măr
vechi, cum ar fi „Rouchetaude”, prezent în masivul central francez.
S-a dovedit, experimental, că sunt posibile şi intervenţii genetice direct asupra
populaţiei, care atacă şi calamitează. Procedeul cel mai utilizat este de a steriliza masculii prin
iradiere. Aceştia vor efectua cuplări sterile care pot reduce considerabil rata de înmulţire a
populaţiei vizate. Rezultate excelente s-au obţinut în acest plan în S.U.A. cu musca torcătoare,
Cochliomya hominivorax. Metoda are limitele ei, care pleacă de la faptul că emisiunea de
masculi sterili trebuie să fie suficient de mare pentru a domina, concurenţial, masculii
sălbatici. Există, însă, întotdeauna şi riscul de a se produce evoluţia unor rase, suşe, care evită
masculii sterili, obligându-ne să revenim spre mijloace chimice de combatere.
Mijloacele chimice. Aşa cum s-a arătat, ele sunt fie substanţe toxice de sinteză
(pesticide), fie substanţe biologice naturale sau de sinteză, compuşi care intervin în biologia
dăunătorului vizat. Despre filozofia utilizării pesticidelor, ca şi despre efectul lor selectiv
puternic, care antrenează apariţia unor forme rezistente, s-a vorbit de asemenea foarte mult şi
nu vom mai insista în acest capitol.
Vom sublinia aici, că pesticidele care constituie, astăzi, cea mai eficace armă de
protecţie a culturilor nu trebuie deloc considerate ca acea metodă absolută de confruntare cu
dăunătorii. Pesticidele trebuie considerate, întotdeauna, ca o armă de rezervă, cu care se poate
interveni suplimentar sau auxiliar în interiorul unei strategii globale de gestionare ecologică a
populaţiei calamitate sau, şi mai corect spus, a sistemului „dăunători-plantă-mediu”.
Utilizarea unor arme chimice de origine biologică dă deja rezultate excelente şi
deschide astăzi perspective foarte interesante. Se cunoaşte că, comportamentul, reproducţia şi
dezvoltarea insectelor sunt guvernate de diverse semnale chimice, eliberate de înseşi insectele
în cauză, sau de planta care le găzduieşte. Este posibil, astăzi, a se folosi aceste substanţe care
se împart în trei grupe, şi anume:
- feromoni de atracţie sexuală;

103
 - hormoni juvenili;
- ecdisoni (hormoni de năpârlire).
Cu asemenea produse se pot capta şi elimina o cantitate considerabilă de insecte sau
putem împiedica dezvoltarea şi, mai ales, reproducerea lor. Musca fructelor, Ceratis capitata,
a fost eradicată în Florida prin distribuirea unei substanţe sub formă de momeală, conţinând
malathion (insecticid). Datorită marii selectivităţi a acesteia, o foarte mică parte din insecticid
a putut exercita o acţiune radicală asupra speciei-ţintă şi numai asupra ei.
În România, s-au făcut stropiri cu feromoni sexuali, produşi la Cluj-Napoca în
plantaţiile de meri, derutând în aşa măsură masculii, încât reproducţia nu a mai putut fi
posibilă, iar populaţia de Carpocapsa pommonela a fost redusă aproape de zero.
Atractanţii sexuali mai pot să fie asociaţi şi cu sterilizanţi chimici sau cu capcane
adezive. În regiunea New York, controlul populaţiei moliei, Argyrotaenia velutinana, o
adevărată calamitate a pomilor fructiferi, a fost rezolvat pe această cale. Ca şi în cazul altor
metode, limitarea majoră a tehnicilor chimico-biologice este dată de posibilitatea apariţiei
unor forme rezistente sau insensibile la moleculele utilizate. Un panaceu universal nu există,
indiferent dacă utilizăm mijloace ecologice, chimice sau genetice.
Protecţia unei culturi sau a unei păduri implică o analiză de ansamblu a sistemului
ecologic în cauză şi poate aduce dificultăţi însăşi gestiunii sale. Interacţiunile sunt numeroase
şi complexe, mai ales în cazul ecosistemelor forestiere, dar şi al sistemelor agricole.
Elaborarea celui mai potrivit management de protecţie a acestor sisteme, luarea unei decizii
pertinente, necesită recurgerea la tehnici de modelare şi simulare. Acest demers a fost, efectiv,
urmat, de peste un deceniu, de diverse ţări, din grija de a-şi perfecţiona serios sistemul lor de
protecţie fitosanitară.
În anumite cazuri, pentru diverşi dăunători forestieri, strategia cea mai avantajoasă din
punct de vedere ecologic şi economic în faţa reproducţiilor, a înmulţirilor a fost, tocmai,
neintervenţia. De exemplu, în Noul-Brunswick, molia verde a molidului, Choristoneura
fumiferana, n-a putut deloc să fie oprită prin tratamentele permanente cu insecticide efectuate
după 1949, reglarea populaţiei la un prag mic făcându-se natural (Decourt N. şi colab., 1981).
În fine, în protecţia agrosistemelor nu trebuie deloc subestimate posibilităţile oferite de
tehnicile culturale. În numeroase cazuri, argumentate şi de cercetarea ştiinţifică, agricultorii
au reuşit să oprească sau să prevină înmulţirea unui anumit număr de dăunători, prin utilizarea
unor tehnici agricole potrivite, care se referă la alegerea rotaţiei culturilor, a asolamentului, a
datei şi densităţii de semănat, a lucrărilor solului, a sistemului de îngrăşare şi a distrugerii
resturilor şi plantelor-gazdă pentru dăunători.

7.5.4. Protecţia integrată a culturilor – principiul ecologic

S-a vorbit mult de tehnica protecţiei integrate. Dorim, în acest capitol, să-i regăsim
valoarea şi valenţele, tocmai în domeniul mai larg al protecţiei integrate a naturii şi biosferei.
Ideea de bază, care stă la fundamentarea principiului amintit, este de a se asocia, de a se
adăuga pe un agrosistem dat, un maximum de procedee alternative, indiferent dacă ele ating
sau nu planta cultivată, inamicii săi, suplimentul biologic sau mediul, în general. A integra nu
înseamnă a suprapune.
Protecţia integrată este o strategie care trebuie să permită a se lua deciziile de natură
politică şi nu de a se angaja într-o acţiune tip lovitură după lovitură (Riba G. şi Silvy C.,
1989). Bazele unei asemenea strategii de protecţie a agrocenozelor pentru viitor au fost puse
într-o comunicare prezentată de un grup de cinci cercetători europeni şi intitulată „Protecţia
integrată, o tehnică de vârf, conducătoare către o producţie integrată” (Oilb, 1977, vezi Riba G.

104
şi Silvy C., 1989). Recomandările propuse în această lucrare vizează a satisface, simultan, trei
serii de cerinţe, adesea percepute ca fiind contradictorii:
- cerinţe economice;
- cerinţe ecologice;
- cerinţe toxicologice.
Deşi pare paradoxal, proiectul solicită agricultorului obţinerea unor certe rezultate
economice, în condiţiile păstrării integrale a valenţelor ecologice, deci a purităţii mediului şi
fără riscuri toxicologice pentru consumatori. Conform acestui principiu, utilizarea pesticidelor
în ecosistemele agricole nu trebuie deloc excluse. Numai că, introducerea lor în sistemele de
producţie agricolă, trebuie să se facă în următoarele condiţii:
a. numai dacă este necesar;
b. numai dacă sunt alese cele mai potrivite;
c. numai riguros controlat, nimic întâmplător;
d. nu în zonele interzise.

7.5.5. Biotehnologiile şi impactul lor ecologic

Am văzut, deja, că metodele de luptă vechi şi empirice au fost transformate în ultimii

ani în tehnici subtile, concepute şi puse în aplicare în lumina unei cunoaşteri ecologice precise
a dinamicii sistemului ce trebuie controlat.
Iată însă că, recent, Valin P. ne informează, prin revista Cultivar, supliment la nr. 453
din 1. dec. 1998, că, cităm „la ferma din Touclec-Moreau, în nord-estul oraşului Angers,
îngrăşămintele chimice şi produsele fitosanitare au dispărut din depozite de încă acum 15 ani.
Şi de atunci, Olivier Ermine îşi perfecţionează o tehnică specială pe cele 76 ha ale sale,
denumită agricultură biologică”. Rezultatele obţinute, conform autorului articolului, sunt
identice cu cele din agricultura convenţională. Fermierul, experimentat deja, cunoaşte limitele
sistemului său, şi anume:
- sistemul merge pe soluri lutoase şi argiloase şi nu merge pe cele nisipoase;
- sistemul merge bine la culturi de cereale şi nu merge atât de bine la alte culturi;
- sistemul necesită un asolament de minimum 4 ani;
- sistemul nu necesită şi nu acceptă arături;
- sistemul necesită acceleratori naturali ai descompunerii resturilor organice;
- sistemul necesită tehnici speciale de lucrare superficială a solului şi însămânţări
false;
- sistemul necesită intervenţii cu praşile pentru combaterea buruienilor;
- sistemul necesită tehnici naturiste de reglare a densităţii dăunătorilor şi a îngrăşării
culturilor, precum turte de ricin, cremă de alge, piure de urzici, fierturi bordeleze şi
nanteze.
Reţetele sunt prezentate pentru toate culturile în materialul amintit şi arată că
agricultura biologică poate fi o alternativă la cea convenţională, costurile nefiind cu mult mai
mari, beneficiile fiind, însă, considerabil sporite.
Limitele amintite mai sus nu permit extinderea tehnologiei la scară planetară. Acolo
unde este posibil, fenomenul este de dorit şi foarte salutat de ecologi şi ecologişti. Resursele
cu care sistemul biologic încearcă să-l înlocuiască pe cel convenţional sau integrat sunt
limitate şi, deci, limitată este, deocamdată, şi extinderea lui. Agricultura biologică rămâne,
însă, o speranţă, ea găsindu-şi, uşor, locul în sistemul de agricultură durabilă, prin avantajele
nete care le aduce în plan ecologic şi toxicologic.

105
 Biotehnologiile mai cuprind, însă, o grămadă de tehnici, unele de origine tradiţională,
care permit folosirea completă a resturilor organice şi menajere din gospodăriile fermierilor.
Printre ele menţionăm:
a. obţinerea gazului metan prin fermentarea gunoiului de grajd şi obţinerea, în
subsidiar, a mraniţei, un valoros îngrăşământ organic;
b. compostarea tuturor resturilor organice şi menajere, altele decât cele provenite din
grajduri sau, poate, în amestec cu gunoiul de grajd, pentru obţinerea microbio-
logică de gaz şi compost, un alt valoros îngrăşământ organic.
Amândouă metodele au marele avantaj ecologic al evitării poluării fermelor cu
germeni patogeni şi cu resturi organice. Fermele care practică asemenea sisteme sunt curate
ecologic şi civilizate. Sistemul b poate fi extins la comunităţile orăşeneşti, mai mari sau mai
mici, cu deosebit succes.

7.5.6. Genetică - agricultură - ecologie

Lăsând la o parte faptul că genetica participă efectiv la crearea unor soiuri şi hibrizi de
plante ca şi a unor valoroase rase de animale, ultimele cuceriri ale geneticii oferă mult mai
mult, punând la dispoziţie practicienilor soluţii care permit o mai bună sau aproape perfectă
controlare a dinamicii sistemului agricol sau natural.
Fără a fi abandonată perspectiva ecologică, aplicaţiile în agricultură nu se vor putea
realiza decât intervenindu-se direct asupra mecanismelor biologice fundamentale: fotosinteză,
fixarea azotului, producerea diferitelor enzime prin procedeul de „deviere genetică” care
constituie, fără îndoială, marea revoluţie biologică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.
În continuare, vom prezenta aportul posibil al acestor tehnici noi în agricultură, mai
ales în microbiologie şi protecţia plantelor, susţinuţi fiind pe lucrarea lui Brill W. (1981).

7.5.7. Utilizări reale şi posibile ale geneticii în agricultură

Direcţiile principale prin care genetica poate influenţa nivelul randamentelor agricole
sunt mai numeroase. Noi prezentăm numai câteva, şi anume:
- creşterea eficacităţii fotosintezei, prin mărirea conţinutului de clorofilă al plantei şi,
deci, a posibilităţilor de a capta şi fixa mai multă energie naturală, pe de-o parte, iar
pe de altă parte, repartiţia masei organice spre cea mai utilă dintre ele (recolte
efective). Noile soiuri şi hibrizi de plante existente, astăzi, în producţie, sunt create,
în acest sens, într-o diversitate foarte mare pentru a putea exploata economic factorii
naturali şi convenţionali;
- o fixare mai mare de energie naturală (solară) pe aceeaşi cantitate de pigment
clorofilian. Această teorie, dezvoltată recent, este extrem de promiţătoare pentru
viitor. Dar, pentru realizarea acestui deziderat, trebuie să avem o altă clorofilă,
modificată genetic. Ne sunt cunoscuţi, acum, parametrii de productivitate ai
biosferei. Imaginaţi-vă că, prin această modificare de esenţă a fixării de energie,
prin dublarea cantităţii de energie fixată, cantitatea de biomasă care se formează în
biosferă s-ar putea dubla. Dacă, tot genetic, ea este orientată spre producţia utilă,
problema alimentară a omenirii ar fi rezolvată încă pentru un mileniu. Dar tot
biomasa ar fi aceea care ar putea substitui energia convenţională în curs de
dispariţie. Prin intermediul fotosintezei mărite de 2 sau de 3 ori, energia solară

106
 fixată va fi, cu concursul tehnologiilor de astăzi, uşor transformată în energie
convenţională, conform relaţiei:
 natura are disponibilităţi nu numai de carbon, ci şi de azot. Pentru crearea
materiei organice, superior evoluate, este nevoie de acest azot care, în condiţiile
dublării sau triplării carbonului fixat pentru formarea biomasei, face necesară şi
creşterea lui corelativă în sistemele de producţie de biomasă. Pentru a nu apela la
sintezele industriale, foarte poluante şi energofage, deci foarte costisitoare,
cercetătorii s-au orientat tot spre sistemele naturale de obţinere a azotului. Cel
mai cunoscut sistem îl constituie fixarea simbiotică sau liberă a azotului (Obaton M.
şi Bardin R., 1981). Prin aceleaşi modificări genetice ce se pot efectua pe plante
sau pe microorganismele care le sunt asociate, se pot realiza două deziderate:
o ameliorarea fixării azotului atmosferic în sistemele simbiotice deja existente
(de 2 - 3 ori în prima fază);
o conferirea aptitudinii de a fixa azot atmosferic şi altor sisteme, încă neexistente
în natură, prin crearea unor noi sisteme, de exemplu: simbioze Rhizobium/grâu,
sau Rhizobium/porumb, ca să vorbim de cele mai larg cultivate plante în
biosferă.
Având în vedere ponderea îngrăşămintelor azotoase în balanţa energetică şi financiară
a agrosistemelor, se poate uşor imagina importanţa economică a unor asemenea cercetări.
Alte tehnici genetice, utilizate, astăzi, în agricultură, pot fi sintetizate astfel:
a. fabricarea, înmulţirea în fermentatoare speciale, a unor microorganisme utile
plantelor şi care se inoculează în sol. Ele contribuie, efectiv, la activarea biologică
a solurilor, mai ales a celor degradate, poluate cu chimicale;
b. tehnica clonării şi obţinerea unor descendenţi hibrizi, pornind de la culturi de
celule în soluţii nutritive şi producerea industrială de substanţe care, altădată, se
extrăgeau numai din plante (digitalină şi piretrine, de ex., excelente pesticide
ecologice).
c. introducerea de material genetic străin, specific în celulele vegetale, de regulă în
bacterii, care ar trebui să conducă la o mai mare sinteză de proteine (Brill W.,
1981).
S-au făcut şi se fac, în continuare, numeroase cercetări asupra bacteriilor din genul
Rhizobium, care, în simbioză cu leguminoasele, fixează azotul atmosferic atât de necesar
producţiei de proteină. Se pune, firesc, întrebarea: Cum se poate ameliora această capacitate
de fixare?
a. utilizarea tehnicilor clasice, care constau în provocarea de mutaţii la întâmplare,
din care să se poată selecţiona descendenţii mai performanţi;
b. implementarea genetică a unor caractere specifice, fie în specia de Rhizobium, fie
în planta gazdă, fie în amândouă, care să conducă la modificări directe, speciale,
de natură să sugereze noilor creaţii genetice procese biochimice foarte intense de
fixare a azotului natural.
Reacţiile biochimice care realizează fixarea azotului depind de o enzimă denumită
„nitrogenază” şi care catalizează transformarea azotului molecular în amoniac.
La cea mai mare parte a descendenţilor, această operaţie este cuplată cu o reacţie
secundară, care consumă o cantitate importantă de energie şi care duce la eliberarea de
hidrogen gazos. O parte relativ redusă din descendenţii speciei Rhizobium sintetizau o
hidrogenază codificată printr-o genă unică, specifică, denumită „hup”, localizată într-un
plasmid (buclă de AND, separată de cromozomul bacterian), care, retransformă hidrogenul
molecular în protoni şi electroni reutilizaţi, apoi, prin nitrogenază. Randamentul energetic al
acestor bacterii este semnificativ crescut, iar plantele care găzduiesc au o productivitate foarte
mare. Gena responsabilă pentru această ameliorare fiind identificată şi localizată, crează, în

107
mod firesc, posibilitatea transferului său către alţi descendenţi ai speciei Rhizobium, care nu
conţin hidrogenază, dar care posedă alte caracteristici ce fac din ei buni fixatori de azot.
Există o serie de alte cercetări, suficient de promiţătoare, care se efectuează asupra
unor bacterii libere, fixatoare de azot. Acelaşi Brill W. (1981) a experimentat cu Azotobacter
vinelandii, în speranţa de a o implanta în rădăcinile de porumb şi de a crea un nou sistem
simbiotic, destinat să aprovizioneze cu azot această importantă cultură. S-au obţinut mutanţi
al căror sistem de retro-inhibiţie a producţiei de amoniac era întrerupt. Insensibili la acumularea
acestui produs, ei pot, astfel, să sintetizeze amoniac în exces, prin raport cu propriile lor
nevoi. Încercările asocierii acestor bacterii la diferite soiuri sau hibrizi de porumb, capabile să
le întreţină, au fost parţial încununate de succes şi nu este departe timpul, când problema va fi
rezolvată cu toate consecinţele favorabile ce decurg din aceste frumoase descoperiri.
În cazul cerealelor şi îndeosebi a grâului, Balandreau J. (1981) deplânge lipsa unor
cunoştinţe de fineţe în plan ecologic şi fiziologic a sistemelor fixatoare non-simbiotice.
Asimilarea acestor asociaţii plante-bacterii cu simbioza leguminoase-Rhizobium, căreia i se
cunoaşte mai bine ecologia şi fiziologia, este înşelătoare. Aceasta, pentru că tentativa de
inoculare la cereale a bacteriilor fixatoare de azot a eşuat până în prezent. În acest domeniu,
sectorul cel mai promiţător este acela al fixării azotului în rizosfera orezului, unde cercetarea
este mult mai avansată şi unde există şi primele rezultate.
Inducerea voită de gene fixatoare de azot (nif) în rădăcinile cerealelor este un obiectiv
încă îndepărtat. Mai multe echipe de cercetători au reuşit să realizeze un plasmid bacterian
care conţine cele 17 gene nif, cunoscute la bacteria fixatoare de azot Klebsiella pneumoniae.
Transferat la Escherichia colli, acest plasmid conferă bacteriei nefixatoare aptitudinea de a
fixa azotul. Din nefericire, până acum nu a fost posibil a se obţine acest rezultat cu plante
superioare, nici chiar cu eucariate, plante mai simple decât drojdiile. Nu s-a reuşit, deci, nici
simbioza. Induse drojdiilor, genele de nif nu se modifică, iar acestea rămân incapabile de a
fixa azotul. Dificultăţile pe care le întâlneşte extinderea acestei tehnici microbiologice la
organismele superioare sunt numeroase. ADN-ul transferat trebuie să fie transcris în ARN
mesager de către organismul gazdă. ARN-ul trebuie transportat în afara nucleului, apoi
recunoscut de rizomi ca fiind ARN-ul mesager. În fine, cele 17 proteine controlate de genele
nif trebuie să fie sintetizate şi să devină operaţionale în plasma primitorului. Gazdele cele mai
promiţătoare pentru genele nif sunt probabil endomycorizele, deşi, ele se arată actualmente
incapabile de a se exprima.
Cercetările se orientează acum cu precădere asupra mecanismelor de exprimare a
genelor nif (Postgate J.R. şi Hill S., 1979). Dacă dificultăţile de mai sus vor putea fi depăşite
în laborator, transferul în câmp al acestor rezultate, nu întotdeauna poate să fie sigur, pentru
că o oarecare bacterie, supradotată în laborator, poate, într-adevăr, să se arate mediocră în
jungla microbiologică pe care o reprezintă solurile.

7.5.8. Biotehnologiile şi inducerea de rezistenţă

Aşa cum am arătat, eforturile cercetării de a obţine soiuri şi rase rezistente la dăunători
ai culturilor, dar mai ales la microorganisme patogene, au intrat deja în practica curentă.
Rezultatele recente ale cercetării potenţiale internaţionale au condus, însă, la realizări
interesante, care pornesc tocmai de la modificările genetice. Recent, firma belgiană PGS
(Plant Genetic System) a reuşit să imprime unui soi de tutun capacităţi majore de rezistenţă la
insecte, datorită inducerii artificiale, chirurgicale, în plantă, a unei noi gene, capabilă să
genereze insecticid (Vaeck M. şi colab., 1986). Noua realizare ştiinţifică lasă să se întrevadă
perspective de-a dreptul seducătoare în materie de luptă cu dăunătorii.

108
 Pornind de la lucrarea critică a lui Riba G. şi Silvy C. (1989), considerăm necesar a
rezuma aceste noi idei valoroase. S-a arătat, deja, că în lupta cu Baccillus thuringiensis,
bacterie care produce spori, se include o proteină insecticid. Inovaţia tehnică adusă de PGS
constă în:
1. izolarea genei responsabilă de toxicitate;
2. asocierea unei gene moderatoare, purtată de un plasmid de E. colli, care permite
reperarea de celule, unde se exprimă gena de toxicitate;
3. se introduce acest ADN himeră în altă bacterie, Agrobacterium tumefaciens, care
produce la dicotiledonate o tumoră (gulerată);
4. se integrează în genomul plantei gazdă (în cazul concret, la tutun), plasmidul Ti
provenit acum de la Agrobacterium tumefaciens, purtător al genei toxinei lui B.
thuringiensis, după ştergerea genelor responsabile ale tumorei.
Urmare a acestei manipulări, tutunul „infestat” este capabil de a replica plasmidului
„Ti” şi de a sintetiza insecticidul protector. Noua tehnică, denumită şi „transgeneză”, deschide
perspective interesante pentru protecţia culturilor faţă de dăunători şi diverşi agenţi patogeni,
chiar dacă, cererea de plante transgenice este, pentru moment, limitată, îndeosebi la plantele
dicotiledonate, din care se obţin protoplaste care, după regenerare, vor putea genera o plantă
întreagă. Aceste tehnici moderne au şi limitele lor, generate în primul rând de costurile foarte
ridicate şi care, la rândul lor, solicită:
- o mare importanţă economică a sistemului dăunător-plantă;
- molecula de insecticid sintetizată să fie activă, eficace contra dăunătorilor;
- această moleculă să fie inofensivă pentru om şi animalele care vor consuma planta
manipulată;
- gena toxinei să fie izolată;
- să se dispună de un sistem de transferare, capabil de a o integra în genomul plantei;
- gena să aibă o exprimare suficientă în organele plantei atacate de dăunător.
Eficacitatea sistemelor noi nu elimină intervenţiile ecologice, precum rotaţia culturilor
şi a asolamentelor, protecţia paraziţilor naturali, toate destinate minimizării riscului de
înmulţire a altui dăunător sau a selecţionării vreunui descendent rezistent la toxicul creat
genetic.
Cercetarea privată nu s-a oprit, însă, aici. Alte companii au investit mult în dezvol-
tările genetice, reuşind să obţină rezultate certe în următoarele domenii (Radu C., 1998):
- toleranţă la erbicide;
- protecţie împotriva insectelor;
- rezistenţă la virusuri;
- ameliorarea calităţii, teme deja enunţate mai sus.
Pentru realizarea, implementarea acestor biotehnologii se folosesc elemente disociate
ale plantei, care presupun parcurgerea a trei etape, şi anume:
- disocierea plantei în organe, ţesuturi, celule, protoplaste, nuclee, ADN etc.;
- manipularea şi modificarea elementelor disociate;
- selecţia produşilor obţinuţi.
În concepţia lui Radu C. (1998), obţinerea unui soi transgenic necesită următoarele
operaţii:
- identificarea şi izolarea unei gene utile (poate să fie şi alta decât cea propusă de
Riba G. şi Silvy C. (1989) şi care era „Ti”;
- introducerea genei în plantă, mai exact, în genomul ei;
- stabilizarea expresiei (a exprimării) acestei gene;
- testarea noului soi în câmp;
- verificarea concordanţei cu prevederile standardelor guvernamentale pentru siguranţa
sănătăţii şi a mediului.

109
 Metodele de transfer ale genelor izolate către plante sunt pe scurt următoarele:
- transferul direct, în protoplaste, prin:
 metode chimice (PEG);
 metode fizice (electroporare).
- transferul direct în celule şi ţesuturi, prin:
 microinjecţie;
 electroporare;
 bombardament cu microproiectile.
- transferul indirect prin intermediul vectorilor:
 sistemul Agrobacterium (despre care s-a mai vorbit);
 sistemul care implică virusurile.
Dintre numeroasele metode de transfer, cel direct este larg utilizat astăzi în obţinerea
plantelor transgenice, rezistente la diferite erbicide, în general cu acţiune totală. Mai recent,
pentru transfer se foloseşte şi vectorul YAC, acesta fiind un transportor al ADN-ului
modificat spre celulele ce se clonează şi regenerează planta transgenică. Detalii asupra
tehnicii, în sine, nu sunt, încă, publicate şi, probabil, nici nu vor fi, în curând.
Urmare acestor tehnici, la nivelul anului 1996 erau create şi utilizate în lume soiuri de
plante transgenice la peste 30 de specii, dovedind largile posibilităţi de manipulare pe care le
oferă acest gen de biotehnologii. Important este că, în ultimul timp, transferul a fost posibil şi
la unele plante monocotiledonate importante, aşa cum este porumbul, el fiind extrem de
utilizat la importante culturi dicotile, precum bumbacul, cartoful, soia, rapiţa, tomatele,
dovleacul, andivele şi altele.
Semnalăm, ca deosebit de importantă pentru România, realizarea unor soiuri de cartof,
rezistente la gândacul din Colorado, Leptinotarsa decemlineata, în curs de introducere în
momentul de faţă în România. Realizarea rezistenţei cartofului la gândacul din Colorado se
obţine prin transferul genei Bt.

110