Mocanu Claudiu Gabriel 17.06.

2021

Specializare: Istorie

Anul I

Mobilitatea socială ascendentă în Evul Mediu și

Modernitatea Timpurie secolele XI-XVII

Evul Mediu a fost considerat o epocă istorică de tranziție, plasat între Antichitate și
Renaștere, idee susținută în perioada Renașterii de mai mulți reprezentanți ai acesteia printre
care se numără poetul italian Petrarca (1304-1374), care a împărțit istoria lumii în: Clasic,
Medieval și Modern, Piere Pithou (1539-1596) care a introdus ideea de ev mediu și William
Camden (1551-1625) care definește perioada ca ,, middle time”.

Recunoașterea academică survine în secolul al XVIII-lea, când savantul german

Christophor Cellarius (1638-1707) publică istoria universală împărțită în antică, medievală și
nouă, caracteristică actuală și în zilele noastre.

Ca și încadrare a evului mediu, limita inferioară este considerată a fi căderea

Imperiului Roman de Apus în 476. În ceea ce privește limita superioară a Evului Mediu
există mai multe concepții: unii istorici consideră perioada Evului Mediu ca fiind cuprinsă
între secolele IV-XIV de la decăderea Imperiului Roman pâna la începuturile Renașterii. Din
punct de vedere al istoricilor români: Alexandru Florin Platon, Laurențiu Rădvan și Petru
Bogdan Maleon, Evul Mediu cuprinde perioada secolelor V-XVI.

Pe de altă parte, în opinia lui Jérôme Baschet în La civilisation féodale. De l’an mil á
la colonisation de l’Amerique (Paris, Flammarion, 2006), sfârșitul Evului Mediu este anul
1492, an ce include o multitudine de evenimente printre care amintim: descoperirea insulei
Caraibilor de către Christophor Columb, victoria asupra Granadei, publicarea primei
gramatici vernaculare, fiind interesat în mod deosebit de sfârșitul Reconquistei și aventura
maritimă către vest.

O altă schemă clasică folosește divizarea Evului Mediu după cum urmează: Evul
Mediu timpuriu (sec.V-X), Evul Mediu central (sec.XI-XIII) și Evul Mediu târziu (sec.XIV-
XV).

Un alt punct de vedere în ceea ce privește împărțirea Evului Mediu este cel susținut de
Baschet, care sugerează un Ev Mediu lung, o perioadă de 15 secole de la sfârșitul Imperiului
Roman până la revoluția industrială.
 În perioada Evului Mediu au loc o serie de schimbări fiind considerat o lume a
diversității în comparație cu lumea antică, care era considerată o lume a uniformității. După
părerea lui Walter Pohl, Evul Mediu este o perioadă în care oamenii liberi au creat noi
națiuni, cele mai importante fiind considerate Franța și Anglia.

Din punct de vedere al economiei, în perioada Evului Mediu, Europa era preponderent
agrară, bazându-se pe cultivarea terenurilor. Relațiile economice și sociale se bazau pe
bunurile aflate în posesie, formându-se o societate tripartită alcătuită din: oratores, belatores
și laboratores, societate dominată de clerici si nobili.

Din perspectiva istoricilor F.L.Ganshof și Marc Bloch în Societatea feudală,

,,...relațiile sociale sunt articulate în jurul vasalității, care reprezintă un sistem bine
structurat de relații personale.”1

Se crează un sistem de guvernare și administrație în timpul dinastiilor Capet si

Plantagenet, și se dezvoltă monarhia papală oferind tipuri de guvernare regatelor medievale.
Apar ideologii, noi modalități de funcționare a societății propuse de clerici, unde amintim
schema tripartită apărută inițial ca un appendix la lucrarea lui Boetius De consolatione
philosophiae.

Tot între secolele XI-XIII are loc transformarea bisericii într-o instituție centralizată,
modelul fiind copiat de monarhiile europene, transformând clericii în funcționari ai regelui.

În Europa secolelor XI-XIII, terenurile erau doar parțial cultivate, toate eforturile
canalizându-se către obținerea de noi terenuri arabile cu ajutorul defrișărilor și asanărilor. La
finalul secolului XI după prima cruciadă, timp de trei secole, cavalerii creștini se îndreaptă
catre Orient fapt ce conduce către crearea de noi rute precum și schimburi culturale.

În antiteză, Europa secolelor XIV-XVII reprezintă o perioadă a schimbărilor, oamenii

fiind obsedați în principal de soarta sufletului și teama de moarte, fiind pomeniți o serie de
sfinți printre care amintim: Christophor, Sebastian, Rochus, Barbara precum și Margareta,
fiecare dintre aceștia având roluri diferite în protejarea oamenilor: protecția de o moarte
groaznică, împotriva ciumei, protecția femeilor în timpul nașterii. Datorită preocupării
crescute pentru mântuirea sufletului, oamenii caută și mântuirea bisericii, care acorda în
schimbul unor donații absolvirea de păcate așa numitele indulgențe ce erau asociate cu
anumite imagini devoționale cum ar fi: Sancta Facies, Vir Dolorum, Maria Mediatrix, Mater
Misericordiae, Mater Dolorosa.

Modelul de comportament pe care trebuie să îl preia omul medieval este cel al lui Isus
raportându-l la propria sa existență. Temerile resimțite de oamenii acestei epoci sunt pe drept
cuvânt îndreptățite deoarece apar situații și evenimente nemaiîntâlnite pana atunci dintre care
amintim: epidemia de ciumă (1348-1350), schisma papală, dar și descoperirea unor noi
teritorii de către Marco Polo și Christofor Columb cel din urmă descoperind America; în
același timp cele mai mari temeri sunt cele datorate războaielor care predomină în această
epoca, cel mai de temut fiind războiul de 100 de ani dar și războiul de 30 ani, războaiele
1
Maria Silvia Crăciun, Prelegerea 8, p.1
religioase, războiul celor două roze, războaiele husite și nu în ultimul rând războaiele cu
turcii.

Ca rezultat al războiului de 100 de ani apar transformări importante în armată printre

care amintim: transformări de strategie și tactică militară, se folosește tunul ca urmare a
folosirii prafului de pușcă, orașele fortificate devin mai importante decât castelele iar
locuitorii sunt obligați să plătească taxe pentru susținerea lor. Pare că are loc o democratizare
a armatei, însă, de fapt are loc doar detașarea socială între nobilime, care primește posturile
de conducere și oamenii de rând, care sunt efectiv masacrați în timpul războaielor.
Nemaifiind de ajuns armatele feudale, apare o nouă modalitate de recrutare ce conduce la
apariția mercenarilor – luptători plătiți și mai târziu a soldatului profesionist. Apariția
mercenarilor duce la concluzia conform căreia războiul este o activitate lucrativă, care
asigura subzistența cu ajutorul soldei dar si a jafurilor și furturilor.

,,În concluzie, războiul de 100 de ani subliniază o criză a sistemului feudal. În

termenii de funcţionare ai societăţii feudale, la nivelul sistemului politic şi social, problemele
dinastice aduse la lumină de acest conflict nu aveau o rezolvare.”2

Orașul este o zonă urbană definită de următoarele caracteristici: densitatea de locuire

precum și a zonelor construite, diversitate profesională, complexitatea relațiilor cu autoritățile
centrale și cu alte orașe, guvernare proprie, instituții specifice.

În 1493 a fost publicată lucrarea Weltchronik de către Hartmann Schedel

reprezentând imaginea orașului Nürenberg, carte ce a reprezentat un proiect editorial major
cu 1000 de copii pentru ediția în latină și 1500 pentru cea în limba germană. Importanța
acestei lucrări rezidă în faptul că este o mărturie a importanței orașului precum și a puterii
sale economice.
Conform opiniei lui Lucien Febvre în orașul secolului al XVI lea viața urbană se
impletea cu cea rurală, oamenii aveau case cu pod de depozitare a fânului și altor produse
peste iarnă, cu grajduri în care creșteau cai, hambare în care aveau ovine și bovine duse și
aduse zilnic de la pășune. Orășenii închiriau terenurile agricole și primeau cotă parte din
productie de la țăranii care le aveau în folosință iar avocații erau adesea plătiți în schimbul
serviciilor oferite cu iepuri, rațe, păsări. Și totuși ne putem pune semne de întrebare cu
privire la veridicitatea imaginilor prezentate de Lucien Febvre.
Pentru a ne clarifica aceste semne de întrebare, trebuie să facem comparația între
orașele și satele epocii. O primă diferență reiese din densitatea populației, în această perioadă
apărând orașele mari dintre care amintim: Paris cu o populație de 200000 de locuitori,
Granada, Veneţia, Genova şi Milano cu o populație cuprinsă între 10000 și 150000, Florenţa,
Sevila şi Ghent cu o populație cuprinsă între 75000 și 95000 locuitori, această densitate
datorându-se migrației populației din zonele rurale în cele urbane cu scopul găsirii unui loc de
muncă. Datorită numărului mare al populației, mortalitatea era crescută la oraș comparativ cu
cea de la sat, însă pierderile erau reglate de numărul mare de imigranți, majoritatea fiind
necalificați căutând slujbe de nivel inferior, ceea ce constituia o problemă.

2
Maria Silvia Crăciun, Prelegerea 8 p.10
 O altă diferență dintre oraș și sat este reprezentată de diversitatea activităților
desfășurate cel mai adesea fiind cele comerciale, care erau legate de poziționarea orașului și
cele de producție. Orașele încep să se specializeze în anumite activități: de exemplu Florența
producea postav, Veneția producea articole de lux iar în Nürenberg funcționau 20 de
tipografii și tot aici activa cel mai celebru tipograf Anton Koberger având 24 de prese și peste
100 de angajați, vânzând carte în toate colțurile Europei.
Se dezvoltă cea mai importantă manufactură și anume cea textilă, orașele specializate
fiind cele din Țările de jos precum și cele din Italia. Odată cu apariția inului și bumbacului
producția de textile se diversifică, unele orașe abordând producția materialelor de lux pe când
cele mai mici rămân la producția de materiale inferioare.
Orașele își asigurau cantitatea necesară de grâne din zonele rurale din împrejurimi,
încheind contracte cu negustori stabilind oficii de grâne urbane.3
Până în 1600 se dezvoltă un capitalism timpuriu, o primă trăsătură fiind dependența
de piață, o a doua fiind proprietatea particulară a mijloacelor de producție garantată prin lege,
dar esența este reprezentată de capital ce putea fi reinvestit pentru a aduce un profit
substanțial. O primă investiție este în comerț, în călătoriile pe distanțe mari pentru
achiziționarea de produse exotice ce puteau fi vândute cu prețuri exorbitante.
Toți angajații urbani și chiar o parte din cei rurali primeau salariu pentru activitatea
prestată.
Între 1390 și 1420 Europa resimte lipsa de monetar datorată scăderii cantității de
metal prețios, fapt ce va fi reglat odată cu deschiderea mai multor mine în Europa dar și în
America de Sud. Datorită lipsei de monetar se lucrează cu scrisori de schimb sau cambii,
apărând un sistem bancar rudimentar.
Din punct de vedere al structurii sociale orașele erau alcătuite din patriciat reprezentat
de nobilimea mutată la oraș din zona rurală, negustori și bancheri. Artizanii ocupau următorul
nivel, cei care dețineau ateliere aveau angajați și li se permitea să formeze și ucenici. Orașul
era condus de elita formată din patricieni, ocupând funcția de primar și funcții în consiliul
urban, iar artizanii fiind plasați în elita economică aveau drepturi politice.
Mobilitatea ascendentă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: acumularea
averii, prestigiul social și ocuparea unor funcții de guvernare a orașului.
In ierarhia orașului, după elită, artizanii erau cei mai numeroși și ocupau zona de
mijloc a societății cu dorințe de înălțare pe scara socială ,,... aceste aspirații înspre o
mobilitate socială ascendentă erau blocate de cei care erau deja în vârful ierarhiei și doreau
să se mențină acolo”.4
Pentru a-și proteja interesele, artizanii, care dețineau ateliere, se grupează în bresle si
ghilde, alcătuind o elită ce se ocupa de procurarea materialelor pe care le vindeau către restul
membrilor, ghilde ce vor deveni în timp tot mai restrictive făcând obținerea titlului de meșter
tot mai dificilă si fixând taxe ridicate pentru accesul la breaslă. Meseriașii proveniți din
ucenici,care nu putea accede la statutul de meșter sau nu puteau plăti taxa, lucrau în ateliere si
erau plătiți lunar rămânând la statutul de calfe, fiind burlaci în comparație cu meșterii care
erau căsătoriți, căsătoria reprezentând un simbol al maturității sociale și profesionale, al
meșterului cu drepturi depline în societate. Pe de o parte, este un conflict între generații,
3
Maria Silvia Crăciun, Prelegerea 12, p.9
4
Maria Silvia Crăciun, Prelegerea 12, p,23
meșterii fiind adulți iar calfele tineri, iar pe de altă parte este un conflict de statut, singura
modalitate de a atinge statutul de meșter fiind moștenirea unui atelier sau căsătoria cu fiica
sau văduva unui meșter.
Un exemplu în acest sens este Michael Wolgemut, care a devenit proprietarul celui
mai mare atelier de pictură, căsătorindu-se cu văduva maestrului său Hans Pleydenwurf.
Aceste practici erau incurajate de societatea artizanilor, dar dezaprobate de opinia publică și de
biserică.
Un al doilea exemplu pentru aceste practici, îl reprezintă Albrecht Dürer, fiu de
bijutier ce studiază pictura în atelierul lui Michael Wolgemuth. Se căsătorește cu Agnes Frey,
lucrează împreună ca artizani în atelierul propriu. Însă Dürer are aspirații înalte subliniate de
efortul său de a se educa, are relații în cercul umaniștilor din oraș și apare chiar și în
autoportret ca umanist. Ultima sa dorință specificată în testament, prin care alocă o bursă de
studiu pentru un fiu de artizan ajutându-l să studieze teologia, e dovada supremă a aspirațiilor
sale sociale.
,, Prin urmare, Dürer este un exemplu oarecum tipic al segmentului social de mijloc, un
artizan care aspira să fie un umanist, un om cu educație care să funcționeze într-un mediu social
care nu-i fusese întotdeauna accesibil.” 5

5
Maria Silvia Crăciu, Prelegerea 12, p.25