Arhim. Zaharia Zaharou - Hristos Calea Vieții Noastre

Arhimandrit Zaharia Zaharou
HRISTOS
CALEA VIEŢII NOASTRE
DARURILE
TEOLOGIEI
ARHIMANDRITULUI
SOFRONIE
HRISTOS
DARURILE TEOLOGIEI ARHIMANDRITULUI
SOFRONIE
HRISTOS
DARURILE TEOLOGIEI
ARHIMANDRITULUI SOFRONIE
Traducere din limba greacă

Ieromonah Evloghie Munteanu
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
foifVRji Bvfiaoesm
Editura Biserica Ortodoxă
Galaţi, 2003
© 2003 World copyright pentru cuprinsul cărţii
ApxipavdptTOD Zaxapia (Za^apou) - «ANAOOPA ETH
©EO AO riA TOY TEPONTOE EOOPONIOY»,
Essex, Great Britain (2000)
Stavropegic Monastery of St. John the Baptist,
Essex, Great Britain.
© 2003 pentru ediţia de faţă

Editura Bunavestire, Galaţi, România.
© 2003 pentru traducerea de faţă

Stavropegic Monastery of St. John the Baptist,
Tolleshunt Knights, by Maldon,
Essex CM9 8EZ, Great Britain.
Editura Bunavestire
I.S.B.N. 973-7952-15-4
Editura Biserica Ortodoxă

I.S.B.N. 973-7957-04-0
Cuprins
Precuvântare.................................................. 7
Introducere................................................... 11
1. Principiul ipostatic şi plinirea lui în viaţa
omului.......................................................... 23
l.a. înţelesul principiului ipostatic............. 23
l.b. Slava cu care a fost zidit omul - arvună
a vieţii dumnezeieşti.................................. 40
1.c. Rătăcirea în absolutul imaginar.......... 47
2. Chenoza Cuvântului şi mântuirea omului. 55
2.a. Chenoza Cuvântului........................... 55
2.b. Calea poruncilor................................. 61
2.c. Iubirea de Dumnezeu până la ura de
sine........................................................... 68
3. Dezbinare şi tămăduire............................. 81
3.a. Măreţia şi nimicnicia omului............... 81
3.b. Moartea.............................................. 87
3.c. Darul pomenirii m orţii........................ 97
3.d. Plânsul şi lacrimile.......................... 107
3.e. Deznădejdea şi simţirea prezenţei lui
Dumnezeu.............................................. 118
4. Taina căilor mântuirii............................ 127
4. a. Harul chemării.................................. 129
4.b. Pierderea harului............................. 134
4.c. Redobândirea harului...................... 154
4.d. Cunoaşterea căii.............................. 159
5. Calea monahismului................................167
5.a. Monahismul - harismă a Sfântului
Duh........................................................ 167
5
5.b. împlinirea făgăduinţelor monahiceşti,
ca tămăduire a înstrăinărilor pe care le-a
adus păcatul strămoşesc......................... 173
5.c. Părinţenia duhovnicească - slujire a
împăcării omului cu Dumnezeu................ 186
5.d. Prefacerea ruşinii în putere împotriva
patimilor, în taina pocăinţei şi a sfintei
spovedanii................................................ 205
6. Calea ishasmului..................................... 219
6.a. Rugăciunea lui Iisus..........................219
6.b. Nevoinţa rugăciunii lui Iisus............. 225
6.c. Isihia minţii şi silnicia imaginaţiei 231
6.d. Lupta cu imaginaţia...........................240
7. De pe tărâmul psihologic în cel ontologic. 249
7.a. Pocăinţa în plan psihologic.................249
7.b. Naşterea din nou întru fiinţă..............263
7.c. Vederea Luminii nezidite....................268
7.d. îndoita contemplare care insuflă
pocăinţa în plan ontologic.........................293
7.e. Smerenia ascetică şi smerenia
dumnezeiască........................................... 298
7.f. Conţinutul ontologic al persoanei.
Libera determinare de sine........................309
8. Rugăciunea - cale a creaţiei.....................317
8.a. Rugăciunea ca şi comuniune
personală................................................. 317
8.b. Rugăciunea curată............................. 324
8.c. Rugăciunea pentru întreaga lume, ca
osebită vădire a principiului ipostatic 333
8.d. Iubirea pentru vrăjmaşi - criteriu al
adevărului................................................ 348
Epilog 355
6
Precuvântare
Pentru ediţia de faţă a cărţii mi s-a cerut să

scriu câteva cuvinte către fraţii mei români,
facându-le cunoscut acestora cine sunt şi cum l-am
întâlnit pe fericitul meu Stareţ, Arhimandritul
Sofronie Saharov.
M-am născut din părinţi ortodocşi, în cel mai
răsăritean capăt al insulei Cipru, în 1946. Din cele
trei biserici ale orăşelului Rizokarpasou, cea mai
mare era afîerosită Sfântului Sinesie al Karpasiei
(începuturile veacului al patrulea; pomenirea lui se
săvârşeşte la 26 mai), hirotonit de către Sfântul
Filon, unul dintre cei 318 Părinţi de la întâiul Sinod
Ecumenic. în acest locaş am fost botezat, ca prunc,
şi aici m-am îmbisericit până la vârsta de 18 ani,
când am sfârşit Gimnaziul.
în 1964 m-am mutat în Anglia pentru a
studia chimia. în timpul studiilor mele la Londra, în
biserica la care obişnuiam să merg m-am legat de
un grup de ciprioţi care dobândiseră deprinderea de
a se întâlni în flecare săptămână spre a citi
împreună din Filocalie, din Sfântul Nicodim
Aghioritul şi din alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii noastre. Aceşti oameni cercetau adesea
Mănăstirea Stareţului Sofronie, aflată la depărtare
de un ceas şi jumătate de Londra, şi erau povăţuiţi
de către acesta în lucrarea rugăciunii minţii. De la
dânşii am auzit şi eu despre asceza lăuntrică.
Descoperirea rugăciunii inimii mi-a
preschimbat adânc viaţa şi m-a aşezat pe un nou
făgaş. La început, chemarea numelui Domnului
Iisus îmi aducea o mare bucurie şi însufleţire. Cu
7
vremea, însă, am început să intru în lupta cu
gândurile, dar îmi lipseau atât ştiinţa cât şi puterea
de a-mi păzi pacea sufletului şi de a înainta în
nevoinţa mea personală. în acelaşi timp, simţeam că
nimeni din jurul meu n-ar fi putut să mă lumineze
despre un lucru ca acesta. Atunci i-am cerut unui
tânăr, student în acelaşi an cu mine la Colegiu şi
care îl cunoştea pe Stareţul Sofronie, să mă ducă la
Mănăstire pentru a vorbi cu Stareţul şi a afla ajutor.
Astfel, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
am cercetat Mănăstirea pentru întâia oară la 28
noiembrie 1966. întâlnirea mea cu Stareţul n-a
durat mai mult de o jumătate de ceas, însă am avut
răgaz să fac o spovedanie cuprinzătoare şi să-i
descopăr Stareţului frământarea gândurilor care mă
împiedicau la rugăciune. Stareţul m-a ascultat cu
luare aminte şi m-a lămurit în câteva cuvinte despre
chipul luptei lăuntrice pentru prefacerea lucrării
gândurilor pătimaşe în lucrare duhovnicească
rodnică pentru rugăciune. Mi-a spus, de asemenea,
că veşnicia nu se poate dobândi prin nici un
meşteşug sau ştiinţă omenească, fără numai dacă
însuşi Dumnezeu Cel veşnic binevoieşte să ne
înveţe. întâlnirea cu Stareţul a fost hotărâtoare
pentru viaţa mea. M-am întors de la Mănăstire în
Londra ţinându-mi ochii închişi; nu voiam nici să
văd, nici să aud ceva, ci să rămân numai cu ceea
ce-mi împărtăşise Stareţul.
O lună mai târziu, de Crăciun, am fost iarăşi
la Mănăstire pentru patru zile. Vizitele mele
deveneau tot mai dese şi, după aproape trei luni, în
februarie 1967, m-am închinoviat la locul meu de
metanie, Sfânta Mănăstire a Cinstitului
înaintemergător, pe care Stareţul Sofronie o
întemeiase în 1959 la Essex.
8
în luna octombrie a aceluiaşi an, Stareţul m-a
trimis la Paris împreună cu alţi doi monahi din
obştea sa, spre a studia teologia la Institutul Sf.
Serghie. Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, am
isprăvit studiile şi m-am întors la Mănăstire,
Stareţul m-a tuns monah chiar în următoarea zi, pe
29 iunie 1972. De atunci am rămas alături de el.
Printre celelalte ascultări din mănăstire, am
avut-o şi pe aceea de a traduce în limba greacă cele
mai însemnate cărţi ale Stareţului. Pentru prima
carte - «Sfântul Siluan Athonitul» - am lucrat
împreună, căci deşi era de neam rus, Stareţul îmi
cunoştea limba mai bine decât mine însumi.
Ce au lăsat în sufletul meu aceşti 27 de ani
petrecuţi neîntrerupt în preajma Stareţului?
Anevoioasă întrebare. Mai întâi de toate, sunt mic la
suflet şi neprocopsit. Pot să spun însă că în acei ani
viaţa noastră covârşea hotarele firii; era plină de
pace şi bucurie, sub înrâurirea cuvântului care
izvora de pe buzele Stareţului.
Deşi Stareţul era tot timpul prezent în viaţa
noastră, nu pierdeam nici o clipă simţământul că,
lăuntric, el petrecea mai presus de lumea aceasta.
Chiar şi cel mai mic cuvânt al său, până şi glumele,
totul era viaţă ce renăştea sufletul. Cuvântul îşi
vădea obârşia cerească şi aducea încredinţare prin
har inimilor acelora care-1 ascultau.
Sunt mulţi oamenii ce ar putea istorisi despre
feluritele minuni pe care le săvârşea. Noi înşine am
văzut multe, dar Stareţul nu lua aminte la ele, şi
nici pe noi nu ne-a învăţat să le cercetăm prea mult.
O singură minune uimea duhul nostru: insuflarea şi
luminarea cuvântului său, care chezăşuia înnoirea
oamenilor şi apropierea lor de Hristos. Către această
minune s-a sârguit toată viaţa, slujindu-i până şi
9
după moarte - prin mijlocirea rugăciunilor şi prin
mângâierea pe care o aduce cuvântul său.
în strădania de a răspunde întrebării ce mi
s-a pus, am vorbit însă şi despre mine nevrednicul,
lucru nu tocmai cuviincios monahiceşte. Pentru
aceasta, pun metanie şi cer iertare şi îngăduinţă
cinstiţilor cititori.
Arhim. Zaharia
io
Introducere
Această lucrare urmăreşte să înfăţişeze, în

linii mari, bogăţia teologiei cuprinse în scrierile
Arhimandritului Sofronie Saharov, teologie izvorâtă
din adânca experienţă duhovnicească a pomenitului
Stareţ.
Arhimandritul Sofronie s-a născut la
Moscova din părinţi de neam rus, în 1896. A studiat
la Şcoala de Stat pentru Arte Frumoase din
Moscova, dăruindu-se picturii. în afară de bogatele
daruri cu care era înzestrat prin fire, Dumnezeu l-a
împodobit şi cu deosebite harisme duhovniceşti, iar
aceasta încă de la începutul vieţii sale.
Din fragedă vârstă S-a pogorât asupra sa
Duhul Dumnezeului Celui viu, Dumnezeul
părinţilor săi. Tinereţea i-a fost stăpânită de setea
după Absolut, fiind adânc absorbit de nenumăratele
frământări existenţiale ale epocii şi ale mediului în
care trăia. Intensele căutări metafizice l-au adus la
dureroasa simţire a caracterului tragic al existenţei
umane. Se îndepărtează de creştinism,
neînvoindu-se cu gândul că Absolutul ar putea fi
cuprins în porunca evanghelică a iubirii, ci dându-i
acesteia un caracter mai degrabă psihologic. Metoda
«contemplativă» a religiilor orientale, în care vedea o
soluţie raţională pentru priveliştea deznădăjduitoare
a durerii şi a suferinţelor, l-a atras pe Stareţ, care,
pentru aproape opt ani de zile, s-a dăruit meditaţiei
transcendentale, acestei rătăciri legate de un
Absolut suprapersonal.
11
întoarcerea sa la Biserică s-a datorat
cuvântului biblic al revelaţiei de pe Sinai: «Eu sunt
Cel ce sunt». Ajutat de harul lui Dumnezeu, a
înţeles că Absolutul, Fiinţarea cea iară de început,
nu este alta decât Dumnezeul Personal, Cel care S-a
descoperit mai întâi lui Moisi, iar «în zilele acestea
mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul» Său, Iisus
Hristos. Din acea clipă a întâlnirii personale cu Cel
ce este cu adevărat, n-a încetat a cerceta stăruitor
taina Dumnezeului Celui ce S-a descoperit pe Sine,
adâncindu-se în dimensiunile nesfârşite ale
Ipostasului lui Hristos, după al Cărui chip a fost
zidit omul. Zeci de ani a plâns cu lacrimi fierbinţi
pentru rătăcirea sa, în care se închinase
Absolutului oriental, impersonal şi ireal,
socotindu-şi această cădere ca fiind asemenea cu
cea a lui Adam, adică o adevărată sinucidere în plan
metafizic. în lucrarea şi, totodată, autobiografia sa
duhovnicească «îl vom vedea pe Dumnezeu precum
este», Stareţul înfăţişează el însuşi chipul în care
şi-a trăit pocăinţa.
în 1925, după un scurt răstimp în care
studiase la Institutul Teologic Sf. Serghie din Paris,
a plecat în Sfântul Munte Athos, unde avea să se
nevoiască vreme de 22 de ani. S-a aşezat mai întâi
în Mănăstirea Sf. Pantelimon, unde s-a învrednicit
de cel mai mare dar al vieţii sale: aici l-a cunoscut şi
s-a legat duhovniceşte de Sfântul Siluan (1866-
1938), în persoana căruia a desluşit adevăratele
adâncimi ale unei vieţi creştineşti.
A rămas alături de Cuvios până la moartea
acestuia, după care a primit binecuvântarea
egumenului şi a stareţilor din mănăstire pentru a se
retrage în pustia Sfântului Munte. Aici a slujit ca
duhovnic al mănăstirilor Sf. Pavel, Grigoriu,
12
Simonopetra, Xenofont, precum şi al multor schituri
şi chilii.
în 1947 a plecat în Franţa, iar în 1948 a
tipărit manuscrisele ce-i fuseseră încredinţate de
către Sfântul Siluan înainte de moarte, adăugând
câteva date biografice despre acesta, precum şi o
cuprinzătoare tâlcuire a învăţăturilor Cuviosului.
în 1959 a întemeiat, ca stavropighie
patriarhală, Mănăstirea Cinstitului înaintemergător
de la Essex, în Anglia, unde a şi adormit în Domnul
la 11 iulie 1993.
Ca fenomen duhovnicesc, Stareţul se arată a

fi un semn dăruit de Dumnezeu generaţiei sale. El a
trăit toată tragedia, neliniştile, frământările şi
căutările mult tulburatului veac celui de-al
douăzecilea, iar prin viaţa, prin rugăciunea şi prin
cuvântul său a răspuns arzătoarelor întrebări ale
contemporanilor lui.
Greşeala sa din tinereţe - alunecarea spre
viziunea impersonală a religiilor orientale - a fost
prefăcută de către minunata pronie a lui Dumnezeu
în dar ceresc. Deşi niciodată nu s-a lepădat în chip
conştient de Hristos, el îşi socotea această rătăcire
ca pe o apostazie şi o crimă împotriva iubirii
Dumnezeului părinţilor săi. Aceasta i s-a făcut
pricina unei pocăinţe adânci, neîncetate, lipsite de
mângâiere. «Binecuvântata deznădejde» (precum el
însuşi o numea) a acestei pocăinţe a izbutit să-l
slobozească în chip desăvârşit de legăturile omului
celui vechi, de patimi, îngăduindu-i contemplarea
Luminii nezidite a Persoanei lui Hristos. Astfel,
Stareţul a înţeles «locul» duhovnicesc pe care
persoana umană îl are în plinătatea dumnezeiesc-
omenească. A văzut cele două porunci ale iubirii ca
fiind legea întregii sale existenţe: pe de o parte,
13
dorul de neînfrânt după Dumnezeu, până la ura de
sine, iar pe de altă parte, rugăciunea cu lacrimi
pentru întreaga lume, până la uitarea de sine. în
această rugăciune şi-a istovit puterile zeci de ani.
Având această înţelegere în adevăr a
persoanei (sau, precum obişnuia să spună el însuşi,
a principiului ipostatic - comoară pe care numai
creştinismul o are), şi cunoscând prin propria
experienţă religiile orientale, Stareţul s-a arătat un
nepreţuit apărător al vieţuirii ortodoxe isihaste
împotriva duhului sincretist al vremii sale celei atât
de pline de momeli. A izbutit, printr-o autoritate
căreia nimic nu i-a putut sta împotrivă, să pună în
lumină marea deosebire dintre cele două viziuni
ascetice - cea creştină şi cea orientală - care sunt
atât de diferite şi îndepărtate una de alta, pe cât de
departe este necreatul de creat. Sinuciderii în plan
metafizic, către care duce meditaţia transcedentală,
el i-a opus experienţa cea purtătoare de viaţă şi
neasemuită a întâlnirii şi unirii cu Dumnezeul
Personal al Sfintei Scripturi.
Stareţul Sofronie a vieţuit aproape cinci ani

în Mănăstirea Sf. Pantelimon înainte de a se
cunoaşte personal cu Sfântul Siluan. A fost
hirotonit diacon în 1930. De fiecare dată când ieşea
la cădit, simţea cuprinzându-1 o teamă sfântă
însoţită de sfială ori de câte ori trecea prin faţa
Sfântului. Până atunci însă nu se întâmplase să-i
vorbească niciodată.
La puţin timp după hirotonia sa, Stareţul a
fost cercetat de un pustnic, părintele Vladimir, cu
care a stat de vorbă despre felurite lucruri
duhovniceşti. însufleţit de duhul convorbirii,
părintele Vladimir l-a rugat deodată pe Stareţ:
«Părinte Sofronie, spune-mi un cuvânt pentru
14
mântuirea sufletului meu!». în acea clipă Stareţul,
care pregătea ceai pentru oaspete, i-a zis: «Ţine-te
pe marginea iadului deznădejdii şi, când vezi că ai
început să aluneci, trage-te puţin înapoi şi bea o
ceaşcă de ceai!», după care i-a pus înainte ceaiul.
Acest cuvânt, şi mai ales lucrarea pe care o vădea,
l-a înmărmurit cu totul pe pustnic - care, cu inima
înfrântă, a plecat să se sfătuiască cu Sfântul Siluan,
pentru a cerceta adevărul şi trăinicia sfatului primit.
în ziua următoare, coborând scările spre
curte. Stareţul l-a văzut pe Sfântul Siluan urcând
dinspre arsana. în chip firesc, drumurile lor ar fi
trebuit să se încrucişeze la intrarea în biserică; dar
Stareţul, din evlavie, aşa precum făcea întotdeauna,
a dat un mic ocol pentru a nu-1 întâlni pe Sfânt.
Acesta însă s-a abătut şi el din calea sa, astfel că
s-au întâlnit în dreptul trapezei, iar în acea clipă
Cuviosul a spus: «Părinte Sofronie, a fost ieri la tine
părintele Vladimir?». Trecând peste toate treptele
obişnuite ale unei asemenea convorbiri, Stareţul a
întrebat: «Am greşit?»; la aceasta, Sfântul Siluan i-a
răspuns: «Nu, dar cuvântul acela covârşea măsura
şi puterile fratelui. Vino mâine să grăim mai
de-aproape!».
Astfel, părintele Sofronie l-a cercetat pe
Cuvios, care i-a povestit viaţa sa, cei cincisprezece
ani de luptă cu duhurile vicleniei. I-a destăinuit şi
cuvântul descoperit lui de către Domnul - «Ţine-ţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui» - cuvânt de
răscruce pentru întreaga sa luptă duhovnicească,
prin puterea căruia s-a izbăvit de toate năvălirile
diavoleşti şi s-a curăţit de gândurile mândriei.
Stareţul Sofronie a dobândit o asemenea
credinţă şi evlavie faţă de Siluan, încât cu duhul se
închina urmelor paşilor săi. Precum mărturisea mai
târziu, socotea cunoştinţa şi legătura cu Sfântul
15
drept cel mai mare dar făcut lui de către Dumnezeu.
Acest lucru a avut o însemnătate covârşitoare
asupra urcuşului său duhovnicesc şi a teologiei
sale. împărtăşirea de învăţătura Cuviosului Siluan
l-a încredinţat asupra duhului pocăinţei pe care o
lucrase până atunci, iar credinţa neclintită în
cuvântul acestuia l-a ajutat să dobândească
statornicie în viaţa de nevoinţă şi să fie călăuzit spre
nepătimire. Şi-a petrecut restul zilelor sale în pustie
iar mai apoi slujind în mijlocul lumii, mărturisind
că numai prin pogorârea de bună voie la iad
credinciosul află calea lui Dumnezeu, învăţând
negrăita smerenie a lui Hristos şi unindu-se cu El.
Stareţul a fost împodobit cu multe şi mari
daruri ale Duhului Sfânt. Dintre toate, cel mai
însemnat era cuvântul lui Dumnezeu ce izvora din
inima sa adăpată de rugăciune. A fost un om al
Cuvântului. Fiecare apropiere de el era un prilej de
a te deschide vieţii şi contemplării, iar orice cuvânt
al său, până şi cel mai obişnuit, era o încredinţare
în duh. Se ruga îndelung, din adâncul sufletului,
pentru cei ce pătimeau, şi se bucura mult atunci
când minunea se săvârşea - cuvântul şi rugăciunea
sa prefacând inimile. Se lupta să le poată împuţina
durerea, dar adevăratul ţel pentru împlinirea căruia
s-a dăruit pe sine până în sfârşit a fost slujirea celei
mai mari şi mai însemnate minuni a existenţei
noastre trecătoare: unirea fiinţei omeneşti cu Duhul
Dumnezeului Celui viu şi veşnic.
Nici un fenomen al vieţii duhovniceşti nu-i
mai era străin Stareţului: străbătuse deja întreaga
cale. Tindea în acelaşi timp spre adâncuri abisale şi
spre înălţimi de necuprins. Avea darul pocăinţei şi
cunoştea prefacerile ce se petrec în lucrarea
rugăciunii minţii. Dăruit slujirii sale preoţeşti cu
adevărat muceniceşti şi călăuzit de cuvântul
16
înnoitor al lui Hristos, iubea cu tot sufletul
dumnezeiasca Liturghie - încredinţându-i pe toţi că
săvârşirea cu vrednicie a acestei Taine aduce, pe
tărâm duhovnicesc, aceleaşi roade cu cele ale
rugăciunii isihaste din pustie.
Spunea: «Pentru a fi cineva creştin, trebuie să

fie artist». Precum artiştii sunt stăpâniţi de obiectul
artei lor şi de dorinţa de a-1 exprima în cel mai
desăvârşit chip cu putinţă, tot astfel şi creştinul
este cuprins de Hristos şi de dorul de a ajunge la
nesfârşita Sa desăvârşire.
Când şi-a simţit sfârşitul apropiindu-se, a

zis: «I le-am spus pe toate lui Dumnezeu. Am
isprăvit tot ce aveam de făcut. Acum trebuie să
plec». I-a scris, cu îndrăzneală smerită, o epistolă
plină de căldură Preafericitului Patriarh
Vartolomeu, mulţumindu-i din inimă pentru
întreaga bunăvoinţă pe care o arătase faţă de
mănăstirea sa. I-a pus înainte adânca sa
recunoştinţă şi l-a rugat pe Patriarh să ocrotească
plăpânda lucrare a mâinilor sale: «Binecuvântând,
binecuvântează oile smerite ale acestei turme şi nu
le părăsi niciodată; nu lipsi de părinteasca ta grijă şi
bunăvoire acest loc mic, sărăcăcios şi neînsemnat,
dar ctitorit cu multe lacrimi şi adânci suspine, în
sânge şi sudoare». La sfârşitul scrisorii, îi cere
episcopului său binecuvântare să se strămute «la
dorita Lumină a învierii lui Hristos».
. Stareţul a adormit cu pace şi se odihneşte în
Domnul, dar nu încetează să slujească, prin
cuvântul şi rugăciunile sale, minunii pe care
sufletul lui a iubit-o atât de mult: naşterea din nou,
în Duh, a credincioşilor, şi intrarea întru veşnica
17
împărăţie a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
Dintre lucrările sale tipărite până acum, cele

mai Însemnate sunt:
1. O ΑΓΙΟΣ ΣΙΛΟΥΑΝΟΣ O ΑΘΩΝΙΤΗΣ (Trad.

rom.: Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul,
Ed. Deisis, Sibiu 1999 şi Cuviosul Siluan Athonitul -
între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis,
ed. a doua, Sibiu 1997).
2. ΟΨΟΜΕΘΑ TON ΘΕΟΝ ΚΑΘΩΣ ΕΣΤΙ (Trad.
rom.: Mistica vederii lui Dumnezeu, Ed. Adonai,
Bucureşti 1995, iar cinci capitole - în partea a IlI-a
a volumului Fericirea de a cunoaşte calea, Ed.
Pelerinul, Iaşi 1997).
3. ΠΕΡΙ ΠΡΟΣΕΥΧΗΣ (Trad. rom., după ediţia
în limba rusă: Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici,
1998).
4. ΠΕΡΙ ΠΝΕΥΜΑΤΟΣ ΚΑΙ ΖΩΗΣ (Trad. rom.:
Din viaţă şi din duh, Ed. Pelerinul, Iaşi 1997).
5. ΑΣΚΗΣΙΣ ΚΑΙ ΘΕΩΡΙΑ (Capitolul întâi din
prima parte este tradus în româneşte în Despre
temeiurile nevoinţei ortodoxe, Ed. Episcopiei
Ortodoxe Române, Alba Iulia 1994, şi în partea
a Il-a a volumului Fericirea de a cunoaşte calea ; a
doua parte a lucrării se află tradusă în partea a IlI-a
a cărţii Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, Ed.
Deisis, Sibiu 1998, precum şi în partea întâi a
volumului Fericirea de a cunoaşte calea).
6. HIS LIFE IS MINE (Trad. rom.: Rugăciunea
- experienţa vieţii veşnice, partea I, Ed. Deisis, Sibiu
1998).
în aceste cărţi, antropologia creştină este

întemeiată pe împreună-experienţa Sfântului Siluan
18
şi a Stareţului Sofronie. în învăţătura sa despre
persoană, părintele Sofronie nu conteneşte a pune
în lumină chipul Cuviosului Siluan. Modul său de
abordare a antropologiei nu este unul tradiţional, ci
se desfăşoară - plin de putere şi însufleţire - în
hotare cu mult mai largi, toate izvorâte din
îndelungatele şi deosebitele încercări slobozite
asupra sa de Dumnezeu, pe calea urcuşului către El.
Originalitatea teologiei Stareţului stă în felul
cum acesta dezvoltă anumite aspecte ale revelaţiei
creştine abordate în discuţiile teologice ale vremii
sale. Temelia teologiei lui este adâncirea întru
înţelesul principiului ipostatic în Fiinţarea lui
Dumnezeu şi în existenţa omului, precum şi
înfăţişarea anumitor manifestări ale omului care
determină, pe cât este cu putinţă, punerea în
lucrare a acestui principiu în hotarele fiinţării
pământeşti. Această teologie se arată, deci, a fi
istorisirea întâlnirii personale a omului cu
Dumnezeul Cel viu, ca trăire simţită a Luminii Lui.
Sfântul Siluan şi Stareţul Sofronie, ucenicul
şi biograful său, aparţin istoriei Bisericii. Acest
studiu urmăreşte ca experienţa duhovnicească a
acestor doi cuvioşi părinţi să fie făcută cunoscută
cercurilor academice ale teologiei contemporane,
punând totodată în lumină unicitatea antropologiei
ortodoxe, care este cheia tuturor frământărilor
existenţiale şi provocărilor generaţiei noastre.
Cuprinsul acestui studiu este împărţit în opt
capitole şi se încheie cu un epilog.
în primul capitol este înfăţişat înţelesul
principiului ipostatic în Fiinţarea lui Dumnezeu.
Acest principiu - care primeşte întru sine
nemărginirea - a fost descoperit în lume prin iubirea
cea «până în sfârşit» a lui Hristos, «Cel ce a pătimit».
Fiind persoană după chipul lui Hristos, omul îşi
19
lărgeşte prin pocăinţă hotarele sale în Duhul Sfânt,
devenind o „repetare” a lui Dumnezeu întru
plinătate dumnezeiesc-omenească.
Cel de-al doilea capitol amănunţeşte
învăţătura Stareţului despre deşertarea de sine,
despre modul de existenţă al Persoanelor
dumnezeieşti şi al descoperirii Ipostasului Logosului
în iconomia mântuirii. Se zăboveşte, de asemenea,
asupra chipului prin care omul se arată ipostas
adevărat.
în capitolul al treilea este înfăţişată măreţia
omului care, în Duhul Sfânt, se întinde între iad şi
împărăţie, precum şi nimicnicia sa, atunci când îşi
absolutizează condiţia de făptură. Desăvârşirea sau
nimicnicirea omului atârnă şi de felul cum acesta
priveşte moartea. Plânsul duhovnicesc îl
tămăduieşte, în vreme ce binecuvântata deznădejde
îi strămută viaţa în Dumnezeu.
Capitolul al patrulea urmăreşte învăţătura
Stareţului despre cele trei trepte ale vieţii
duhovniceşti. La început, Dumnezeu încheie
legământ cu omul, după care îşi retrage harul,
părăsindu-1 pe credincios şi supunându-1 «judecăţii»
Fiului Său. Prin aceasta, îi dăruieşte omului putinţa
împlinirii până la capăt a principiului său ipostatic
într-o legătură de dragoste cu Dumnezeu, legătură
care este mai tare decât moartea şi care, în cele din
urmă, îl face pe om moştenitor al chipului
dumnezeiesc al existenţei. Păşirea pe cele trei trepte
ale urcuşului duhovnicesc îl călăuzeşte pe om la
cunoaşterea deplină a lui Hristos.
în cel de-al cincilea capitol se vorbeşte despre
desăvârşirea creştină pe calea monahismului, prin
deplina urmare a pildei vieţii lui Hristos. împlinirea
celor trei făgăduinţe ale tunderii în monahism îl
tămăduieşte pe om de lucrurile străine care au
20
pătruns în firea lui prin căderea protopărinţilor.
Străbaterea căii monahale îl face pe călugăr locaş al
cuvântului dumnezeiesc şi slujitor al părinţeniei
duhovniceşti, adică împreună-lucrător cu
Dumnezeu la crearea întru veşnicie a ipostasurilor
nemuritoare.
Capitolul al şaselea înfăţişează pe scurt
teologia Stareţului despre numirile dumnezeieşti şi
despre numele lui Iisus, ca temelie a rugăciunii
isihaste. Prin nevoinţa în această rugăciune, mintea
este slobozită de toate felurile imaginaţiei şi se face
văzătoare a dumnezeieştii lucrări ce se săvârşeşte în
inimă - centrul persoanei umane.
în capitolul al şaptelea se stăruie asupra
faptului că strămutarea de pe tărâmul psihologic
către cel ontologic al vieţii se săvârşeşte atunci când
omul ajunge la capătul pocăinţei ascetice şi este
adumbrit de Lumina cerească. După contemplarea
acestei Lumini, pocăinţa devine harismatică iar
omul se naşte din nou pe tărâm ontologic,
dăruindu-i-se cunoaşterea de Dumnezeu prin
descoperire, cunoaşterea de sine în duh prorocesc şi
rugăciunea pentru întreaga lume. Contemplarea
Luminii îl aduce la măsurile smereniei dumnezeieşti
ce deschide adâncul inimii omului - «locul» unde se
desăvârşeşte plinirea principiului ipostatic.
Ultimul capitol pune în lumină rugăciunea,
ca fiind mijlocul prin care omul se înalţă atât pe
sine, cât şi întreaga zidire, spre o legătură
purtătoare de viaţă şi personală cu Dumnezeu.
Omului-persoană i se potrivesc rugăciunea curată,
cea «faţă către faţă», şi rugăciunea ipostatică pentru
întregul Adam; în aceste două feluri de rugăciune se
împlinesc cele două porunci ale dragostei. Omul,
devenit părtaş al vieţii dumnezeieşti, pătrunde în
libertatea cea nezidită a lui Dumnezeu - libertate
21
care este conţinutul ontologic al principiului
ipostatic.
în încheiere, se arată că prorocescul cuvânt
al Domnului către Sfântul Siluan, «Ţine-ţi mintea în
iad şi nu deznădăjdui», este firul de aur al întregii
predanii care îl aşează pe om pe calea smerită a
Domnului - cale ce se întinde de la iad până la cer.
Fericirea cunoaşterii acestei căi îngăduie
principiului ipostatic-personal al omului să
cuprindă «prisosul» vieţii ce izvorăşte din aceasta.
Astfel, omul devine asemenea întru toate lui Hristos,
Care este raţiunea ipostasului său, începutul şi
sfârşitul acestuia.
22
1. Principiul ipostatic şi plinirea lui în
viaţa omului
l.a. înţelesul principiului ipostatic
Persoana se bucură astăzi de un loc central

în teologie, în fîlosofie, în psihologie, în toate mediile
intelectuale 1 . Există pretutindeni strădanii spre
aflarea şi exprimarea adevăratului ei înţeles şi
conţinut. în acelaşi timp, existenţa atâtor păreri
osebite, multe dintre ele lipsite de limpezime, aduce
în sufletul care caută să se apropie de taina
persoanei un adânc simţământ al neajunsului, al
neîmplinirii. însă, pentru teologia ortodoxă, sensul
persoanei se constituie într-o provocare către
conştientizare de sine şi mărturisire: aşa precum
spunea Stareţul Sofronie, dacă vom izbuti să
înfăţişăm în chip drept învăţătura Revelaţiei despre
persoană, atunci se va vădi unicitatea Predaniei
noastre în faţa tuturor celorlalte tradiţii religioase,
filosofice şi psihologice pe care le întâlnim în lumea
de astăzi.
1 Sensul persoanei se distinge, în teologia contemporană, de cel

al Individului. în chip deosebit. în teologia Stareţului Sofronie
persoana este omul care tinde neîncetat spre aflarea Fiinţării
dumnezeieşti - prin împlinirea poruncilor şi prin asemănarea
cu Hristos. Individul rămâne însingurat în tărâmul tragic al
existenţei căzute, în necunoaşterea Ziditorului. Peste cea dintâi
se revarsă harismele lui Dumnezeu, cel de-al doilea este lipsit
de cunoaşterea Lui. Pentru mai multe amănunte despre
deosebirea dintre persoană şi individ, a se vedea lucrările lui
Vladimir Lossky: Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit şi După
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
23
Potrivit atât Revelaţiei vechi, cât şi celei noi,
Fiinţarea absolută este Personală. începând cu
Cartea Facerii şi sfârşind cu cea a Apocalipsei îl
vedem pe Dumnezeu Cel Unul în Trei Ipostasuri
„gândind”2 şi zidind lumea şi pe Adam, purtând de
grijă zidirii Sale şi, în chip deosebit,
descoperindu-Se pe Sine şi mântuindu-1 pe om. Pe
toate acestea le lucrează Tatăl, prin Fiul, în Duhul
Sfânt3.
în Sfânta Treime Cea deoflinţă şi nedespărţită
se deosebesc trei „perspective” ale Fiinţării:
Ipostasul (sau Persoana), Fiinţa (sau Firea) şi
Lucrarea (sau Actul). Dincolo de simplitatea
absolută şi de lipsa de „compunere” a Fiinţării
dumnezeieşti, de identitatea Ipostasului cu Fiinţa şi
a Fiinţei cu Lucrarea, rămâne, de asemenea, ca un
adevăr neîndoielnic faptul că cele trei „perspective”
sunt ireductibile una la cealaltă.
Desăvârşita identitate şi, totodată, deosebirea
dintre Ipostas şi Fiinţă constituie cea dintâi
antinomie a dogmei treimice. Aşa precum Stareţul
spunea, «unitatea între conştiinţa de Sine a
Persoanelor şi Fiinţă e deplină»4. Ipostasul este cel
ce poartă Fiinţa, iar Fiinţa este conţinutul ontologic
2 «Prezentul şl viitorul Tu le-ai ştiut, şl cele ce s-au împlinit Tu

le-ai gândit» (Iudita 9, 5)
3 Psalmii 32, 6; 9
4 Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, p. 161. învăţătura
potrivit căreia nu există ipostas fără fiinţă, nici fiinţă fără de
Ipostas, se întâlneşte la mulţi Părinţi. De pildă, Sfântul Grigorie
Palama stăruie asupra faptului că Dumnezeu Se împarte în
chip neîmpărţit nu numai în Ipostasurile Sale, ci şi în lucrările
obişnuite: «iar împărţirea nu tăiere sau despărţire este, ci
osebire». Deci, deosebirea nu înseamnă despărţire: «întru toate
acestea Dumnezeu este - întru o fiinţă în trei ipostasuri şi
atotputernică» (Cuvânt împotriva lui Achindin 6, 14, 53. P. Hristou,
Sfântul Grigorie Palama, Opere, voi. 3, Tesalonic 1970, p. 426).
24
al Ipostasului. între ele nu există întâietate,
precumpănire sau împotrivire. Ipostasul şi Fiinţa
alcătuiesc o unitate. Moisi a fost cel dintâi căruia
i-a fost descoperită taina Dumnezeului Celui viu şi
personal: «Eu sunt Cel ce sunt»5 . Acest „Eu”
personal viază veşnic. Conştiinţa de sine personală
ipostaziază în chip absolut plinătatea Fiinţei,
cuprinzând, de asemenea, şi plinătatea Lucrării -
care este nedespărţită de Fiinţă. O „perspectivă” a
Fiinţării celei una şi simple este Ipostasul, iar
cealaltă este Fiinţa6.
Dumnezeul creştinismului nu este
monoipostatic, aşa precum este văzut în islam sau
în multe locuri ale Vechiului Legământ, ci tri-
ipostatic: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt 7 . Trei
Ipostasuri, iar fiecare dintre Ele este Dumnezeu
desăvârşit. Fiecare Ipostas poartă în Sine plinătatea
Fiinţării dumnezeieşti în chip absolut. Dincolo de
desăvârşita identitate şi comuniune întru Fiinţare,
cele trei Ipostasuri păstrează neîmpuţinate, în chip
corespunzător, specificitatea şi unicitatea. Aceasta
este cea de-a doua antinomie a identităţii şi a
deosebirii. Fiecare Ipostas are pe toate ale Sale în
comun cu celelalte Ipostasuri, în afară de însuşirile
aparte ale Persoanei. Părintele Cel fără de început,
Care este nenăscut, îl naşte pe Fiul în afara
timpului, dăruindu-I întreaga Sa Fiinţare, şi
purcede pe Duhul Sfânt. Fiul Se naşte din Tatăl şi
viază întreg în Tatăl şi în Duhul. Duhul Sfânt
purcede mai înainte de veci din Tatăl şi Se
odihneşte în Fiul. Aceste trei Ipostasuri sau
5 Ieşirea 3, 14.
6 Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, pp. 161-162.
7 Matei 28, 19; 3, 16-17; Ioan 14, 26; 15. 26. Marcu 1, 10-11;
Luca 3, 22; II Cor. 13, 12 ş.a.
25
Persoane constituie un «Fapt» pur al Fiinţării,
descoperit omului de către Dumnezeu însuşi8. în
Fiinţarea dumnezeiască nu există nimic în afara
principiului ipostatic. Determinarea de Sine în
veşnicie a dumnezeieştilor Ipostasuri este un «Fapt
fără de început»9 care izvorăşte din Ipostasurile
înseşi, în nici un fel predeterminat sau impus de
Fiinţă10.
Cea de-a treia antinomie priveşte unitatea şi
deosebirea dintre Fiinţă şi Lucrare, iar ultima
antinomie este legată de unirea dintre Lucrarea
nezidită şi firea omenească zidită.
Dumnezeiasca Lucrare descoperă Firea
dumnezeiască, ce este cu desăvârşire
transcendentă, de neînţeles şi de neîmpărtăşit.
Această Lucrare se uneşte cu făpturile cugetătoare
şi le îndumnezeieşte, fără a le preface în fiinţe
necreate; ea este puntea peste abisul ce desparte pe
Dumnezeul Cel nezidit de omul zidit. Aşa precum
arată dogma Sinodului de la Calcedoii, această
unire dintre zidit şi nezidit s-a săvârşit în chip
deplin în. Ipostasul Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, unirea - în Persoana
lui Hristos - dintre Firea dumnezeiască şi firea
omenească nu a preschimbat-o pe aceasta din urmă
în Fire dumnezeiască: Hristos rămâne veşnic «Unul
în două firi»11.
în Fiinţarea dumnezeiască, Ipostasul-
Persoană nu este un principiu mărginit, ci unul care
le poartă pe toate, primind întru sine nemărginirea.
Acest principiu stă «la temelia a tot ceea ce există»12.
8 Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, p. 162.

9 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 144.
10Ibidem, p. 158.
26
Este principiul cel mai adânc al Fiinţării absolute,
dimensiunea sa de început şi de sfârşit - care scapă
oricărei definiţii şi covârşeşte orice determinare,
fiind dumnezeiască şi nezidită. Persoana nu poate fi
definită prin categoriile cunoaşterii ştiinţifice, ea se
descoperă şi se cunoaşte existenţial după măsura
darului celui de sus13.
Deşi deosebim în Sfânta Treime Ipostasul,
Fiinţa şi Lucrarea, nu înţelegem prin aceasta că
Dumnezeirea este împreună-alcătuită din elemente
diferite. Dumnezeu este viu pentru că este Ipostatic,
Personal. Ipostasul viază tocmai întrucât cuprinde
întru sine Fiinţa şi Lucrarea. Conţinutul substanţial
al acestei vieţi este iubirea, în vreme ce modul
ipostatic al Fiinţării este comuniunea în iubire - în
toată plinătatea şi nemărginirea ei. Această iubire
face ca Sfânta Treime să fie Fiinţarea «în cel mai
înalt grad»; iubirea este expresia cea mai adâncă a
faptului veşnicei determinări de Sine a Ipostasurilor.
Această iubire chenotică este însuşirea de căpetenie
a vieţii dumnezeieşti a Celor trei Ipostasuri, în care
«fiece Ipostas este în întregime deschis către
Celelalte», învederând desăvârşit unitatea Sfintei
Treimi. Iubirea aceasta chenotică, reciprocă, este
înfăţişată în teologie prin termenul de
„întrepătrundere”, «perihoreză»14.
în această întrepătrundere a Celor trei
Ipostasuri, Stareţul întrezărea caracterul
dumnezeieştii smerenii a Ipostasurilor, ce se vădeşte
nu numai din aceea că fiecare Ipostas viază cu
dragoste în Celelalte, în chip deplin şi neîntrerupt,
ci şi din aceea că primeşte mărturie despre adevărul
Lui de la Celelalte. Această stare, această legătură
13 Ibidem, pp. 142-143.

14 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 157, 177.
27
întru dragoste smerită a Ipostasurilor rămâne
aceeaşi atât sub aspect teologic, cât şi sub cel al
iconomiei săvârşite pentru mântuirea oamenilor15.
în iconomia lui Dumnezeu pentru om şi
lume, Fiul şi Cuvântul este îngerul Marelui Sfat, Cel
ce îl descoperă lumii pe Tatăl, gura înţelepciunii
Sale. Potrivit acestei descoperiri, Fiinţarea absolută
este ipostatică, personală. Nu este vorba însă de un
Ipostas, ci de trei Ipostasuri care au o Fiinţă, o
împărăţie, o Slavă, o Lucrare 16 . în Vechiul
Legământ, Dumnezeu i S-a revelat lui Moisi ca Cel
ce este cu adevărat. Prorocilor li S-a descoperit ca
atotţiitor, singurul viu17, singurul adevăr18, ca Cel ce
mântuieşte19 ş.a.m.d. Prin întruparea Sa, Domnul
ne-a încredinţat de toate acestea şi, mai mult decât
atât, a arătat că Dumnezeu este iubire20, şi încă
iubire «până în sfârşit»21. A arătat, de asemenea, că
«nebunia» acestei iubiri este «puterea lui
Dumnezeu» 22 şi «înţelepciunea lui Dumnezeu»,
nebunie care biruieşte moartea şi preface timpul,
aducând în această viaţă «sfârşiturile veacurilor» 23.
Această biruinţă a fost izbândită de Hristos prin
nevoinţa deşertării de Sine şi a ascultării Sale,
răbdând «ocara» crucii24 pentru a-1 slobozi pe om de
«ruşinea» neascultării şi de dreapta osândă a morţii.
15 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 188-189.

17 Isaia 49, 18.
îs Isaia 58, 8-9.
îs Ieremia 46, 18.
2° I Ioan 4, 16.
21 Ioan 13, 1.
22 I Cor. 1, 18 şi 24.
23 I Cor. 10. 11.
24 Evrei 12, 2.
28
Din cele trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi, mai
apropiat nouă este Cel al Domnului Iisus Hristos -
din pricina întrupării. în Persoana Cuvântului
întrupat al Tatălui am primit comoara adevăratei
«cunoaşteri a slavei lui Dumnezeu»25. în «pilda»26
iubirii Sale celei «până în sfârşit» am văzut, de
asemenea, măsura adevăratului Om «întru care
binevoieşte»27 Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este
«chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut»28. în Ipostasul
Său au încăput Dumnezeirea cea nevăzută şi
omenirea întreagă, «cele din ceruri şi cele de pe
pământ»29. Potrivit cuvântului teologic izvorât din
experienţa Stareţului Sofronie, Ipostasul-Persoană
este principiul cel dintâi şi cel de pe urmă,
dimensiunea atotcuprinzătoare în Fiinţarea
dumnezeiască30.
Adevărul şi dimensiunile principiului
ipostatic în dumnezeiasca Fiinţare au fost
descoperite lumii de către Hristos. Dumnezeu
Cuvântul este Ipostas, iar omul, făptura Sa, poartă
la rându-i înlăuntrul său principiul ipostatic. Omul
a fost zidit la început prin dumnezeiasca Lucrare ca
o «potenţialitate pură»31 sau, precum spune iarăşi
Stareţul, ca o «tabula rasa»32. Facerea «după chip» a
omului, săvârşită de Lucrările lui Dumnezeu, era în
acelaşi timp şi o chemare către om spre a vieţui
liber, printr-o determinare de sine pozitivă în faţa lui
25 ii Cor. 4, 6.
26 Ioan 13, 15.
27 Matei 12, 18.
28 Col. 1,15.
29 Col. 1, 16.
32 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 156.
29
Dumnezeu, astfel încât să dobândească în călătoria
vieţii sale «creşterea lui Dumnezeu»33.
Crearea «după chip şi după asemănare» a dat
omului putinţa de a tinde în chip firesc către
Dumnezeu, de a primi şi de a-şi însuşi plinătatea
Lucrărilor Sale. în acest sens putem înţelege
cuvântul Stareţului: «Creându-1 pe om „după chipul
şi asemănarea Sa”, Dumnezeu Se repetă în noi»34 şi
devine «Tatăl nostru»35 după chipul în care lucrează
şi se manifestă existenţa Sa. Principiul ipostatic în
om este întemeiat de legătura acestuia cu
Dumnezeu, şi în chip deosebit cu Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu, de putinţa omului de a se uni cu
Acesta şi de a deveni, astfel, ipostas. Ca ipostas,
omul se face «principiu ce primeşte întru sine
nemărginirea», îşi lărgeşte conţinutul ontologic după
măsura părtăşiei lui la plinătatea Lucrărilor
Făcătorului său. Prin această împărtăşire a sa de
Lucrările lui Dumnezeu - care sunt însăşi existenţa
Sa - omul îşi vădeşte măreţia şi asemănarea cu El36.
înainte de cădere, «nemărginirea» era slava cu
care omul fusese «încununat»37. Prin această slavă,
el ar fi ajuns nestricăcios şi ar fi fost rânduit ca
centru al întregii zidiri - care în chip minunat
«spune slava lui Dumnezeu»38; ar fi întors întreaga
făptură cu recunoştinţă spre Dumnezeu şi, în chip
vrednic, s-ar fi mutat dintr-o plinătate a slavei într-o
şi mai mare slavă, fericire şi viaţă.
Prin cădere, însă, omul a fost văduvit de
slava lui Dumnezeu, i s-a împietrit inima şi i s-a
33 Col. 2, 19.
35 Matei 6, 9. Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 143-144.
37 Psalmul 8, 6-7; Evrei 2, 7.
38 Psalmul 18, 1.
30
întunecat mintea. Strălucita vedere de care se
învrednicise mai înainte în rai a fost înlocuită de un
chin înfricoşător şi nemilos: în mintea sa, tot ceea
ce îl înconjoară îi vorbeşte numai despre
deşertăciune, nebunie, stricăciune, moarte. Ca
principiu ipostatic, el rămâne centru al întregii
zidiri, dar nu ca un purtător şi iconom al plinătăţii
vieţii, ci într-un chip negativ - ca o uriaşă rană ce
călăuzeşte spre adâncul pierzaniei pe omul însuşi şi
întreaga creaţie.
Aflat în această stare, omul n-ar fi putut
niciodată de unul singur să-şi vină iarăşi în fire, să
desluşească tainicul conţinut al Ipostasului
dumnezeiesc şi, astfel, să biruiască tragedia căderii
sale; i-ar fi fost cu neputinţă să vadă în lumina
chemării lui Dumnezeu celei dinainte de veac
măreţia propriului său principiu ipostatic. însă, prin
desăvârşita smerenie şi prin iubirea cea «până în
sfârşit» pe care le-a arătat pentru om Fiul lui
Dumnezeu prin Răstignirea şi învierea Sa, i-a fost
dat omului harul pocăinţei şi puterea naşterii din
nou, prin care se reface iarăşi în om chipul lui
Dumnezeu.
Pocăinţa este întoarcerea omului în starea
firească a liberei determinări de sine. Ea lucrează la
început într-un chip negativ, prin lupta împotriva
stricăciunii şi a omului celui vechi39, iar mai apoi
într-un chip pozitiv, prin harul lui Dumnezeu cel
mântuitor40 care îl naşte din nou şi îl ridică pe om,
facându-1 vrednic de partea «moştenirii sfinţilor,
39 Efeseni 4, 22.
40 Tit 2, 11.
31
întru lumină» 41 . Privind către toate acestea,
înţelegem de ce «pocăinţa pe pământ nu are sfârşit»42.
Prin lupta pentru refacerea «asemănării» şi
întoarcerea la lucrarea firească a determinării de
sine, sporeşte şi se desăvârşeşte principiul ipostatic
în om. Acest principiu este darul lui Dumnezeu
către făptura cuvântătoare, prin care aceasta îşi
stăpâneşte firea. El se arată a fi minunat în toate
manifestările lui pe calea către plinirea sa. Omul îşi
poate dovedi cu adevărat măreţia în legătura sa cu
Dumnezeu şi cu aproapele. Ca „repetare" a lui
Dumnezeu, el ascunde întru sine adâncimi de
nepătruns, în vreme ce nestrămutata chemare care
izvorăşte din însuşi faptul zidirii sale îl face vrednic
«să se înalţe spre plinătatea Fiinţei necreate»43.
Omul este cu adevărat mare atunci când
rămâne în marele Dumnezeu, iar prin puterea
iubirii dumnezeieşti îmbrăţişează lumea toată,
devenind miezul întregului cosmos. Măreţia omului
se vădeşte, însă, în aceea că poate răbda suferinţele,
încă de la începutul întoarcerii sale către
Dumnezeu, prin neînchipuita lucrare a pomenirii
morţii celei ce spânzură deasupra lumii gata să
înghită şi să stingă orice pâlpâire de viaţă, omul
pătimeşte atât de adânc încât îşi simte propria
moarte ca pe o nimicnicire a întregului cosmos, şi
chiar a lui Dumnezeu însuşi44.
41 Psalmul 8, 6-7; Evrei 2, 7.

42 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 108; Sfântul Isaac Şirul,
Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LV, Filoc. rom. voi. 10, EIBM
al B.O.R. 1981, pp. 275-279; Sfântul Ioan Scărarul, Scara
dumnezeiescului urcuş, Cuvântul V, Filoc. rom. voi. 9, Edit.
Humanitas 2002, pp. 136-154.
44 Ibid.em, p. 11, 133.
32
în pocăinţa ce o face în căutarea lui
Dumnezeu pe Care L-a pierdut, omul este supus
unor suferinţe nesfârşite şi este lovit în toate laturile
fiinţei sale45, pentru a fi scoase la lumină cele
nearătate şi cele ascunse ale sale. Prin luarea
asupră-şi de bună voie a cumplitelor suferinţe, omul
îşi biruieşte firea cea căzută care tinde spre a se feri
de durere, o durere care nu este altceva decât
pedeapsa pentru păcatul protopărinţilor. Prin aceste
pătimiri omul devine asemenea cu Hristos, «Cel ce a
pătimit»46 în această lume; se face rudenie a Sa, se
curăţeşte de toată luciferica părere de sine, se
uneşte - prin credinţă şi prin dragoste - cu Cel «mai
întâi născut decât toată făptura», «întâiul născut din
morţi»47, Fiul lui Dumnezeu. Prin această unire,
asupra omului pogoară «puterea învierii» lui Hristos
şi răsare în inima sa «luminarea cunoaşterii slavei
lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos» 48 . Omul
dobândeşte astfel starea lui Hristos, se face un duh
cu «Adam cel de pe urmă» şi se îmbracă în «chipul
celui ceresc»49, se naşte din nou «din Duhul», iar ca
„duh” se dovedeşte «potrivit pentru împărăţia lui
Dumnezeu»50.
Prin pătimirea în trupul Său, Hristos a primit
«în stăpânire», ca moştenire, toate neamurile,
facându-se «Adam cel de pe urmă». Crucea, învierea
şi înălţarea lui Iisus sunt biruinţa cea mai presus
de lume a iubirii Sale celei «până în sfârşit». Pentru
slava acestei iubiri a coborât pe pământ
Mângâietorul, spre a-i călăuzi pe cei credincioşi «la

46 Fapte 26, 23.
47 Col. 1, 15 şl 18.
4a Col. 3, 10; II Cor. 4, 6.
“9 I Cor. 15, 45 şl 49.
50 Ioan 3, 4-6; Luca 9, 62.
33
tot adevărul» 51 şl a mărturisi veşnic despre
nesfârşita lărgime a iubirii şi despre mântuirea
întregii lumi. Lărgimea Duhului Sfânt pecetluieşte
adevărul universalităţii iubirii lui Hristos.
Prin pocăinţă, omul primeşte în inima sa
cunoştinţa şi luminarea chipului lui Hristos, iar
apoi lărgimea Duhului Sfânt, Care dă chip lui
Hristos în inima omului. Astfel, prin Duhul lui
Dumnezeu se face descoperit chipul Omului, aşa
cum a fost el zămislit de Dumnezeu mai înainte de
veac. Atunci omul întreg pătimeşte, sfâşiat între
vederea acestui chip şi priveliştea jalnică a căderii
sale. Prin aceste suferinţe în tărâmul duhului, omul
se întoarce şi se avântă spre Dumnezeu,
slobozindu-se de «legea păcatului» ce trăieşte
înlăuntrul său52.
Printr-o astfel de întoarcere avântată către
Dumnezeu, omul ajunge la rugăciunea curată.
După ce, prin durerea pocăinţei, el se goleşte mai
întâi pe sine de toate cele ce sunt potrivnice harului
lui Dumnezeu şi devine un «nimeni»53 prin smerenie,
mai apoi, datorită acestei zvâcniri de bună voie către
Dumnezeu, primeşte revărsări de har ce-1 călăuzesc
spre alte hotare ale fiinţării, spre un alt fel de
cunoaştere54. Slobozit de «legea păcatului» şi de
împotrivirea firii căzute, prin rugăciunea cea mai
presus de fire, «faţă către faţă», omul pătrunde în
dimensiunea ipostatică a fiinţării55. Prin întâlnirea,
în Lumina cea vie, cu Dumnezeul Cel Ipostatic,
omul primeşte darul Acestuia şi astfel devine
51 Ioan 16, 13.

52 Romani 7, 13; Mistica vederii Iul Dumnezeu, p. 54; Fericirea
de a cunoaşte calea, p. 153.
34
lucrător înlăuntrul său tocmai ceea ce exista la
început numai ca potenţă: ipostasul, persoana56.
Naşterea din nou şi punerea în lucrare a
principiului ipostatic în om se săvârşeşte prin
umbrirea Luminii nezidite ce purcede din Persoana
Dumnezeului Celui fară de început. Omul devine în
stare a primi întru sine puterea ontologică a Aceluia
şi a moşteni bogăţia vieţii dumnezeieşti57. Această
Lumină înştiinţează în chip de negrăit sufletul că
omul, zidit «după chipul» lui Dumnezeu, primeşte în
desăvârşirea sa ultimă plinătatea vieţii
dumnezeiesc-omeneşti, «după asemănarea» cu
Dumnezeu-Omul Hristos. Vederea acestei Lumini îl
aduce pe om la starea harismatică a persoanei-
ipostas58, îl uneşte cu Hristos - Cel ce este singurul
centru al întregii zidiri, îl face părtaş universalităţii
dumnezeieşti a marelui Dumnezeu-Om şi devine
mare el însuşi. Prin puterea iubirii dumnezeieşti, el
îmbrăţişează lumea întreagă59. Ceea ce Dumnezeu
are prin fire, omul dobândeşte prin har.
Ipostasul zidit, omul ca persoană, în starea
de luminare lăuntrică a inimii, se face - după darul
lui Hristos - «centru al lumii întregi», mare şi
minunat, «teomorf» 60 . Omul ajunge la măsuri
dumnezeieşti şi află dreapta aşezare dinaintea
Mântuitorului Hristos, cea întru legătura dragostei:
din «slugă» devine «prieten»61 şi, în vreme ce urcă la
înălţimea realităţilor universale, se învredniceşte a fi
luat părtaş la lucrările de dimensiuni cosmice,
precum este cea a mântuirii întregii lumi. Făcătorul
56 Ibidem, p. 145.
57 Ibidem, p. 133.
58 Ibidem, p. 132.
59 Ibidem, p. 133.
60 Ibidem, p. 170.
61 loan 15, 15.
35
îl măreşte pe om, îşi apleacă Mintea asupra lui, «îl
cercetează în flecare dimineaţă şi îl urmăreşte în
orice clipă»62. în acest fel, omul devine un «pârâş»63
al lui Dumnezeu, „judecându-se” şi „sfadindu-se” cu
El în faţa jalnicei privelişti a suferinţelor şi a
veşnicei pierzanii a lumii; omul nu face însă aceasta
pentru a-L învinovăţi şi a-L osândi, în sensul
propriu, pe Dumnezeu - Care va fi întotdeauna
binecuvântat - ci pentru a înţelege mai adânc
judecăţile dreptăţii Sale şi pentru a-L iubi mai
deplin, atrăgând asupra pământului marea Sa milă.
Prin lărgimea pe care Duhul Sfânt o dă principiului
său ipostatic, omul aflat în această stare se suie la
înălţimile unei mari nobleţi duhovniceşti. însuşi
«Ziditorul nu se comportă cu el ca şi cu „energia”
Sa, ci ca şi cu un fapt definit, chiar pentru El»64.
Dumnezeu Se bucură atunci când, «pentru
dreptate»65, omul ca persoană se face „pârâş” al
Său; atunci El însuşi, ca Drept Judecător, «face
dreptate alesului Său»66, dăruindu-i «Duh bun»67.
Acest Duh bun pe care Hristos îl dă aleşilor
Lui, atunci când ei se fac părtaşi universalităţii
Sale, «vrea ca toţi oamenii să se mântuiască»68 şi
pentru aceasta insuflă celui ce-L poartă rugăciunea
62 Iov 7, 17-18.
63 Iov 7, 20. Cuvântul (gr. „Kaxevxewcxrii;”) apare numai în
Septuaginta şi se traduce ca „cel ce depune plângere”,
„acuzator"; el înfăţişează în chip desăvârşit sensul etimologic al
persoanei, arătându-1 pe omul care, cu privirea întoarsă spre
Dumnezeu, „depune plângere" pentru întreaga fire omenească
(n. aut.).
65 Matei 5, 10.
66 Luca 18, 7.
67 Psalmul 142, 10.
68 I Tim. 2, 4.
36
pentru întreaga lume. Aşa precum «Omul Iisus
Hristos» este singurul «Mijlocitor între Dumnezeu şi
om»69, tot astfel şi cei ce sunt părtaşi ai lărgimii
acestui Duh devin „mijlocitori", „judecători” - între
oameni şi Dumnezeu - pentru starea întregii lumi70.
Prin pocăinţă deplină, omul iese din temniţa
strâmtă şi întunecoasă a individualismului
egocentric şi devine părtaş dumnezeieştii
universalităţi a lui Hristos. Prin pătimirile cele de
bună voie, el împlineşte cea dintâi şi mare poruncă
a iubirii de Dumnezeu; fiind făcut apoi părtaş
darului singurei adevărate universalităţi, cea a lui
Hristos, este călăuzit de Duhul Sfânt spre împlinirea
celei de-a doua mari porunci - a iubirii pentru
aproapele. Prin Duhul Sfânt, inima omului se
lărgeşte atât de mult încât acesta poartă în
rugăciunea sa întreaga lume ca pe un singur om,
mijlocind pentru ea înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru întreaga lume dă omului putinţa
de a-şi dovedi iubirea pentru întreg neamul
omenesc 71 , izbutind astfel să facă din Adam
conţinutul ontologic al ipostasului său. Precum în
viaţa Sfintei Treimi fiecare Ipostas poartă plinătatea
dumnezeieştii Fiinţări, tot astfel şi în viaţa
omenească fiecare ipostas-persoană poartă întru
sine plinătatea firii omeneşti ca pe un singur om.
Când omul ajunge la chipul ipostatic al fiinţării,
691Tim. 2, 5.
70 Iov 9, 33.

37
atunci el se face «de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu»72. în lumina acestui adevăr se poate
înţelege cuvântul lui Hristos: sufletul omului - ca
persoană - este mai de preţ decât întreaga lume73,
căci el se are înlăuntru atât pe sine, cât şi lumea
întreagă.
Mai mult, «omul-persoană nu cunoaşte
singurătatea»74. Acest lucru poate fi înţeles în două
chipuri: el trăieşte neîncetat prezenţa Dumnezeului
Celui viu, şi se roagă pentru întreaga lume. Devine
omul după care tânjea, proroceşte, Iov75: acel om
care, urmându-L pe Hristos76, pune o mână pe
umărul lui Dumnezeu, iar cealaltă pe umărul
omului. Apoi, rugându-se pentru întreaga lume,
omul ajunge să fie «preoţie împărătească»77, urmând
«pilda» Domnului. Acesta este semnul care dă
mărturie că s-a statornicit iarăşi în om acel «chip»78
după care a fost zidit la început, şi că s-a plinit în el
principiul său ipostatic.
Privind încă o dată cele despre înţelesul
principiului ipostatic în fiinţarea omului, vedem că
atunci când omul se pocăieşte, nu o face numai
pentru sine însuşi, ci pentru întregul Adam, pentru
72 I Petru 3, 4.
73 Matei 16, 26; Marcu 8, 37.
73 Iov 9, 33.
77 I Petru 2, 5 şi 9.
38
întreaga zidire79. Naşterea sa din nou se face în
lumea de sus, cea a împărăţiei cerurilor, arătându-1
biruitor asupra tuturor puterilor acestei lumi,
asemenea Stăpânului Hristos. Omul înalţă
împreună cu el întreaga creaţie, ca fiu adevărat şi
moştenitor al lui Dumnezeu, «asemenea trupului
slavei»80 Fiului Său. Precum a fost iubit «până în
sfârşit» de cître Mântuitorul Hristos, tot astfel şi el
iubeşte până la ura de sine pe binefăcătorul
Dumnezeu. «Nu pune nici un preţ pe sufletul său»81,
ci este pregătit pentru orice jertfa pe care ar cere-o
sfânta şi desăvârşita Sa voie. Cu aceeaşi dragoste se
roagă pentru lumea toată, facându-se părtaş «cu
strigăt şi cu lacrimi»82 rugăciunii din Ghetsimani a
lui Hristos pentru Adam. Pe acest tărâm se plineşte
principiul ipostatic în om. Unit cu Hristos, prin
puterea iubirii Sale, el îmbrăţişează totul: şi cerul, şi
pământul, şi adâncurile iadului. Acest om îl
urmează pe Hristos «oriunde se va duce»83.
79 Cuviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul

smereniei, pp. 190-196.
«o Filip. 3, 21.
81 Fapte 20, 24.
82 Evrei 5, 7.
83 Apocalipsa 14, 4.
39
l.b. Slava cu care a fost zidit omul - arvună a
vieţii dumnezeieşti
Dumnezeu este «Dumnezeul slavei»1. Această

slavă străluceşte mai înainte de veac din Fiinţa Sa,
însoţeşte numele Lui şi înconjoară lucrurile Sale.
Este lucrarea ziditoare şi, totodată, cea care îl
descoperă pe Dumnezeu. Dacă n-ar fi voit «mai
înainte de întemeierea lumii»2 să-l zidească pe om şi
să-l facă părtaş desăvârşirii şi vieţii Lui, Dumnezeu
ar fi rămas de necunoscut, o taină de neînţeles
pentru fiinţele create. Nu noi L-am născocit pe El, ci
Acesta «dintru nefiinţă la fiinţă ne-a adus pe noi»3.
Dumnezeu l-a făcut pe om «după chipul şi
după asemănarea» Sa. Datorită acestei lucrări
personale şi nemijlocite a lui Dumnezeu, omul are
răsădit lăuntric gândul Ziditorului. Duhul său este
în stare a se purta cu putere către asemănarea cu
Dumnezeu şi a-L „recunoaşte” pe Acesta, tocmai
pentru că este «rudenie a Sa»4. Dreapta înţelegere a
1 Fapte 7, 2.
2 Ioan 17, 24.
3 Rugăciunea de la anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan
Hrisostom.
4 «Chipul» a fost dat omului ca o arvună prin care să poată
împlini porunca pe care a primit-o de la Dumnezeu, ajungând
astfel la «asemănare», făcându-se «dumnezeu prin har». în
învăţătura Stareţului Sofronie (mai ales în paginile 144-145 ale
cărţii Mistica vederii lui Dumnezeu) se face deosebire între
darurile zidite, răsădite în firea omului prin crearea sa «după
chipul» lui Dumnezeu, şi harismele nezidite, mai presus de fire,
pe care le dobândeşte prin desăvârşirea în «asemănarea» cu
Dumnezeu. în aceste daruri mai presus de fire (cum este, de
pildă, vederea lui Dumnezeu ce însoţeşte rugăciunea curată,
«faţă către faţă», precum şi rugăciunea pentru întreaga lume, ca
40
acestui adevăr de căpetenie - despre zidirea omului
«după chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu -
este temelia de neapărată trebuinţă pentru
înţelegerea teologică a dimensiunilor ontologice ale
principiului ipostatic.
După cum ne încredinţează Stareţul Sofronie,
de-a lungul veacurilor revelaţia asemănării noastre
cu Dumnezeu a fost înfăţişată de Părinţii şi
învăţătorii Bisericii, dar nu de către toţi, şi nu
întotdeauna cu aceeaşi tărie5. Mulţi dintre aceştia
au deosebit limpede între «chip» şi «asemănare»: în
«chip» au văzut aşezarea cea dintru început şi darul
harului lui Dumnezeu, în vreme ce «asemănarea» au
socotit-o a fi creşterea şi desăvârşirea «chipului»,
adică îndumnezeirea omului6. Această îndumnezeire
se plineşte prin împreună-lucrarea voirii omului cu
voia lui Dumnezeu cea mai înainte de veci.
în istoria tâlcuirilor asupra «chipului», îl
găsim pe acesta înfăţişat fie ca însuşire a minţii
omului, fie a raţiunii lui, fie a stăpânirii de sine ori a
vredniciei sale de stăpânitor peste zidire ş.a.
întâlnim aceeaşi felurime a tâlcuirilor despre «chip»
şi în scrierile Stareţului Sofronie, aducătoare deseori
chiar de oarecari prelungiri ale înţelesului revelat,
prelungiri izvorâte din experienţa sa personală.
Asemenea Sfântului Grigorie Palama, Stareţul
părtăşie la rugăciunea din Ghetsimani a Domnului), Stareţul

vede punerea în lucrare a principiului ipostatic şi adeverirea
omului ca persoană. O învăţătură asemănătoare asupra celor
două feluri de daruri făcute de Dumnezeu omului, întâlnim şi la
Marele Vasile: Despre Euharistie 2, PG 31, 221C-224A; Despre
Sfântul Duh 9, 23, PG 32, 109BC; Exaimeronul 6, 1, PG 29, 120A.]
6 Sfântul Grigorie al Nyssei, La cuvintele Scripturii - Să facem om
după chipul nostru şi după asemănare, Cuvântul 1, 29, PG 44,
273A.
41
Sofronie află «chipul» mai întâi în mintea omului,
stăruind asupra înzestrării pe care o are mintea
zidită de a se înălţa la contemplarea Luminii
nezidite şi de a deveni asemenea cu Lumina7.
în rând cu alţi Părinţi, marele Atanasie ne-a
lăsat învăţătura după care omul este fiinţă
cugetătoare, întrucât a fost zidit după chipul
Cuvântului lui Dumnezeu8. Stareţul Sofronie învaţă
în chip hristocentric că raţionalitatea omului se
vădeşte atunci când cuvântul evanghelic se uneşte
cu firea omului, şi atunci acesta se apropie de
asemănarea cu Hristos9. Potrivit gândirii Stareţului,
omul se arată creator, după chipul singurului
Creator, nu atât prin puterea de a plăsmui lucruri
materiale şi prin aceea de a naşte, de a perpetua
viaţa, cât mai ales prin aceea că poate fi «împreună-
lucrător cu Dumnezeu» la înnoirea şi îndumnezeirea
firii sale, astfel încât pătrunde ca un ipostas nou şi
nemuritor întru împărăţia cerurilor10.
Puterea de a stăpâni pe care omul o are în
mijlocul zidirii, putere în care Sfântul Ioan
Hrisostom socotea a fi sălăşluit mai întâi «chipul»,
Stareţul Sofronie nu o vedea ca fiind impunerea în
afară a puterii, ci biruinţa şi stăpânirea
duhovnicească asupra tuturor celor ce ţin de lumea
7 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 118: «Mintea noastră este

creată după chipul şl după asemănarea Minţii Celei Dintâi a Iul
Dumnezeu. Ei îl este proprie lumina, căci este creată după
chipul Aceluia Care este Lumina fără de început».
8 Atanasie cel Mare, împotriva arienilor 3, 33, PG 26, 396A; Ioan
Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, 7, 18, PG
94, 118B - Trad. rom. de Pr. D. Fecioru: Sf. Ioan Damaschin,
Dogmatica, Ed. a IlI-a, Ed. Scripta 1993.
10 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 165: «Dumnezeu ne-a
chemat să colaborăm cu El în lucrarea Sa de creare a
dumnezeilor nemuritori... ne face asemănători Lui».
42
cea văzută şi de cea nevăzută, înţelegătoare11 .
Aceasta se face, fireşte, prin credinţa în Hristos12.
Stăpânirea de sine şi libertatea au fost
înfăţişate ca însuşiri ale «chipului» îndeosebi de
către teologii capadocieni. Şi Stareţul Sofronie
socoteşte libertatea ca fiind cel mai mare privilegiu
al omului. Când mişcarea nestatornică între bine şi
rău ia sfârşit, iar voinţa îşi recapătă puterea firească
de a alege cele bune, atunci libera determinare de
sine a omului către veşnicia lui Dumnezeu este
deplină şi desăvârşită13. Mai mult, Stareţul spune
că principiul ipostatic «este sădit în noi prin actul
creaţiei „după chipul şi după asemănarea” lui
Dumnezeu» 14 . Omul, plăsmuit după chipul
Dumnezeului Celui Ipostatic, devine el însuşi
ipostas. Asemănat lui Hristos prin rugăciunea
pentru lume, el se arată ca fiind o recapitulare a
întregii fiinţări zidite şi purtător al acesteia, dar şi al
dumnezeieştii Fiinţări15- după Lucrare.
Acest ultim fel de tâlcuire a înţelesului
«chipului» este cel mai însemnat în învăţătura
Stareţului, care vede în darul făcut omului la
începutul fiinţării sale putinţa pe care acesta o are,
în Hristos, de a primi plinătatea vieţii dumnezeiesc-
omeneşti16. Privind prin această prismă «chipul»,
vedem că păzirea lui nevătămată nu este altceva
decât plinirea principiului ipostatic. Poate că n-ar fi
lipsit de folos a însemna aici şi faptul că în tradiţia
ortodoxă slavă cuvântul pentru „cuvios” este

12 I loan 5, 4-5.
14 Ibidem, p. 197.
13 Ibidem, p. 171.
i6 Ibidem, p. 132.
43
„prepodobnii”, care se tâlcuieşte „asemănător întru
toate” (lui Dumnezeu).
Dumnezeu l-a zidit pe om într-un chip cu
neputinţă de înţeles, i-a dăruit chemarea de a-L
cunoaşte şi a spori întru El în har şi cunoştinţă,
spre mântuire17. Precum spune Stareţul, Dumnezeu
ne-a cinstit cu această chemare pentru a nu fi
înşelaţi de învăţături omeneşti mincinoase şi a nu
cădea pradă propriei imaginaţii18. Faptul de a
răspunde la această chemare dumnezeiască îl
călăuzeşte pe om la asemănarea cu Fiul lui
Dumnezeu.
Suflarea dumnezeiască asupra feţei lui Adam
l-a împărtăşit pe acesta de vederea lui Dumnezeu.
Darul Făcătorului l-a îmbrăcat pe cel întâi zidit cu
slavă, cinste şi măreţie duhovnicească; Adam însă,
prin sfatul diavolului, şi-a uitat starea de fiinţă
zidită şi a pierdut conştiinţa nimicniciei sale.
Stăpânit de trufie pentru starea sa, n-a înţeles că
„absolutul” pe care îl simţea nu era altceva decât
oglindirea Absolutului celui Dintâi19. în schimbul
«slavei Dumnezeului Celui nestricăcios» 20 a
cunoscut întunecarea, stricăciunea şi moartea. S-a
închis în sine însuşi, «ca spre un centru», şi s-a
îndreptat spre golul nefiinţei «din care a fost chemat
de Creator» la viaţă 21 . «Chipul» şi-a pierdut
strălucirea şi a rămas nelucrător.
Hristos este Cel ce îl tămăduieşte pe om de
rana căderii. în chipul lui Hristos22, Care este
icoana Părintelui Celui fără de început, omul L-a
■7 I Petru 2, 2; II Petru 3, 18.

2° Rom. 1, 23.
22 II Cor. 4, 6.
44
cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dar şi pe Omul
adevărat. Hristos a înviat şi a dăruit viaţă chipului
lui Dumnezeu în om. Prin iubirea Sa cea «până în
sfârşit», ni se descoperă «chipul cel mai înainte de
veci al Omului în Mintea creatoare a lui
Dumnezeu»23. în Lumina feţei Sale se descoperă, «în
parte», starea desăvârşirii eshatologice a omului,
începe să se vădească planul cel mai înainte de veci
al lui Dumnezeu pentru om24.
Cunoaşterea acestui adevăr care izvorăşte din
descoperirea cea întru Hristos aduce în suflet o
mare râvnă spre înmulţirea nevoinţei şi a luptei
pentru refacerea «chipului» în strălucirea sa cea
dintâi25. Numai atunci omul dobândeşte cunoaşterea
de sine şi simţirea abisului întunecării sale26.
înainte de cădere, omul avea toate puterile
sufletului îndreptate către Dumnezeu. Această
tânjire firească a slăbit după cădere, iar omul a fost
supus pervertirii şi rătăcirii27 . Prin experienţa
harului Sfântului Duh, Care a venit în lume după
proslăvirea Domnului Iisus Hristos, strădania
omului către plinirea acestui «chip» a devenit avânt
nestăvilit28, rugăciune înflăcărată, ură de sine29,
sete de nestins spre dobândirea Dumnezeului
iubirii, Cel ce S-a descoperit ca Lumină întru care
«nu este nici un întuneric»30. Cu cât se curăţeşte şi
se luminează mai mult chipul Omului celui mai
înainte de veci, cu atât mai mare şi mai aprinsă se
face pocăinţa31.

24 Ibidem, p. 144.
25 Ibidem p. 148.
26Ibidem p. 107.
27 Ibidem p. 34.
soi loan 1, 5.
45
Prin pocăinţă, omul se naşte din nou, iar
harul Sfântului Duh îi dăruieşte inimii o subţirime
care îi îngăduie să desluşească măreţia negrăită a
chipului Omului celui întâi zidit şi, în acelaşi timp,
să descopere măsura propriei netrebnicii şi a
înfricoşătoarei strâmbări la care a fost supus
înlăuntrul său gândul de început al Ziditorului cu
noi32. Această simţire înflăcărează din nou iubirea
chenotică, jertfelnică, iubire care, ca şi cunoaştere
şi contemplare, este singura în stare a da putere firii
omeneşti slăbănogite, a o tămădui şi a o face să
poarte harul asemănării cu Hristos. Atunci omul se
face părtaş universalităţii dumnezeiesc-omeneşti a
lui Hristos33.
După adânca înţelegere a Stareţului Sofronie,
«chipul» se arată a fi darul cel dintâi şi temeluitor
lăsat de către Ziditor, este chemarea lui Dumnezeu
către om, ca acesta să se facă fiu al Lui.
Cunoaşterea măreţiei acestei chemări şi cinstiri este
un dar duhovnicesc care are putere să-l sprijine pe
om pe calea mântuirii. în cultivarea şi îngrijirea
acestui dar stă măsura şi pecetluirea tuturor
celorlalte harisme care îl vor călăuzi pe om, în cele
din urmă, la asemănarea şi unirea cu Hristos şi la
înfierea, prin iubire, de către Părintele Cel fără de
început34 . După cuvântul Stareţului, în facerea
omului «după chip şi după asemănare», Dumnezeu
Se repetă pe Sine însuşi ca Părinte, însă «după
conţinutul»35 vieţii şi nu după Fiinţarea în Sine cea
fără de început.
32 Ibidem, p. 109: «Trebuie să-L văd pe Hristos „aşa cum este”

spre a mă confrunta cu El, pentru a simţi, datorită acestei
comparaţii, lipsa mea de asemănare».
35 Ibidem, p. 116.
46
l.c. Rătăcirea în absolutul Imaginar
Pentru om, Dumnezeu este un Fapt veşnic,

fără de început, şi o taină ascunsă. Cea dintâi
descoperire despre Fiinţarea Sa i s-a dat omului în
rai, când a fost plăsmuit «după chipul şi după
asemănarea» Lui. Atunci a fost aşezat în firea
omului principiul ipostatic, iar prin aceasta omul a
dobândit putinţa de a primi pe viitor o mai mare
cunoaştere şi descoperire despre El.
Cuvintele revelaţiei dau apoi mărturie că
Ziditorul lui Adam, Cel ce este Fiinţarea absolută şi
ipostatică, «în multe rânduri şi în multe chipuri»1
S-a descoperit pe Sine, iar când a venit plinirea
vremii, atunci prin Fiul S-a făcut cunoscut Tatăl şi
S-a dat Duhul Sfânt.
Este vădit faptul că Adevărul absolut al
Dumnezeului Celui în Treime nu este o născocire a
raţiunii omeneşti, nici un rod al închipuirii sale celei
aprinse de teamă: este cunoaştere temeinicită pe
Faptul văzut şi veşnic al Dumnezeului Celui viu2.
Omul, ca făptură a adevăratului Dumnezeu, poartă
sădit în el dorul de a-L căuta. Acest dor nu-i este
însă de ajuns spre a putea cunoaşte adevărul: este
nevoie ca Dumnezeu însuşi să-i dăruiască iubirea
Sa. Cunoaşterea Adevărului este o împreună-
faptuire: a Celui care dă şi a celui care primeşte3.
Legătura şi părtăşia celor doi sunt mereu personale,
iar cunoaşterea lui Dumnezeu este întotdeauna
rodul unei uniri existenţiale4.
1 Evrei 1,1.
4 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 197
47
Omul, ca duh ipostatic, are putinta de a
ajunge la cunoaşterea dumnezeieştii Fiinţări5, dar
acest lucru se săvârşeşte numai atunci când el
petrece după voia lui Dumnezeu. Rămânerea în
duhul poruncilor lui Hristos, până la măsura în
care acestea devin singura lege a fiinţei sale,
pecetluieşte unirea existenţială - întemeiată pe
iubirea reciprocă - dintre cele două persoane: a lui
Dumnezeu şi a omului6. Atunci omul dobândeşte
înţelepciune şi «pricepere, pentru a cunoaşte pe
Dumnezeul Cel adevărat»7. Omului i se împărtăşeşte
«chipul» dumnezeieştii Fiinţări ca «stare» 8.
în afara părtăşiei vii, faţă către faţă, şi a
cunoaşterii adevăratului Dumnezeu, în scrierile
Stareţului Sofronie mai este înfăţişată şi o altă cale
către dobândirea Absolutului, însă una greşită. Este
vorba anume despre Absolutul supra-personal sau,
mai degrabă, impersonal. Concepţiile privitoare la
această cale îşi au obârşia în religiile orientale. în
tinereţea sa, precum el însuşi mărturiseşte, Stareţul
s-a dăruit vreme de aproape opt ani meditaţiei
transcendentale şi „ascetismului” acestei căi9. în
zilele noastre, datorită puternicului duh lumesc care
stăpâneşte mai ales în apus, religiile orientale sunt
larg răspândite şi atrag mulţi oameni care doresc să
iasă din monotonia şi plictiseala secătuitoare a
civilizaţiei materialiste.
Raţiunea omenească alunecă uşor spre
însuşirea viziunii orientale asupra existenţei.
Reprezentându-şi principiul ipostatic într-o manieră
psihologică, omul ajunge să se încredinţeze lăuntric
5 Ibidem, p. 162.
7 I Ioan 5, 20.
9 Ibidem, pp. 184-185.
48
de mărginirea şi nedesăvârşirea acestui principiu şi
sfârşeşte, printr-un silogism, cu concluzia că acest
principiu nu poate exprima Absolutul, că principiul
ipostatic şi Absolutul sunt două noţiuni
incompatibile. Atunci, mintea omului caută un
principiu supra-personal, «care transcende tot ceea
ce este relativ»10. Omul alege acest fel de căutare
întrucât în conştiinţa sa identifică noţiunea
mărginită a individului, cunoscută din experienţă,
cu cea a persoanei sau a ipostasului - care scapă
oricărei îngrădiri şi poate cuprinde înlăuntrul ei
întreaga Fiinţare dumnezeiască şi întreaga fiinţare a
omului.
Transcendentalismul misticismului hindus
are ca temei dogmatic presupoziţia potrivit căreia
Fiinţarea absolută (sau Fiinţa pură) este Existenţa
primordială din care îşi trage obârşia orice viaţă şi
că această Fiinţare are un caracter impersonal şi
transcendental. Potrivit acestei teorii, omul este
«înrudit, chiar de o fiinţă»11 cu Existenţa pură, dar a
suferit micşorare şi stricăciune intrând în viaţa
acestui veac, viaţă ce cunoaşte forme felurite, în
neîncetată schimbare. Purtând însă înlăuntrul său
acel principiu „dumnezeiesc”, omul îşi poate birui
condiţia trecătoare printr-o asceză apofatică. Astfel,
se poate întoarce la Fiinţarea primordială şi, aflând
la nivelul minţii armonia şi frumuseţea acestei
misterioase Fiinţări transcendentale ce depăşeşte
orice formă convenţională a existenţei, să se
identifice cu aceasta.
Având un caracter apofatic, negativ, asceza
misticismului oriental recunoaşte existenţa binelui
ca un dat al omului zidit, om care este de aceeaşi
10 Ibidem, p. 173.
49
fiinţă şi natură cu Fiinţarea absolută şi pură. în
tradiţia orientală, asceza stă în «abaterea cu mintea
de la tot ceea ce este trecător, relativ», astfel încât
oamenii «să păşească peste un oarecare prag
nevăzut», pentru a-şi înţelege identitatea cu Izvorul
a tot ce există12, urmărind să ajungă din nou la
starea în care se aflau înainte de venirea în această
lume13.
Asceza aceasta impersonală, care presupune
abaterea minţii de la tot ceea ce este relativ şi
trecător, este egocentrică. Ea se întemeiază pe
voinţa şi putinţa omului de a se rupe cu mintea de
tot ceea ce este relativ, de tot ceea ce este legat de
orice fel de formă: văzută sau nevăzută, simţită sau
înţelegătoare14, şi are un caracter mai degrabă
raţional, nefiind deloc legată de inimă. Omul luptă
să se coboare în întunericul acestei lepădări15 a
toate şi, afundându-se în această sferă mentală
abstractă, să ajungă la Fiinţarea pură ce se află mai
presus de orice nestatornicie şi schimbare16, dincolo
de hotarele spaţiului şi timpului. Omul urmăreşte
astfel «a se întoarce la El, pentru a se uni cu El - cu
Absolutul anonim şi impersonal»17, dorind să stingă,
să dizolve personalitatea omenească într-un «ocean
al Fiinţei pure, al Absolutului supra-personal»18.
12 Despre rugăciune, p. 153.

13 în religiile orientale lipseşte dimensiunea pozitivă a ascezei -
privită ca şi cale spre dobândirea unei vieţi mal presus de fire;
această viziune asupra ascezei îşi află izvorul numai în
Revelaţia creştină (n. aut.).
17 Despre rugăciune, pp. 153-154.
50
Această viziune asupra existenţei pe care am
înfăţişat-o aici, împreună cu asceza apofatică şi
impersonală ce o însoţeşte, nu duce la o
contemplare a lui Dumnezeu, ci la contemplarea de
sine a omului. Este o rătăcire, o înşelare a minţii
din care, potrivit mărturiei Stareţului Sofronie, este
omeneşte cu neputinţă a ieşi cineva fară ajutorul
harului de viaţă făcător al Dumnezeului Celui
Ipostatic. Experienţa pe care o mijloceşte această
asceză a „golirii mentale” şi a „meditaţiei
transcendentale”, oricât de îmbietoare şi de
odihnitoare ar părea, nu trece dincolo de hotarele
existenţei create, nici nu atinge Fiinţarea
primordială a Dumnezeului Celui viu, Cel al
Revelaţiei19.
Asceza apofatică a afundării în «întunericul
necunoştinţei», această contemplare a ipoteticului
Absolut, are drept rod, pe treapta cea mai de sus a
împlinirii ei, o ascuţire a puterilor sufleteşti şi
mentale ale omului. O dată cu aceasta, însă, are loc
şi o strecurare subţire a patimii mândriei, patimă ce
preface această asceză într-o lucrare de
îndumnezeire de sine20 şi-l cufundă pe om în
neantul din care voia Tatălui l-a chemat la această
viaţă21. Strădaniile ascetice de acest fel au dat
unora putinţa de a se ridica până la contemplarea
cea mai presus de minte a fiinţei, sporindu-le
conştiinţa de sine. în această stare, omul poate trăi
oarecare experienţe „mistice” mai înalte, precum ar
fi „tăcerea minţii” într-o ieşire din sine şi din timp,
sau ademenitoarea liniştire pe care o aduce
dezlipirea duhului de fenomenele, în necontenită

51
schimbare, ale lumii văzute. Se urmăreşte astfel
eliberarea duhului şi contemplarea frumuseţii
mentale22.
Primejdia cea de pe urmă a cultivării acestei
concepţii metafizice stă în aceea că ea îl călăuzeşte
pe cel ce o pune în lucrare la moarte în plan
metafizic, întrucât nimiceşte în om principiul
ipostatic-personal 23 . Marea ispită este tocmai
siluirea darurilor fireşti cu care Dumnezeu l-a
înzestrat pe om atunci când l-a făcut «după chipul
şi după asemănarea» Sa. Aceste harisme, în loc de a
fi primite cu recunoştinţă şi de a fi lucrate potrivit
menirii pe care le-a dat-o Dumnezeu, se ridică
asemenea unui zid ce desparte pentru veşnicie
făptura cuvântătoare de Ziditor, îndreptându-1 pe
om către o independenţă egocentrică în care acesta
ajunge să-şi absolutizeze propria existenţă. Darurile
fireşti se aseamănă cu pomul cunoaşterii binelui şi
răului, din care omul culege roadele după felul cum
se raportează la aceste harisme. Atunci când
alegerea este rea, se repetă, într-un fel, acea mare
cădere care s-a petrecut în rai chiar din primele zile
ale vieţii omeneşti.
Duhul omului plăsmuit «după chipul şi după
asemănarea» lui Dumnezeu are o înclinare firească
spre Absolut. Nu trebuie însă preţuită cu prea mare
măsură «răsfrângerea» în om a «Fiinţei absolute»24.
Darul zidit al acestei înclinări spre Absolut şi
mândria sunt cele care stăvilesc calea spre
dobândirea harismelor celor mai presus de fire şi a
îndumnezeirii celei după voia Tatălui ceresc. Acest
22 Ibidem, p. 154.
23 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 171; Fericirea de a cunoaşte
calea, p. 107
52
„crâmpei de Absolut” ce se află în om devine, atunci
când este lucrat în afara poruncii Dumnezeului
Celui Personal, imbold spre îndumnezeirea de
sine25, după pilda lui Lucifer.
în starea lor de cădere, oamenii nu mai
înţeleg nici gândurile lui Dumnezeu, nici căile
Sale26. Ei se raportează la Fiinţarea dumnezeiască
prin prisma stării lor individuale, psihologice,
pierzând orice criteriu sănătos al cunoaşterii de
Dumnezeu şi confundând noţiunea de persoană cu
cea de individ, noţiuni care sunt diametral opuse27.
Purtaţi de mândrie, sfârşesc prin a socoti că
Absolutul nu poate fi persoană, iar veşnicia nu
poate fi îngrădită de «sentimentalismul» iubirii
evanghelice 28 . Apoi, iau asupră-le lupta de a
«înfrânge» în ei principiul ipostatic «ca formă
vremelnică de existenţă»29 şi de a ajunge la o stare
de „nemişcare” şi liniştire, care nu este alta decât
cea pe care au avut-o înainte de a veni în această
lume30.
îndreptarea dintr-o asemenea rătăcire nu
poate fi aflată decât prin pocăinţă. Aceasta aduce
iarăşi la viaţă legătura Dumnezeului Celui viu şi
personal cu zidirea Sa cea «după chip». Prin darul
rugăciunii de pocăinţă, pornirea firească spre
Dumnezeu Cel ce este cu adevărat, devine tânjire
înflăcărată. Atotţiitorul Dumnezeu se îngrijeşte
atunci de om, împărtăşindu-1 de slava tuturor
harismelor Sale. Viaţa «din belşug»31 pe care o aduce
25 Ibidem, p. 29; Despre rugăciune, pp. 153-154.

26 Isala 55, 8.
28 Ibidem, p. 36.
29 Ibidem, p. 29.
31 loan 10, 10.
53
pocăinţa este faptul care spulberă rătăcirea subţire
a filosofiei orientale. Această viaţă nu este o
plăsmuire a gândirii „psihicului”· omenesc, nici rod
al imaginaţiei omului, ci este darul lui Dumnezeu şi
pregustare a împărăţiei Sale celei fară de sfârşit.
Această lucrare a lui Dumnezeu covârşeşte cugetul,
şi chiar imaginaţia omului32.
Luarea asupră-şi a «nebuniei Crucii», prin
deplina pocăinţă însoţită de simţirea propriei
păcătoşenii, întăreşte mintea omului nu doar spre
slobozirea de orice alipire de lucrurile materiale şi
trecătoare ale lumii şi de orice înţeles pătimaş sau
închipuire mentală a existenţei create, ci chiar spre
contemplarea neziditei slave a Ziditorului. Omul nu
numai că se dezbracă de patimi, ci se
înveşmântează «cu locuinţa cea din cer» şi «poartă
chipul celui ceresc»33. Tehnica buddhistă a golirii
minţii nu este, aşadar, nici în cea mai deplină
manifestare a ei, decât jumătate din adevărata
lucrare de deşertare a minţii. Mai mult, există
primejdia ca atunci când mintea se găseşte goală în
„întunericul lepădării” de toate, să se întoarcă spre
sine şi, uimindu-se de frumuseţea sa luminoasă dar
zidită, să slujească «făpturii, în locul Făcătorului»34.
Atunci, după cuvântul Domnului, «se fac cele de pe
urmă ale omului aceluia mai rele decât cele
dintâi»35.

33 II Cor. 5, 3; I Cor. 15, 49.
34 Rom. 1, 25.
33 Matei 12, 45.
54
2. Chenoza Cuvântului şi mântuirea
omului
2.a. Chenoza Cuvântului
Faptul cel iară de început şi veşnic al

dumnezeieştii Fiinţări ar fi rămas pentru totdeauna
o taină nepătrunsă, dacă Dumnezeu nu ar fi
binevoit, din iubire, să Se descopere omului ca
Treime de Persoane: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Această
revelaţie a fost adusă în lume de cea de-a doua
Persoană a Sfintei Treimi - Fiul Cel Unul-Născut şi
Cuvântul Tatălui. Prin întruparea Sa şi prin toate
cele ce i-au urmat acesteia, s-au făcut cunoscute
fiilor oamenilor iubirea cea nespusă a lui Dumnezeu
şi planul Său cel mai înainte de veci pentru
mântuirea lumii. Lucrător al acestei mântuiri S-a
arătat Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Hristos,
Care a plinit această lucrare prin chenoza cea de
necuprins cu mintea şi prin slăvită învierea Sa.
Deşertarea de Sine a Cuvântului nu este
altceva decât chipul tainei iubirii celei «până în
sfârşit» a lui Dumnezeu. Stareţul Sofronie raporta
iubirea dumnezeiască la două planuri: mai întâi, la
cel al vieţii „lăuntrice” din sânul Sfintei Treimi şi, în
al doilea rând, la cel al înomenirii şi al lucrării de
mântuire a lumii. Această iubire chenotică se
oglindeşte, în planul existenţei omeneşti, în iubirea
făpturii pentru Dumnezeul Cel viu şi mântuitor,
dusă până la ura de sine1.
1 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 81, 165-166; Apoc. 12, 11.
55
Precum am arătat mai înainte, este cunoscut
din triadologia ortodoxă că Tatăl îl naşte pe Fiul în
afara timpului, dându-I Acestuia întreaga Sa Fiinţă
şi Lucrare. Tatăl viază întreg în Fiul, iar Fiul, într-o
negrăită mişcare a iubirii chenotice, Se predă pe
Sine Tatălui până şi după Firea Sa cea
dumnezeiască2. Tatăl, purcezând pe Duhul Sfânt
mai înainte de veci, îi dă şi Acestuia Fiinţa şi
Lucrarea Lui. Duhul Sfânt viază întreg în Tatăl şi Se
odihneşte în Fiul. Fiecare Ipostas al Sfintei Treimi
poartă plinătatea Fiinţării dumnezeieşti şi, în acelaşi
timp, o are pe aceasta în comun cu celelalte două
Ipostasuri3.
în această perihoreză sau întrepătrundere în
iubire a Celor trei Ipostasuri, Stareţul Sofronie vede
temelia «iubirii chenotice» şi a vieţii în sânurile
Sfintei Treimi4. Această iubire, care este de «mai
înainte de a fi lumea»5, şi acest mod de existenţă
perihoretic mărturisesc despre unitatea
dumnezeieştii Fiinţări 6 . De asemenea, această
raportare - în «iubire chenotică» - a fiecărei
Persoane către celelalte două, este vădită şi de
ceasul în care Fiul Cel întâi născut al lui Dumnezeu
vine în lume pentru a împlini voia Tatălui7.
Voia lui Dumnezeu este mântuirea lumii,
prin jertfa chenotică a Fiului8. Această lucrare9 a
fost luată asupră-Şi de Hristos, prin Sfatul cel mai
înainte de veci al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului
2 Ibidem, p. 81; Despre rugăciune, p. 21; loan 14, 10-11.

4 Ibidem, p. 81.
5 loan 17, 5.
7 Evrei 10, 7: «Iată vin...să fac voia Ta, Dumnezeule».
8 loan 3, 16; Rom. 8, 32.
9 loan 17, 4.
56
Duh. Ca Dumnezeu deplin, Fiul Tatălui S-a arătat
desăvârşit şi de necuprins cu mintea în deşertarea
de Sine şi în smerenia Sa10.
Iubirea chenotică este atât însuşirea Firii
dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti a lui Hristos.
întreaga lucrare a întrupării Fiului lui Dumnezeu
este cuprinsă în deşertarea Sa de Sine. Toate
evenimentele vieţii Sale pământeşti, din clipa
naşterii şi până la sudoarea însângerată a
rugăciunii din Ghetsimani, până la «Săvârşitu-s-a!»
de pe Cruce şi la înfricoşata pogorâre în «părţile cele
mai de jos ale pământului», toate alcătuiesc slăvită
Lui chenoză cea de negrăit.
Precum spune Apostolul Pavel, Hristos
«Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu»11. Ca Dumnezeu adevărat şi
deofiinţă cu Tatăl Cel fără de început, Hristos avea
toată plinătatea Dumnezeirii în chip firesc. Cel ce
este cu adevărat, „deopotrivă” cu Dumnezeu Tatăl şi
Dumnezeu adevărat, S-a pogorât de bunăvoie din
starea Sa dumnezeiască şi a luat firea omenească
cea zidită. «S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând,
facându-Se asemenea oamenilor» 12. Şi-a ascuns
Firea cea dumnezeiască în trupul omenesc, fară a
Se despărţi de dumnezeirea Lui. Măsurile deşertării
Sale de Sine sunt nemărginite, pe cât de
nemărginită este prăpastia dintre nezidit şi zidit. Cu
Firea Lui cea dumnezeiască «a uns» firea omenească
pe care a luat-o, mai mult decât pe cea a «părtaşilor
Săi»13. Fiind Dumnezeu adevărat şi desăvârşit, S-a
făcut şi om adevărat şi desăvârşit.

11 Filip. 2, 6; vezi şi II Cor. 8, 9.
'2 Filip. 2, 7
13 Evrei 1, 9.
57
Hristos a luat asupră-Şi slăbiciunea trupului
omenesc şi a ruşinat semeţia potrivnicului prin
nevoinţa smeririi celei cu dumnezeiască cuviinţă.
Prin negrăita deşertare de Sine, Hristos îl
îndreptăţeşte pe Dumnezeu în faţa omului, iar prin
desăvârşita smerenie îl îndreptăţeşte pe om
dinaintea lui Dumnezeu. îndreptăţirea lui
Dumnezeu în faţa omului izvorăşte din aceea că, în
Persoana lui Hristos, îi este dăruită omului iubirea
lui Dumnezeu cea «până în sfârşit»14. Din dragoste
pentru om, Dumnezeu îl dă morţii pe Unul-Născut
Fiul Său. «Cum nu ne va da, oare, toate împreună
cu El ?»15. Oricât de grea ar părea crucea voii celei
dumnezeieşti, niciodată omul nu-L va mai putea
osândi pe Dumnezeu, pentru că darul Său este
negrăit mai mare. Astfel, tâlharul de pe cruce
întoarce săgeţile osândirilor asupra propriei
nedreptăţi şi nemulţumiri şi nu-L osândeşte pe
Dumnezeu - Care rămâne veşnic drept şi
binecuvântat.
Hristos îl îndreptăţeşte pe om dinaintea lui
Dumnezeu prin aceea că a arătat, ca om,
desăvârşită ascultare16. Dumnezeu binevoieşte întru
El şi primeşte, în Persoana Lui, pe orice om care îl
urmează pe cale.
înomenirea lui Hristos şi lucrarea Lui de
mântuire a lumii alcătuiesc un întreg nedespărţit şi
neîntrerupt, temeinicit pe deşertare de Sine şi
smerenie. Putem, cu toate acestea, să deosebim trei
momente în care se concentrează revelaţia despre
iconomia şi nemărginita Sa iubire de oameni:
14 Ioan 13, 1.
15 Rom. 8, 32.
■6 Filip. 2, 8: «S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, şi încă moarte pe cruce».
58
rugăciunea din Ghetsimani, moartea pe cruce şi
pogorârea la iad.
Toate cele pe care Domnul le-a săvârşit în
viaţa Sa, au fost plinite prin puterea Duhului Sfânt,
şi de aceea ele rămân vii pentru veşnicie înaintea lui
Dumnezeu. Rugăciunea Domnului din Ghetsimani
are dimensiuni nemărginite; cuprinsul ei
înmănunchează toată firea zidită şi mântuieşte
întregul neam omenesc. în parte, am putea întrezări
taina acestei rugăciuni luând aminte la rugăciunea
arhierească a lui Hristos din Evanghelia după
Ioan17. Deşi a fost rostită în chip deosebit pentru
ucenici şi urmaşii acestora, ea este însoţită totuşi de
o adâncă îndurerare pentru mântuirea întregii lumi.
în această rugăciune s-a descoperit desăvârşita şi
libera predare a voii omeneşti a lui Hristos faţă de
voia Tatălui ceresc. Fiindcă Domnul era «miel
neprihănit» şi «fără de păcat», înfăţişarea Lui
înaintea Tatălui s-a făcut într-un duh de mulţumire
curată; drept aceea, şi bunăvoirea lui Dumnezeu
însoţea în chip deplin rugăciunea Sa. Această
rugăciune a fost însă făcută cu sudoare
însângerată, pentru mântuirea lumii din toate
poticnelile cumplite ale păcatului şi din blestemul
morţii. întocmai cum S-a deşertat pe Sine - Cuvânt
fiind - şi S-a făcut om, tot astfel, în rugăciunea din
Ghetsimani, în care le-a cuprins pe toate, S-a adus
pe Sine ca om jertfă de bună voie, întru
nehotămicită smerenie. S-a golit deplin de voia Sa
în faţa voii Tatălui.
Vedem, aşadar, că rugăciunea din
Ghetsimani, ca desăvârşită «legătură a dragostei», s-a
adus pentru mântuirea întregii lumi. în duhul
acestei rugăciuni - şi purtând întru Sine întreaga
omenire - a suit Hristos pe Golgota18. în această
17 Ioan, cap. 17.

18 Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 100-101.
59
rugăciune Şi-a jertfit voia şi Şi-a pus în lucrare
întreaga iubire, care trebuia însă întregită şi
pecetluită prin jertfa trupului Său pe Cruce,
întrucât Domnul purta înlăuntrul Lui conştiinţa
întregului Adam, S-a rugat, a pătimit şi a murit
pentru întreaga lume. înviind, El a înviat toate cele
pe care le cuprindea Duhul Său: astfel a fost
mântuit întregul neam al lui Adam. Cuvintele
«Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu» şi
«Săvârşitu-s-a!» arată deplina deşertare de Sine şi
smerenie a lui Hristos, desăvârşita Sa jertfă, j
mântuirea întregii lumi care s-a lucrat pe pământ j
prin milostivirea Lui.
Treapta de pe urmă a deşertării de Sine, care |
este o prelungire a celei dinainte, a fost cea a
coborârii la iad. Prin pogorârea în «părţile cele mai
de jos ale pământului», Hristos le-a plinit «pe toate»
ale Sale19. Precum a luminat pământul cu viaţa Lui j
şi a sfinţit firea apelor prin Botezul în Iordan, în j
acelaşi chip a luminat şi temniţele iadului cu
Lumina feţei Sale şi l-a slobozit pe Adam,
dimpreună cu toate duhurile drepţilor, din legăturile
întunericului. Prin viaţa, moartea, îngroparea şi
pogorârea Sa la iad, Domnul a ^«umplut» întreaga
zidire cu lucrarea Lui dumnezeiască. Cu alte
cuvinte, acum îi este cu putinţă omului să
întâlnească harul cel de viaţă făcător al lui Hristos
în orice loc, şi să se mântuiască în orice împrejurări
ale vieţii s-ar afla. Prin rugăciunea din Ghetsimani,
Domnul a îmbrăţişat întreaga existenţă. Prin
pogorârea la iad a ajuns în adâncurile cele mai de
jos - acolo unde fuseseră duse, prin cădere,
făpturile cuvântătoare, iar prin învierea Lui S-a
înălţat mai presus de ceruri, luând cu Sine
nesfârşita ceată a celor mântuiţi.
19 Efeseni 4, 9-10; a se vedea şi anaforaua de la Liturghia

Sfântului Vasile cel Mare.
60
2.b. Calea poruncilor
întreaga viaţă pământească a lui Hristos, de

la arătarea Sa în lume şi până la sfârşitul ei prin
Cruce, alcătuieşte calea deşertării Lui de Sine.
Crucea, vârful cel mai înalt al acestei deşertări,
vădeşte smerenia cea fără de capăt a lui Dumnezeu.
Hristos «Cel răstignit» 1 este miezul «evangheliei»
Apostolului Pavel, cu grija sa de căpătâi pentru
creşterea şi întărirea credincioşilor. Apostolul le cere
credincioşilor să aibă această pildă înaintea ochilor,
şi pe această cale să păşească2. Cel care voieşte a se
înălţa în lumea în care Se află Hristos, trebuie mai
întâi să-L urmeze pe calea smerită a pogorârii
chenotice3.
Deşertarea de Sine a lui Hristos este
începătura şi temelia oricărui urcuş duhovnicesc.
Această mare taină a bunei cinstiri se dăruieşte
credincioşilor drept cale a vieţii celei adevărate care
biruieşte moartea şi îi poartă către plinătatea
asemănării cu Dumnezeu 4 . Ca mădulare ale
Bisericii, credincioşii pot cunoaşte existenţial, din
experienţa vieţii, această taină numai «după darul
Sfântului Duh»5. Vieţuirea iubirii chenotice - pe care
a descoperit-o Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut -
s-a dat omului ca poruncă6, iar această poruncă
11 Cor. 2, 2; Gal. 3, 1.
2 Filip. 2, 5: «Gândul acesta să fie întru voi, care era şi în
Hristos Iisus».
3 Efeseni 4, 9-10.
5 Ibidem, p. 80.
6 Ibidem, p. 196.
61
este viaţă veşnică7, este conţinutul adevăratului
Ipostas al Cuvântului. Pentru aceasta, şi porunca
lui Dumnezeu către omul lipsit de viaţa
dumnezeiască are drept ţel să-l arate pe acesta
ipostas asemenea cu Dumnezeu.
Porunca Tatălui ceresc a fost împlinită de
Hristos prin deşertarea Sa de Sine. în acelaşi chip,
deşertarea de sine a omului se învederează, înainte
de toate, prin păzirea îndoitei porunci a iubirii -
către Dumnezeu şi către aproapele8. Este însă cu
neputinţă omului - aflat în această stare de cădere -
să împlinească în chip vrednic de Dumnezeu
porunca Domnului, poruncă ce este «fără de
sfârşit»9 . Trebuie ca mai întâi mintea şi inima
omului să fie tămăduite pentru a se putea sui la
înălţimea poruncii. Drept aceea, credinciosul
răspunde chemării lui Dumnezeu prin pocăinţa care
cuprinde în sine toate poruncile şi îl tămăduieşte pe
om10.
Pocăinţa nu este numai strădanie
omenească, ci şi har. Harul pocăinţei întăreşte
puterile sufletului şi unifică firea omenească, astfel
încât aceasta, întremată, să poată ajunge cu mintea
la o îndoită vedere duhovnicească: pe de o parte,
credinciosul întrezăreşte iubirea arzătoare a lui
Hristos, iubire care se dăruieşte în chip chenotic
până în sfârşit; de cealaltă parte, îşi vede propria
urâţenie şi pervertire. Această din urmă înfricoşată
vedere insuflă credinciosului silă faţă de propria
7 Ioan 12, 50.

s Matei 22, 37-40.
9 Psalmul 118, 96.
10 Sfântul Grigorie Palama vede în poruncile dumnezeieşti
«marele şi desăvârşitul leac al sufletului», iar în păzirea lor -
«pecetea» şi «plinătatea» virtuţilor: Omilia a patra, PG 151, 56D
şi 60D.
62
netrebnicie şi dorinţa de a căuta cu înflăcărare
iubirea lui Dumnezeu.
Acest avânt al pocăinţei ajunge până la ura
de sine, care se face ca o văpaie de foc ce arde «toată
spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii» 11 vieţii celei
vechi. Inima omului se deschide şi poate primi
luminarea cea de sus; totodată, ea se lărgeşte spre a
prinde cuvântul lui Dumnezeu. în această stare, ea
se apropie de măsurile desăvârşirii poruncilor
Domnului şi învaţă iubirea Sa chenotică. Precum
Domnul Şi-a ascuns bogăţia dumnezeirii Sale, iar
prin sărăcia Lui l-a îmbogăţit pe om, dăruindu-i «din
belşug» 12 viaţa şi iubirea Sa, tot astfel şi omul
trebuie să lepede orice lucru al acestei lumi, chiar şi
sufletul său13, pentru a se putea arăta gătit spre a fi
locaş al lui Dumnezeu. Omul se dezbracă de orice
lucru pământesc şi stricăcios, pentru a se «îmbrăca»
în ceea ce este ceresc şi nestricăcios, astfel încât
«ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă»14.
Deşertarea de Sine până la moarte a lui
Hristos a fost de bună voie. Domnul Cel «nevinovat
şi neprihănit»15, Cel «fără de păcat» 16, a băut
«paharul»17 voii şi al poruncii Tatălui. Moartea Sa
«pentru noi», cea de bună voie şi nedreaptă, a
osândit propria noastră moarte care venise
asupră-ne din pricina păcatului. Prin moartea lui
Hristos a fost osândită moartea omului, iar prin
11 Iacov 1, 21.
‘2 loan 10, 10.
•a Luca 14, 26.
14 II Cor. 5, 4.
15 I Petru 1, 19.
16 Evrei 4, 15; loan 8, 46.
17 Matei 26, 39; Luca 22, 42.
63
«prisosinţa harului şi a darului dreptăţii» 18 a
împărăţit viaţa.
Creştinul rabdă de bună voie deşertarea de
sine, prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor lui
Dumnezeu. Luptând să-şi aducă propria voie la a fi
una cu voia lui Dumnezeu şi să se facă astfel
bineplăcut Lui, ajunge la mărimea de suflet prin
care nesocoteşte până şi moartea. Această stare a
duhului care este deprins în iubirea smerită şi
chenotică a lui Hristos a fost înfăţişată în chip
minunat de Apostolul Pavel: «Nu pun nici un preţ pe
sufletul meu... căci eu sunt gata nu numai să fiu
legat, ci să şi mor... pentru numele Domnului
Iisus»19. Pe acelaşi drum păşesc şi sfinţii. Aceasta
este iubirea deplină care îi urmează desăvârşitei
deşertări de sine a omului. Ea îl arată pe om ipostas
ce poate cuprinde «voia lui Dumnezeu, ce este bun
şi plăcut şi desăvârşit»20.
Această iubire ucide orice simţământ de
iubire de sine în om, pentru ca înlăuntrul lui să
vieze şi să Se mărească Dumnezeu. Rugăciunea,
însoţită de chenotică ură de sine şi aprinsă de
flacăra iubirii smerite a lui Hristos, se săvârşeşte
faţă către faţă cu Dumnezeul Cel fară de început. în
această rugăciune, omului i se împărtăşeşte starea
lui Hristos însuşi. Prin harul lui Dumnezeu, omul
devine ipostas adevărat şi deplin. Purtat de Duhul
lui Domnului, poate şi el să strige cu sfântă
îndrăzneală: «Acum, Hristoase al meu, în Tine şi
prin Tine şi eu sunt»21.
îs Rom. 5, 17.
ia Fapte 20, 24; 21, 13.
20 Rom. 12, 2.
64
Iubirea lui Dumnezeu cuprinde inima omului
care s-a deşertat până la capăt de toate voile sale, îi
tămăduieşte întreaga fiinţă şi-l întoarce către „cele
dinlăuntru". Ochii i se deschid spre o vedere nouă:
fiinţarea întregii omeniri, după obârşia şi după firea
ei, se vădeşte a fi o singură fiinţare, un singur om22.
Credinciosul înţelege astfel care este menirea de pe
urmă pentru «tot trupul», dorind pentru toţi partea
veşnică a celor mântuiţi. El este însufleţit de
rugăciunea plină de mâhnire, din Ghetsimani, a
Domnului: «Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a
cunoscut»23. Cu un avânt «firesc» al duhului, se
roagă «pentru toţi oamenii, pentru întregul Adam»
ca pentru sine însuşi24. Este cu putinţă ca această
rugăciune îndurerată să-l ducă pe om până la
istovirea tuturor puterilor sale, dar duhul iubirii
pentru aproapele mărturiseşte în sufletul lui
mântuirea. Precum spune Apostolul, «ştim că am
trecut de la moarte la viaţă, pentru că iubim pe
fraţi»25.
Omul ce «se luptă după lege», împlinind
porunca iubirii chenotice, primeşte prin har starea
lui Hristos, facându-se asemenea cu El în „cuget” şi
în simţiri. Precum Hristos iubeşte şi poartă
înlăuntrul Său pe întregul Adam, aşa şi omul
ajunge, prin duhul iubirii, să cuprindă întreaga
omenire. Precum Domnul S-a rugat în Ghetsimani
şi a suit pe Golgota pentru viaţa şi pentru
mântuirea tuturor, tot astfel şi omul care a primit
darul iubirii Sale se roagă pentru întreaga lume ca

23 Ioan 17. 25.
25 I Ioan 3, 14.
65
pentru sine însuşi. Prin această rugăciune, «întregul |
Adam» ajunge să fie însuşi conţinutul inimii lui. !
Omul este purtat către înălţimea celei de-a doua
mari porunci şi începe a o împlini la adevăratele ei
măsuri.
Vedem, aşadar, că toate cele pe care Domnul
le-a săvârşit hotărnicesc calea pe care trebuie să o j
urmeze omul pentru a se asemăna Fiului lui
Dumnezeu şi a primi harul înfierii. După măsura cu
care se face părtaş pătimirilor şi deşertării de Sine a
lui Hristos, el primeşte bogăţia darurilor lui
Dumnezeu. Părăsind orice aplecare spre păcat şi
lepădând «grija de trup»26, omul se slobozeşte din
toate legăturile cu lumea zidită şi se deschide în
întregime vieţii celei nezidite a lui Dumnezeu,
putând astfel să păşească pe cale în duhul
poruncilor lui Hristos. îl iubeşte pe Dumnezeu în
chip hotărât, voia dumnezeiască facându-se pentru
el lege şi izvor de viaţă. în această cale a ascultării
de voia lui Dumnezeu «orice jertfă ne aseamănă cu
Hristos»27, în vreme ce omorârea cea de bunăvoie pe
care omul o lucrează pe pământ prin deşertarea de
sine se preface în putere a învierii. Dar această
putere se va vădi în toată slava ei atunci «când
Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta»28.
Dincolo însă de această deşertare de sine de
bunăvoie, omul trebuie să se supună şi celei fără de
voie, aceleia a morţii celei fireşti. Credinţa şi
nădejdea în înviere îl însufleţesc pe om spre a trăi
26 Rom. 13, 14.

28 Col. 3, 4.
66
după poruncile lui Dumnezeu şi a ucide voia
trupului. Prin această omorâre de bunăvoie este
biruită moartea şi se pune începutul unei vieţi noi,
veşnice. Astfel, prin credinţa în Hristos Cel ce a
biruit moartea şi este Stăpânul vieţii, credinciosul
înaintează cu bărbăţie spre acest fapt de neocolit al
morţii celei fireşti, preschimbându-1 dintr-unul fară
de voie într-unul de bunăvoie.
Această cale a deşertării de sine, după pilda
lui Hristos, este calea creşterii şi a desăvârşirii
principiului ipostatic în om. Astfel, acesta ajunge «la
starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos»29. Devine ipostas asemenea
lui Dumnezeu, având dimensiuni mai presus de
lume - după chipul lui Hristos Cel înviat, biruitorul
lumii. Potrivit cuvântului Stareţului Sofronie, «cu
cât este mai deplină această deşertare, cu atât mai
desăvârşită va fî înălţarea duhului nostru în
împărăţia plină de lumină a Dumnezeirii Celei mai
înainte de veci»30.
29 Efes. 4, 13.
67
2.c. Iubirea de Dumnezeu până la ura de sine
La început, Dumnezeu S-a revelat lui Moisi

ca Cel ce este, ca Persoană. Mai apoi, prin
întruparea Domnului, a descoperit că Ipostasul Său
are drept conţinut iubirea, şi încă iubirea «până în
sfârşit»1. Această descoperire este, după cuvântul
Apostolului Pavel, «marea taină a dreptei credinţe»2.
înomenirea Fiului lui Dumnezeu ne-a
„tâlcuit” înţelesul persoanei-ipostas. în trupul pe
care l-a luat, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a scos
la iveală adevăratele dimensiuni ale persoanei şi ale
iubirii Sale chenotice. «El ne-a iubit cel dintâi»3, şi
printr-o lucrare chenotică de rob l-a mântuit în dar
pe cel necredincios. în chip de rob, fiindcă nu a voit
să-l înfricoşeze pe omul cel vinovat şi să-i calce
libertatea. A arătat că iubirea Sa este nu doar
desăvârşită, ci şi smerită în chip de negrăit. «Pentru
noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi»4.
Omul a fost zidit «după chipul şi după
asemănarea» lui Dumnezeu. Pentru aceasta, omul
este persoană şi se răsfrânge în el Arhetipul său,
Dumnezeu. Spre a izbândi însă, aşa precum
Dumnezeu i-a rânduit, în desăvârşirea ultimă a
principiului său ipostatic, trebuie să ajungă la
plinătatea iubirii dumnezeieşti. Prin faptele de rob
ale pocăinţei şi ale smereniei, omul nădăjduieşte
să-şi vădească recunoştinţa faţă de mântuitoarea
lucrare a lui Hristos, să răspundă cu iubire la
1 Ioan 13, 1; 15, 10-15.

3 I Tini. 3, 16.
3 I Ioan 4, 19.
4 Rom. 5, 8.
68
iubirea Lui şi să se împlinească pe de-a-ntregul, ca
persoană, prin urmarea pildei şi a vieţii Sale.
Cugetând la cuvintele Domnului din seara
Cinei celei de Taină, Stareţul Sofronie arată că
iubirea lui Hristos a ajuns la desăvârşita ei plinătate
atât în îndreptarea către Dumnezeu Tatăl, cât şi în
cea către omul căzut5. Acest drum, pe care Domnul
l-a deschis prin nevoinţa deşertării Sale de Sine, îi
este pus înainte omului ca «pildă» de viaţă6. Cu
osebire însă «îl uimea şi-l atrăgea» pe Stareţ «chipul
lui Hristos Cel ce urcă pe Golgota... purtând în Sine
întregul Adam, toate popoarele din toate veacurile...
pentru a-Şi da viaţa şi, primind moartea care-i
vătămase pe oameni, să le dea acestora viaţă...»7.
Atât de mult este robit Stareţul de trăsăturile
«Mielului nevinovat şi neprihănit»8, Hristos, în acest
înfricoşat urcuş pe Golgota, încât în scrierile sale
repetă de nenumărate ori cu o încredinţare
dogmatică deplină că «Dumnezeu este smerenie»,
urmând astfel marelui său învăţător, Sfântul
Siluan, care în acelaşi duh mărturisea că smerenia
lui Hristos este de negrăit9.
Vederea lui Hristos - Cel ce «ca un miel spre
junghiere S-a adus»10 şi, «neîmpotrivindu-se celui
rău»11, a pătimit pentru păcatele întregului Adam
astfel încât în Persoana Lui să fie binecuvântate
toate neamurile cu lumina vieţii izvorâtă din
învierea cea din morţi12 - este lucrul de căpetenie în
5Fericirea de a cunoaşte calea p. 125.

6Ioanl3, 15.
7Aoiqoiţ Kai 0ea>pia, p. 97.
81Petru 1, 19.
10Isaia 53, 7.
11Matei 5, 39.
12Fapte 26, 23.
69
conştiinţa Stareţului nostru, întocmai ca şi la
Sfântul Siluan care nu contenea să se minuneze de
nemăsurata iubire şi smerenie a lui Dumnezeu13.
Această iubire a lui Hristos este nemărginită şi
smerită întrucât îi îmbrăţişează pe toţi, iară a face
osebire între vrăjmaşi şi prieteni, între mici şi mari,
între cei apropriaţi şi cei de departe; ia asupra ei
greutatea păcatelor întregii lumi. Cunoaşterea prin
propria experienţă a acestei iubiri smerite l-a
călăuzit pe Stareţul Sofronie către învăţătura despre
«piramida răsturnată»14, care oglindeşte în cel mai
bun chip cu putinţă taina iubirii lui Hristos şi felul
cum ea lucrează şi pătimeşte în această lume ce
«zace sub puterea celui rău»15.
Această învăţătură înfăţişează întreaga
existenţă omenească într-o structură piramidală.
Ierarhizarea oamenilor pe trepte mai înalte sau mai
joase, precum şi orice inegalitate care se iveşte între
ei, nu sunt decât urmarea căderii celor întâi zidiţi.
Cei ce se află în vârful piramidei domnesc şi
împărăţesc16 peste cei mai de jos, în vreme ce
dreptatea - atât de trebuitoare duhului omenesc
plăsmuit după chipul lui Dumnezeu - nu există.
Pentru ca Hristos să poată tămădui pe omul întreg,
să poată covârşi stavila de netrecut a nedreptăţii
omeneşti şi să-i înalţe pe cei smeriţi, El întoarce
piramida cu vârful în jos, statornicind prin aceasta
desăvârşirea ultimă17. Vârful piramidei este, fireşte,
însuşi Hristos, ca şi cap al trupului «zidirii celei noi».
învăţătura despre piramida întoarsă este
insuflată de cuvintele lui Hristos, Care «n-a venit să
13 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 87.

14 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 226-228.
15 Ioan 5, 19.
13 Matei 1, 19.
70
I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi» 18 . A luat
asupra Sa întreaga greutate a piramidei şi, precum
spune Apostolul, «S-a făcut pentru noi blestem»19.
Dumnezeu «pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a
făcut pentru noi păcat»20 şi «pe însuşi Fiul Său nu
L-a cruţat, ci L-a dat morţii», «şi încă moarte de
cruce»21. Iar aceasta, de bună seamă, pentru că
«Iisus... iubind pe ai Săi cei din lume, până în
sfârşit i-a iubit»22.
în vârful piramidei întoarse împărăţeşte
duhul smerit şi mântuitor al lui Hristos Cel
răstignit, Care a primit a se săvârşi «pentru
popor»23. Aici, după cuvântul Stareţului, lucrează o
viaţă cu totul deosebită, se vădeşte o lumină cu
totuldeosebită, suflă o mireasmă cu totul
deosebită24. începător şi slujitor al acestei iubiri
chenotice şi de nespus este Hristos. Iubirea Sa este
absolută şi desăvârşită în fiecare manifestare a ei.
Ea s-a arătat desăvârşită către Părintele ceresc prin
primirea chipului de rob al omului; desăvârşită,
iarăşi, către om, prin ascultare şi primire a Crucii,
în grădina din Ghetsimani, Hristos Şi-a predat voia
Tatălui ceresc. Pe Cruce Şi-a jertfit trupul, iar cu
sfântul Său suflet a coborât în iad pentru mântuirea
tuturor. El însuşi a dat încredinţare că «mai mare
dragoste decât aceasta nimeni nu are»25.
Matei 20, 28.

•9 Gal. 3, 13.
20II Cor. 5. 21.
21 Rom. 8, 32; Filip. 2, 8.
22 ioan 13, 1.
23 Ioan 18, 14.
24 Viafa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 228.
25 Ioan 15, 13.
71
Desăvârşirea şi măreţia sfinţeniei lui Hristos,
aşa precum s-a vădit în dumnezeiasca deşertare de
Sine şi în iubirea Sa smerită, atât de mult a atras
duhul Stareţului încât el spune cu adâncă smerenie
şi uimire: «Nu poţi trăi ca un creştin; nu poţi decât
să mori ca un creştin»26. însă această moarte se
plineşte mai cu seamă în tărâmul cugetării şi al
lucrărilor omului celui vechi; este o călătorie către
«cele de jos», către vârful piramidei întoarse,
urmându-L pe Hristos «în fiecare zi»27.
Dobândirea duhului acestei iubiri este cu
neputinţă, de nu se plineşte ceea ce Domnul însuşi
a hotărnicit: «Care între voi va vrea să fie mare, să
fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie
întâiul, să vă fie vouă slugă»28. Acelaşi lucru l-a
arătat şi prin porunca pe care a dat-o celor ce vor
să-L urmeze şi să se facă ucenici ai Lui: «Cine-şi va
pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui»29.
Aceasta este şi legea vieţii pentru toţi cei ce tânjesc
să se apropie de minunatul vârf al piramidei
întoarse, să se unească cu Duhul iubirii şi, întăriţi
prin harul Domnului, «să poarte slăbiciunile» fraţilor
«celor neputincioşi»30. Această cale îl face pe om,
într-un chip de negrăit, asemenea cu «Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii»31.
Iubirea nu este o însuşire firească a omului
«sufletesc», ci conţinutul ontologic al fericitei vieţi a
dumnezeieştilor Ipostasuri. Ea nu este un dat
pentru om. Prin poruncile iubirii, Hristos îl cheamă
să se ridice la Lumina iubirii dumnezeieşti a
26 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 229.

27 Luca 9, 23; I Cor. 15, 31.
29 Matei 20, 26-27.
29 Luca 9, 24.
30 Rom. 15. 1.
31 Ioan 1, 29.
72
Ipostasurilor, iubire care «nu este de pe pământ, ci
din cer»32. Această chemare a Domnului îi este
hărăzită inimii, «centrul duhovnicesc al persoanei»33,
cea care are putinţa de a primi într-însa veşnicia şi
de a-şi cunoaşte Arhetipul, pe Dumnezeul Cel viu34.
Poruncile şi flecare cuvânt al Domnului
poartă înlăuntrul lor taina Crucii, lucrarea sfintei
iubiri a lui Dumnezeu. Când cuvântul lui
Dumnezeu ajunge la om şi este primit, această taină
devine lucrătoare şi iubirea dumnezeiască străbate
asemeni unui «foc» inima lui. Acest foc a venit
Hristos să-l arunce pe păm ânt35 , iar Stareţul
Sofronie vede în el sudoarea însângerată a
rugăciunii lui Iisus din Ghetsimani pentru întreaga
lume. Atingerea acestui foc de inima omului aduce o
minunată prefacere a întregii sale fiinţări,
dăruindu-i totodată o nouă vedere asupra vieţii.
Această iubire neprihănită a lui Hristos, vădită şi
prin bogăţia înălţimilor şi simţămintelor
duhovniceşti, ne descoperă cine ar fi trebuit să fie
omul cel adevărat, aşa cum a fost creat la început şi
cum s-a arătat în Hristos. Atunci, dinaintea duhului
nostru prinde contur tot mai lămurit chipul de o
măreţie negrăită al omului celui întâi zidit. Sub
lumina acestei revelaţii se descoperă, de asemenea,
ce înfricoşată strâmbare a suferit înlăuntrul nostru
planul cel dintru început al Ziditorului cu noi36.
Această îndoită vedere şi revelaţie, deşi
«înrobitoare»37 la început, va deveni mai apoi pentru
om piatră de temelie şi izvor de putere ce îl vor

33 Ibidem, p. 121.
34 Ibidem, p. 144.
35 Luca 12, 49.
73
însufleţi să lucreze împreună cu Dumnezeu la
deplina sa facere din nou.
Iubirea aceasta, întrucât izvorăşte din vârful
piramidei care este Hristos Cel răstignit, este iubire
«până în sfârşit». Ea are deci însuşirea, atunci când
se sălăşluieşte în adâncul inimii omului, de a-i
dărui acestuia cunoaşterea, pe de o parte, a
nedreptăţii sale, iar de cealaltă parte, a adevăratei
dreptăţi a Aceluia despre Care Scriptura spune că
«n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris:
„Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra
Mea”»38. în chip potrivnic celui în care Adam s-a
îndreptăţit neprimind să ia asupră-şi răspunderea
pentru lepădarea lui, Hristos S-a făcut jertfă
nevinovată pentru a-i slobozi pe vinovaţii fii ai lui
Adam. Ajutat, deci, de puterea şi strălucirea sfintei
iubiri a lui Hristos, omul întoarce săgeţile osândirii
împotriva propriei netrebnicii. El se întoarce şi se
scârbeşte de „dreptatea” oamenilor, dă dreptate
numai Persoanei lui Dumnezeu şi se ruşinează de
păcatele sale, chiar şi de propria-i persoană39;
asemenea tâlharului celui recunoscător, îşi
mărturiseşte căderea, îndreptăţind iubirea
neprihănită a Celui răstignit. Iubirea «până în
sfârşit» a lui Hristos se preface, în inima slujitorului
ei, în iubire desăvârşită - până la ura de sine. în
această stare a urii de sine, omul este încredinţat în
chip hotărât că «dacă Dumnezeu este aşa cum ni
L-a revelat Hristos Cel răstignit, atunci noi toţi, şi
numai noi, suntem vinovaţi de tot răul care umple
istoria omenirii»40.
38 Rom. 15, 3.
39 Dan. 9. 7-9.
74
Precum am arătat mai sus, atunci când
iubirea smerită a lui Hristos pătrunde în inimă, ea
luminează mintea şi insuflă o îndoită vedere: pe de o
parte, omul zăreşte abisul purtător de lumină şi
nemărginirea iubirii smerite a lui Hristos, împreună
cu planul Său cel mai înainte de veci pentru om; de
cealaltă parte, vede întunericul şi pervertirea pe
care le poartă înlăuntrul său în starea de acum,
cunoscând astfel fiinţa demonică a păcatului.
Această privelişte înfricoşătoare naşte în inimă
întoarcere şi ură faţă de păcat şi de întunericul
lăuntric, şi îl deschide către lucrările harului41.
Omul înţelege despărţirea care s-a ivit între el şi
Dumnezeul Cel iubit, şi cu „spaimă sfântă,
recunoscând că este necredincios şi apostat, şi că
va rămâne pentru totdeauna nevrednic de un astfel
de Dumnezeu ... se roagă ca un nebun, cu plânsete
multe, zdrobindu-şi oasele înseşi “ 42. Fără acest
avânt, izvorât din ura sfântă de sine, rugăciunea
omului nu s-ar putea aduce, asemenea unui strigăt,
din abisul lăuntric către abisul milei lui Dumnezeu,
după cuvântul Psalmistului: «adânc pe adânc
cheamă»43.
Această îndoită cunoaştere şi contemplare -
dăruită omului în clipa întâlnirii lui cu smerita
iubire cea «până în sfârşit» a lui Hristos, şi care îl
călăuzeşte către iubirea de Dumnezeu până la ura
de sine - este temelia aflării puterii şi a însufleţirii
pe care le cere lupta pentru refacerea chipului lui
41 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 29. Şi Sfântul Grigorie

Palama vorbeşte de multe ori despre această stare a urii de sine
(fară a folosi acelaşi cuvânt), a întristării celei după Dumnezeu
şi a prihănirii de sine: Omilia 29, PG 151, 369CD; Către Xeni,
PG 150, 1076D-1077A.
43 Psalmul 41,8.
75
Dumnezeu în om. Vederea nesfârşitei sfinţenii a
smeritului Dumnezeu, pe de o parte, şi simţământul
lucifericului întuneric care trăieşte în noi, pe de altă
parte, îl aduc pe om într-o astfel de stare încât
întreaga lui fiinţă este copleşită de un avânt
nestăpânit şi dureros către Dumnezeu44. Durerea
sfântă a urii de sine face ca acest avânt să fie fără
de întoarcere şi îl poartă pe om la o deplină
pocăinţă, pregătind duhul său spre a fi răpit de
Duhul lui Dumnezeu şi purtat într-un alt tărâm al
fiinţării, mai presus de orice simţire a materiei45.
După această răpire, omul se naşte din nou în chip
deplin: are alte simţăminte, altă minte, altă inimă.
Inima i se lărgeşte, astfel încât îmbrăţişează în
iubire întreaga zidire46. Omul înţelege că menirea
venirii lui în această viaţă, ca şi a oricărui suflet,
este de «a fi cu Dumnezeu, în El, în veşnicia Lui»47.
Starea Fiului lui Dumnezeu, «Care voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină»48, este împărtăşită şi omului,
împreună cu conştiinţa universalităţii lui Hristos.
Duhul omului, cuprins de iubirea lui Hristos, tinde
să îmbrăţişeze în rugăciune lumea întreagă. Din
lucrarea pocăinţei pe care o insuflă, iubirea cea
până la ura de sine se înalţă la contemplarea
izvorâtă din iubirea cea «până în sfârşit» a lui
Hristos pentru lume. Cu o adâncă împreună-
pătimire pentru lume, născută din această
contemplare, întregul Adam încetează a mai fi rodul
strădaniilor închipuirii: el devine o realitate simţită,

461 Tim. 2, 4.
76
conţinut lucrător al contemplării49. în rugăciunea
pentru întreaga lume, credinciosul «iubeşte» şi
«trăieşte toată omenirea ca pe un singur om»50.
După Stareţul Sofronie, rugăciunea pentru
întreaga lume este aceeaşi cu rugăciunea lui Hristos
din Ghetsimani, în care, în Duhul iubirii, Domnul a
cuprins întregul Adam şi a primit paharul Tatălui,
adică jertfa Crucii pentru întreg neamul omenesc.
Stareţul numeşte aceasta «rugăciune ipostatică»51.
Vedem aşadar că, dacă omul primeşte cinstea
chemării pe care i-o face porunca lui Dumnezeu,
atunci devine părtaş lucrării iubirii Sale. Firea
acestei iubiri este chenotică. Este iubirea cea «până
în sfârşit» a lui Dumnezeu Cel răstignit, baza
piramidei întoarse a fiinţării lumii. Când această
iubire stăpâneşte în inima omului, el se întoarce de
la starea la care ajunsese prin cădere, însetând
după Dumnezeu până la ura de sine care insuflă
pocăinţa deplină. Când această pocăinţă îşi atinge
deplinătatea şi se face bineprimită de Dumnezeu ca
împlinire a celei dintâi mari porunci, duhul omului
se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu şi se naşte din
nou, ca ipostas adevărat, asemenea cu Ipostasul lui
Hristos.
Precum Hristos poartă înlăuntrul Lui
întreaga Fiinţare a lui Dumnezeu şi întreaga fiinţare
a lumii zidite, tot astfel şi omul, prin darul cel de
sus, poartă înlăuntrul său plinătatea iubirii şi a
harului dumnezeiesc, vădit în iubirea şi în
rugăciunea pentru întregul Adam. Această
rugăciune a sa este aceeaşi cu rugăciunea
Domnului din Ghetsimani, şi omul trăieşte cu

50 Ibidem, p. 188.
51 Ibidem, pp. 176, 283.
77
adevărat întreaga omenire ca pe o singură viaţă, o
singură fire într-o mulţime de persoane52. în această
rugăciune ipostatică stă plinirea celei de-a doua
porunci a lui Dumnezeu, care este de aceeaşi
însemnătate cu cea dintâi. împlinirea celor două
mari porunci - cea dintâi prin pogorârea în iadul
pocăinţei, iar cea de-a doua prin rugăciunea
ipostatică - vădeşte desăvârşirea principiului
ipostatic în om, fiind semnul plinirii «vârstei lui
Hristos» în hotarele vieţii noastre pământeşti53. Ea
este, de asemenea, pecetea refacerii în om a
chipului lui Dumnezeu, chip care se afla în Mintea
Ziditorului «mai înainte de întemeierea lumii»54.
Potrivit experienţei Sfântului Siluan şi
învăţăturii Stareţului Sofronie, omul ajunge la
rugăciunea ipostatică atunci când se roagă pentru
întregul Adam ca pentru sine în su şi55 . După
cuvântul Stareţului, această rugăciune este măsura
cea mai de pe urmă pe care o poate atinge ipostasul
zidit al omului ce urmează viaţa şi «pilda» lui Hristos.
Aşadar, putem spune că iubirea până la ura
de sine - ce duce la rugăciunea ipostatică şi, prin
urmare, la desăvârşirea principiului ipostatic în om
- este prelungirea peste veacuri, prin sfinţi, a
chenozei iubirii lui Hristos. Ţelul şi noima întregii
existenţe a omului este învăţarea iubirii celei
chenotice şi mai presus de cuget56 a lui Hristos,
care în hotarele şi împrejurările acestei lumi este
pătimitoare şi împreună-pătimitoare «până în
sfârşit», până la deplina deşertare de sine57. Această
52 Ibidem, p. 176.
53 Ibidem, p. 181.
54 loan 17, 24.
se Despre rugăciune, p. 34.
78
iubire chenotică dă lucrătorului ei puterea de a-şi
iubi nu propriul suflet, ci pe Dumnezeu, «până la
moarte»58, de a primi de bunăvoie şi de a birui până
şi moartea „firească”, ajungând la plinătatea vieţii
dumnezeieşti şi a smeritei iubiri pe care Dumnezeu
le-a rânduit pentru om «mai înainte de începutul
veacurilor»59. După ce străbate şi ultimul prag, cel al
morţii, iubirea aceasta se preface în binecuvântată
fericire, prin vederea celorlalte ipostasuri omeneşti
«desăvârşite» şi prin împărtăşirea cu ele în Duhul
Sfânt: «Slava fratelui va fi slava sa. Vederea feţelor
străluminate de Lumina dumnezeiască îl va îndulci»60.
Principiul ipostasului în Fiinţarea lui
Dumnezeu şi în fiinţarea omului este o taină
uimitoare ce se descoperă credinciosului după
măsura iubirii chenotice a urii de sine. Predarea
omului în iubirea cea «până în sfârşit» a lui Hristos
este începutul drumului său spre a se arăta ipostas
adevărat. înfăţişarea acestei călătorii şi minunatul
ei deznodământ sunt cuprinse de Stareţul Sofronie
în cuvintele următoare: «Urăşte-te pe tine însuţi din
dragoste pentru Dumnezeu, şi vei îmbrăţişa cu
iubire toate cele existente»61. Pentru aceasta, dacă
vom socoti roadele şi naşterea din nou pe care le
aduce în om porunca iubirii lui Hristos până la ura
de sine, putem spune că această poruncă este
descoperirea iubirii dumnezeieşti, a acelei iubiri cu
care El însuşi ne iubeşte pe noi62. Aceasta este însă
cu putinţă numai prin sălăşluirea lui Dumnezeu în
inima omului.
58 Apoc. 12, 11.

59 II Tim. 1. 9 ; T l t l , 2.
79
3. Dezbinare şi tămăduire
3.a. Măreţia şi nimicnicia omului
De vreme ce omul a fost chibzuit de către

Mintea lui Dumnezeu «înainte de întemeierea
lumii»1, iar Dumnezeu a întocmit pentru acesta un
plan atât de înalt încât nici «pe însuşi Fiul Său nu
L-a cruţat»2 pentru înfăptuirea lui, înseamnă cu
adevărat că omul este mare prin obârşia şi prin
menirea sa, şi minunat prin potenţele pe care le
ascunde firea sa cea zidită după chipul lui Dumnezeu.
Stareţul Sofronie îl surprinde pe om încă de
la gândul de început al lui Dumnezeu despre
facerea lui şi până la «sfârşiturile veacurilor»3. Acest
gând al lui Dumnezeu trebuie înţeles în lumina
revelaţiei dumnezeiescului Ipostas al Cuvântului.
Omul a fost rânduit de «mai înainte de anii
veacurilor»4 de către Dumnezeu spre a fi «asemenea
chipului Fiului Său»5. Acest chip s-a descoperit «în
anii cei mai de pe urmă»6. Omul este mare în harul
mântuirii7. Cele două laturi ale măreţiei sale sunt,
pe de o parte, facerea sa «după chipul şi după
asemănarea» lui Dumnezeu, prin care «Făcătorul
nostru se repetă, cumva, pe Sine, şi prin aceasta El
1 Efes. 1, 4.
2 Rom. 8, 32.
3 I Cor. 10, 11; vezi şl Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan
Athonitul, p. 80.
4 II Tîm. 1, 9; Tit 1, 2.
5 Rom. 8, 29.
6 1 Petru 1, 20.
7 Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 165-166; Mistica vederii lui
Dumnezeu, p. 133.
81
este Tatăl nostru»8, iar pe de altă parte - chemarea
lui, «mai înainte de a fi lumea», de a se face fiu al lui
Dumnezeu, unindu-se cu Hristos. Aceste două
laturi alcătuiesc taina omului, ca prelungire a tainei
lui Hristos ce se poate descoperi şi cunoaşte prin
harul pocăinţei şi prin viaţa în Duhul Sfânt.
Prin facerea «după chip şi după asemănare»,
Dumnezeu a pus în firea omului potenţe uriaşe,
pregătindu-1 spre a primi pe viitor revelaţia
evanghelică şi asemănarea cu Hristos9. Cea mai
însemnată dintre acestea este ideea răsădită în fire
despre Absolut şi căutarea sa de către om. în
întâlnirea duhului său cu Dumnezeu Atotţiitorul, îi
stă în putere omului să-L recunoască pe Acesta,
deoarece El este înrudit cu om u l10. Omul „se
înrudeşte"11 cu Dumnezeu atunci când ajunge la
măsura vederii şi a iubirii lui Dumnezeu, astfel
încât «devine „întreg”, tămăduit»12, «neam al Lui»13.
în cele ce urmează, vom pune în lumină
câteva manifestări ale vieţii omului, în care se
vădeşte limpede că acesta este „rudenie” a lui
Dumnezeu şi îşi are obârşia în El. Acest lucru se
arată în chip pozitiv atunci când cuvântul lui
Hristos ajunge a fi singura lege a existenţei omului
care, predându-se vederii «sfinţeniei smeritului
Dumnezeu-Hristos»14, îi slujeşte Domnului «în duh
şi în adevăr»15. Se manifestă, de asemenea, în chip
negativ atunci când leapădă porunca lui Dumnezeu
8 Οψομεθα τον Θεον καθώς εστι, ρ. 298.

9 Sfântul Grigorie Palama, Omilia 16, PG 151, 204A.
11 Fapte 17, 29.
13 Fapte 17, 28.
îs Ioan 4, 23.
82
şi, lipsit de harul Său şi îndepărtat de la Lumina
feţei Lui, «slujeşte făpturii, în locul Făcătorului»16. în
cel dintâi caz, omul se arată într-o măreţie
uimitoare, fiind asemenea cu Dumnezeu. în cel
de-al doilea, într-o nimicnicie tragică şi vrednică de
plâns. îndeobşte, omul mărturiseşte că este «neam
al lui Dumnezeu» atunci când în fiecare manifestare
a vieţii sale cugetă, simte şi lucrează ca unul ce are
conştiinţa că Dumnezeu i-a încredinţat întreaga zidire.
Din clipa însufleţirii înlăuntrul său a
principiului ipostătic, pus în lucrare prin harul
pomenirii morţii, omul îşi trăieşte propria moarte ca
pe o pieire a tuturor acelora pe care le cunoaşte şi
de care este legat existenţial. O trăieşte ca pe o
stingere a oricărei lumini a conştiinţei sale, ca
ştergere a tuturor acelora pe care duhul lui le
îmbrăţişa, ca moarte a întregii lumi, chiar şi a lui
Dumnezeu17. Acest simţământ duhovnicesc, deşi cu
chip negativ, arată că omul în sine, sub un oarecare
înţeles, este centrul a toate. într-o asemenea
împrejurare se vădeşte adevărul zămislirii sale
«după chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu,
omul fiind în stare să-L primească în sine atât pe
Dumnezeu, cât şi lumea zidită18.
Atunci când omul se pocăieşte, viaţa sa
dobândeşte dimensiuni adamice. în pocăinţa ce se
lucrează din toate puterile, omul trăieşte nu numai
drama propriei sale căderi şi pervertiri, ci şi pe cea a
simţirii fundăturii în care l-a adus lucrarea răului şi
păcatul întregii omeniri. Atunci când «răcneşte din
16 Rom. 1, 25.
18 Ibidem, p. 18.
83
adevărat întreaga omenire ca pe o singură viaţă, o
singură fire într-o mulţime de persoane52. în această
rugăciune ipostatică stă plinirea celei de-a doua
porunci a lui Dumnezeu, care este de aceeaşi
însemnătate cu cea dintâi. împlinirea celor două
mari porunci - cea dintâi prin pogorârea în iadul
pocăinţei, iar cea de-a doua prin rugăciunea
ipostatică - vădeşte desăvârşirea principiului
ipostatic în om, fiind semnul plinirii «vârstei lui
Hristos» în hotarele vieţii noastre pământeşti53. Ea
este, de asemenea, pecetea refacerii în om a
chipului lui Dumnezeu, chip care se afla în Mintea
Ziditorului «mai înainte de întemeierea lumii»54.
Potrivit experienţei Sfântului Siluan şi
învăţăturii Stareţului Sofronie, omul ajunge la
rugăciunea ipostatică atunci când se roagă pentru
întregul Adam ca pentru sine însuşi55 . După
cuvântul Stareţului, această rugăciune este măsura
cea mai de pe urmă pe care o poate atinge ipostasul
zidit al omului ce urmează viaţa şi «pilda» lui Hristos.
Aşadar, putem spune că iubirea până la ura
de sine - ce duce la rugăciunea ipostatică şi, prin
urmare, la desăvârşirea principiului ipostatic în om
- este prelungirea peste veacuri, prin sfinţi, a
chenozei iubirii lui Hristos. Ţelul şi noima întregii
existenţe a omului este învăţarea iubirii celei
chenotice şi mai presus de cuget56 a lui Hristos,
care în hotarele şi împrejurările acestei lumi este
pătimitoare şi împreună-pătimitoare «până în
sfârşit», până la deplina deşertare de sine57. Această
52 Ibidem, p. 176.
53 Ibidem, p. 181.
54 loan 17, 24.
55 Mistica vedeai lui Dumnezeu, p. 176.
se Despre rugăciune, p. 34.
78
iubire chenotică dă lucrătorului ei puterea de a-şi
iubi nu propriul suflet, ci pe Dumnezeu, «până la
moarte»58, de a primi de bunăvoie şi de a birui până
şi moartea „firească”, ajungând la plinătatea vieţii
dumnezeieşti şi a smeritei iubiri pe care Dumnezeu
le-a rânduit pentru om «mai înainte de începutul
veacurilor»59. După ce străbate şi ultimul prag, cel al
morţii, iubirea aceasta se preface în binecuvântată
fericire, prin vederea celorlalte ipostasuri omeneşti
«desăvârşite» şi prin împărtăşirea cu ele în Duhul
Sfânt: «Slava fratelui va fi slava sa. Vederea feţelor
străluminate de Lumina dumnezeiască îl va îndulci»60.
Principiul ipostasului în Fiinţarea lui
Dumnezeu şi în fiinţarea omului este o taină
uimitoare ce se descoperă credinciosului după
măsura iubirii chenotice a urii de sine. Predarea
omului în iubirea cea «până în sfârşit» a lui Hristos
este începutul drumului său spre a se arăta ipostas
adevărat. înfăţişarea acestei călătorii şi minunatul
ei deznodământ sunt cuprinse de Stareţul Sofronie
în cuvintele următoare: «Urăşte-te pe tine însuţi din
dragoste pentru Dumnezeu, şi vei îmbrăţişa cu
iubire toate cele existente»61. Pentru aceasta, dacă
vom socoti roadele şi naşterea din nou pe care le
aduce în om porunca iubirii lui Hristos până la ura
de sine, putem spune că această poruncă este
descoperirea iubirii dumnezeieşti, a acelei iubiri cu
care El însuşi ne iubeşte pe noi62. Aceasta este însă
cu putinţă numai prin sălăşluirea lui Dumnezeu în
inima omului.
58 Apoc. 12, 11.

59 II Tim. 1, 9; Tit 1, 2.
79
suspinarea inimii» 19 , strigătul său răsună în
întreaga pustie cosmică şi se uneşte cu cerul20.
în lucrarea pocăinţei, omul este întărit de
harul lui Dumnezeu, astfel că în chip minunat poate
îndura suferinţe prin care i se descoperă adâncimi
ale rugăciunii, până atunci necunoscute21. Prin
lucrarea acestei rugăciuni descoperitoare, el devine
părtaş al pătimirilor şi al muceniciei întregii
omeniri. Această lucrare este cea a iubirii lui
Hristos, care în această lume este îndelung-
pătimitoare şi îl călăuzeşte pe cel ce o poartă la
mântuitoarele pătimiri ale lui Hristos22. întoarcerea
firească a omului către Dumnezeu, supusă la
început primejdiei «ispitei» şi «înşelării»23, se preface,
prin iubirea pe care o naşte cufundându-se în
oceanul pătimirilor întregului Adam, în călătorie
„către cele de jos”, în «coborâre în adâncurile cele
mai de jos» ale piramidei răsturnate, precum deja
am văzut în capitolul trecut. Aici credinciosul
primeşte descoperirea chipului Omului, aşa cum se
afla el mai înainte de veci în Mintea creatoare a lui
Dumnezeu24, dar şi starea Celui ce este Capul
acestei piramide, Noul Adam, Cel ce ridică povara şi
neputinţele tuturor. Necazul pătimirilor şi
cunoaşterea adâncă a dimensiunilor tainei Crucii,
lărgesc inima. Astfel, o aduc la măsura de a
îmbrăţişa în rugăciune întreaga lume zidită, încât
omenirea întreagă devine conţinutul fiinţării sale25.
Potrivit legii duhovniceşti căreia Stareţul Sofronie îi
dă glas, «cel ce este asemănător lui Hristos în
îs Psalmul 37, 9.
20 Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul
22 Fapte 26, 23; Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 309-310.
24 Ibidem, p. 107.
25 Ibidem, p. 188.
84
manifestările sale pământeşti, este în mod firesc
asemănător Lui şi în planul dumnezeiesc»26, şi «în
măsura în care vom cunoaşte suferinţele Lui ... se
va odihni asupra noastră şi slava Lui veşnică»27.
Vedem, aşadar, că omul - întărit de harul
dumnezeiesc - se arată «mare» în pătimirile
pocăinţei. Acestea îl pregătesc să primească puterea
iubirii lui Hristos şi să fie, în rugăciunea pentru
lume, ca un centru al întregului cosmos28.
De bună seamă, atunci când omul arată
credincioşie până în sfârşit şi primire de bunăvoie a
pătimirilor pentru iubirea lui Hristos, se naşte din
nou în sfera purtătoare de lumină a cerurilor29 şi
devine în stare să cuprindă focul iubirii Tatălui30.
Această iubire îmbrăţişează însă şi iadul. Renăscut,
aşadar, omul are drept conţinut al vieţii iubirea lui
Hristos şi este călăuzit de Duhul Sfânt Ia stări mai
presus de fire, primind pregustarea dumnezeieştii
universalităţi. Măreţia principiului ipostatic al
omului - în desăvârşirea sa ultimă, în Hristos - este
cuprinsă în însuşi conţinutul acestui principiu31. în
această stare, duhul omului se întinde între două
margini: iadul şi împărăţia, între care se mişcă
întreaga viaţă duhovnicească a făpturilor
cugetătoare32. Aceste două hotare sunt atât de
măreţe, încât, după cuvântul Apostolului, mintea
omenească nu poate să le «judece»33. Este „măsura
dumnezeiască” despre care au vorbit asceţii
Egiptului în veacul al patrulea.

28 Ibidem, pp. 133, 170.
30 Ibidem, p. 144.
31 Ibidem, p. 148.
32 Ibidem, p. 162.
33 I Cor. 4, 3: 2, 15.
85
Omul, atunci când călătoreşte către cele de
jos şi urmează pilda smereniei lui Hristos, se arată a
fî mare şi devine centru al lumii întru plinătate
dumnezeiască; dimpotrivă, atunci când urmează
paşilor lui Adam celui dintâi, se molipseşte de boala
vrăjmaşului - mândria. întunecat de această
patimă, îşi uită starea sa de făptură, absolutizează
sclipirea dumnezeiască pe care o are în el ca dar şi
cade în înşelare: se preţuieşte pe sine peste cuviinţă
şi caută ceea ce copleşeşte măsura lu i34. Prin
această înşelare a mândriei, el se desparte de
Dumnezeul iubirii şi se afundă în abisul întunecat
ce s-a deschis omului prin cădere. începutul acestei
libertăţi a determinării de sine, care poartă în ea şi o
oarecare latură „absolută”, „dumnezeiască”, este
imboldul către îndumnezeirea de sine, ca întoarcere
la fiinţarea cea dintru început a omului35. Acest
avânt trufaş al lucifericii îndumnezeiri de sine, cu
mireasma sa otrăvitoare şi cu plăcerea cea
purtătoare de moarte, îl robeşte şi îl orbeşte pe om,
făcând din el un încătuşat al iadului, un ieşit din
minţi. Despărţit de Dumnezeu şi de iubirea lui
Hristos, omul mândru se închide în sine. în această
stare de necugetată însingurare, se va întoarce
«către sine însuşi, ca spre un centru», şi «mai
devreme sau mai târziu el se va pomeni într-o
pustietate chinuitoare, aceea din care a fost chemat
de Creator» la viaţă36. însă, pentru că omul cade
pradă înşelării şi iubeşte mai degrabă întunericul
decât lumina37, această pustietate devine o rană de
netămăduit care îl perverteşte şi îl strică până la
nimicire.

35 Ibidem, p. 29.
36 Ibidem, p. 34.
37 loan 3, 19.
86
3.b. Moartea
în capitolul trecut am văzut că măreţia

omului stă în rămânerea sa în harul lui Dumnezeu
şi ascultarea de voia Lui, aşa precum se vădeşte ea
în porunci. Astfel, omul nu numai că trăieşte, ci
devine chiar un centru al vieţii, minunat şi
universal, purtând înlăuntrul său întreaga lume
zidită şi întreaga viaţă dumnezeiască. Se face astfel
veşnic, şi chiar fără de început. Dacă va aluneca
însă în adâncul cel mai de jos al iubirii trufaşe de
sine, atunci se rupe de Dumnezeu, Cel ce este viaţa
cea adevărată, se închide în sine însuşi, se
prăbuşeşte în golul pe care îl poartă înlăuntru şi «se
micşorează foarte». Această zguduitoare micşorare,
cât şi golul, pustiul din suflet, îi devin propria împărăţie.
Dumnezeu l-a creat pe om «după chipul şi
după asemănarea» S a 1. Fireşte, «Dumnezeu n-a
făcut moartea»2, ci voia Sa dintru început pentru om
a fost ca acesta să vieţuiască «spre nestricăciune»3.
I-a dat, de asemenea, porunca «Creşteţi şi vă
înmulţiţi...» pentru a-1 aşeza cu tărie pe calea
creşterii în Dumnezeu, de la «chip» la «asemănare».
L-a împodobit cu o uimitoare minte, înzestrată cu
puterea de a-L contempla pe Dumnezeu şi de a
spori în această creştere, pentru a ajunge la
desăvârşire. I-a mai dat şi o poruncă spre călăuzirea
sa: «Din toţi pomii ... poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci...»4.
1 Facerea 1, 26.
2 înţ. lui Solomon 1, 13.
4 Facerea 2, 16-17.
87
Această poruncă de a nu mânca din rodul pomului
cunoaşterii binelui şi răului îi era trebuitoare
omului aflat între lumea zidită, văzută, şi raiul cel
nezidit al lui Dumnezeu. învederându-i însuşirea de
făptură creată, Dumnezeu voia să-l facă pe om să-şi
poată păzi duhul smerit în contemplarea cea
adevărată, în hotarele puterilor firii sale. Ţelul Lui
era de a pune la îndemâna omului mijlocul prin
care, contemplând firea cea văzută, să fie călăuzit
spre cea gândită5 şi, cu o sporită mulţumire şi
recunoştinţă, «să se umple de toată plinătatea
(iubirii) lui Dumnezeu»6.
Cel întâi zidit s-a trufit însă pentru vrednicia
stăpânirii împărăteşti peste lumea creată şi a căzut
în ispita în care l-a tras vrăjmaşul: să fie dumnezeu,
fără a se supune poruncii Făcătorului său, fără să
atârne de nimeni, în cele din urmă fără Dumnezeu.
S-a petrecut atunci o tragedie, o nenorocire
cosmică. Prin călcarea poruncii, Adam a pierdut
dorirea firească după Dumnezeu şi contemplarea
Lui cea de viaţă făcătoare, şi s-a lipit prin simţuri de
lumea văzută. A început atunci să pătrundă în viaţa
lui plăcerea cea împotriva firii, s-a afundat de
bunăvoie în abisul întunecat şi a devenit orb
duhovniceşte, neputincios în a mai desluşi prezenţa
mândriei în mişcările minţii şi ale inimi i 7. însă
Dumnezeu, Care «nu Se bucură de pieirea celor
vii»8, ci poartă de grijă pentru mântuirea tuturor, a
îngăduit să pătrundă în viaţa omului durerea, ca un
„pedepsitor puternic”, şi împreună cu ea şi legea
5 Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele 2, 23, „Sources

Chrétiennes”, vol. 51 bis, p. 116.
e Efes. 3, 19.
88
morţii, pentru a curma nebunia patimilor*. Această
lege s-a întins asupra întregului neam omenesc. Ca
urmare a călcării poruncii lui Dumnezeu şi a ruperii
părtăşiei cu El, moartea duhovnicească a pătnms
îndată în viaţa omului10, în vreme ce moartea cea
trupească a venit mai târziu, după înţeleaptă
purtare de grijă a Domnului. Dumnezeu îi hărăzise
omului ca prin multele pătimiri şi prin moarte să
vină la simţirea păcatului său şi să curme plăcerea
cea potrivnică firii. Trebuia, prin urmare, ca prin
înlăturarea acesteia să se vădească harul cel
cugetător al plăcerii celei dumnezeieşti, iar
călcătorul de poruncă să fie reaşezat în slava sa
dintru început11.
Pătimirile şi moartea i se aduc omului de
către Dumnezeu ca un nou pom al cunoaşterii
binelui şi răului. După felul în care omul le
primeşte, acestea i se fac izvor fie al unei vieţi
proslăvite, fie al veşnicei pierzanii. Ele au valoare
veşnică atunci când sunt primite cu credinţă şi
încredere în Dumnezeu, şi simt pricina prăbuşirii
sufleteşti atunci când sunt gândite şi trăite într-un
chip fatalist, ca nişte lucruri fireşti.
Calea dreptei primiri a morţii, după porunca
lui Dumnezeu, a fost descoperită în lume de Hristos.
Primind de bunăvoie şi fără vreo vină moartea cea
nedreaptă, de dragul poruncii iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de om, Hristos a prefăcut moartea
în osândire a morţii şi a surpat-o prin învierea Lui.
9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Tcdasie,

întrebarea 61, Filoc. rom. voi. 3, Edit. Humanitas 1999, p. 310;
A w a Dorotei, Despre lepădare, Filoc. rom. voi. 9, Edit.
Humanitas 2002, p. 453.
10 Facerea 2, 17.
11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Tcdasie,
întrebarea 61, Filoc. rom. voi. 3, p. 310.
89
Prin înomenirea, moartea şi învierea Sa, a pus
început unei legi noi pentru om: tot ceea ce se
găseşte în afara noianului de plăceri ale simţurilor,
tot ceea ce este de bunăvoie şi potrivit poruncii lui
Dumnezeu, şi prin urmare nepăcătos - acestea
biruiesc moartea pe care omul a moştenit-o iară de
voie prin căderea strămoşilor. De aceea, atunci când
pătimirile şi moartea omului se aseamănă prin firea
lor cu Patima şi moartea lui Hristos, ele sunt
bineprimite înaintea lui Dumnezeu şi duc la
osândirea morţii şi la înviere. Această lege
duhovnicească a fost învederată în chip desăvârşit
de Apostolul Pavel, care zice: «Căci dacă am fost
altoiţi pe el prin asemănarea morţii Lui, atunci vom
fi părtaşi şi ai învierii Lui» 12 . Pentru aceasta,
chinurile sfinţilor sunt bineplăcute lui Dumnezeu, şi
«scumpă este înaintea Domnului moartea curioşilor
Lui»13. în această lumină înţelege Stareţul Sofronie
lupta şi nevoinţa vieţii în Hristos, atunci când spune
că singurul vrăjmaş al omului este moartea şi că
«noi luptăm pentru învierea noastră proprie şi
pentru aceea a oricărui om»14.
Stareţul zăboveşte asupra faptului că
mândria, a cărei prezenţă o descoperă harul
Sfântului Duh, este un cancer «care îl duce la
moarte»15. Plăcerea purtătoare de moarte, izvorâtă
din luciferica mândrie a îndumnezeirii de sine, îl
robeşte pe om şi îl preface într-un încătuşat al
iadului şi un ieşit din minţi. în întunericul iadului,
omul se desparte de Dumnezeul iubirii şi moare
duhovniceşte. Moartea, aşadar, este fiică a mândriei
12 Rom. 6, 5-14.
13 Psalm 115, 6.
J4 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 161.
90
şi cădere de la Dumnezeul iubirii16. De asemenea,
Stareţul spune în altă parte că părăsirea de către
sfânta iubire a lui Dumnezeu îl cufundă pe om în
întunericul morţii17.
Această stare a morţii duhovniceşti se
întăreşte mai apoi, când omul se predă desfătărilor
trupeşti şi sufleteşti ale vieţii uşuratice a acestui
veac18. Este cu putinţă atunci ca omul să ajungă la
deplina secătuire duhovnicească, până la măsura de
a nu mai putea crede în Hristos şi în mântuirea prin
învierea Sa. Aceasta este fiinţa duhovnicească a
deznădejdii pe care o naşte slăbănogirea necredinţei
şi care aduce cu sine propria osândire la desăvârşita
nimicnicire după moarte19.
Biruinţa asupra morţii s-a plinit în Persoana
lui Iisus Hristos. Acesta a luat asupră-Şi, de
bunăvoie şi fără de păcat, moartea care venise cu
dreptate asupra noastră, desfiinţând-o prin moartea
Sa cea nedreaptă şi mântuind întreaga lume.
Acelaşi drum se deschide înaintea fiecărui om ce
voieşte să izbândească - mai întâi împotriva propriei
morţi, apoi împotriva morţii aproapelui - păşind «pe
urmele lui»20.
însuşirea cu credinţă a «pildei» lui Hristos
naşte în suflet flacăra iubirii de Dumnezeu. Această
iubire îi dă firii omeneşti puterea să biruiască «orice
suferinţă şi chiar moartea»21, dăruindu-i luminare şi
descoperirea chipului Omului celui mai înainte de
veci. Atunci omul trăieşte moartea - căderea, adică -
şi părăsirea de către smerita iubire a lui Hristos ca
pe o stricăciune şi neputinţă a firii sale, iar această
16 Ibidem, p. 43.
17 Ibidem pp. 316, 171.
29 I Petru 2, 21.
91
stare îl călăuzeşte la pocăinţă, insuflându-i o
rugăciune fierbinte «cu strigăt şi cu lacrimi»22 pentru
tămăduirea sa: «Vino şi vindecă-mă de moartea care
m-a cuprins»23.
Frica de moarte pe care omul o descoperă în
firea sa se face izvor de tărie pentru pocăinţa
deplină. Durerea acestei pocăinţe devine «un
minunat dar al iubirii lui Dumnezeu» şi îl naşte pe
om din nou în viaţa cea adevărată, «în realitatea
purtătoare de lumină a Sfântului Duh»24. Pătimirile
şi jertfele cărora omul se supune în pocăinţa lui
sunt «calea care le întrece pe toate»25. Aceasta îl
călăuzeşte pe om, prin taina morţii, spre o mai
desăvârşită asemănare cu Hristos26. Cu alte cuvinte,
moartea cea de bunăvoie - pocăinţa - biruieşte
moartea cea fără de voie, pe care omul a moştenit-o
prin păcatul strămoşesc. Pocăinţa aduce, înainte de
moartea trupească, îndoita experienţă «a iadului şi a
învierii»27.
Apostolul Pavel spune că «printr-un om a
intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea»28.
Călcarea poruncii de către Adam a adus moartea în
toţi urmaşii lui. Dimpotrivă, izbăvirea din moartea
păcatului este adusă de ascultarea poruncii lui
Dumnezeu. Prin statornica păzire a poruncilor,
omul se tămăduieşte de rănile păcatelor sale şi se
face locaş al veşnicei vieţi a lui Dumnezeu, Care nu
numai că îndepărtează moartea, dar îl şi face pe om
«fară de început», prin lucrarea iubirii Domnului 29.
Moartea care vine prin păcat este desfiinţată numai
22 Evrei 5, 7.
25 I Cor. 12, 31.
27 Ibidem, p. 52.
23 Rom. 5, 12.
92
prin prezenţa vie a lui Dumnezeu în sufletul şi în
trupul omului, iar plinirea principiului ipostatic se
face după măsura unirii în iubire cu Cel ce este cu
adevărat Dumnezeu30.
Precum am spus mai sus, simţirea morţii,
venită prin luminarea credinţei în cuvântul lui
Hristos, duce la pocăinţă. Ca poruncă
sobornicească, pocăinţa îi dă omului puterea de a
împlini toate poruncile. Păzirea poruncilor duce la
aflarea înlăuntrul omului a «locaşului» 31
Dumnezeului Celui în Treime slăvit. După măsura
sălăşluirii lui Dumnezeu în el, «moartea este
izgonită» iar omul este născut din nou de către
sfânta Lumină a smeritei iubiri, păşind într-un nou
fel de viaţă. Dreapta înfruntare şi „vieţuire” a morţii
aduc cu ele naşterea din nou şi contemplarea
Luminii nezidite. Ca Lucrare a lui Dumnezeu,
această Lumină este însuşi Dumnezeu. Este viaţa
nepieritoare, plină de pacea iubirii32. Ea dăruieşte
inimii omului nespusa iubire dumnezeiască şi o
lărgeşte pe aceasta, dându-i putinţa de a îmbrăţişa
întreaga lume. Temeluindu-se pe experienţa sa
personală, Stareţul Sofronie numeşte această
Lumină - «Lumina învierii»33.
Hristos S-a făcut om «nu din sânge, nici din
poftă trupească, nici din poftă bărbătească»34, ci «de
la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara»35. Naşterea Sa
a fost, prin urmare, fară de păcat. De asemenea,
fără de păcat a trăit pe pământ şi a petrecut
împreună cu oamenii36. Deşi era «nevinovat» şi
3° Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 168-169.

31 loan 14, 23.
33 Ibidem, p. 127.
34 loan 1, 13.
35 »Simbolul credinţei»·, Luca 1, 35.
36 loan 8, 46.
93
«drept»37, a murit. Pentru aceasta, moartea Lui s-a
făcut osândă a morţii şi izvor de înviere şi de viaţă
veşnică38. Prin păcatul lui Adam a pătruns în viaţa
oamenilor legea morţii. Toţi câţi au moştenit firea lui
Adam, cu întreg noianul de plăceri, şi au păcătuit
asemenea cu el, au murit. Prin moartea lui Hristos
cea de bunăvoie şi fără de păcat, şi-a găsit sălaş în
firea omenească o lege nouă: «Dacă am fost altoiţi pe
El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi
şi ai învierii Lui»39. Cu alte cuvinte, atunci când
omul pătrunde prin Botez în Trupul lui Hristos şi se
luptă împotriva păcatului după poruncile lui
Dumnezeu, «suferind întristări, pe nedrept, cu
gândul la El»40, şi moare «întru Hristos»41, moartea
sa se face osândă a morţii şi slobozire din ea, prin
intrarea în pământul celor vii42.
Adeverirea cea mai minunată a acestei legi
duhovniceşti este slăvită moarte a mucenicilor43.
Stareţul Sofronie socoteşte pătimirile şi nevoinţa
pocăinţei - care, după cuvântul său, este «deşertare
de sine asemenea cu cea a lui Hristos», adică moarte
ce se face început al veşnicei vieţi - ca fiind cele prin
care se lucrează moartea duhovnicească întru
Hristos, de bunăvoie, şi se desfiinţează moartea cea
fără de voie a păcatului, pe care am moştenit-o prin
naşterea trupească. Urmându-1 pe Apostolul Pavel,
Stareţul propovăduieşte aceeaşi lege duhovnicească:
cei ce se aseamănă cu Hristos sunt ridicaţi şi
înălţaţi, în Duhul Sfânt, spre o slavă veşnică,
37 Matei 27, 4; 24.

38 Fapte 2, 27.
39 Rom. 6, 5.
40 I Petru 2, 19.
411 Tes. 4, 16.
42 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,
întrebarea 61, Filoc. rom. voi. 3, p. 310.
43 Fapte 7. 56.
94
asemenea cu cea a Lui44. Din cele de mai sus se
vede că moartea întru Hristos, «cu gândul la El»,
este înaintemergătoarea moştenirii îndumnezeirii.
în scrierile Stareţului se vorbeşte, de
asemenea, despre moartea ipostatică, în sens pozitiv
şi în sens negativ. Chipul negativ este văzut de
Stareţul Sofronie în cultivarea „ascezei” religiilor
orientale. în aceste tradiţii se vădeşte strădania
trufaşă a golirii, a lepădării de orice realitate
trecătoare, relativă, şi de identificare cu un «Absolut
imaginat de noi». Unirea cu acesta are drept
deznodământ moartea ipostatică45, întoarcerea în
«nimicul» din care Dumnezeu l-a chemat pe om. în
chip negativ, de asemenea, lucrează în om şi frica
de moarte, atunci când lipseşte credinţa şi nădejdea
în înviere. în această stare, omul trăieşte ca rob sub
stăpânirea acestei frici şi devine împătimit şi iubitor
de sine. El caută ceva cu care să umple golul pe
care îl poartă înlăuntrul său, iar frica îl robeşte cu
desăvârşire împărăţiei m orţii46 . Această cruntă
deznădejde este înfăţişată de Apostolul Pavel în
Epistola întâi către Corinteni (15, 32).
Moartea ipostatică în sens pozitiv era socotită
de către Stareţ moartea acelui om care primeşte
iubirea pătimitoare a lui Hristos, covârşeşte hotarele
iubirii de sine şi nu mai trăieşte pentru el însuşi.
Vieţuieşte pentru Dumnezeu, iar prin El petrece
rugându-se pentru întreaga lume. «Intră într-o nouă
formă de existenţă personală, ipostatică, după
chipul Ipostasului Fiului Cel Unul-Născut»47. în
această stare, el se aseamănă lui Hristos în
rugăciunea din Ghetsimani, însuşindu-şi *
duhovniceşte jertfa Crucii şi puterea învierii Lui.

45 Ibidem, p. 171.
46 Evrei 2. 15.
95
Sfârşitul acestui fel de viaţă este moartea cuvioşilor.
Ea se numeşte ipostatică întrucât rugăciunea unor
astfel de oameni cuprinde totul, iar viaţa lor
«îndreptăţeşte» existenţa lumii. Această moarte este
însoţită de pregustarea învierii şi sfârşeşte în ea48.
După cum socoteşte Stareţul, nu există mai mare
desăvârşire şi asemănare cu Hristos pe pământ,
decât cea care se vădeşte în «rugăciunea
asemănătoare rugăciunii lui Hristos din Ghetsimani
şi într-o moarte asemănătoare celei de pe Golgota»49.
Atunci omul se poate «bucura şi veseli» 50 cu
nădejdea unei «mai bune învieri»51.
Prin aceste puţine lucruri legate de tema
morţii, putem încheia spunând că viitorul întru
veşnicie al omului atârnă de felul în care este
înfruntată moartea în împrejurările acestei vieţi
trecătoare. Moartea şi-a făcut loc în viaţă ca un
blestem pentru păcat. Hristos, însă, a luat
asupră-Şi osânda noastră, prefacând prin moartea
Sa blestemul în binecuvântare şi dând fiecărui om
putinţa de a călători pe aceeaşi cale. Moartea s-a
făcut, prin Hristos, chemare şi bunăvestire a vieţii,
căci iubirea smerită s-a arătat mai puternică decât
moartea52: «Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi
nimicit, este moartea»53.
48 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 312: «Unit cu El în

asemănarea morţii, într-o profundă rugăciune pentru lume,
într-o sfâşietoare sete de mântuire a oamenilor», gustă «de mai
înainte asemănarea învierii»: Rom. 6, 5; 8, 11.
49 Ibidem, p. 181.
so Matei 5, 12.
81 Evr. 11, 35.
53 I Cor. 15, 26.
96
3.c. Darul pomenirii morţii
în capitolul de mai sus am văzut că se poate

vorbi despre o îndoită lucrare şi contemplare a
morţii, întocmai precum se întâmpla şi în privinţa
pomului cunoaşterii binelui şi răului, în rai. Privită
prin prisma întregii taine a lui Hristos, moartea se
preface în chemare către o înaltă filosofie care
insuflă «pocăinţă spre viaţă»1, iar pomenirea ei este
un dar al Sfântului Duh.
în vreme ce veşnicia trebuia să fie o realitate
de la sine înţeleasă care să poată fi contemplată în
chip firesc, după căderea celor întâi zidiţi ea ni se
aşează înainte ca un prilej de poticnire. Omul se
clatină între ea şi abisul nefiinţei. Menirea omului,
hotărnicită mai înainte de veac, este aceea de a-şi
însuşi veşnicia ca pe un bun de neînstrăinat. Orice
alunecare de la această chemare se face simţită
drept nefolositoare, sau chiar iraţională. Fără
cunoaşterea acestei meniri, toate sfârşesc întru
deşertăciune. Pomenirea morţii înalţă cugetarea
către cele veşnice şi către neînvoirea cu nimic din
ceea ce se află în afara lui Dumnezeu. Este cu
putinţă ca harul lui Dumnezeu, Care îl caută pe cel
pierdut în toate căile lui, să-l „provoace” evanghelic
pe om, ascuţindu-i zbaterea prin pomenirea morţii,
care, după experienţa Stareţului Sofronie, devine
arzătoare «asemenea unei mase încă amorfe de
metal incandescent»2.
în pomenirea morţii - ca simţire a lipsei
veşniciei - se descoperă o minunată chemare a
‘ Fapte 11, 18.

2 Mistica vederii Iul Dumnezeu, p. 12.
97
omului către menirea sa cea rânduită mai înainte de
veci, anume aceea de a deveni «părtaş dumnezeieştii
firi»3. Ca roadă a lucrării harului lui Dumnezeu,
această pomenire este un fenomen duhovnicesc cu
totul osebit de cunoaşterea firească ori psihologică a
faptului că omul este muritor. Harismatica
pomenire a morţii este «realitatea unei alte
rânduieli, nepământeşti, neînţelese»4. Ea cercetează
omul cu o putere stăpânitoare şi îl pregăteşte să
primească revelaţia Dumnezeului Celui viu.
înlăuntrul inimii omului se naşte o simţire nouă
care preschimbă vederea minţii. Este o stare
duhovnicească ce îl ajută în căutarea adevărului şi
a veşniciei pe omul cel neputincios în a-L contempla
pe Dumnezeu.
Starea aceasta a pomenirii morţii se însoţeşte
cu un alt fel, de netâlcuit, în care omul vede lumea
înconjurătoare. Această vedere îi descoperă
deşertăciunea şi chipul trecător al acestei lumi
vremelnice care «zace sub puterea celui rău »5 .
Stareţul scrie: «Această lume, întreaga fiinţă
cosmică unde totul este însemnat cu pecetea
stricăciunii încă din clipa naşterii, apare ca lipsită
de sens şi prăvălită în întunericul morţii»6. Pentru
aceasta, adâncul inimii omului este stăpânit de
minunatul simţământ al «zădărniciei tuturor
agoniselilor pe pământ»7.
Deopotrivă cu această vedere aparte a lumii
înconjurătoare, pomenirea morţii aduce vederea
lăuntrică a marii prăpăstii ce-1 desparte pe om de
Sfântul Dumnezeu. Omul spânzură cu duhul
3 II Petru 1, 4.
5 I Ioan 5, 19.
6 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 162
98
deasupra acestui abis fară fund, dar îi este cu
neputinţă să-l străbată. Priveliştea este
deznădăjduitoare. Această vedere nu îngăduie nici o
învoire cu ceea ce nu este veşnic, cu altceva în afară
de Dumnezeu însuşi. Atunci când omul îşi dă
seama că este osândit să moară, e cuprins de frică
şi pătimeşte într-un chip cu anevoie de îndurat8. El
vieţuieşte în acelaşi timp pe două tărâmuri: cel
duhovnicesc şi cel psihologic. Se vede pe sine
despărţit în chip uimitor: cu duhul întrezăreşte
abisul fără fund şi se păstrează pe sine în cuprinsul
acestei taine de negrăit, în vreme ce raţional şi
sufleteşte îşi trăieşte obişnuita viaţă de zi cu zi9.
Precum am arătat în capitolul de mai înainte,
moartea este un fenomen nefiresc şi potrivnic
menirii omului. Pentru aceasta, Domnul, ca unul
fară de păcat şi, prin urmare, liber faţă de
stăpânirea morţii, Se ruga în Ghetsimani să treacă
«paharul», vădind nedreptatea şi nefirescul acestui
fenomen. Vedem, aşadar, pentru ce cutremurul şi
durerea duhului omului în faţa morţii sunt atât de
mari. Moartea capătă dimensiuni universale. Dacă
moare acela care era menit să recapituleze în
persoana sa întreaga lume zidită şi, ca un adevărat
împărat şi preot, să le readucă pe toate la
Dumnezeu, atunci este firesc să moară, împreună
cu el, toate. Aceeaşi privelişte înfricoşată a obşteştii
stăpâniri a morţii duce mintea omului în inimă şi de
acolo mărturiseşte cu mare zbatere
înspăimântătoarea vedere a tăriei acestui fel de
vieţuire: «Tot ceea ce am cunoscut, tot ceea ce am
iubit şi ceea ce viază şi mă inspiră, tot ce este
8 Ibidem, p. 12.
99
pozitiv şi chiar însuşi Dumnezeu moare în mine şi
pentru mine, dacă eu dispar cu desăvârşire»10.
Darul harismatic al pomenirii morţii este
temelia sporirii duhovniceşti a creştinului şi
începătura naşterii sale din nou, în Dumnezeu. în
autobiografia sa duhovnicească, Stareţul Sofronie
înfăţişează această descoperire în cuvinte încă şi
mai vii: «în mine, cu mine moare tot ce a fost prins
de cunoştinţa mea: oameni apropiaţi, suferinţa şi
dragostea lor, tot progresul istoric, întregul pământ,
şi soarele, şi stelele, şi spaţiul necuprins; şi chiar
însuşi Creatorul lumii, şi Acela moare în mine.
întreaga fiinţă, în general, se scufundă în
întunericul uitării»11.
Sub înrâurirea pomenirii morţii, în care toate
sunt socotite dintru început ca stând sub furia şi
vălul morţii celei atotmistuitoare, omul îşi dă seama
că ipostasul său este «centru cuprinzător al întregii
zidiri»12. El descoperă că este legat existenţial de
toată fiinţarea zidită şi trecătoare, care însă nu face
altceva decât să-i vădească «măreaţa»
deşertăciune 13 . în această stare, veşnicia i se
descoperă omului sub chipul ei negativ14 şi pune
înlăuntrul lui temelia unui mod ipostatic de viaţă.
Omul trăieşte, în duh, propria moarte ca pe o
prăbuşire a lumii întregi: în el însuşi, prin el însuşi,
toate mor prin moartea lui, chiar şi Dumnezeu15.
Experienţa aceasta adevereşte, fie şi în chip
nedesăvârşit, revelaţia potrivit căreia omul, ca
icoană a Dumnezeului absolut, este miez al întregii

12 Despre rugăciune, p. 37; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 12.
100
lumi. La început, el vede moartea sa ca pe una a
tuturor oamenilor şi trăieşte acest fapt ca pe o
stingere a oricărei vieţi16. Mai târziu, prin vederea
Luminii nezidite în desăvârşirea ei cea mai de pe
urmă, în Hristos, această experienţă negativă se
preface într-una pozitivă - cea a învierii sufletului,
în rugăciunea pentru întregul Adam17.
Odată cu sporirea în pomenirea morţii, omul
ajunge să dispreţuiască întreaga lume văzută şi
toate evenimentele vieţii, chiar şi bogăţia
intelectuală - ca una ce nu poate da răspuns
căutărilor sale18. Toată fiinţarea îşi pierde sensul şi
valoarea, de vreme ce este pecetluită de moarte şi
este osândită la pieire, dovedindu-se astfel
zadarnică. Veşnica uitare, ca stingere a luminii
conştiinţei, cufundă sufletul în frică 19. Moartea
aduce în viaţă nu numai deşertăciunea, ci şi
iraţionalul, într-o aşa măsură încât întreaga lume
apare asemenea unei himere, gata oricând să se
mistuie în veşnicele abisuri ale nefiinţei20. Ceea ce
nu rămâne veşnic nu are valoare şi încetează a
atrage luarea aminte a omului.
Precum am arătat puţin mai sus, harul
pomenirii morţii este însoţit de simţământul
deşertăciunii şi al absurdului care pecetluieşte
întreaga lume zidită. în acest fel de contemplare a
realităţii, moartea împresoară totul şi îl lipseşte pe
om de orice sprijin pământesc. Revelaţia pe care o
aduce această pomenire harismatică, fie ea şi în
chip negativ, este lucrătoare şi descoperă
adâncimile fiinţării. într-o perspectivă eshatologică,
16 Ibidem, p. 16.
17 Ibidem p. 170.
18 Ibidem p. 17.
19 Ibidem p. 12.
101
«lumea materială îşi pierde consistenţa, iar timpul -
dimensiunea» 21 . Această experienţă apocaliptică
robeşte duhul omului şi îl aruncă într-un ţinut
întunecat, unde nu există timp 22 . Nu numai
pătimirile sale ies în afara timpului, ci şi întreaga sa
fiinţă se clatină iar viaţa încremeneşte într-un loc
aflat între forma de existenţă trecătoare şi cea
veşnică23.
în această stare istovitoare şi nestatornică,
omul va afla odihnă şi sprijin numai în revelaţia
evanghelică a Cuvântului lui Dumnezeu, «Cel ce s-a
pogorât din cer», întrucât numai în ea se vorbeşte
despre viaţa veşnică. Se va mântui, fireşte, dacă va
vedea faţa Sa. însă Domnul Se ascunde,
povăţuindu-1 astfel pe om cu înţelepciune şi iubire,
până când acesta se adânceşte în taina morţii şi o
înfruntă «nu după trup, nici în formele ei
pământeşti, ci în veşnicie»24. Din toate acestea va
înţelege că prin darul pomenirii morţii veşnicia lui
Dumnezeu bătea la uşa sufletului său, în care el se
închisese fiindu-i frică de sine însuşi25.
Pomenirea morţii îi este dăruită de către
Dumnezeu omului pentru a-1 izbăvi din moarte26.
Ea îl călăuzeşte în taina acelui gol în care el se
găseşte şi din care lipseşte lumina vieţii. Veşnicia ce
i se descoperă din afară nu se află încă în
stăpânirea sa. El înţelege dimensiunile
înfricoşătoare ale morţii şi pătimeşte cumplit
înlăuntrul abisului întunecat al lipsei veşniciei,
21 Ibidem, p. 13.
22 Ibidem, p. 11.
23 Ibidem, p. 16.
24 Ibidem, p. 13.
25 Ibidem, p. 17; Apoc. 3, 18-20.
26 Sfântul loan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Cuvântul
VI, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 155.
102
căutând ieşire. în esenţă, însă, toate acestea -
stricăciunea, moartea şi deşertăciunea - vădesc în
chip ocolit cunoaşterea şi adâncimile unei alte
fiinţări. însuşi Dumnezeu, prin această sfântă
pomenire, Se binevesteşte pe Sine, iar întreaga
zidire trimite către El. Deşi la început nu se vădeşte
nici un liman, totul atârnă de determinarea de sine
a duhului omului.
Omului care pătimeşte adânc27, cuprins de
copleşirea tot mai crescândă a pomenirii morţii, îi
stau înainte două gânduri ca şi soluţii. întâiul gând
este acela că moartea cea de neocolit este un
fenomen firesc, mărunt şi neînsemnat: «Unul mai
puţin!»28. Dacă se lasă îmbiat de acest gând, atunci
flacăra chemării lui Dumnezeu se stinge şi toate se
sfârşesc în mormânt. Cel de-al doilea gând, însă, îl
alungă pe primul printr-o adâncă intuiţie, anume
prin dorul şi căutarea pe care omul le are pentru
viaţă, şi prin însăşi firea pomenirii morţii care îl
atrage către viaţa cea adevărată. El ar lepăda până
şi veacuri întregi de viaţă plină de bunăstare şi
plăceri, căci duhul cel zidit după chipul lui
Dumnezeu caută viaţa veşnică. Aici, dacă omul
biruieşte ispita de a-L învinovăţi pe Dumnezeu
pentru pătimirile muceniceşti ale duhului său
(lucru care l-ar cufunda cu desăvârşire în adâncul
întunericului) şi se adăposteşte în rugăciune, atunci
va afla liman şi se va naşte din nou29. Biruitorul
morţii este Hristos, iar izbăvirea din moarte vine
odată cu primirea Lui, adică atunci când omul crede
că adevărata Fiinţare, Cel ce este, nu e altul decât
Hristos. Când îl primim pe Hristos ca pe Adevărul

28 Ibidem, p. 11.
29 Ibidem, p. 17.
103
Fiinţării celei de necuprins cu mintea, atunci Duhul
lui Dumnezeu ne înalţă în tărâmul Luminii
dumnezeieşti30.
Se poate vedea, aşadar, că lucrarea pomenirii
morţii se întinde pe toată calea omului către
Dumnezeu, într-un chip deosebit, harismatic.
Aducând cu sine înfricoşătoarea privelişte a
deşertăciunii şi a absurdului întregii lumi zidite, în
starea de despărţire a omului de Dumnezeu, ea
călăuzeşte mintea către golirea de orice lucru şi
aplecarea trezvitoare spre cele dinlăuntru31. Aceasta
este temelia cea mai de preţ a «îmbrăcăm» cu cele
cereşti şi a «creşterii» celei după Dumnezeu32.
Frica ce însoţeşte pomenirea morţii dă o
pregustare a iadului, a acelui ţinut întunecat în care
timpul nu există33. în această stare, omul se
zdrobeşte pe sine şi se smereşte, descoperă temeiul
măreţiei sale şi îşi asumă în chip conştient vrednicia
pe care o are înaintea lui Dumnezeu 34. Cu alte
cuvinte, începe a dobândi frica lui Dumnezeu şi
cunoaşterea de sine.
Experienţa «abisului întunecat» sileşte,
într-un fel, duhul omului să se întoarcă nu spre
pământ, ci spre Dumnezeu35. Deznădejdea izvorâtă
din această pomenire cu neputinţă de pus în
cuvinte se face pricina întoarcerii către Dumnezeu.
Lucrarea şi pătimirile ei pot călăuzi spre o pocăinţă
deplină.
Harul pomenirii morţii insuflă o rugăciune
care biruieşte chiar şi patimile cele mai stârnitoare.

31 Ibidem, p. 11.
32 II Cor. 5, 2; Col. 2, 19.
34 Ibidem, p. 12.
35 Ibidem, p. 13.
104
Nu îngăduie duhului omului să «se plece până la
pământ»36, nici să preţuiască ceea ce este trecător şi
supus stricăciunii. Dispreţuieşte slava oamenilor,
bogăţia - fie ea şi cea intelectuală, viaţa plină de
desfătări. în puţine cuvinte, această minunată
aducere-aminte scoate duhul nostru de sub
înrâurirea celor pământeşti 37 şi «dă experienţa
nepătimirii», fie ea şi în chip în parte negativ, iar nu
ca plinătate a atotstăpânirii iubirii dumnezeieşti.
Slobozindu-1 de orice stăpânire străină, această
pomenire îl strânge pe om «la pieptul Celui veşnic»38.
Încet-încet, ea preface întreaga existenţă şi
strămută fiinţarea omului pe tărâmul veşniciei.
Vederea aproapelui care pătimeşte asemenea lui,
sub aceeaşi osândă a morţii, îl umple de
milostivire39 şi îi îndreaptă duhul spre rugăciunea
pentru toţi oamenii - ca pentru sine însuşi. Această
milostivire este începutul iubirii dumnezeieşti şi,
prin urmare, a biruirii morţii prin Dumnezeu, Care
este iubire. Pomenirea morţii îl învaţă pe om să
trăiască eshatologic, fară griji deşarte, şi să se
îmbogăţească cu toate darurile lui Dumnezeu40.
în sfârşit, cel mai însemnat lucru este faptul
că prin mijlocirea acestei sfinte pomeniri se pune
început modului ipostatic al vieţii şi al existenţei,
înfricoşata privelişte a morţii ce cuprinde totul şi
osândeşte la stingerea veşnică a oricărei pâlpâiri de
viaţă, îl uneşte existenţial pe om cu toţi fraţii săi cei
întocmai-pătimitori, ale căror suferinţe şi a căror
36 Ibidem, pp. 16-17.

37 Ibidem, p. 17.
38 Ibidem, p. 18.
39 Ibidem, p. 16.
40 Ibidem, p. 45: «Dar când noi ne pregătim pentru viaţa
veşnică, atunci totul se schimbă şi năzuim să ne eliberăm de
orice întuneric dinlăuntrul nostru».
105
iubire alcătuiesc conţinutul conştiinţei sale. Ţelul
zămislirii omului şi menirea sa în Hristos este aceea
de a cuprinde atât întreaga fiinţare zidită, cât şi
Fiinţarea nezidită, devenind astfel îndoit prin har,
aşa precum pentru noi S-a făcut îndoit prin Fire
Cuvântul întrupat al Tatălui. Sfânta aducere-aminte
de moarte lucrează, deci, începutul acestei stări
dumnezeieşti.
Pomenirea morţii îi dă omului să trăiască
propria moarte ca pe sfârşitul întregii lumi. Această
vieţuire adevereşte revelaţia potrivit căreia omul este
chipul lui Dumnezeu, având putinţa de a-L
cuprinde atât pe Dumnezeu, cât şi întreaga lume
zidită 41 . Prin această pomenire, el învaţă să
dobândească o privire atotcuprinzătoare asupra
lumii, simţindu-se ontologic unit cu întreg neamul
omenesc, şi trăieşte atribuind tuturor stările sale
personale 42 . în contemplarea de către el a
„Absolutului” începe să răsară principiul ipostatic,
fie chiar şi în forma lui negativă43. Experienţa
pozitivă a principiului ipostatic vine prin
contemplarea Luminii nezidite şi prin „lărgimea”
lucrată în inimă de căldura smeritei şi neprihănitei
iubiri a lui Hristos. Atunci când răsare Lumina şi
lucrează învierea sufletului, omul le vede înviate
încă şi pe toate acelea care mai înainte muriseră
împreună cu el.

42 Ibidem, p. 14.
43 Ibidem, p. 133: « „în mine”, cu moartea mea, moare tot
neamul omenesc cu toate suferinţele şi bucuriile lui. Mai mult
decât atât, însuşi Dumnezeu ... şi El moare In mine şi pentru
mine... Experienţele unei asemenea stări au fost, în fond,
contemplarea caracterului „absolut” (după chipul Absolutului)
al principiului ipostatic în noi, dar afectat de semnul
minusului».
106
3.d. Plânsul şl lacrimile
Precum am văzut, pomenirea morţii îl ridică

pe om din îndelunga moleşeală a păcatului şi aduce
în el contemplarea veşniciei dumnezeieşti. Această
contemplare îl călăuzeşte spre cunoaşterea tainei
lipsei lui Dumnezeu şi a urmărilor pe care le are
despărţirea de El asupra întregii lumi create. La
început, dumnezeiasca Lumină nezidită luminează
din spate şi de departe acel «loc» în care se află
omul, iar acesta dobândeşte cunoaşterea «iadului»
sărăciei şi pustiirii sale duhovniceşti1. Este, cu toate
acestea, întâia strălucire a harului care insuflă frica
lui Dumnezeu, teama de a ne arăta nevrednici de
Dumnezeu, Cel ce ni S-a descoperit în Lumina cea
neînserată 2 . Vederea sărăciei duhovniceşti şi
înţelegerea stării căzute în care se află omul cel
depărtat de Dumnezeu, este temelia noii vieţi. Ea
este primul pas pe cale şi cea dintâi treaptă în
urcuşul pe scara desăvârşirii în Hristos, precum ne
încredinţează şi Domnul, fericindu-i pe «cei săraci
cu duhul»3. Este, de asemenea, şi temeiul plânsului
duhovnicesc, cea de-a doua treaptă a Fericirilor
Domnului4.
Deşi la început este nevăzută, Lumina lui
Dumnezeu pătrunde în inimă şi, împreună cu
simţământul sărăciei duhovniceşti, lucrează o
minunată înflăcărare care o mângâie. Prin această
luminare de început, omul dobândeşte putinţa de a

2 Ibidem, p. 20.
3 Matei 5, 3.
4 Matei 5, 4.
107
desluşi prezenţa mândriei în mişcările inimii şi ale
minţii, şi de a se întoarce din această patimă ca de
la un cancer aducător de moarte5. Deznădejdea
izvorâtă din această stare de cădere şi lucrarea
acestui avânt lăuntric insuflă «plânsul pentru
păcat», întrucât păcatul se înfăţişează atunci în
toată mărimea şi fiinţa lui metafizică - drept
sinucidere şi cădere veşnică de la Ziditorul6. Această
nouă vedere este revelatoare. Ea descoperă planul
cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om
şi chipul, în Hristos, după care acesta a fost făcut.
Atunci inima omului se răneşte de amărăciunea
adusă de cunoaşterea depărtării care îl desparte de
acest chip, şi se deschide spre a primi în ea
plânsul7.
Rămânând în acelaşi duh cu Apostolul
Pavel - care face deosebire între «întristarea cea
după Dumnezeu»8, duhovnicească şi mântuitoare, şi
întristarea lumii, ce aduce moarte - Stareţul
Sofronie deosebeşte plânsul duhovnicesc, care
aparţine unui alt plan al existenţei9, de tânguirea
sufletească, ce ucide «pe fiii pământului»10. După
cuvântul Stareţului, cel dintâi plâns este un dar al
Sfântului Duh şi se dă omului prin atingerea de el a
«focului rugăciunii din Ghetsimani» a Domnului; el
preface inima prin luminarea iubirii şi duce mintea
la cer11. Cel de-al doilea plâns este sufletesc şi este
pricinuit de lipsa bunurilor trecătoare12; el nu poate

6 Ibidem, pp. 32, 43.
7 Ibidem, p. 40.
s II Cor. 7, 10.
10 Ibidem, p. 208.
11 Ibidem, pp. 201-202.
12 Ibidem, p. 208.
108
sfărâma legăturile patimilor, şi pentru aceasta omul
rămâne zăvorât în temniţa tuturor lucrurilor de care
şi-a lipit inima.
Atunci când omul lucrează plânsul
duhovnicesc, el se află în neîncetată rugăciune şi
vorbire cu Dumnezeu, alegând sărăcia şi negrija de
toate cele pământeşti. Se luptă să refacă şi să
păstreze o legătură vie cu veşnicul Duh al lui
Hristos, silinţă care îl curăţeşte de patimile cele
purtătoare de moarte şi îi dă viaţă13. Lucrat de
Duhul Sfânt, acest plâns tămăduieşte şi uneşte
întreaga fiinţare a omului, strămutându-i toată
cugetarea către celălalt veac. Aceasta este
nestricăcioasa mângâiere făgăduită de Domnul prin
cuvintele Sale: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor
mângâia» 14 . Atunci când omul varsă lacrimi
fierbinţi, dovedeşte că mintea şi inima lui trăiesc un
singur lucru - conţinutul rugăciunii. Prin urmare, el
păzeşte în chip deplin legea trezviei duhovniceşti şi
îşi fereşte mintea de plăsmuirile pătimaşe. însă în
starea înrobitoare a împătimirii, cea a plânsului
sufletesc, omul rămâne închis în sine însuşi, fără
putinţa de a se înălţa, de a afla liman. Acest plâns
se împotriveşte celui duhovnicesc, ucide trupul şi îi
stinge puterea de viaţă15.
Cei stăpâniţi de teama sfântă sunt sloboziţi
de orice altă frică pământească 16 . în chip
asemănător, am putea spune, cel ce este stăpânit de
dorul sfânt după Dumnezeu şi se predă - potrivit
poruncii - plânsului şi lacrimilor, acela biruieşte
orice alt dor pământesc şi dobândeşte bărbăţia

14 Matei 5, 4.
16 Ibidem, p. 20.
109
duhovnicească ce-1 aşează deasupra tuturor
zbuciumărilor şi temerilor17. Cu alte cuvinte, iară
plânsul duhovnicesc este cu neputinţă să intre
cineva în sălaşul libertăţii şi al dumnezeieştii
nepătimiri.
Plânsul duhovnicesc se adânceşte până la
măsura în care omul se statorniceşte într-o îndoită
contemplare: pe de o parte, cea a nesfârşitei
sfinţenii a lui Dumnezeu; de cealaltă parte, aceea a
simţământului întunericului luciferic care viază
întru noi. Această vedere harismatică aduce
deznădejde şi insuflă ură de sine pentru înfricoşata
cădere; ea este însoţită de o.durere metafizică, iar
sufletul e stăpânit de un plâns adânc. în această
stare a «plânsului din adâncul sufletului», omul
urcă la măsura poruncilor lui Hristos, căci întreaga
sa existenţă se întoarce cu sete nestinsă şi cu
dureroasă tânjire către Sfântul Dumnezeu.
Dimpotrivă, plânsul sufletesc este legat de
nenorocirile ce se petrec în hotarele vieţii
pământeşti18.
Dincolo de această deosebire dintre plânsul
sufletesc şi cel duhovnicesc, pe care am
amănunţit-o în rândurile de mai sus, chiar în
plânsul duhovnicesc se deosebesc chipuri şi trepte
felurite19. Omul este purtat ca de valuri între
plânsul amar al căinţei pentru păcate şi pentru
întreaga stare de cădere, şi marea tânguire adamică,
pe care o aduce cu multe lacrimi pentru mântuirea
17 Ibidem, p. 203: «Cu cât mai adânc este plânsul nostru, cu

atât mal temeinic ne eliberăm de un şir întreg de aparenţe, de
patimi distrugătoare, ca mândria şi mânia. înăuntru se
sălăşluieşte bucuria libertăţii, necunoscută până atunci».
18 Ibidem, p. 97.
19 Ibidem, p. 204: «Schimbarea mea lăuntrică determină şi
schimbările în semnificaţia plânsului».
110
tuturor oamenilor20. Aceasta din urmă îl face pe om
părtaş rugăciunii izbăvitoare a Domnului, din
Ghetsimani, pentru mântuirea întregii lumi.
Plânsul amar se naşte pe treapta de început
a pocăinţei21, atunci când omul are un adânc
simţământ al păcătoşeniei şi al stăpânirii patimilor
asupra sa, precum şi al părăsirii de către harul
simţit22. Strălucirea de început a harului vădeşte
abisul lăuntric, întunecat, al omului. Acesta plânge
şi se tânguie pentru sine «cu tânguire mare», cu duh
înfrânt şi cu smerenie. Stareţul numeşte această
stare «deznădejde binecuvântată» 23 . Strălucirea
harului descoperă toate rănile sufletului, iar omul,
«gol şi descoperit»24, stă înaintea lui Dumnezeu cu
plâns îndelungat şi adânc25. Pe această treaptă,
plânsul cu zdrobire este însoţit de o adâncă
întristare, de frica lui Dumnezeu şi de teamă pentru
căderile de mai înainte. Lacrimile născute de acest
plâns adânc de pocăinţă îl curăţă pe om de păcate,
de lucrările viclene şi de deşertăciunea vieţii din
trecut. Cu cât mai mult se întinde plângerea şi cu
cât mai smerită şi mai lipsită de îndrăzneală este
cugetarea, cu atât mai mare este curăţirea şi mai
deplină naşterea din nou a omului care lucrează
această plângere26. Aceasta este cea mai fericită şi
mai potrivită pregătire a omului pentru a se
învrednici de Lumina nezidită.
Pe măsură ce plânsul se înteţeşte, se
înmulţeşte şi mângâierea pe care o lucrează Duhul
20 Ibidem, p. 207.
21 Ibidem, p. 203.
22 Ibidem, p. 207.
23 Ibidem, p. 31.
2“ Evr. 4, 13.
26 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 46-47, 23.
Ill
Sfânt în cel ce se pocăieşte. Inima omului se umple
de recunoştinţă pentru sporita cunoaştere a tainei
despărţirii ei de Dumnezeu, şi numai cu lacrimi
poate să-şi mărturisească starea de străpungere,
iubirea mâhnită înaintea lui Dumnezeu27. Plânsul
se preface, treptat, în plâns plin de lacrimile iubirii
dumnezeieşti care înalţă. Rugăciunea se
întraripează şi se face bineplăcută Domnului.
Lucrarea ei, plină de bucurie, preface firea omului şi
aduce o naştere din nou, desăvârşită, într-o altă
viaţă, de data aceasta nestricăcioasă28.
Plânsul care se lucrează de către neprihănita
iubire a lui Dumnezeu tămăduieşte în întregime pe
om şi unifică firea sa, pentru a se putea face una cu
Dumnezeu Cel iubit. în această stare omul
dobândeşte unitatea duhului, iar mintea, uimită de
noua vedere, se sălăşluieşte în adâncul inimii.
Atunci toate lucrează împreună şi călăuzesc spre o
mai mare plinătate a iubirii. Omul urcă din iubire în
iubire, şi toate se îndreaptă cu putere spre Lumina
nezidită. Acest plâns binecuvântat dezrădăcinează
orice patimă şi eliberează de păcat. Omul primeşte
experienţa nepătimirii şi simţirea sfinţirii întregii
sale fiinţări, toate fiind lucrate de iubirea
dumnezeiască29.
Roada plânsului celui după Dumnezeu sunt
lacrimile. Rugăciunea omului, însoţită de
întoarcerea către sine şi îngrozirea pentru
nimicnicia şi sărăcia lui duhovnicească, naşte
mulţimea lacrimilor30. Acestea simt semnul că
mintea şi adâncul inimii sunt stăpânite de o
27 Ibidem, p. 203.
28 Ibidem, p. 203.
29 Ibidem, p. 207.
112
oarecare înţelegere smerită ce insuflă rugăciunea şi
arată că aceasta a ajuns la locul rânduit ei mai
dinainte, adică la Tronul Celui Preaînalt. Este cu
putinţă ca această înţelegere să fie dăruită şi în chip
nemijlocit de către Duhul Domnului, ca răspuns la
starea celui ce se pocăieşte. Câteodată poate fi un
cuvânt al Sfintei Scripturi, al cărui înţeles este
descoperit prin harul lui Dumnezeu. înflăcăratul
dor al omului se uneşte cu lucrarea focului ceresc
ce înmoaie inima31, iar lacrimile izvorăsc din ea ca o
nestricăcioasă mângâiere a Duhului Mângâietor32.
Această mângâiere nu aparţine tărâmului psihologic
sau fiziologic, ci celui ontologic, al veşniciei
dumnezeieşti33.
Lacrimile înştiinţează că durerea plânsului a
fost primită ca o jertfa bineplăcută lui Dumnezeu, şi
că vechea lege a păcatului şi a morţii, care a
pătruns în viaţă prin plăcere, începe să fie
desfiinţată. Lipsa lacrimilor arată că nu a început
încă urcuşul duhului omului către Dumnezeu şi că
nu există iubire34. După părerea Stareţului, toţi
Părinţii Bisericii preţuiesc atât de mult lacrimile
încât mărturisesc cu putere că fară acestea este cu
neputinţă omului să urmeze paşilor lui Hristos sau
să iubească evanghelic pe Dumnezeu şi pe
aproapele35. Aşa precum plânsul se deosebeşte în
chipuri felurite, tot astfel şi roadele lui, lacrimile,
sunt felurite după însuşiri. Când omul se pocăieşte
31 Ibidem, pp. 96-97.

32 Matei 5, 4.
34 Ibidem, p. 103.
35 Ibidem, pp. 96, 104.
113
cu un adânc simţământ al greşelilor şi al înrobirii
sale, atunci stăpânesc «lacrimile cele amare».
Acestea sunt aduse, de asemenea, de micşorarea
sau pierderea cu totul a simţirii harului (în vremea
părăsirii de către Dumnezeu)36. După experienţa
Stareţului, în această perioadă de uscăciune şi
încercare lacrimile lipsesc câteodată, iar foarte
puţinele picături ce sunt vărsate atunci cu o mare şi
înfricoşată durere sunt asemenea sângelui fierbinte
care izvorăşte «dintr-o inimă rănită»37.
Există însă şi «lacrimi dulci», aduse de
minunata simţire a apropierii şi a prezenţei
Dumnezeului iubirii38. Acestea robesc şi dau viaţă
întregii fiinţări a omului, mărturisind că Duhul
Sfânt l-a umbrit pe cel ce se tânguieşte şi lucrează
în chip tainic înlăuntrul său unirea cu Dumnezeu.
Mintea este înălţată la o contemplare de negrăit, iar
inima se lărgeşte spre a îmbrăţişa, în iubirea lui
Hristos, cerul întreg şi toată zidirea 39 .
întorcându-se atunci cu duhul său către aproapele,
omul varsă lacrimi de milostivire pentru întreg
neamul omenesc 40 . Aceste lacrimi însoţesc
întotdeauna rugăciunea sfinţilor pentru lume41.
O mare parte a nevoitorilor lucrează plânsul
de mijloc, în care sunt amestecate lacrimile de
pocăinţă cu cele ale iubirii, iar bucuria se împleteşte

37 Ibidem, p. 104.
38 Ibidem, p. 102.
39 Ibidem, p. 104.
40 Ibidem, p. 102.
41 Cuviosul Slluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul
smereniei, p. 205.
114
cu întristarea. Mai există însă şi împrejurarea în
care lipsa lacrimilor nu numai că nu este vinovată,
ci este chiar rodul unui plâns prelungit. Aceasta se
întâmplă atunci când lacrimile fireşti se istovesc şi
omului îi este dată o rugăciune «fără cuvinte», ca o
simţire delicată a harului Sfântului Duh înlăuntrul
său, iar rugăciunea este însoţită de minunata pace
a lui Hristos. Această aură subţire îl înconjoară în
întregime pe om la capătul rugăciunii în timpul
căreia I-a adus lui Dumnezeu o desăvârşită jertfă de
iubire42.
Fără plângere şi lacrimi de pocăinţă, îi este
cu neputinţă celui credincios a cunoaşte puterea
Fericirilor Domnului şi a împlini poruncile
evanghelice. Naşterea din nou a omului este
săvârşită de focul harului pocăinţei. Simţirea
acestui foc înconjoară inima şi o face să se topească
asemenea cerii de căldura lui. Atunci, peste inima
aprinsă şi moale se întipăreşte chipul Omului Celui
mai înainte de veci - Iisus Hristos. în această stare,
omul primeşte lucrarea lui Dumnezeu însuşi, Care
într-un chip minunat îl preface prin iubirea Sa43.
Duhul înfrânt al omului este atras şi purtat cu o
putere din ce în ce mai mare către Arhetipul său, în
vreme ce chipul Domnului Iisus devine tot mai
limpede. Atunci omul înţelege adâncimea ontologică
şi înălţimea cea de neatins a poruncilor lui Hristos,
şi este încredinţat că Acesta este adevăratul

115
Dumnezeu şi «Faptul cel iară de început al
Fiinţării»44.
Tânguirea se face în adâncul tărâmului
ontologic şi metafizic, atunci când omul poartă în
inimă un dor înflăcărat şi se luptă spre a străbate
îngrăditura şi catapeteasma dintre Prototipul său şi
el, icoana Acestuia. Avântul către Hristos este
deplin şi înnoieşte puterea îndreptării spre lumea
dumnezeiască 45 . Acesta este plânsul care se
potriveşte omului ca ipostas şi care poate să-l
călăuzească spre plinirea până la capăt a
principiului său ipostatic, astfel încât să
dobândească o contemplare curată şi simţită a
Dumnezeului Celui viu. Plânsul cel după Dumnezeu
nu are sfârşit pe pământ, căci aceasta ar însemna
deplina unire cu Lumina-Hristos, lucru ce s-a dat
numai ca făgăduinţă a veacului viitor46.
Aşadar, atunci când i se dă omului darul
plânsului celui mai presus de fire şi cu adâncimi
ontologice (în care fiecare păcat este trăit ca o crimă
împotriva iubirii părinteşti şi ca o sinucidere şi
cădere de la Dumnezeu), şi când inima se predă cu
totul în stăpânirea iubirii lui Hristos47, atunci i se
descoperă acestuia măsura lipsei duhovniceşti a
celorlalţi oameni, a fraţilor săi cei întocmai-
pătimitori cu dânsul. Mintea i se întoarce cu
milostivire către aceştia, împreună-pătimeşte cu ei,
le iartă orice greşeală şi se tânguieşte pentru ei,
dorindu-le aceeaşi plinătate şi aceeaşi părtăşie a
44 Ibidem, p. 124.
46 I Ioan 3, 2.
116
Duhului ce i s-a dat şi lui însuşi48. Precum Hristos
Se milostiveşte şi pătimeşte pentru întregul Adam
iar Crucea Sa mijloceşte pentru toţi oamenii
înaintea lui Dumnezeu, tot astfel şi lucrătorul
plânsului, după ce se face părtaş pătimirilor şi stării
Mântuitorului Hristos, se umple de milă
dumnezeiască pentru fraţii săi şi plânge pentru cei
«care nu cunosc pe Dumnezeu»49, pentru întregul
Adam. Acesta este „plânsul adamic” al sfinţilor, care
se înalţă către cer ca un strigăt pentru întreg
pământul, strigăt către care trebuie să ia aminte
cerurile50. Acest plâns îl face pe om părtaş al
rugăciunii Domnului din Ghetsimani şi al
pătimirilor Sale, şi, ca prieten al lui Dumnezeu,
rugător pentru mântuirea întregii lumi.
Calea este însuşi Hristos. Pentru cel care
tânjeşte după veşnicia dumnezeiască nu există altă
cale decât aceea a strigătului puternic şi a
rugăciunii cu lacrimi, pentru a ne mântui din păcat,
din moartea ce ne stăpâneşte51 . Prin plânsul
duhovnicesc, omul îi slujeşte lui Dumnezeu «în duh
şi în adevăr», mărturisind adevărul universal al
căderii în păcat şi refacerea în Hristos a chipului
Său prin pocăinţă. Astfel, el «devine adevărat»52.
48 Ibidem, p. 105.
49 Ibidem P· 97.
51 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 105; Evr. 5, 7.
52 Ibidem P· 99.
117
3.e. Deznădejdea şi simţirea prezenţei lui
Dumnezeu
Spre a ajunge la măsuri dumnezeieşti -

potrivit Sfatului dumnezeiesc celui mai înainte de
veci - duhul omului cel plăsmuit după chipul lui
Dumnezeu are trebuinţă să străbată două drumuri.
Mai întâi să se pogoare către cele de jos, iar apoi să
se înalţe către cele de sus. Această îndoită călătorie
trebuie să penduleze numai între cele două margini:
adâncul iadului şi cerul cerurilor. Cunoaşterea ce se
dobândeşte printr-o asemenea călătorie şi
pendulare dă statornicie vieţii şi-l întăreşte pe om
pe calea către Dumnezeu. Lucrarea şi însufleţirea
trebuitoare acestui zbor pe deasupra abisului ce
desparte «cele clătinate» şi «făcute» de «împărăţia
neclintită»1, izvorăsc din binecuvântata deznădejde
cea după Dumnezeu2.
Această deznădejde este un fenomen
duhovnicesc, rod al luminării dumnezeieşti. Omul
vede neadevărul stării în care se găseşte şi, cu
deplină neîncredere în sine însuşi, atârnă toate de
milostivirea şi bunătatea Aceluia care «înviază morţii
şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt»3. Omul
dobândeşte acest privilegiu al binecuvântatei
deznădejdi atunci când este adumbrit de Lumina
cerească, la întâlnirea ziditului cu neziditul. Când
aude «glasul Lui» cel viu şi vede «faţa Lui»4 cea
vrednică de minunare, vine la cunoaşterea firii sale
1 Evr. 12, 27 şi 28.

3 Rom. 4, 17.
4 Ioan 5, 37.
118
celei stricăcioase. Atunci frica lui Dumnezeu cea
făcătoare de viaţă lucrează deznădejdea cea bună,
care este începătura temeluitoare a dobândirii
darurilor Sfântului Duh5.
După prima atingere a Luminii veşnice a lui
Hristos, se naşte în suflet o conştiinţă nouă. El
începe să deosebească între realitatea zidită şi cea
nezidită, să se rânduiască pe sine în chip hotărât şi
statornic numai pentru cele neschimbătoare şi
veşnice. Omul vede prăpastia dintre cele două
realităţi şi deznădăjduieşte din pricina celei dintâi,
care zace în întuneric şi în stăpânirea morţii. Cu
durerosul simţământ al deznădejdii pentru istovirea
sa duhovnicească, se întoarce osârduitor către cea
de-a doua, către veşnicia cea bună pe care încă nu
a dobândit-o 6 . Această conştiinţă nouă este
înrobitoare, dar în acelaşi timp se dovedeşte izvor de
însufleţire pentru urcuşul în planul transcendent al
iubirii lui Dumnezeu care descoperă Fiinţarea Sa
cea mai presus de lume.
După luminarea de sus, deznădejdea ce se
iveşte din conştientizarea fricii pricinuite de cădere
şi de stricăciune îl aduce pe om într-o stare de
bărbăţie duhovnicească, prin «nebunia» Crucii7. Cu
cât mai mare este luminarea, cu atât mai curată i se
face vederea acelui iad în care petrece, adică a
acelui loc lipsit de harul lui Dumnezeu. După ce
ajunge la trăirea prezenţei Dumnezeului Celui viu,
omul leapădă vechea rânduială a lucrurilor şi
propriile stricăciuni, ca unele ce sunt nevrednice şi
neputincioase a-L slăvi pe Ziditor. Dar şi Dumnezeu
Se grăbeşte a adeveri prin harul Său această fericită

e Ibidem, p. 70.
7 I Cor. 1, 18 şi 23.
119
stare, dăruindu-i omului plânsul fierbinte şi lipsit
de îndrăzneală al pocăinţei8.
Această deznădejde binecuvântată ţintuieşte
mintea într-o nouă contemplare pe care o descoperă
harul lui Dumnezeu, dându-i în acelaşi timp un
simţământ adevărat al păcatului şi al dimensiunilor
metafizice ale acestuia. Nici un păcat nu este lipsit
de însemnătate, atâta vreme cât este o împotrivire
faţă de veşnica împărăţie a Luminii şi a iubirii.
Cunoaşterea aceasta a păcatului naşte teama
dureroasă ca nu cumva să ne arătăm «nevrednici de
a intra în Sfânta împărăţie»9. Această teamă sfântă
nu doar că alungă păcatele, însă nu-i mai îngăduie
nici minţii să se întoarcă înapoi ori să micşoreze
ceva din fierbinţeala pocăinţei depline. Prin harul şi
lucrarea acestei deznădejdi se biruieşte acel hotar
înfricoşător al întoarcerii către sine, al îndumnezeiţii
de sine 10 . Ispita aceasta nimiceşte desăvârşita
naştere din nou a omului.
în afară de contemplarea Luminii nezidite şi
de simţirea prezenţei Dumnezeului Celui viu care
descoperă adâncimea căderii, predarea deplină a
vieţii în mâinile judecăţii poruncilor lui Hristos îl
călăuzeşte pe om la aceeaşi sfântă deznădăjduire
pentru urâciunea dinlăuntrul inimii sale. însă
această experienţă înfricoşătoare a deznădejdii celei
după Dumnezeu îl păstrează pe om într-un plâns cu
neputinţă de stăpânit şi lucrează în el rugăciunea
neîncetată, într-o deplină încordare11. Când ajunge
la hotarele bunăvoirii lui Dumnezeu, simţământul

calea, p. 135.
11 Ibidem, p. 38.
120
urii de sine începe «să se retragă, dând loc iubirii
purtătoare de lumină»12.
Deznădejdea cea dreaptă stă în aceea că
omul nu primeşte propria stricăciune şi moartea ca
pe o stare firească. El pătimeşte din pricina
deznădăjduirii pentru starea sa jalnică, înţelegând
că este departe de planul cel veşnic al lui Dumnezeu
cu noi. Pe de altă parte, chiar şi gândul că dorita
veşnicie ce ne-a fost descoperită este de neatins iar
îndumnezeirea omului cu neputinţă de a fi plinită îl
lipseşte de orice însufleţire, în vreme ce deznădejdea
i se preface în chin nesfârşit şi în urâciune cu
neputinţă de purtat13. Astfel, omul se simte acum
osândit unei jalnice pustiiri, iar după moarte - unei
depline întoarceri în neant14.
Pentru ca deznădejdea să fie după
Dumnezeu, ea trebuie să fie însoţită de întoarcere
împotriva noastră înşine şi de încredinţarea că
Dumnezeu este «drept în toate câte a făcut nouă»15.
Deznădejdea nepăcătoasă şi binecuvântată nu se
sprijină pe nici o nădejde în noi înşine sau în altă
zidire, ci se întoarce cu desăvârşită încredere către
Dumnezeu, dincolo de orice deznădăjduire16. Atunci
când omul se întăreşte în simţirea neprihănitei
dreptăţi şi iubiri a lui Dumnezeu, dobândeşte
putinţa de a purta orice deznădejde ce izvorăşte din
simţirea iadului în care încă se află. Dacă omul
ajunge până la hotarele puterilor sale în acest duh
de lepădare de sine şi împlineşte orice dreptate
omenească aducând lui Dumnezeu jertfa
bineplăcută până în sfârşit, Domnul îşi arată mila
12 Ibidem, p. 56.
15 Cântarea celor trei tineri 1, 3.
16 Mistica vederii lui Dumnezeu p. 43.
121
Sa şi prin darul Său zideşte o punte peste adâncul
abisului17. Legătura iubirii devine atunci tare şi de
nedezlegat. Rugăciunea ce se lucrează atunci
covârşeşte hotarele timpului şi ale spaţiului, şi se
aduce cu o altă înflăcărare şi la alte măsuri18.
Deznădejdea cea de pe urmă este dată robilor lui
Dumnezeu pentru a se izbăvi de chinul iadului şi de
osânda morţii19. Această deznădejde este cu osebire
credinţa drepţilor, al cărei chip a fost dat în
persoana lui Avraam, care «împotriva oricărei
nădejdi ... a crezut cu nădejde»20 în Dumnezeu şi
s-a îndreptăţit.
Strigătul sfâşietor al deznădejdii
binecuvântate este de trebuinţă pentru urcuşul de
la întunericul cel mai dinafară către minunata
Lumină a Dumnezeirii21. Fără acest urcuş nu pot fi
cunoscute dimensiunile căderii lui Adam, nici nu
poate fi făcut saltul de la starea de zidire înrobită a
veacului de acum la libertatea duhovnicească a fiilor
lui Dumnezeu22.
Adevărata deznădejde binecuvântată, cea
după Dumnezeu, se cunoaşte prin aceea că pronia
dumnezeiască îl aduce pe cel iubit al Domnului în
starea de a se primejdui întru toate. «Punându-şi
mâna» pe plugul poruncilor lui Dumnezeu, este de
neocolit ca omul să cunoască fundături
înfricoşătoare, pentru că viaţa sa se află încă în
lumea care zace sub puterea celui viclean, şi el
însuşi este un slujitor dezbinat al lui Dumnezeu şi

20 Rom. 4, 18.
122
al păcatului. Abisul despărţirii de Dumnezeu i se
întinde înainte, neîngăduindu-i «să se uite
îndărăt»23. Precum am arătat mai sus, el trebuie să
străbată acest abis şi să ajungă pe celălalt mal, în
sânurile lui Avraam, la Lumina cetăţii cereşti a
Dumnezeului Celui viu24. Drumul este necunoscut
şi «prăpastia mare»25. Este trebuinţă de o mare
putere şi hotărâre. Acestea îi vor fi date prin
binecuvântata deznădejde care este insuflată de
îndrăzneala credinţei. în această stare, omul are
nevoie de o credinţă asemenea cu cea a lui Avraam,
de o încredere ca cea a lui Pavel26 şi de o răbdare
precum a lui Moisi, care «a rămas neclintit, ca cel
care vede pe Cel nevăzut»27, şi care a cunoscut cel
dintâi, în chip prorocesc, puterea Paştelui. Atunci
când există lepădare de sine prin desăvârşita
încredere în numele lui Iisus Hristos, «în loc să ne
sfărâmăm capul de stâncile ascunse în întuneric,
simţim o mână nevăzută care, cu blândeţe, ne ţine
deasupra prăpastiei»28. Ajutat de mâna plină de
dragoste părintească a Dumnezeului Celui viu,
credinciosul se face slujitor al minunii care-1
uimeşte, şi cunoaşte atunci pe Hristos ca singurul
Paşte adevărat şi veşnic al lui Dumnezeu.
Viaţa după porunca lui Hristos este în
întregime o primejduire29. Ea este însoţită, însă, de
minunea şi uimirea pentru răsplătirea Lui «cu mult
23 Luca 9, 62.
24 Evr. 12, 22.
23 Luca 16, 26.
23II Cor. 1, 9.
27 11, 27.
29 Luca 9, 24.
123
mai presus decât toate»30. întemeindu-se pe adânca
sa experienţă duhovnicească, Stareţul Sofronie
întăreşte că cea mai ferită primejduire este de a ne
încredinţa, cu simplitate pruncească, purtării de
grijă a lui Dumnezeu, în căutarea unei vieţi în care
locul cel dintâi îi este dat lui Hristos31. Fireşte că
această purtare de grijă a Domnului nu se
datorează virtuţii omeneşti, ci bunătăţii Aceluia care
rămâne credincios pentru că nu Se poate tăgădui pe
Sine însuşi32.
Harul cel viu a lui Dumnezeu călătoreşte
întotdeauna împreună cu deznădejdea cea bună a
omului care însetează după Mântuitorul «până la
moarte»33. La acestea cugeta prorocul, spunând: «Eu
am zis întru uimirea mea: lepădat sunt de la faţa
ochilor Tăi. Pentru aceasta ai auzit glasul rugăciunii
mele când am strigat către Tine»34. Durerea acestei
deznădejdi îl face pe om să «suspine cu amar»35 şi să
strige din adâncurile inimii către Dumnezeu. Acest
strigăt răsună din străfundul pustiirii întregii lumi
zidite, până la urechile Domnului Savaot. El este
însoţit de o «simţire de foc» ce îl naşte din nou pe om
şi îl strămută în tărâmul unei alte fiinţări36, la
contemplarea Luminii nezidite37.
30 Efes. 3, 20.
32 II Tim. 2, 13.
33 Apoc. 12. 11.
34 Psalmul 30, 23.
smereniei, p. 190.
37 Ibidem, p. 44. în alt loc, Stareţul Sofronie înfăţişează acelaşi
fenomen duhovnicesc: “Eu plâng în hohote văzându-mă aşa. Şi
când hohotele de plâns mă extenuează, mă aduc în pragul
morţii şi eu atârn, fără nici un ajutor, deasupra beznei
124
Pentru dobândirea conştiinţei adamice, este
de neocolit trecerea prin starea de deznădejde.
Statornicia vieţuirii vine numai ca rod al străbaterii
tuturor stărilor existenţiale, chiar şi a deznădăjduirii
celei purtătoare de moarte. Deznădejdea cea după
Dumnezeu şi cea mai de pe urmă, în afară de faptul
că este o jertfa desăvârşită, este şi calea de a scăpa
de veşnicul chin al iadului 38 . Omul gustă
întunericul apăsător al iadului, dar nu este stăpânit
de acesta. Prin experienţa deznădejdii, el devine de
neclintit şi nu poate fi judecat «de vreo omenească
judecată de toată ziua»39.
Prin binecuvântata deznădejde se
primejduieşte totul, pentru a fi moştenite toate.
După măsura omorârii de sine se lucrează şi
învierea. Se primejduieşte singurul talant ce a fost
dat, pentru a fi înmulţit de o sută de ori. Se
primejduieşte existenţa trecătoare, pentru a se
preface în viaţă veşnică.
întunericului; atunci, într-un chip inexplicabil vine, dintr-o altă

lume, o iubire gingaşă şi împreună cu ea o lumină. Desigur,
aceasta este o naştere de Sus”, Despre rugăciune, p. 15.
39 I Cor. 4, 3.
125
4. Taina căilor mântuirii
Atunci când vorbea despre viaţa

duhovnicească, Stareţul Sofronie o asemăna deseori
cu o sferă şi spunea că, de oricare punct al ei s-ar
atinge omul, are îndată întreaga sferă. De vreme ce
adevărata viaţă în Hristos este viaţa lui Dumnezeu
însuşi, orice atingere de ea are drept rod
împărtăşirea către om a stării dumnezeieşti.
Stareţul a voit chiar să înfăţişeze acest fel de viaţă
într-un mod sistematic, într-o carte în care întregul
material să fie ordonat metodic; totuşi, el şi-a dat
seama că acest lucru ar fi cu neputinţă, din pricina
bogăţiei chipurilor pe care le îmbracă viaţa în
Hristos şi, în acelaşi timp, datorită simplităţii şi
unităţii feluritelor forme în care ea este trăită1.
Greutatea întocmirii unei asemenea lucrări se
înţelege lesne şi din aceea că fiecare om, ca
persoană irepetabilă, are o legătură personală
osebită cu Dumnezeul Personal, un nume
duhovnicesc deosebit 2 şi un drum anume al
creşterii şi al desăvârşirii în viaţa sa. Stareţul
asemuia bogăţia vieţii duhovniceşti cu apa care, în
curgerea ei, deşi ia nesfârşite chipuri de izvoare,
pârâiaşe, râuri, lacuri, mări, oceane, rămâne totuşi
aceeaşi apă3. Despre aceasta ne încredinţează şi
cuvântul Domnului, care spune că celor ce cred în
El - darul Său li se face «izvor de apă curgătoare
spre viaţă veşnică»4.

2 Apoc. 2, 17.
4 Ioan 4, 14.
127
Cu toată lipsa lui de străduinţă în a da un
sistem, un program, o cale anume de creştere
pentru toţi, Stareţul Sofronie spune că există şi
principii generale ce se repetă în fenomenele şi în
curgerea vieţii duhovniceşti a tuturor oamenilor, cu
aproape aceeaşi rânduială şi statornicie5. Stareţul
descoperă, deci, şi înfăţişează trei trepte sau
perioade în viaţa creştinului. Cea dintâi perioadă
este vremea chemării de către Dumnezeu. Acest
răstimp, deşi scurt, este bogat în trăiri duhovniceşti
şi schimbări în bine, toate fiind lucrate în dar prin
cercetarea cea de început a harului lui Dumnezeu.
Cea de-a doua perioadă este mai îndelungată şi se
vădeşte prin ridicarea sau împuţinarea simţirii
harului. Această perioadă, deşi plină de osteneli,
este nesfârşit roditoare. Lupta pentru dobândirea
harului se poartă până în sfârşit şi devine meşteşug
şi ştiinţă ce «înţelepţesc spre mântuire»6. Cea de-a
treia perioadă, pentru cei ce s-au luptat după lege şi
au plinit toată dreptatea, este iarăşi scurtă, ca şi
cea dintâi, dar mai plină de binecuvântări şi daruri
ale Dumnezeului Celui viu.
Din felul cum înfăţişează cele trei trepte ale
vieţii duhovniceşti, este vădit faptul că Stareţul
urmăreşte să scoată la lumină însemnătatea şi
înţelesul celei de-a doua trepte, a cărei străbatere
preţuieşte nespus de mult şi este de trebuinţă
pentru desăvârşita alcătuire şi întregire a omului în
taina poveţelor lui Dumnezeu. Numai după ce
străbate toate aceste trei trepte, omul dobândeşte
cercarea cea desăvârşită şi cunoaşte taina căilor
mântuirii pentru el însuşi şi pentru fraţii săi. El
devine «duhovnicesc» şi «toate (fenomenele vieţii
duhovniceşti) le judecă, pe el însă nu-1 judecă
nimeni»7.

6 II Tim. 3. 15.
2 1 Cor. 2, 15.
128
4.a. Harul chemării
Obârşia acestei chemări a omului se află în

Mintea ziditoare a Sfatului celui mai înainte de veci
al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Numai din
a Sa bunătate, Dumnezeu l-a gândit pe om mai
înainte de vremi şi prin cuvântul Său creator l-a
chemat la viaţa în timp. Zidindu-1 pe om «după
chipul şi după asemănarea» Sa, a aşezat proroceşte
înlăuntrul lui putinţa de a se face de un chip cu El1,
«asemenea chipului Fiului Său»2. I-a rânduit dintru
început să trăiască în iubirea împărtăşirii cu El. A
sădit în firea lui zidită dumnezeiescul har, sămânţa
îndumnezeirii. Din planul cel mai înainte de veci al
lui Dumnezeu pentru om, din zămislirea lui în chip
nemijlocit şi personal, din purtarea de grijă «în
multe rânduri» şi «în multe chipuri» pentru cel căzut
şi din iconomia Sa cea nespusă - până în zilele «cele
mai de pe urmă»3 - pentru reaşezarea lui în harul
vieţii veşnice, ne încredinţăm că într-adevăr
chemarea omului este neînţeles de mare şi
minunată 4.
Cunoaşterea măreţiei chemării în Hristos a
omului - anume faptul că Dumnezeu «mai înainte
de anii veacurilor» l-a ales şi l-a rânduit pe om să
devină asemenea întru toate cu Tatăl său Cel din
ceruri - insuflă smerenie în faţa negrăitei bunătăţi
1 Psalmul 81, 6.
2 Rom. 8, 29.
3 Evr. 1, 1-2.
4 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 161; Viaţa şi învăţătura
stareţului Siluan Athonitul, p. 87: “Atât de mult a Iubit Domnul
făptură Sa, că omul s-a făcut asemenea lui Dumnezeu”; Din
viaţă şi din duh, p. 11.
129
şi pronii dumnezeieşti5. Această smerenie apleacă
lesne duhul omului spre a-şi deschide inima pentru
a primi cu. recunoştinţă darul şi binecuvântarea
chemării Părintelui Celui mai presus de lume.
Smerenia şi recunoştinţa sunt cele două pietre de
temelie ale învăţării în Duhul lui Hristos, dar şi ale
împreună-lucrării cu Acesta la crearea de către El a
dumnezeilor nemuritori6.
Această chemare este veşnică şi se îndreaptă
de la Dumnezeu către om în veşnicul „astăzi”. Ea
ţinteşte adâncul inimii, «centrul duhovnicesc al
persoanei»7. Această bunăvestire a veşniciei este
însoţită de darul harului. Alegerea cu credinţă a
chemării lui Dumnezeu şi a vredniciei făgăduinţelor
Sale atrage harul ziditor, care aprinde iarăşi inima
împietrită a omului. Cea dintâi cercetare a harului
este darul bunăvoirii lui Dumnezeu şi aduce prima
schimbare în bine a omului, prin experienţa iubirii
ce se revarsă în inima sa prin lucrarea Sfântului
Duh. Este «dragostea cea dintâi» 8, care mărturiseşte
adevărul şi pecetluieşte «temeinicia» 9 Noului
Legământ al lui Dumnezeu Mântuitorul. Chemarea
Dumnezeului Treimic este, deci, chemarea iubirii
aceleia care «nu este de pe pământ, ci din cer»10.
Această primă lucrare a iubirii lui Dumnezeu
se plineşte atunci când Domnul află în om o aşezare
prielnică pentru a primi cercetarea din partea
harului Său cu un duh de bună voire. Cea dintâi
unire a omului cu Duhul lui Dumnezeu este numai
darul voirii Sale, însă după măsura iubirii celui ce o

6 Ibidem, p. 165.
8 Apoc. 2, 4.
9 Luca 1, 4.
130
primeşte. încă de la prima lui întâlnire cu
Dumnezeu, omul primeşte harul şi luminarea care
descoperă chipul vieţii dumnezeieşti. Acest har îi
aduce pregustarea tuturor virtuţilor celor după
Dumnezeu şi experienţa de început a «numeroaselor
taine ale vieţii ascunse în Dumnezeu»11. Rugăciunea
ţâşneşte din adâncurile inimii şi devine starea
firească a omului. Mintea se întoarce către „cele
dinlăuntru”, se subţiază, se luminează şi se mişcă
asemenea unui fulger, întocmai precum Duhul
Domnului. într-un cuvânt, Dumnezeu încheie un
legământ personal cu omul, care nu este altceva
decât reînnoirea celui mărturisit la Botez. Acest
legământ, ca faptă ce dă mărturie despre răspunsul
pozitiv dat chemării lui Dumnezeu, este însoţit de
luminarea harului, care îl umbreşte şi îl naşte din
nou pe om «la viaţa în Dumnezeul Cel viu»12.
în prima perioadă a vieţii duhovniceşti omul
simte vie prezenţa lui Dumnezeu ca Lumină a
iubirii, însoţită de o adâncă pace şi bucurie. Această
simţire lucrează în duhul lui o atracţie nestăvilită
către Hristos13, şi cu timpul omul devine casnic al
vieţii Sale lăuntrice. Prin sălăşluirea harului în
suflet, el se umple de mângâiere pentru libertatea
lui duhovnicească şi de însufleţire către a lua
asupră-şi lupta crucii. îl cuprinde un dor
nemărginit de a se arăta vrednic de chemarea lui
Dumnezeu şi de a fi călăuzit la plinătatea iubirii
dumnezeieşti. Primeşte nebunia credinţei şi ajunge
să înţeleagă, cu îndrăzneală, că «toate le poate întru
Hristos, Cel ce îl întăreşte»14. Atunci începe să

13 Ibidem, p. 108.
14 Filip. 4, 13.
131
săvârşească lucrarea duhovnicească a sporirii sale
în Hristos.
Această primă perioadă a cercetărilor
dumnezeieşti îl clinteşte pe om pe de-a-ntregul,
schimbându-i cu totul felul de a privi viaţa. Prin
această experienţă de început a harului, se întăresc
temeliile noii vieţi celei după Dumnezeu, întocmai
cum ni se înfăţişează în Revelaţie. Inima este
cuprinsă de o lucrare neobişnuit de vie şi este
mistuită de iubirea dulce şi de netâlcuit a lui
Dumnezeu. în această perioadă «inima e plină de
simţiri duhovniceşti şi experienţele trăite sunt atât
de puternice, încât atrag asupra lor întreaga atenţie
a minţii»15. Această fericire lăuntrică adună puterile
omului întreg şi înlesneşte atât de mult orice lucrare
a bunei cinstiri, încât omul nu mai poate afla
izvorul acesteia în el însuşi, ci o primeşte ca pe un
dar al lui Dumnezeu16. Binecuvântarea Domnului se
sălăşluieşte vădit şi în chip minunat înlăuntrul
omului, în vreme ce cerul se deschide tuturor
cererilor sale şi se face bineprimitor al rugăciunilor
sale17. Omul se desfatează de bucuria mântuirii,
trăieşte în tihna împăcării cu Dumnezeu şi în
veselia cea adevărată a trecerii lui de la moarte la
viaţă.
Este cu putinţă ca acest dar dintâi al harului
lui Dumnezeu să se reverse în om cu îmbelşugare,
după măsura celor desăvârşiţi18. Lucrul atârnă doar
de judecata lui Dumnezeu şi de pornirea omului - la
care El ia aminte. încă de la primele cercetări ale
15 Viaţ,a şi înuăţdtura stareţului Siluan Athonitul, pp. 174-175.

^ Efes. 2, 8.
17 Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 185.
*8 Despre rugăciune, p. 68.
132
harului, omul dobândeşte cunoaşterea şi
contemplarea marii taine a bunei cinstiri19, se
întăreşte în frica lui Dumnezeu şi este copleşit de
harul pomenirii morţii. Viaţa nu i se mai sprijină pe
ghicituri şi bâjbâiri ale închipuirii şi ale raţiunii, ci
pe flacăra iubirii dumnezeieşti, pe Faptul cel iară de
început al Fiinţării, care poate să îl înveţe toate cele
ce-i sunt trebuincioase spre a păşi «întru înnoirea
vieţii»20. Omul devine un casnic al cuvântului
evanghelic şi, îndeobşte, al tuturor cuvintelor Sfintei
Scripturi, care i se grăiesc acum nemijlocit şi
personal, curăţindu-i mintea şi inima şi aprinzând
în el neîncetat harul chemării către o desăvârşită
schimbare la faţă a întregii sale existenţe21. Este
cuprins numai de dorul după Dumnezeu, tânjind ca
iubirea pe care a cunoscut-o să devină moştenirea
sa veşnică şi nerăpită22. Se simte împlinit şi află
rostul şi ţelul vieţii sale în a fi «împreună cu
Hristos»23, acum şi în întreaga veşnicie24.
19 Ibidem, p. 9: «Revenirea Lui mi-ar părea ceva minunat,

scump inimii, depăşind cea mai cutezătoare închipuire».
20 Rom. 6, 4.
23 Filip. 1, 23.
24 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 119: «Cât despre suflet, el
recunoaşte că sensul existenţei sale este de a fi cu Dumnezeu,
în El, în veşnicia Lui».
133
4.b. Pierderea harului
Toţi oamenii sunt egali înaintea lui

Dumnezeu, dăruindu-se tuturor acelaşi har al
chemării. Dumnezeu i-a chemat la viaţă prin
Cuvântul Său creator şi le-a dat privilegiul şi
putinţa asemănării cu El. Această înaltă cinste este
aceeaşi pentru fiecare dintre oameni. De aceea,
Dumnezeu lasă către toţi aceleaşi porunci şi
făgăduinţe. Aşa precum întreaga existenţă a omului
este darul bunătăţii lui Dumnezeu, tot astfel şi cel
dintâi har al cercetării Sale este darul buneivoiri.
însă omul trebuie să îndreptăţească acest mare dar
de-a lungul întregii sale vieţi printr-o luptă aspră şi
îndelungată, aducând ca jertfă bineplăcută
desăvârşita predare a voii sale către tainica purtare
de grijă şi înţelepciune a lui Dumnezeu.
Fericirea şi bucuria pascală a celei dintâi
perioade, acea deschidere a cerului pentru om,
atunci când Dumnezeu i Se descoperă personal
omului şi încheie cu el legământ, nu este o stare de
toată vremea, ci doar un crâmpei al bunătăţii şi al
iubirii de oameni pe care Ziditorul o încredinţează
făpturii Sale cuvântătoare. într-o cu totul
primenitoare tâlcuire duhovnicească la
Evanghelistul Luca (16, 10-12), Stareţul Sofronie
numeşte prin cuvintele Domnului - «bogăţie
nedreaptă»1şi «străină»2 - cel dintâi har pentru care
omul trebuie să arate întreaga înţelepciune şi
credincioşie ca iconom, astfel încât această bogăţie

2 Luca 16, 11-12; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 58.
134
să-i devină o moştenire veşnică şi nerăpită3. Precum
avem fiinţarea împrumutată de la Dumnezeu4, tot
astfel avem şi această avuţie, acest «talant», pentru
a-1 înmulţi şi a ne îmbogăţi «în Dumnezeu»5.
După un oarecare răstimp6, a cărui lungime
atârnă numai de judecata lui Dumnezeu, această
bogăţie a harului de început se ridică de la om, ca
fiind «nedreaptă». Despre, pricinile şi menirea
ridicării harului este «mult de vorbit» şi sunt «lucruri
grele de tâlcuit»7. Cei ce au străbătut însă această
treaptă vorbesc despre ea cu o asemenea bucurie,
încât aceasta se arată a fi o binecuvântare şi un
privilegiu. Temeinicindu-se pe însăşi experienţa sa,
Stareţul Sofronie stăruie asupra faptului că a nu
cunoaşte cineva certarea prin pierderea harului şi
părăsirea de către Dumnezeu nu este doar semnul
nedesăvârşirii şi al unei strâmbe vieţuiri, ci chiar al
necredinţei8. Mulţi au primit la începutul vieţii lor o
mare bogăţie de har, după măsura celor desăvârşiţi.
3 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 144; Mistica vederii lui

Dumnezeu, p. 127; Despre rugăciune, p. 68.
4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii
Tatăl nostru, Flloc. rom. voi. 2, Edit. Humanitas 1999, pp. 247-
276.
3 Luca 12, 21; Despre rugăciune, pp. 68-69.
6 Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii
duhovniceşti. Omilia a XVIi-a, Colecţia PSB nr. 34, EIBM al
B.O. R. 1992, p. 178: «David (însuşi) cu acest (untdelemn) a fost
uns. îndată (după ce a fost uns) a fost supus încercărilor şi
necazurilor, dar după şapte ani a ajuns împărat; cu atât mal
mult cei ce se ung, după duh şl după omul lor cel dinăuntru,
cu untdelemnul cel sfinţitor, aducător de bucurie, ceresc şi
duhovnicesc, primesc pecetea cerească şi duhovnicească a
împărăţiei celei nestricăcioase şi a puterii veşnice, „arvuna
Duhului” (II Cor. 1, 22; 5, 5), pe Duhul Sfânt, Mângâietorul,
pentru că El mângâie şi veseleşte pe cei ce se află în necazuri».
7 Evr. 5, 11.
135
Toţi au trecut, însă, prin încercarea celei de-a doua
perioade, a pierderii sau a micşorării harului simţit.
Raţiunea acestui fenomen nu este întotdeauna
cunoscută de la început9.
Dacă la început i s-a dat omului să se
desfateze de dulceaţa prezenţei lui Dumnezeu şi să
preguste raiul, să se facă părtaş al Fiinţării Lui celei
de nepus în cuvinte omeneşti10 şi al mângâierii
cereşti şi nestricăcioase, mai apoi puterea acestei
vieţuiri şi a iubirii pe care o insuflă se retrage.
Rămâne numai aducerea aminte şi cunoştinţa
cugetului ce mărturiseşte pustiirea, golul, moartea
şi pierderea harului.
Credinciosul pierde acest dintâi şi mare har
ce i s-a dăruit, mai cu seamă pentru că firea lui nu
este încă pe potriva vederii duhovniceşti ce i-a fost
descoperită. Pierderea harului şi răstimpul «focului
aprins spre ispitire»11 sunt iconomisite de către
Dumnezeu pentru a preface firea omenească şi a o
aşeza pe aceasta în armonie cu adevărata voie a
omului, cea potrivită cu principiul ipostatic.
Credinciosul trebuie să rabde înţelepţirea cea după
lege a lui Dumnezeu, înţelepţire ce se aduce «ca
unor fii»12, şi să fie învăţat în taina legilor înfierii de
către El. înainte de a se uni harul Sfântului Duh cu
firea omenească, nu îi este cu putinţă omului să fie
«călăuzit la tot adevărul»13 şi să poarte bogăţia
iubirii lui Dumnezeu14. Trebuie ca mai întâi să
9 Ibidem, pp. 69-70.

10 Ibidem p. 205.
*i I Petru 4, 12.
ia Evr. 12, 7.
i3 Ioan 16, 13.
■4 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 35: «Sensul părăsirii noastre
de către Dumnezeu este acela de a ne arăta că noi nu suntem
încă gata pentru întâlnirea cu El, că încă n-am parcurs calea;
136
crească duhovniceşte, supunându-se înţelepţiril lui
Dumnezeu şi învăţând voia Lui cea desăvârşită15.
în afară, deci, de întâia pricină a părăsirii
celei după pronia lui Dumnezeu, care ţine de
preaînţeleptul plan al Ziditorului şi despre care am
vorbit mai sus, există şi alte temeiuri. Acestea îşi au
rădăcina în omul însuşi şi în firea lui învârtoşată în
trufie. După Stareţul Soffonie, pricina cea mai
adâncă şi mai însemnată este mândria - ca pornire
vădită sau ascunsă către îndumnezeirea de sine16.
Stăpânitorul Duh al lui Dumnezeu este atât de
delicat, de gingaş şi de nobil, încât nu poate răbda
nu doar mândria şi slava deşartă, ci nici măcar
întoarcerea, mulţumită de sine, a minţii omului
către sine însuşi. Pentru asemenea mişcări ale
inimii, Duhul «se întristează»17 şi îl părăseşte pe
ticălosul om18. Există, de asemenea, părăsirea spre
pedepsire, ce vine asupra omului datorită păcatelor
sau a delăsării în cele duhovniceşti.
Descrierea acestei trepte a ridicării harului şi
a părăsirii de către Dumnezeu poate fi găsită şi la
că mai avem de trecut o nevoinţă mult mai epuizantă, să bem

paharul pe care El l-a băut (Matei 20, 22)».
duhovniceşti. Omilia a XLII-a, p. 256: «...acei ce trec (prin viaţă)
nu pot s-o parcurgă fără ispite».
17 Efes. 4, 30; Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de
omilii duhovniceşti. Omilia a XXVII-a, p. 217: «Domnul cunoaşte
slăbiciunea omului, (faptul) că numaidecât se îngâmfă. De
aceea, micşorează ajutorul Său şi permite ca omul să fie
încercat şi muncit... De aceea Dumnezeu, Care cunoaşte
slăbiciunea (ta) lasă (în adânca Sa înţelepciune) ca să fii supus
la încercări, pentru ca să te smereşti şi să-L cauţi cu mai mult
zel... nu pentru că el (harul) se stinge, sau se slăbeşte, ci pentru
ca libertatea voinţei tale să fie încercată şi (să se arate) în ce
parte înclină».
137
Părinţii cei mai dinainte ai Bisericii19. De pildă, în
omiliile duhovniceşti ale Sfântului Macarie
Egipteanul se află o întinsă învăţătură despre
dreapta preţuire a acestei perioade20. însă Stareţul
Sofronie înfăţişează închegat învăţătura despre
părăsirea de către Dumnezeu şi o întăreşte teologic
încă şi mai mult, având ca temelie viaţa Domnului
Iisus21. De vreme ce părăsirea de către Dumnezeu
este parte a căii pe care a străbătut-o Domnul spre
a-1 tămădui pe omul ce se depărtase de El, firesc
este ca ei să-i fie supus fiecare om. Cunoaşterea
acestei părăsiri îl însufleţeşte pe credincios şi
perioada aceasta se dovedeşte roditoare,
reaprinzând darul lui Dumnezeu.
Se vorbeşte în scrierile patristice de trei
trepte ale vieţii duhovniceşti: curăţirea, luminarea şi
îndumnezeirea. Această înşiruire este mai cu seamă
filosofică şi ajută la înţelegerea structurii călătoriei
duhovniceşti a omului. Prin firea sa însă, harul lui
Dumnezeu este, în acelaşi timp, curăţitor, luminător
şi îndumnezeitor. Stareţul urmează mai curând
înfăţişarea biblică a vieţii duhovniceşti, după chipul
istoriei poporului lui Israil, istorie împărţită în trei
perioade: a chemării, a încercărilor din pustie şi a
intrării în pământul făgăduinţei. El stăruie asupra
cunoaşterii lui Dumnezeu, ca fiind vârful deşertării
de sine şi piatra de temelie pentru desăvârşita
plinire a menirii omului: îndumnezeirea. Aceasta se
19 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete felurite, 3, 10, 22-23,

PG 90. 1264 A şi 1268-1269A.
duhovniceşti. Omilia a XV-a, pp. 152-171; de asemenea, în
Omiliile XXVII, XXIX, XXXII.
21 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 67-68, 75-76.
138
săvârşeşte după măsura părăsirii de către
Dumnezeu care i-a premers22.
Vom zăbovi mai departe asupra ţelului şi
înţelesului acelei părăsiri care îl face pe om următor
al părăsirii lui Hristos de către Părintele Său Cel
fară de început, şi moştenitor al stării desăvârşite a
îndumnezeirii23.
Atunci când «focul» dinlăuntrul inimii pare să
se stingă şi dulceaţa duhovnicească încetează a mai
fi simţită, începe lupta cea rodnică a certării din
partea lui Dumnezeu prin părăsire. Dar omul nu
poate uita gustul lumii celei de sus, pe care l-a
încercat. La fericita suire în văzduh a prorocului Ilie
se mărturiseşte că, până la a ajunge la Cerul
cerurilor, Lumina fiecărui cer părea întuneric pe
lângă aceea a cerului ce urma după el24. Dând glas
aceleiaşi experienţe şi aceluiaşi adevăr, însă
răstumând lucrurile, Stareţul Sofronie spune că
omul, după ce se desfătează în mult râvnita Lumină
a cerului, trăieşte stări înfricoşătoare în pogorârea
care urmează de îndată ce Duhul Sfânt îl
părăseşte25. După ce s-a înălţat în contemplare
duhovnicească şi a dobândit «comoara cea
ascunsă»26, omul simte deodată cum Acela care l-a
cercetat din ceruri Se îndepărtează; atunci el suferă
o pustiire nemângâiată. Golul ontologic pe care îl
lasă această îndepărtare, «secând totul înlăuntrul
nostru» 27 , stârneşte groază şi o îndurerare a
duhului, rănind de moarte inima omului.

23 Ibidem, p. 157.
24 A w a Ammona, Epistola a patra, Colecţia Comorile Pustiei
nr. 4, Edit. Anastasia, Bucureşti 1995, p. 92.
26 Matei 13, 44.
139
Nedumerirea şi nesiguranţa - dacă se mai întoarce
«Cel care a plecat» 28 - prelungesc durerea
deznădejdii.
Este cu neputinţă a fi puse în cuvinte
simţămintele pe care le încearcă omul ce străbate
această treaptă a încercărilor. Mărimea durerii
sufleteşti şi silnicirea duhului său ating hotare de
dincolo de timp29. I-ar fi peste puteri să scape
nevătămat fără ocrotirea şi grija Părintelui Celui
bun30. Plecarea harului aduce cu sine schimbarea
stării lăuntrice şi amărăciunea pricinuită de
sărăcire. După experienţa harului, omul nu se mai
poate întoarce la „fericirea” neştiinţei celei dinainte
şi nici nu-şi mai poate linişti conştiinţa prin
îndreptăţirea cu „nevinovăţia” lipsei de experienţă31.
Durerea duhului său se înmulţeşte şi se adânceşte
după măsura strălucirii de început şi a darului care
l-a cercetat. După ce dobândeşte simţire
duhovnicească, omul gustă din suflarea vie a lui
Hristos şi se luminează de minunata lucrare a
cuvintelor Sale, nemaiputând afla odihnă în alte
mângâieri şi bunuri ale zidirii.
Acest fenomen duhovnicesc, lesne de întâlnit
pretutindeni în vieţile asceţilor, este înfăţişat cu
hotărâre de către Stareţul Sofronie ca lege a vieţii în
Hristos: Cu cât omul a gustat într-o mai mare
măsură din bucuria unirii cu Dumnezeu, cu atât
mai adânc suferă când se desparte de El32. Şi chiar
dacă rămânerea în harul cel dintâi al chemării este
de scurtă durată, subţirimea conştiinţei şi
contemplarea pe care le naşte în om covârşesc
31 Via(a şi învăţătura stgreţului Siluan Athonitul, p. 180.
140
măsurile obişnuite ale lumii, pentru că viaţa veşnică
devine temelia înălţării întru vrednicie a vieţii sale
trecătoare. Omul priveşte acum fiecare fenomen şi
măsoară fiecare lucru prin sistemul de referinţă al
veşniciei. Chiar dacă omului i se părea mai înainte
că vieţuirea neinsuflată de harul cel viu este o stare
firească, acum ea i se înfăţişează ca fiind foarte
apropiată de cea animalică, adică lipsită de
înrudirea împărătească şi de slava lui Dumnezeu33.
Cunoaşterea marii cinstiri şi binecuvântări pe care a
primit-o, precum şi a căderii de la lumina harului,
naşte mucenicia conştiinţei, care este întocmai în
mărime şi putere cu lărgimea inimii pe care
cercetarea harului a lucrat-o mai înainte34.
Ridicarea harului, ca părăsire de către
Dumnezeu, este treapta pe care trebuie să o
străbată omul spre a se slobozi din blestemul
căderii şi al păcatului. Este mijlocul ce călăuzeşte
spre cunoaşterea morţii duhovniceşti a tuturor
urmaşilor lui Adam şi care dă putinţa biruirii
acestei morţi prin primirea ei de bunăvoie. Părăsirea
pe care o aduce această perioadă sileşte omul să
înfrunte toate urmările călcării de poruncă a
protopărinţilor, vădind adevăratele dimensiuni ale
acestui eveniment universal. Revelaţia aceasta îl
împinge pe om către a se preda pe sine unei cât mai
depline pocăinţe şi a suferi, prin libera sa alegere,
deşertarea de sine spre tămăduirea lui. Când
rugăciunea de pocăinţă se prelungeşte, credinciosul
se frământă şi pătimeşte în toate laturile fiinţării
34 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 140: «...când decădem din
această lumină în întunericul nostru dinainte, atunci trăim
acest întuneric cu o suferinţă îndoită»; Mistica vederii lui
Dumnezeu, pp. 179-180.
141
sale35. Atunci sufletul «se lipeşte de pământ»36 şi «se
supune, pentru Domnul, oricărei orânduiri
omeneşti»37; se micşorează întorcându-se la acel
înfricoşător nimic, «„materialul” din care este
propriu Dumnezeului nostru să creeze»38. Durerea
mucenicească ce stăpâneşte întreaga existenţă a
omului face să izvorască mulţime de lacrimi.
Acestea curăţesc, tămăduiesc şi călăuzesc spre o
adâncă smerenie. în starea aceasta, Duhul
Adevărului «coboară ... ca Mângâietor»39 şi îl aşează
iarăşi pe om în veşnică împărtăşire cu Dumnezeu.
în această perioadă a ridicării harului şi a
uscăciunii duhovniceşti, sufletul omului care a
cunoscut chipul adevăratei vieţi întru Domnul nu se
poate odihni în nici un bun zidit, fără numai în
neziditul Dumnezeu. Dar şi Dumnezeu Se
înfăţişează ca «nemilostiv»; El pare că Şi-a întors
faţa de la om şi nu ia aminte la nici un strigăt al
acestuia40 . în om rămâne numai dorul după
Dumnezeu, ca o flacără arzătoare. Durerea cea cu
neputinţă de purtat a inimii răstigneşte sufletul pe o
cruce nevăzută, iar omul, precum cea mai lipsită de
apărare fiinţă, spânzură deasupra înfricoşătorului
abis41. în această părăsire de către Domnul, omul
simte că Dumnezeu Cel cunoscut mai înainte este
cu desăvârşire neapropiat, iar gândul că Acesta ar
putea să nu Se mai întoarcă i se face chin. Strivit de
muceniceasca teamă de moarte, care îl stăpâneşte
atunci la dimensiuni metafizice, omul se va strădui

36 Psalmul 118, 25.
37 I Petru 2, 13.
39 Ibidem, p. 62.
40 Viafa şi învăţătura stareţului Siluarx Athonitul, p. 179.
41 Ibidem, p. 179.
142
cu deznădăjduire să desluşească judecăţile lui
Dumnezeu şi să descopere felurile în care s-ar putea
aşeza iarăşi în cel dintâi har pe care l-a cunoscut. El
se cercetează pe sine în amănunt42, în lumina
poruncilor lui Hristos43 , şi descoperă ascunse
înlăuntrul său adâncimi de stricăciune, potrivnice
Sfatului celui mai înainte de veci al Ziditorului şi
ucigătoare ale chemării lui spre veşnicie. începe
atunci să se deschidă înaintea ochilor minţii sale
taina certării Domnului şi pecetea mucenicească a
acestei perioade - ca semn al binecuvântării şi al
alegerii lui de către Dumnezeu44.
Această cunoaştere adânceşte simţirea
sărăciei duhovniceşti şi face să crească peste
măsură întristarea pentru pierderea comorii
harului. Nevoitorul este încredinţat că în afara
Dumnezeului iubirii totul este lipsit de noimă şi
sfârşeşte sub frica de moarte 45 . Cu toată
covârşitoarea încordare a întregilor sale puteri, el nu
izbuteşte să afle mângâierea milei lui Dumnezeu. Se
istoveşte şi, «peste măsură, peste puteri este
îngreuiat, încât nu mai nădăjduieşte să mai scape
cu viaţă»46. Omul poate da acestei răstigniri depline
un îndoit sfârşit: fie să-L învinovăţească pe
Dumnezeu, socotindu-L nedrept şi biruindu-se de
ispita cea de pe urmă - răzvrătirea47, prin care se

43 Ibidem, p. 61.
calea, p. 155; Viaţa şi învăţătura stareţului Sâuan Athoniiid, p. 180.
46 II Cor. 1, 8; Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul,
p. 179; Fericirea de a cunoaşte calea pp. 138-139: «... îndură
aşa de mari suferinţe încât el ar renunţa, dacă aceasta ar fi cu
putinţă, la orice formă de existenţă».
47 Fericirea de a cunoaşte calea P· 140.
143
afundă în adâncul întunericului, fie, cu o nădejde
avraamică «împotriva oricărei nădejdi»48, «să se
smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu» -
«Cel ce înviază pe cei morţi»49. Numai astfel se
slobozeşte de «blestemata» moştenire şi se naşte din
nou pentru viaţa dumnezeiască50.
în acest gol sufletesc adânc al părăsirii de
către Dumnezeu şi al ispitei răzvrătirii pe care
tocmai am pomenit-o şi despre care chiar şi cei cu
experienţă tac51, ceea ce îl întăreşte pe omul clătinat
- în afară de minunata ocrotire a «bunului Tată»52 -
este pomenirea «iubirii celei dintâi» şi credincioşia sa
în toate cele pe care harul l-a învăţat în prima
perioadă53. Dacă şi în răstimpul lipsei harului omul
trăieşte întocmai ca atunci când îl avea, păzind
toate cele câte le-a învăţat de la el ca şi când ar
sălăşlui încă înlăuntrul său, atunci cu adevărat este
puternic şi fericit, căci plineşte înţelesul veşnic al
cuvintelor lui Hristos: «Fericiţi cei ce n-au văzut şi
au crezut»54.
48 Rom. 4, 18.
« I Petru 5, 6; II Cor. 1, 9.
50 Facerea 3, 14-19; Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 62-63.
52 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 70; Viaţa şi învăţătura
stareţului Siluan Athonitul, p. 186.
53 Fapte 26, 19:«... n-am fost necredincios cereştii arătări».
54 Ioan 20, 29; Despre rugăciune, p. 68: «... şi în timpul
îndelungatei îndepărtări a lui Dumnezeu, trăieşte ca şi cum
harul a petrecut cu el în chip constant»; Viaţa şi învăţătura
stareţului Siluan Athonitul, p. 225; Ale cuviosului părintelui
nostru Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, către
monahii din India care i-au scris lui, 71, p. 163, Edit. Harisma
1994: «...fericiţi cei ce la retragerea harului, neaflând mângâiere
în ei, ci mai degrabă văzând prelungirea necazurilor şi un
întuneric adânc, nu deznădăjduiesc, ci stau întăriţi în credinţă,
socotind că vor vedea pe Cel nevăzut şi stăruind cu bărbăţie».
144
înainte de a cerceta cele mal adânci raţiuni
teologice pentru care se iconomiseşte ridicarea
harului şi părăsirea de către Dumnezeu, trebuie
adăugat că împuţinarea puterilor vieţii dumnezeieşti
în om este, după învăţătura Stareţului, un fenomen
care vădeşte, neîndoielnic, abaterea de pe calea
dreptăţii lui Dumnezeu. Aceasta duce în chip firesc
la pocăinţă, singurul mijloc pe care Domnul ni l-a
dat pentru iertare, ca o reaşezare în dragoste55.
Omul devine un învăţat de Dumnezeu. El trăieşte,
în acelaşi timp, două stări: micşorarea harului, dar
şi întoarcerea plină de avânt către Dumnezeu cu
rugăciune de pocăinţă, care este de asemenea darul
lui Hristos Cel înviat. Prin neîntrerupta înşiruire a
acestor două stări, omul «se îmbogăţeşte neîncetat»,
«creşte» şi se întăreşte în cele ale Duhului56. Pildă şi
temelie a acestei vieţi este Domnul însuşi, ca unul
Ce a trăit în acelaşi timp părăsirea, pătimirile,
moartea, dar şi dumnezeiasca şi nerăpita slavă57.
Primirea şi păzirea fiecărui cuvânt al
Domnului, urmarea vieţii Lui până în cele mai mici
lucruri, sunt tot atâtea daruri întăritoare care îl
unesc pe om cu Duhul Său. De vreme ce Fiul a
răbdat părăsirea de către Tatăl, pentru ca omul să
se împace cu Acesta iar pustiul făpturii «înstrăinate
de viaţa lui Dumnezeu» să rodească «întru dreptate
şi în sfinţenia adevărului»58, ridicarea harului şi
părăsirea omului de către Dumnezeu sunt mari
harisme ale Sfântului Duh ce călăuzesc spre slava
înfierii. Precum în cea dintâi perioadă a harului
Dumnezeu descoperă bogăţia iubirii Lui către om şi

57 Ibidem, pp. 90-91.
ss Efes. 4, 18; 24.
145
îl cheamă spre o nouă naştere întru împărăţia Sa,
tot astfel şi în cea de-a doua perioadă, aceea a
ridicării harului, îl cheamă pe om să facă dovada
dobândirii acelor însemne care-1 îmbracă în cinstea
împărătească a acestei vieţuiri şi îl arată vrednic
iconom al moştenirii ei. A nu străbate această
treaptă a cercării înseamnă, pentru cel credincios, a
rămâne nedesăvârşit şi a nu cunoaşte toate
dimensiunile iubirii lui Hristos pentru om, de vreme
ce, potrivit legii pe care o înfăţişează Stareţul
Soffonie, plinătatea mântuirii este pe potriva
adâncimii deşertării de sine. 59
Această perioadă a vieţii creştinului este de o
însemnătate covârşitoare, iar străbaterea ei după
legea dumnezeiască îmbogăţeşte de daruri existenţa
lui. Este nevoie pentru aceasta de cunoaşterea
treptelor, a sensului şi a ţelului ei cel mai de pe
urmă. Dreapta contemplare a acestora naşte
însufleţirea trebuitoare purtării luptei ce o însoţeşte.
Precum am arătat la începutul capitolului,
potrivit tâlcuirii duhovniceşti la Evanghelistul Luca
(16, 10-12), Stareţul Sofronie asemuieşte harul cel
dintâi al chemării cu o bogăţie «nedreaptă» şi
«străină», pe care omul o primeşte de la Dumnezeu
şi pe care trebuie să dovedească mai departe că o
stăpâneşte ca pe una «adevărată» şi a sa,
neclătinându-se în lupta îndelungatei părăsiri din
partea lui Dumnezeu. Aşadar, menirea grelei
încercări a ridicării harului şi a deşertării de sine
din timpul părăsirii de către Dumnezeu este
însuşirea de către om a darului celui dintâi, într-o
asemenea măsură încât unirea şi întrepătrunderea
harului cu firea lui zidită să-i devină un bun veşnic
şi nerăpit. Cu alte cuvinte, ţelul cel mai de pe urmă

146
al deşertării de sine a omului, după pilda lui
Hristos, este asemănarea lui cu Dumnezeu-Omul
prin schimbarea la faţă şi sfinţirea firii sale zidite.
Este, aşa precum însemna Stareţul, împărtăşirea
dumnezeiescului chip al existenţei 60 , adică
îndumnezeirea.
Pentru a se vădi chemarea cea de mult preţ şi
preaînalta menire a omului - sfinţirea şi
îndumnezeirea firii sale - este nevoie de
muceniceştile încercări ale părăsirii de către
Dumnezeu. Deznădejdea pricinuită de părută lipsă
de folos a rugăciunii, neroditorul chin al înfăţişării
înaintea lui Dumnezeu şi zădărnicia strigătului de
pocăinţă al sufletului rănit sfârşesc prin a-1 întări pe
cel credincios în adevărul că «tot ceea ce s-a făcut
mai înainte nu este deloc de ajuns pentru
mântuire»61 şi în înţelegerea faptului că mântuirea
este «darul lui Dumnezeu»62, iar nu o izbândire
omenească. Durerea duhului şi smerita cunoaştere
a adevărului lui Dumnezeu deschid inima omului,
pentru a-i da putinţa să primească în chip vrednic
harul şi darul lui Dumnezeu. Cel ce a poruncit să
nu «se arunce mărgăritarele înaintea porcilor»63,
Acelaşi a rânduit «focul ... spre ispitire»64 al acestei
perioade, mai înainte de harisma şi de slava
înfierii65. Ridicarea harului şi certarea Domnului

“ Efes. 2, 8.
63 Matei 7, 6.
641 Petru 4, 12.
65 Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte despre nevointă. Cuvântul XLVI,
Filoc. rom. voi. 10, pp. 242-243, EIBM al B.O.R., 1981: «Nu vine
încercarea, dacă n-a primit sufletul mai întâi în ascuns o mărire
peste m ăsura lui. Este duhul harului, pe care l-a primit mal
întâi... Dar dacă aşa se întâmplă, adică dacă harul vine înaintea
încercării, totuşi simţirea încercărilor vine înaintea simţirii
147
sunt iconomisite pentru ca omul să devină
«asemenea lui Hristos, desăvârşit»66, având simţurile
deprinse să deosebească neziditul de zidit.
Experienţa neziditului covârşeşte până şi cea mai
îndrăzneaţă închipuire67.
Pe cea de-a doua treaptă, tăria cu care se
face simţită părăsirea de către Dumnezeu este
schimbătoare, şi câteodată harul se întoarce spre a
reaprinde nădejdea şi însufleţirea. Copleşitoarele
pătimiri ale sufletului şi ale duhului omului în
această perioadă pe care o înfăţişăm, cu şirul de
cercetări şi plecări ale harului, sporesc setea
duhovnicească a omului, întărindu-1 trupeşte şi
sufleteşte, punând deplin în lucrare stăpânirea sa
de sine, astfel încât acesta se determină pe sine în
chip pozitiv şi de neclintit pentru veşnicie şi, prin
urmare, ajunge să poată lua asupră-şi mai
desăvârşit unirea cea neschimbată şi nerăpită cu
Dumnezeul Cel iubit68. Răstimpul acestei perioade
poartă, de asemenea, un adânc înţeles, dându-i
omului prilejul de a-şi dovedi credincioşia, libertatea
şi înţelepciunea69. Această călătorie printre stările
de îndurerare şi mângâiere înţelepţeşte duhul
omului, astfel încât el ajunge să se poată apleca mai
lesne spre contemplarea duhovnicească şi spre
teologie, ceea ce face ca avântul lui către Dumnezeu
să fie fară întoarcere, iar conţinutul rugăciunii -
desăvârşit şi atotcuprinzător.
harului, pentru probarea libertăţii. Căci niciodată nu se arată în

vreunul harul înainte de a gusta încercările. Deci harul vine în
minte înainte, dar în simţire, mai pe urmă».
67 Ibidem, p. 9.
68 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 179-180, 163.
69 Ibidem, p. 69; Despre rugăciune, p. 69.
148
Supunându-se certării Domnului,
credinciosul nu numai că sporeşte duhovniceşte,
precum am arătat mai înainte, dar îi îngăduie şi lui
Dumnezeu să-Şi vădească măreţia iubirii pentru
om, voinţa Lui de a-1 face pe acesta domn şi împărat
după chipul Său, de a-i dărui sfinţenia şi plinătatea
dumnezeieştii Fiinţări70. Dumnezeu vrea să se
unească cu chipul Său, omul, şi să-l arate pe acesta
biruitor al diavolului. Fără a străbate treapta
părăsirii de către Dumnezeu, credinciosul nu-şi
poate dovedi cu adevărat evlavia în ceasul ispitirii
vrăjmaşului71; însă, după ce a plinit prin pătimiri
toată dreptatea certării lui Dumnezeu şi s-a
determinat pe sine în chip liber şi desăvârşit întru
veşnicie, este primit de Părintele ceresc, Care îl
cinsteşte cu veşnica moştenire a tot ceea ce are El
însuşi. Omul devine astfel neclintit în credincioşia
lui şi locaş nestricăcios al «focului dragostei
Tatălui»72.
Această perioadă este, mai presus de toate,
roditoare. Ea insuflă o rugăciune înflăcărată,
însoţită de o îndurerare cumplită a întregii fiinţe.
Rugăciunea aceasta îl aduce iarăşi pe om la suflarea
de început a zămislirii sale «după chipul» lui
Dumnezeu. El devine împreună-lucrător cu
Dumnezeu pe calea facerii sale din nou, cale ce îl
duce la asemănarea cu Fiul Cel Unul-Născut al
Tatălui. în această împreună-lucrare, omul
descoperă propria libertate duhovnicească;

72 Ibidem, p. 144.
149
slobozindu-se de orice putere străină sau fenomen
al lumii zidite, se întăreşte în viaţa cea nezidită şi
iară de început a lui Dumnezeu, care îl înalţă mai
presus de lume şi de stăpânitorii acesteia,
arătându-1 «domn» în stare a primi «împărăţia cea
nestrămutată»73. Atunci el simte ivindu-se liber
înlăuntrul său principiul ipostatic. După ce mai
întâi trăieşte drama pustiirii cosmice prin
experienţa deşertării de sine şi ajunge să cunoască
starea omenirii întregi, începe să dobândească şi o
conştiinţă de sine mai presus de lume. Răbdând
pătimirile acestei perioade şi răstignindu-se
împreună cu Hristos, el se face primitor al
nemărginitei Fiinţări dumnezeieşti. Această înaltă
stare a duhului omului se vădeşte în rugăciunea
istovitoare pentru întreaga lume, pe care i-ar fi cu
neputinţă să o poarte fară a se fi făcut părtaş mai
înainte la universalitatea lui Hristos, «Care poartă în
Sine întreaga existenţă»74.
Dumnezeu retrage de la om harul Său simţit,
dar îl povăţuieşte prin certarea Lui astfel încât să
cunoască faptul că pe toate le are de la El şi că «fără
El nu poate face nimic»75. Omului ce pătimeşte
părăsirea de către Dumnezeu i se dăruieşte
privilegiul de a-şi dovedi înţelepciunea şi
credincioşia faţă de El, Care l-a chemat cel dintâi la
veşnica Sa împărăţie, şi de a se determina în chip
liber pe sine în împărtăşirea personală şi legătura
de iubire cu Ziditorul lui. Această determinare de
73 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 137; Despre rugăciune, p. 52;

loan 16, 33.
75 loan 15, 5.
150
sine trebuie să fie desăvârşită şi veşnică,
înfricoşătoarele pătimiri, durerea cea de nepurtat şi
neliniştitoarele experienţe ale acestei perioade
deschid inima omului şi îl golesc de toate cele ce
alcătuiesc şinele său, pentru a lăsa loc plinătăţii
dumnezeieştii iubiri şi vieţi, care nu conteneşte să
crească potrivit chemării şi bunăvoirii lui
Dumnezeu. în acest chip. Domnul îşi arată
preţuirea şi iubirea pentru făptura cea după chipul
Său, urmărind să cultive în ea «cea mai înaltă formă
de conştiinţă responsabilă»76, ca temelie a încrederii
şi statorniciei, fară de care nu i-ar putea preda «cele
sfinte»77 ale Lui, anume plinătatea neprihănitei şi
smeritei Sale iubiri.
Perioada ridicării harului este cu osebire
vremea răstignirii ucenicului, după asemănarea cu
învăţătorul Hristos. Crucea pe care credinciosul «o
ridică» urmându-L pe Hristos şi ucenicind Duhului
Său, este în acelaşi timp văzută şi nevăzută. Crucea
văzută stă în şirul întreg de felurite pătimiri pe care
Dumnezeu le îngăduie în viaţa aleşilor Săi, a acelora
«pe care îi primeşte»78, purtându-le de grijă şi
cinstindu-i. Astfel de pătimiri sunt: inegalitatea şi
nedreptatea pe care le suferă în viaţa socială şi care
le zădărnicesc darurile fireşti, infirmităţile moştenite
şi bolile trupeşti, tirania neputinţelor sufleteşti şi
trupeşti izvorâte din neîmplinirea patimilor,
dispreţul şi chiar prigoana din partea fiilor acestui
veac, vânzarea de către prietenii cei scumpi sau de

77 Matei 7, 6.
78 Evr. 12, 6.
151
către fraţii mincinoşi, şi elitele. Crucea nevăzută este
durerea lăuntrică, pricinuită de faptul că omul se
aşează în lumina învăţăturii evanghelice şi ajunge la
amara cunoaştere a sărăciei lui duhovniceşti şi la
înfricoşata simţire a adevărului că «departe de
păcătoşi este mântuirea»79.
Ucenicul lui Hristos este ucenicul Crucii, dar
şi al Fericirii. Scara Fericirilor ce urcă la cereasca
împărăţie are drept temelie simţământul sărăciei
duhovniceşti, iar treapta ei cea mai de sus este
prigonirea şi mucenicia pentru Hristos şi Evanghelia
Sa80. Adică, deplina răstignire a credinciosului se
săvârşeşte prin răbdarea amânduror crucilor, a celei
văzute şi a celei nevăzute. Ceea ce îi încununează
însă pătimirea şi îi loveşte întreaga existenţă este
durerea de nepurtat a dumnezeieştii părăsiri, când
cerul îşi închide urechile şi este surd la strigătul
dreptului81.
Este firesc şi aducător de împlinire ca omul
să-L iubească pe Dumnezeu atunci când harul
lucrează simţit înlăuntrul lui. A se încredinţa însă
cu totul iubirii dumnezeieşti atunci când suferă
răstignirea din răstimpul părăsirii de către
Dumnezeu, acesta este semnul că iubirea lui se
apropie de plinătatea desăvârşirii şi devine mai
puternică decât moartea pe care o trăieşte prin
pierderea harului şi prin deşertarea de sine.
Hotarul de pe urmă al părăsirii de către
Dumnezeu şi plinătatea chenozei iubirii
79 Psalmul 118, 155.

80 Matei 5, 3-12: Marcu 8, 35.
81 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan AthonituL p. 187.
152
dumnezeieşti au fost arătate în lume de către Fiul
Cel Unul-Născut prin viaţa pământească şi moartea
Lui82. Bând paharul voii Părintelui83 şi predându-Şi
sfântul suflet în mâinile Acestuia84, El Şi-a arătat
iubirea cea «până în sfârşit» care biruieşte moartea.
«Săvârşitu-s-a!»85. După măsura în care lucrează în
viaţa omului aceeaşi «judecată» a Fiului lui
Dumnezeu86, iar acesta este călăuzit în taina certării
Lui prin durerea şi pătimirile ce însoţesc ridicarea
harului, părăsirea de către Dumnezeu se face izvor
de daruri dumnezeieşti. După cuvântul Stareţului,
«cu cât este mai deplină această „deşertare”, cu atât
mai desăvârşită va fi înălţarea duhului nostru în
împărăţia plină de lumină a Dumnezeirii Celei mai
înainte de veci»87.
82 Marcu 15, 34.

83 Matei 26, 39 şi 42.
84 Luca 23, 46.
85 Ioan 19, 30; Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 73, 173.
86 1 Petru 4, 17.
153
4.c. Redobândirea harului
Atunci când omul aduce o pocăinţă adevărată

şi se supune în chip drept, după lege, certării lui
Dumnezeu celei vădite prin părăsirea şi ridicarea
harului, el păşeşte pe calea plinătăţii vieţii. Tocmai
acest har al lui Dumnezeu se întoarce şi află odihnă
în inima omului, pentru a rămâne mai statornic
împreună cu el1. Primul dar al harului ce însoţeşte
chemarea lui Dumnezeu şi care - după cuvântul
Domnului şi după tâlcuirea Stareţului Sofronie, aşa
precum am văzut în capitolul trecut - este «bogăţia
nedreaptă» şi «străină», este însuşit de atletul bunei
credinţe şi devine, după voia Dătătorului de daruri
Dumnezeu, un bun nerăpit pentru întreaga
veşnicie; devine «adevărat» şi «al nostru»2, după
făgăduinţa nemincinoasei Evanghelii a lui Hristos.
Deşertarea de sine şi uscăciunea lăuntrică a
celei de-a doua perioade, lipsa harului, sunt trăite
de om ca stăpânire şi umbră a morţii. Acest greu
simţământ îi zdrobeşte duhul ce însetează numai de
veşnicia Dumnezeului Celui viu. Purtând înlăuntrul
său «osânda» morţii, el ajunge să poată lepăda orice
înclinaţie semeaţă spre îndumnezeirea de sine, să se
1 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonttul, p. 225: «... dacă

omul nu se sileşte la lucrul rugăciunii, pierde harul; dacă,
dimpotrivă, îşi arată bunăvoinţa, harul îl va iubi şi nu-1 va mai
părăsi»: Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omâii
duhovniceşti. Omilia a XXlX-a, pp. 226-227: «Dumnezeu nu le
dă numaidecât harul, odihna şi bucuria Duhului, ci îi lasă să
rabde şi amână darul Său. Acest lucru nu-1 face fără rost şi la
întâmplare, ci în baza unei nespuse înţelepciuni, pentru a pune
la încercare libertatea voinţei şi pentru ca să vadă dacă cred în
fidehtatea lui Dumnezeu... se încearcă voia şi libertatea lor».
2 Luca 16, 12.
154
elibereze de orice alipire de lumea zidită şi să se
deschidă în întregime dumnezeiescului har,
cunoscând că toate cele ce sunt vrednice de preţuire
au ca izvor bunătatea lui Dumnezeu3. Această
cunoaştere de mult preţ, dobândită la capătul
clătinărilor, al înşiruirii de stări osebite ale harului
şi al uscăciunii pricinuite de pierderea lui,
călăuzeşte către o adâncă smerenie a duhului şi
către statornicie pe calea lui Dumnezeu. Smerenia,
împreună cu statornicia pe care o naşte, duc la
sporirea omului şi la însuşirea plinătăţii darurilor
lui Dumnezeu, viaţa Domnului devenind propria lui
viaţă4. Smerenia îl deschide pe om harului, care îl
adumbreşte cu putere, fară nici o oprelişte. De
asemenea, ea întăreşte şi desăvârşeşte recunoştinţa
acestuia pentru darurile lui Dumnezeu, lucru care-1
arată pe omul zidit ctitor al neziditelor bogăţii ale
harului 5 . Aşadar, harul este redobândit prin
smerenia care se deprinde prin grelele încercări ale
celei de-a doua perioade, după înţelepciunea
Scripturii ce zice că Dumnezeu «celor smeriţi le dă har»6.
Statornicia celei de-a treia perioade este
statornicia iubirii. Certarea lui Dumnezeu îl
deprinde pe om în simţirea desăvârşită a iubirii
Sale, astfel încât să nu mai poată râvni spre nimic
altceva, şi nici un fenomen ori vreo putere din lume
3 I Cor. 4, 7.
4 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 167: «în calitate de fiinţe
create „din nimic" şi, ca urmare, în calitate de „potenţialităţi”,
avem de trecut printr-un oarecare proces de devenire şi de
coacere în Adevăr».
5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete felurite, 3, 29; PG 90,
1272BC.
6 I Petru 5, 5: Sfântul Grigorie Palama, Omilia 11, PG 151,
140CD.
155
să nu-1 poată despărţi de iubirea Lui 7 . Prin
înţelepciunea şi statornicia pe care şi le-a câştigat
din primirea părinteştii certări, iubirea «stării
desăvârşite» de acum se arată mai puternică decât
moartea, ca o avuţie firească şi ca răsplată a
Dumnezeului Celui nemuritor. Prin omorârea de
bunăvoie pe care o lucrează părăsirea de către
Dumnezeu din cea de-a doua perioadă, omul
biruieşte moartea păcatului şi se înnoieşte cu
putere întru lumina acelei vieţi care alungă orice
întuneric şi este slobodă de moarte8. Atunci se
statorniceşte sălăşluirea harului Sfântului Duh,
dăruindu-i omului nepătimirea cea vie. Ca o
biruitoare a morţii, iubirea dumnezeiască îl
slobozeşte pe om de orice teamă a iubirii de sine şi a
grijirii de cele ale sale, îl strămută la viaţa cea
dăruitoare de sine, potrivit poruncilor lui Hristos, şi
îl umple de milostivire chiar şi pentru vrăjmaşi9.
Cea de-a treia perioadă poartă, de asemenea,
pecetea împreună-pătimirii pentru lumea toată,
pentru întregul Adam. Omul, asemănat cu Hristos
prin părăsirea de către Dumnezeu cea după
iconomie, se face asemenea Lui şi în desăvârşirea
iubirii, după darul harului Său10. Sfântul Siluan
mărturiseşte că firii omului nu-i este cu putinţă a
purta desăvârşita plinătate a acestui har, fară
numai pentru o scurtă clipă şi după ce mai întâi a
fost întărit de acelaşi har al Sfântului Duh. 11
Din cele de mai sus este lesne de înţeles că
cea de-a treia şi ultimă treaptă a luptei, aceea a
7 Rom. 8. 35; Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul,

p. 180; Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 124-125.
8 Rom. 6, 9; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 111.
10 Ibidem, pp. 147-148.
156
redobândirii harului, nu poate fi îndelungată.
Această stare desăvârşită a îndumnezeirii covârşeşte
măsura puterilor trupeşti şi sufleteşti ale omului.
Drept aceea, întocmai ca şi pe treapta cea dintâi,
omul nu poate rămâne neîncetat în deplina ei tărie
fără a se muta «din moarte la viaţă»12. De bună
seamă, aceia care mărturisesc adevărul celor mai de
pe urmă13 nu voiesc «să se întoarcă» la apăsătoarea
nestatornicie a «pustiului» celei de-a doua perioade,
ci sunt stăpâniţi de dorul de «a se despărţi de trup
şi a fi împreună cu Hristos»14. îi mai păstrează în
această viaţă numai nepătrunsa pronie a lui
Dumnezeu, spre încredinţarea mărturiei învierii
Domnului lisus15 şi spre vestirea acesteia tuturor
credincioşilor destoinici să-i înveţe şi pe alţii, astfel
încât firul predaniei apostoliceşti şi patristice să
rămână neîntrerupt16.
Când omul rabdă cu încredere, vitejie şi
stăruinţă arşiţa încercărilor din răstimpul uscăcios
al pierderii harului şi este atins de Duhul Cel
nemuritor al Sfântului Sfinţilor17, atunci el se
aşează iarăşi prin pocăinţă în contemplarea Luminii
nezidite şi se reînnoieşte; se eliberează de orice
luptă lăuntrică a patimilor şi devine părtaş al
biruinţei şi al domniei lui Hristos asupra lumii; se
tămăduieşte de toate rănile păcatului şi se face
neclintit în iubirea lui Dumnezeu. Pe această ultimă
treaptă, după ce-I dovedeşte Domnului credincioşia
lui şi este călăuzit în marea taină a părinteştii Sale
certări, se umple de recunoştinţă şi uimire pentru
acrivia matematică şi desăvârşirea proniei Sale, care
12 Ioan 5, 24; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 180.

•ai Cor. 10, 11.
14 Filip. 1, 23.
15 Fapte 4, 33.
•6 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 180; II Tim. 2, 2.
)7 Despre rugăciune, p. 10.
157
i-a purtat de grijă în chip minunat şi l-a păzit
nevătămat la fiecare pas al călătoriei lui celei din
timpul părăsirii de către Dumnezeu18.
Desăvârşita naştere din nou a omului se
pecetluieşte prin păşirea lui pe cea de-a treia
treaptă, atunci când harul lui Dumnezeu se
întoarce cu putere şi este păstrat prin înţelepciunea
dobândită din experienţa care i-a premers. Bogăţia
ei cea «adevărată» devine un bun veşnic şi
nestrămutat. Atunci i se împărtăşeşte omului
dumnezeiescul chip al existenţei, adică starea
îndumnezeirii, lucru ce înseamnă că firea sa
omenească a fost transfigurată, iar poruncile lui
Hristos au devenit legea existenţei sale19. Această
stare întruchipează întocmai împlinirea chemării de
început a lui Dumnezeu către chipul ipostatic al
fiinţării, cinstea şi desăvârşirea înfierii de care s-a
învrednicit zidirea cea după chipul lui Dumnezeu
prin mijlocirea multor pătimiri, urmându-L pe
începătorul şi Desăvârşitorul credinţei şi mântuirii sale.
însă plinătatea vieţii celei asemenea lui
Hristos este de neizbândit pe pământ, în trupul
acesta neputincios şi stricăcios. Credincioşii o vor
moşteni în veacul viitor, după învierea trupurilor,
atunci când Hristos Se va face pentru ei, neclintit,
moştenirea «a toate şi întru toţi»20. în această
existenţă trecătoare, viaţa în Hristos a
credinciosului nu conteneşte a creşte cu putere.
Acest fapt mărturiseşte bogăţia, dar şi nesfârşita ei
desăvârşire. Numai atunci când se odihneşte în
sânurile dumnezeieştii Treimi - acolo unde toate
cele mişcătoare şi toate cele neschimbăcioase ale
vieţii sunt, în chip minunat, unite - omul află
adevărata statornicie a neclintitei împărăţii.

19 Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, pp. 24-25.
20 Col. 3, 11; Fericirea de a cunoaşte calea, p. 112.
158
4.d. Cunoaşterea căli
Calea lui Dumnezeu pentru om este însuşi

Hristos. Prin urmare, cunoaşterea căii presupune
cunoaşterea deplină a lui Hristos, a duhului şi a
vieţii pe care El le-a descoperit pe pământ. însă,
pentru că Hristos este de nepătruns cu mintea şi
desăvârşit în flecare făptuire a vieţii Sale, este firesc
ca o asemenea cunoaştere să fie de nedobândit fară
harul Preasfântului Duh. Acesta lărgeşte în chip
neaşteptat dimensiunile omului până la
dumnezeiasca nemărginire, şi îl strămută în
universalitatea lui Hristos. Dobândirea harismei
acestei universalităţi se izbuteşte potrivit sporirii
întru asemănarea cu Hristos în manifestările vieţii
Sale pământeşti1.
încă de la începutul Legământului celui
Vechi, taina căilor lui Dumnezeu au păstrat-o cei
dintâi care au avut o legătură personală cu
Dumnezeu şi au aflat deschizătura cea purtătoare
de lumină în cer, «unde este Dumnezeu»2. Cu ochii
luminaţi de acea Lumină nemărginită şi neînserată,
ei au văzut şi au grăit în chip vrednic despre lumea
zidită. O foarte potrivită pildă este cea a lui Iacov
care, prin lupta de o noapte întreagă de a sta
înaintea lui Dumnezeu, a izbutit să răpească
binecuvântarea Lui şi să audă glasul Său
descoperitor: «Căci ai fost tare cu Dumnezeu, şi cu
oamenii puternic vei fi»3. Cu această cunoaştere a

smereniei, p. 115; Fericirea de a cunoaşte calea p. 148.
2 Mistica iederii lui Dumnezeu, p. 102; Ieşirea 20, 21.
3 Facerea 32, 28 (Septuaginta).
159
început Iacov să înveţe pe poporul cel vechi al lui
Israil.
Aflându-se în răpire duhovnicească, drepţii
Vechiului Legământ au văzut în chip prorocesc
măreţia căilor lui Dumnezeu şi prăpastia
nemărginită ce le desparte de căile oamenilor4.
Prorocii se fericeau pe ei înşişi pentru această
vedere şi cunoaştere5, întrucât aflaseră adevărul
care i-a slobozit din rătăcirea cea lumească. Ei au
vestit mai înainte şi în chip minunat că, în fapt,
Calea lui Dumnezeu este o Persoană şi a fost
temeluită înainte de veci în Sfatul Treimic. Această
Cale este „Omul stăpânitor” pe care Dumnezeu îl va
«zidi» din Fecioara «spre lucrările Lui»6 , pentru
mântuirea lumii.
în Noul Legământ, «Calea» este Hristos7. în
acelaşi timp, Hristos Se numeşte «pildă»8, «dreptar»9
şi model10. Centrul vieţii şi al lucrării Sale sunt
Crucea şi învierea Lui. Drept aceea, cunoaşterea
tainei căii înseamnă părtăşia cu pătimirile, moartea
şi puterea învierii Lui11. Călătoria fericirii acestei căi
este nesfârşită12, iar înţelepciunea cunoaşterii ei
este luminătoare nu numai pentru oameni, ci şi
pentru îngeri13. în Evanghelie, Domnul îi fericeşte pe
ucenici pentru cunoaşterea tainei împărăţiei Sale,
care le-a fost dată, şi adevereşte că această
4 Isaia 55, 8-9.

5 Baruh 4, 4-5.
6 Pilde 8, 22-23 (Septuaginta).
7 Ioan 14, 6.
s Ioan 13, 15.
9 Rom. 6, 17.
•oi Petru 2, 21.
11 Filip. 3, 10.
12 Filip. 3, 12.
18 Efes. 3, 10-11.
160
cunoaştere este cu mult mal înaltă nu numai decât
ceea ce au primit prorocii, ci şi decât «au dorit să
vadă»14.
în cugetarea şi învăţătura Stareţului
Sofronie, înţelesul cunoaşterii căii lui Dumnezeu
este de cea mai mare însemnătate şi izvorăşte din
contemplarea pildei lui Hristos, în chip deosebit aşa
cum ni se înfăţişează aceasta în ceasurile de pe
urmă ale vieţii Sale. Atunci, Hristos trăia în acelaşi
timp şi cu o plinătate mai presus de înţelegerea
noastră, două stări copleşitoare: pe de o parte.
Patima şi moartea; de cealaltă parte, triumful
biruinţei şi dumnezeiasca slavă cea nedespărţită de
El. în chip nimerit, Stareţul arată că în acele clipe
înfricoşătoare, mai înainte de suirea pe Golgota şi
de apropiata moarte pe cruce, Hristos le dă pacea
Sa ucenicilor Lui şi cugetă la biruinţa împărăţiei ce
va veni prin jertfa Sa. Pironit pe cruce, El se roagă
pentru ucigaşii Săi şi făgăduieşte tâlharului raiul,
«astăzi». Osândit în faţa sinedriului de Caiafa,
Hristos adevereşte că este Fiul Omului, Cel ce va
veni să judece vii şi morţii. Neclintita pace şi
statornicia cea dumnezeiască a Domnului Iisus
sunt puse de Stareţ pe seama desăvârşitei şi
neşovăitoarei cunoaşteri a Părintelui Său ceresc15.
Această seninătate este înfăţişată şi în icoanele lui
Hristos Cel răstignit, aşa cum se păstrează ele în
predania ortodoxă.
O rânduială asemănătoare a lucrurilor şi o
experienţă de acelaşi fel se reîntâlnesc în viaţa
credinciosului care voieşte să-şi zidească veşnica
fiinţare pe temelia cuvântului lui Hristos.
14 Matei 13, 17.

15 Despre rugăciune, pp. 90-91; Fericirea de a cunoaşte calea,
p. 120; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 59.
161
Cunoaşterea căli lui Dumnezeu şi statornicia vieţii
celei după Dumnezeu sunt roadele străbaterii celor
trei trepte ale vieţii duhovniceşti, pe care le-am
zugrăvit mai sus. Prin experienţa celei de-a doua
perioade în chip deosebit, omul se statorniceşte pe
calea lui Dumnezeu, şi odată cu dumnezeiasca şi
părinteasca certare, el dobândeşte şi mintea,
«gândul lui Hristos»16. îi este de-ajuns să fie răpit, fie
şi numai o singură dată, în lumea cerească a lui
Hristos, pentru că atunci, într-o clipită, primeşte
privilegiul şi fericirea de a cunoaşte Calea. Se
dezleagă de lumea cea văzută şi păşeşte în lumina
zilei Domnului. El cunoaşte veşnicul Adevăr care
«zace la temelia întregii fiinţări», astfel încât nici un
fenomen duhovnicesc să nu-1 mai poată clătina,
nici să fie judecat de vreo omenească judecată de
toată ziua, pentru că împărăţeşte înlăuntrul său
pacea lui Hristos17.
Scrutând mai în adânc, am spune astfel că
plinătatea acestei cunoaşteri a răpirii străbate prin
mijloc iadului părăsirii de către Dumnezeu, atunci
când omul se smereşte până în sfârşit. După
săvârşirea păcatului protopărintesc, întunericul
iadului a devenit parte nedezlipită a întregii
existenţe. Drept urmare, cunoaşterea universală a
tainei existenţei este de neizbândit fără pogorârea
duhului omenesc «în părţile cele mai de jos ale
pământului» 18 . Această afundare se face de
bunăvoie şi este insuflată de minunata contemplare
a chemării celei în Hristos. Duhul Sfânt descoperă,
pe de o parte, icoana simţită a Dumnezeului Celui
mai înainte de veci - a lui Hristos - care robeşte
16 I Cor. 2, 16.
18 Efes. 4, 9; Fericirea de a cunoaşte calea, p. 135.
162
sufletul cu măreţia iubirii Sale, iar pe de altă parte,
înfricoşătoarea stare a căderii şi a înstrăinării
omului de la calea poruncilor lui Dumnezeu. Purtat
atunci de Duhul Sfânt, omul osândeşte cu scârbire
nefireasca sa robie în păcat, şi primeşte de
bunăvoie, ca pe o vrednică şi dreaptă răsplătire,
pedeapsa iadului. Această stare a omului dinaintea
lui Dumnezeu este şi singura adevărată. Ea
mărturiseşte despre fenomenul universal ce s-a
petrecut la începutul creaţiei. Acum însă, spre
deosebire de Adam, omul se prihăneşte pe sine
pentru vina călcării de poruncă. Numai în felul
acesta el ajunge să fie adevărat, şi atrage Duhul
Adevărului să locuiască înlăuntrul său. Astfel,
dobândeşte bărbăţia trebuitoare lui spre a răbda
marea durere a pogorârii de bunăvoie în iadul
întunecat şi în gheena focului nestins19, fară să se
piardă. Acest foc atotputernic arde lucrarea
patimilor înlăuntrul omului, ale cărui duh şi
măruntaie sunt cuprinse de flăcările unei rugăciuni
de foc. El îşi simte stricăciunea şi nimicnicia, şi se
îndurerează până la istovire din pricina
întunericului celui mai din afară şi de nesuferit al
iadului, pe care l-a plăsmuit păcatul. Se revarsă
atunci, pe neaşteptate, roua cereştii mângâieri care,
ca «o nouă putere de sus pogoară asupra noastră şi
ne îmbracă în nestricăciune». Cu chip de negrăit, o
lumină minunată preface noaptea adâncă în zi
luminoasă. Atunci se săvârşeşte marea minune a
răpirii şi a naşterii din nou, duhovniceşti, a omului,
şi intrarea lui în casa Tatălui ceresc20. într-un fel de
nespus, dincolo de toate chipurile acestei lumi,
duhul omului primeşte luminare şi cunoaşte
ia Matei 9, 47-48.
163
adevăratele mărimi şi însuşiri ale căderii sale, dar şi
nemărginirea dumnezeieştii veşnicii21.
Pogorârea în iad cea de bunăvoie a duhului
omului biruieşte mândria22 şi înclină smerit inima
lui spre o deschidere deplină către iubirea lui
Dumnezeu. Cu această iubire desăvârşită, el se face
purtător de biruinţă în tot şirul ispitirilor iadului.
Iubirea aceasta se arată mai puternică decât
moartea23. De asemenea, ea sporeşte pătimirile
duhului, dar strămută în acelaşi timp întreaga viaţă
a omului într-un alt plan, unde toate sunt aduse la
viaţă prin suflarea Duhului Sfânt. Mai mult,
smerenia şi iubirea călăuzesc către plinătatea
cunoaşterii izvorâte din ucenicia întru Duhul
Domnului Celui blând şi smerit.
Această pogorâre şi suire a duhului omului,
după pilda Fiului lui Dumnezeu24, îi aduce o îndoită
binefacere: la început, cunoaşterea lumii celei de
sus îl face pe om să devină mort faţă de lumea de
jos şi îi dăruieşte nepătimirea25; apoi, aceeaşi
cunoaştere a veşniciei îi aduce omului statornicia şi
puterea de a păzi cu însufleţire starea înfierii pe
care i-a încredinţat-o cerescul Părinte26. Această
îndoită experienţă, a pogorârii duhului omului în
21 Ibidem, p. 141.
2* Efes. 4, 10.
25 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 119: «După acest eveniment,
toate lucrurile pământeşti sunt înţelese în caracterul lor
trecător. Cât despre suflet, el recunoaşte că sensul existenţei
sale este de a fi cu Dumnezeu, în El, în veşnicia Lui».
26 în această stare, omul, deplin renăscut, se face părtaş
universalităţii Fiului Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu şi
trăieşte prin Acesta un alt chip al fiinţării, în care «orice gând
despre moarte, despre vrăjmaşi, despre ceea ce este pământesc,
dispare din câmpul conştiinţei» -Ibidem, p. 123; Gal. 2, 20.
164
iad şi a suirii lui la înălţimile cerului, este „semnul”
care îi adevereşte că a străbătut toată calea lui
Dumnezeu, pe cât este cu putinţă pe pământ; ea
devine deschizătura prin care se contemplă toate
tainele cerului, şi măsura cu care se judecă toate
lucrurile pământului. Atunci omul ajunge
«desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun»27
şi «duhovnicesc»28, stăpânind taina căilor mântuirii
pentru el însuşi şi pentru fraţii săi29.
Dureroasa afundare în iad a duhului omului
şi, după aceea, cereasca înălţare, care aduc
împreună cu ele fericirea cunoaşterii căii, se petrec
în adâncurile inimii lui. Cu cât mai mare este
durerea iubirii pentru Hristos pe care o poartă
inima, cu atât mai deplină este tămăduirea ei şi mai
desăvârşită cunoaşterea pe care o agoniseşte.
Această cunoaştere este desăvârşită, căci este
dăruită de Duhul Sfânt şi este primită cu întreaga
fiinţă. înlăuntrul inimii, care este unită cu mintea,
suferinţa copleşitoare se alătură celei mai mari
bucurii30. Atunci se arată puterea pocăinţei, iar
adumbrirea Sfântului Duh pune în lucrare
deplinătatea potenţelor firii zidite a omului. El
începe să preguste dumnezeiasca universalitate a
lui Hristos şi, ca «zidire nouă», să îmbrăţişeze toate.
în călătoria aceasta a pogorârii şi a
urcuşului, omul este supus tuturor ispitelor de
către duhul vrăjmaşului31. însă, pentru privilegiul
ce i s-a dat, anume acela de a fi atins de focul
ceresc, este pregătit să rabde cu bucurie totul32. El
2 7 II
Tim. 3, 17.
28 I Cor. 2, 15.
29 Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonttul p. 206.
31 Iov 1, 7.
32 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 150; Iacov 1, 2.
încearcă durerea întregii zidiri33, supusă ca şi el
aceleiaşi osânde. Cunoaşte, de asemenea, întreg
adevărul şi mângâierea Mângâietorului, care îi dă
puterea de a purta slăbiciunile fraţilor săi. Poate să
pătimească împreună cu cei ce pătimesc şi, mai
presus de toate, poate să se bucure de vederea celor
ce sunt slăviţi cu o mai mare plinătate a harului34.
Acesta şi este semnul desăvârşitei cunoaşteri, iubiri
şi smerenii, care călăuzeşte spre contemplarea
universală a dumnezeieştii Fiinţări. Această
contemplare este proprie persoanei-ipostas celei
după chipul şi după asemănarea lui Hristos Cel
înviat 35 . Experienţa acestei cunoaşteri şi
contemplări este trebuitoare nu numai pentru a
trece în bună pază prin «focul aprins spre ispitire»36
şi pentru a călători împreună cu Hristos, «urcând
Golgota»37, ci şi pentru reaprinderea însufleţirii care
îl face pe om să se întoarcă spre Dumnezeu cu toate
puterile fiinţei lui şi să se determine pe sine liber şi
desăvârşit pentru întreaga veşnicie.
33 Rom. 8, 22.
M Fericirea de a cunoaşte calea, p. 134: «...slava fratelui va fi şi
slava sa; vederea feţelor străluminate de Lumina dumnezeiască
îl va îndulci».
35 Matei 28, 18: «Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe
pământ»; Matei 11, 27: «Toate Mi-au fost date de către Tatăl
Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe
Tatăl n u-L cunoaşte nimeni, fără numai Fiul şi cel căruia va voi
Fiul să-i descopere».
361 Petru 4, 12.
166
5. Calea monahismului
5.a. Monahismul - harismă a Sfântului Duh
Cunoaşterea căii lui Dumnezeu, ce izvorăşte

din străbaterea celor trei trepte ale vieţii
duhovniceşti, se trăieşte cu deosebire şi în chip
simţit în monahism. încercarea acestor trei perioade
îşi poate afla încununarea prin pătrunderea
credinciosului în harul dumnezeieştii înfieri. Cât
despre asceza monahală, ea urmăreşte întru totul
dobândirea acelei desăvârşiri pe care Părintele
ceresc o cere de la fiii împărăţiei Sale. Drept aceea,
cuvântul despre monahism duce în chip de neocolit
la acela despre desăvârşirea creştină, aşa precum a
descoperit-o Hristos prin cuvântul şi pilda vieţii Lui.
Desăvârşirea creştină covârşeşte măsurile
omeneşti şi nu este o însuşire a firii zidite1, ci un
dar al Sfântului Duh. Ea s-a vădit în firea
omenească a lui Hristos, care a fost luată din Sfânta
Fecioară, şi rămâne de neatins între hotarele vieţii
pământeşti 2 . Totuşi, Hristos doreşte această
desăvârşire pentru făptura Sa, omul, şi i-o aşează
înainte ca poruncă3.
Desăvârşirea este, înainte de toate,
desăvârşirea în iubirea dumnezeiască. Pentru
Stareţul Sofronie, ea este una cu «marea dragoste»4

Dumnezeu, pp. 66-67, 70.
Dumnezeu, p. 186; Matei 5, 48; Ασκησις και θεωρία, p. 9.
4 Ioan 15, 12-15.
167
a jertfei lui Hristos. El se minunează mai cu seamă
de pilda lui Hristos care, singur, păşeşte spre
Golgota şi rabdă pătimiri copleşitoare pentru a-i
slobozi pe oameni din moarte şi a le dărui tuturor
viaţa cea dumnezeiască şi veşnică 5 . Prin
«desăvârşire ultimă»6, Stareţul numeşte desăvârşirea
iubirii lui Hristos, care întoarce piramida întregii
fiinţări zidite şi îl aşează pe El în vârful ei răsturnat.
Astfel, Hristos ridică păcatul tuturor oamenilor şi
poartă blestemul morţii ce i-a rănit. Această
desăvârşire izvorăşte din Cruce. Este desăvârşirea
«lărgimii şi lungimii şi înălţimii şi adâncimii» iubirii
de neînţeles a lui Hristos7. Este fapta veşnică a
pogorârii lui Hristos în părţile cele mai de jos ale
pământului şi a suirii Sale «mai presus decât toate
cerurile». Prin ea, Fiul Cel Unul-Născut şi împreună
fără de început al Tatălui a îmbrăţişat cerul şi
pământul şi iadul8 . Pogorârea şi înălţarea lui
Hristos simt izvorul şi însemnul tuturor darurilor
Sfântului Duh. Aceste harisme sunt cereşti9 şi
călăuzesc pe cei ce sunt părtaşi lor, prin smerenie,
la măsura desăvârşirii «vârstei deplinătăţii lui
Hristos»10.
Calea spre dobândirea desăvârşirii este aceea
pe care a hotămicit-o şi a străbătut-o însuşi
Domnul Iisus. Este calea Crucii; calea deşertării de
Sine a lui Hristos. Pentru Stareţ, chenoza şi
desăvârşirea sunt strâns legate între ele. Precum a
vădit însuşi Hristos, plinătatea deşertării de sine
5 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 111; Ασκησις και θεωρία, p. 7.

7 Efes. 3, 18-19.
8 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 111; Efes. 4, 8-13.
9 Iacov 1,17.
19 Efes. 4, 13.
168
este înainte-mergătoarea plinătăţii desăvârşirii” . Iar
dacă monahismul nu e o născocire omenească, ci
«al treilea har»12, este pentru că îi dăruieşte omului
putinţa călătoriei către cele de jos, care călăuzeşte
la desăvârşirea duhovnicească.
Calea monahismului pune în lumină trei
mari virtuţi: ascultarea, fecioria sau întreaga
înţelepciune, şi neagoniseala. Prin împlinirea
acestor trei virtuţi, monahul se face următor al
deşertării de Sine a Domnului şi, drept roadă,
întocmai-părtaş al cereştii Sale desăvârşiri. Nu
atotputernicia lui Dumnezeu, ci «slăbiciunea»13 şi
«pătimirea»14 iubirii Lui au mântuit lumea de trufaşa
rătăcire a celui înstrăinat. «Batjocurile»15 îndurate
de blândul şi smeritul Hristos au adus din nou
slava omului care se lipsise de cinste din pricina
păcatului, şi au statornicit iarăşi iubirea ca
«legătură a desăvârşirii» 16 . Puterea acestei
făgăduinţe stă tocmai în duhul smerit al căii
chenotice pe care o urmează.
Potrivit Stareţului Sofronie, monahismul este
o poruncă lăuntrică hotărâtă a duhului omului,
care gustă darul Duhului lui Dumnezeu şi se atinge
de focul marii iubiri a lui Hristos, al acelei iubiri
care se jertfeşte pentru viaţa celorlalţi şi primeşte de
la ei moartea17. Această atingere naşte în chip firesc
în conştiinţa omului nevoia de a răspunde la
rându-i cu dorirea de a urma «pildei» lui Hristos. In
acest fel, omul este purtat de Duhul Sfânt către

12 Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, p. 31.
131 Cor. 1, 25.
14 Fapte 26, 23.
15 Evr. 11, 26; 13, 13.
»6 Col. 3, 14.
17 Ασκησις και θεωρία, p. 98.
169
monahism, căci aceasta este cea mai potrivită cale
spre asemănarea cu Hristos. Este calea urmării
iubirii chenotice a lui Hristos Care «a suferit crucea,
n-a ţinut seama de ocara e i» 18, şi S-a dovedit
«înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire
şi răscumpărare» 19. Pe această cale stăpâneşte
mişcarea smerită către «micşorarea de sine» şi este
nimicită înclinarea către «preamărirea de sine». Este
vorba despre călătoria către «cele de jos», care
tămăduieşte pe om de urmările păcatului
strămoşesc20.
Pentru a sfinţi cu sângele Său dumnezeiesc
pe poporul cel credincios, Domnul Iisus a arătat
«mărimea covârşitoare»21 a smeritei Lui iubiri şi a
pătimit «în afara porţii»22. Iar monahii, pentru a
răspunde cu smerită recunoştinţă către «Stăpânul
Care i-a răscumpărat»23, «ies la El, afară din tabăra»
acestei lumi, purtând acolo «ocara Lui»24 şi răbdând
ruşinea sărăciei lor duhovniceşti. Prin acest fel de a
răspunde cu mărime de suflet chemării Domnului,
mănăstirea devine loc al recunoştinţei şi loc al
pocăinţei. Ea dăruieşte monahului putinţa de a se
deprinde întru pogorârea chenotică a Celui Unul-
Născut. însă, precum pogorârea Aceluia a fost de
bunăvoie şi fără de păcat, tot astfel şi călătoria
monahului «către cele de jos» trebuie să urmeze de
bunăvoie «pilda» dumnezeiescului Izbăvitor. Atunci,
ca părtaş al pogorârii Lui, călugărul se face şi părtaş
19 Evr. 12, 2.
19 I Cor. 1, 30.
21 Efes. 1, 19.
22 Evr. 13, 12.
23 I Petru 2, 1.
24 Evr. 13, 13.
170
al ridicării Lui, devenind casnic al darului şi al
harismelor Duhului Său.
Această «ieşire» înzestrează monahismul cu o
însuşire apocaliptică şi îl aşează într-o perspectivă
eshatologică, punând hotare prielnice pentru
izbăvirea de multele griji lumeşti şi insuflând
credincioşie statornică faţă de poruncile lui Hristos.
Prototipul «monahicesc» al vieţii se înfăţişează ca
închipuire şi «pogorâre a lumii îngereşti pe
pământ»25, slujind numai voii lui Dumnezeu. Potrivit
cuvântului Apostolului, că «trece chipul acestei
lumi»26, preţ nestrămutat are numai împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu27. închinarea jertfelnică a
vieţii în slujba acestui ţel este ceea ce îndreptăţeşte
calea monahală.
Ţelul şi rostul monahismului sunt văzute de
Stareţ ca fiind desăvârşita statornicire în păzirea
poruncilor evanghelice, astfel încât acestea să
devină pentru cel credincios «singura şi veşnica lege
a întregii sale fiinţe»28. Această stare se vădeşte prin
desăvârşirea darurilor Duhului şi prin «iubirea mai
mare», care mărturisesc asemănarea cu Hristos în
chipul cel mai deplin29.
Aşadar, calea monahismului este harismă a
Sfântului Duh. Aceasta înzestrează cu putinţa unei
vieţuiri «bineplăcute lui Dumnezeu»30. Petrecerea
monahicească este jertfa adusă lui Dumnezeu, care
slăveşte numele şi iubirea Sa de oameni. Ea atrage
harul dumnezeiesc ce curăţeşte inima şi o
pregăteşte spre a fi locaş al Sfintei Treimi. Pe

261 Cor. 7, 31.
22 I Cor. 7, 19.
30 Evr. 13, 16.
171
această cale, prin împlinirea cea purtătoare de
roadă a monahiceştilor făgăduinţe, călugărul
dobândeşte, precum vom vedea mai jos, conştiinţa
lărgimii sale adamice care îl arată ipostas adevărat
şi purtător al întregii existenţe31, dumnezeieşti şi
omeneşti. în acest chip, el devine om universal, iar
universalitatea îi este pecetluită prin rugăciunea sa
pentru întregul Adam, ca pentru sine însuşi32.
în chip deosebit prin nevoinţa ascultării
călugăreşti, monahul învaţă să primească
înlăuntrul său voia şi viaţa tuturor fraţilor
împreună-nevoitori cu el. Se roagă purtând în inima
lui viaţa întregii obşti. Se strămută de la „eu” la un
„noi” al întregii omeniri, trăind durerea acesteia şi
destinul ei veşnic ca pe o frământare vie, personală.
Astfel, monahismul devine «locul» duhovnicesc unde
omul poate fi călăuzit spre «modul» ipostatic al
existenţei. Purtând înlăuntrul său o mică obşte de
fraţi, el ajunge în cele din urmă la «asemănarea» cu
Hristos şi, precum Acela, îmbrăţişează întregul
omenirii în timp şi spaţiu33.

32 Ibidem, p. 102.
33 Din viaţă şi din duh, p. 53.
172
5.b. împlinirea făgăduinţelor monahiceşti, ca
tămăduire a înstrăinărilor pe care le-a adus
păcatul strămoşesc
Monahismul este un dar duhovnicesc. Prin el

omul dobândeşte putinţa de a urma «pilda»
Domnului şi de a preînchipui «îngereasca vieţuire».
Copleşitoarea smerenie pe care o insuflă chipul lui
Hristos şi dorul de nestăvilit pe care îl cultivă
vieţuirea monahicească atrag harul dumnezeiesc,
prin care omul devine nepătimitor şi mai presus de
lume, «după asemănarea» lui Hristos.
în rai, omul se afla în comuniune cu
Dumnezeu, iar Dumnezeu era pentru el viaţă şi
ocrotire. Prin neascultare şi cădere în păcat, s-a
frânt această unitate purtătoare de viaţă cu
Dumnezeu, iar în viaţa omului a intrat moartea cu
toate urmările ei înrobitoare. Astfel a pierdut omul
paza şi sprijinul lui Dumnezeu Cel dătător de viaţă.
Atunci, în frica şi zbuciumul său pentru
supravieţuire, el a născocit un fel propriu de viaţă,
întemeiat pe puterile lui fireşti, zidite. Şi în vreme ce
mai înainte, păzind poruncile lui Dumnezeu, se
desfăta de toate bunătăţile şi trăia întru
nestricăciune, după cădere, voind să se apere de
ameninţarea morţii, şi-a căutat scăparea în trei
înlocuitori sau sprijinitori mincinoşi, care îl
înstrăinează de viaţa lui Dumnezeu1: a) încrederea
în judecata raţională şi în voia proprie; b) plăcerea
simţurilor şi poftele fireşti către alipirea trupească;
c) dobândirea bunurilor materiale.
1 Efes. 4, 18.
173
Prin încrederea în judecata raţională şi în
voia proprie, omul este supus celei dintâi înstrăinări
şi cade în luciferica rătăcire a îndumnezeirii de sine,
ridicând astfel zid între Dumnezeu şi sine. Prin
plăcerea simţurilor şi poftele fireşti către alipirea
trupească, se îmbracă în hainele de piele2 şi este
supus celei de-a doua înstrăinări. în felul acesta, el
prelungeşte viaţa în moarte, adică în viaţa iubirii de
sine cu duh mort. Prin străduinţa de a dobândi
«multe bunătăţi pentru mulţi ani»3 şi prin aceasta
de a se simţi păzit, este supus celei de-a treia
înstrăinări, care întunecă desăvârşit mintea şi
împietreşte inima. Astfel se predă deşertăciunii şi
nebuniei închinării la idoli.
Căderea în vâltoarea acestor trei înstrăinări
înrâureşte negativ conştiinţa omului faţă de
Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lume. în
legătura sa cu Dumnezeu, omul se preferă pe sine
însuşi. în relaţia cu aproapele, este purtat de
patima iubirii de stăpânie, iar în relaţia cu lumea
materială se predă patimii iubirii de agoniseală.
Monahismul năzuieşte spre izbăvirea de
aceste trei înstrăinări şi reaşezarea omului în
neînşelatul mod ipostatic al existenţei. Acest ţel se
atinge prin împlinirea celor trei făgăduinţe
monahale: a) ascultarea, b) fecioria sau întreaga
înţelepciune şi c) neagoniseala. O însemnătate
deosebită are ascultarea, căci din aceasta izvorăsc
în chip firesc, cu toată puterea lor, şi celelalte
două4.
2 Facerea 3, 21.
3 Luca 12, 19.
174
Ascultarea
Cel dintâi hotar şi totodată temelia

monahismului este ascultarea. Ea se cultivă ca o
asceză omenească, însă sporeşte întâi de toate ca
dar al lui Dumnezeu5. După cuvântul Stareţului
Sofronie, ascultarea este, într-un anume chip, «o
taină sfântă», care se descoperă numai prin lucrarea
Duhului Sfânt. Ea este taină a Bisericii, iar viaţa la
care este ridicat omul de către aceasta este de
negrăit şi de necuprins cu mintea6.
Hristos a arătat Cel dintâi chipul şi «pilda»
desăvârşitei ascultări. El a venit în lume «în numele
Tatălui», iar nu «în numele Său»7 - lucru ce ar fi
ascuns o luciferică stare de îndumnezeire de sine8.
Ne-a învăţat că porunca Tatălui este viaţă veşnică9.
A primit de bunăvoie10 şi a împlinit fără de păcat11
porunca aceasta, precum cunoaştem din Scripturi.
Deşi a purtat fară încetare, ca Fiu Unul-Născut,
bunăvoirea Tatălui şi puterea Duhului Sfânt, cu
toate acestea, pentru a ne mântui, a arătat o
desăvârşită şi amănunţită ascultare de voia Tatălui
Său, supunându-Se Lui până la moarte şi la
ruşinea crucii12. însă Dumnezeul Cel drept nu L-a
lăsat pe Sfântul Său Fiu Iisus «să vadă
stricăciune»13. L-a înviat şi L-a făcut începător al
5 Ibidem, p. 70.
6 Ibidem, p. 70.
7 loan 5. 43.
8 Despre rugaciune, p. 143.
8 loan 12, 50.
18 Evr. 10, 7; loan 5, 30.
11 loan 14, 30-31.
12 Filip. 2, 8; Evr. 12, 2.
is Fapte 2, 27.
175
vieţii şi Mântuitor al lumii14. Prin ascultarea Sa,
Hristos - Noul Adam - a pus început unei noi legi a
vieţii şi S-a făcut rădăcina sănătoasă a «noii»
umanităţi15.
Atunci când monahul îşi împlineşte
ascultarea, îl urmează întocmai pe Hristos şi se
aşează pe calea voii Domnului. însă el poate lua
asupră-şi nevoinţa ascultării numai dacă este
sănătos sufleteşte. Iar sănătatea sufletească se
vădeşte prin înţelegerea faptului că nu-şi este de
ajuns lui însuşi pentru cunoaşterea nemijlocită a
marii şi desăvârşitei voiri a lui Dumnezeu 16 .
Monahul urmează înţeleptul îndemn al Scripturilor:
«întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe
cei bătrâni şi-ţi vor spune»17. El păzeşte dreptarul de
obşte al nevoinţei călugăreşti: „Nu te încrede în
tine”. De aceea, caută adăpost la părintele său
duhovnicesc, încredinţat că acestuia i s-a dat să-l
cunoască mai adevărat. în acest fel, mărturiseşte că
Dumnezeul Cel adevărat este Dumnezeul părinţilor,
şi astfel biruieşte nestatornicia omului «îndoielnic»18
al căderii, care este neputincios în a găsi calea
statornică a vieţii. Având această smerită aplecare,
devine «potrivit» pentru a-şi pune mâna pe «plugul»19
mântuitor al ascultării.
Atunci când monahul caută voia lui
Dumnezeu cu această aplecare smerită către
ucenicie, este pregătit să primească «primul
cuvânt» 20 al duhovnicului ca venind din gura
•4 Fapte 3. 15; 5, 31; Evr. 2, 10.

is Efes. 2, 15; 4, 24.
17 Deut. 32, 7.
îs Iacov 1, 8.
i9 Luca 9, 62.
28 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul pp. 75-77.
176
Domnului, în numele Căruia şi întreabă. El sporeşte
în dobândirea cunoaşterii voii dumnezeieşti' şt
ajunge în stare să deosebească gândurile
vrăjmaşului21. Acest dar al deosebirii este trebuitor
pentru înlăturarea oricărei înşelări, căci voia lui
Dumnezeu în această lume se descoperă în aceleaşi
chipuri relative în care i se supun minţii omului şi
voia omenească firească, şi voia demonică22. Se
cuvine să stăruim aici în a arăta că ascultarea,
precum orice altă virtute creştină, pentru a avea
valoare veşnică înaintea lui Dumnezeu, trebuie să
fie o faptă liberă şi de bunăvoie.
Ascultarea înseamnă lepădarea liberă a voii şi
a cugetării omului, şi predarea judecăţii sale
raţionale în stăpânirea altei persoane, a stareţului,
a duhovnicului. Deşi omul a fost făcut liber, «după
chipul lui Dumnezeu», prin pătrunderea păcatului
în viaţa sa i s-a pervertit voia şi i s-a întunecat
mintea. în loc de a voi şi a cugeta cele de sus, el
cugetă şi doreşte spre cele de jos. Se lipeşte de
lucrurile şi vredniciile lumii, care pot fi
vătămătoare23 pentru sufletul său.
Voia liberă a omului, împreună cu raţiunea
sa, sunt darurile fireşti cele mai de preţ24. Deci,
când lucrează ascultarea, omul le aauce pe acestea
drept cea mai bineplăcută jertfa lui Dumnezeu.
Atunci primeşte ca răsplată de la Domnul darul cel
mai presus de fire al cunoaşterii voii dumnezeieşti.
Prin nevoinţa liberă a ascultării, el se robeşte pe
sine, după pilda Fiului lui Dumnezeu, şi, în locul
acestei robii de bunăvoie, îi este dăruită libertatea
2 1 II Cor. 2, 11.
23 Evr. 13, 17.
177
precum însemnează Stareţul Sofronie, atunci când
duhul său este călăuzit de porunca marii iubiri a lui
Hristos35. Atunci omul dobândeşte harisma teologiei
ca stare duhovnicească şi se face primitor al
descoperirilor. Această ascultare împlineşte dintr-o
dată toate poruncile şi devine mijlocul prin care se
însuşeşte predania cea vie 36.
Prin tăierea voii proprii şi lepădarea raţiunii
sale, monahul nu-şi pierde personalitatea, nici nu
ajunge la nimicirea de sine37, aşa precum cugetă
lumea. Dimpotrivă, covârşeşte hotarele firii sale
căzute şi se arată ipostas adevărat. Devine purtător
al vieţii dumnezeieşti şi al întregii umanităţi38.
Fecioria sau întreaga înţelepciune
Fecioria, sau întreaga înţelepciune, este cel

de-al doilea hotar al monahismului. Temelia ei
dogmatică este viaţa lui Iisus Hristos, care slujeşte
drept pildă strădaniei ascetice a monahului. în
chipul ei cel mai înalt, fecioria este duhovnicească.
Această feciorie cere o cât mai desăvârşită împlinire
cu putinţă a celei dintâi porunci a iubirii, cât şi
curăţia minţii. Este pricina pentru care fecioria
duhovnicească presupune ascultarea, şi nu se poate
izbândi fară de aceasta39.
Hristos S-a născut «de la Duhul Sfânt şi din
Maria Fecioara». Naşterea Sa n-a avut ca înainte-
mergătoare plăcerea simţurilor, căreia, după legea
cea veche a vieţii celei de după cădere, îi urmează
îndreptăţită moarte. De asemenea, Hristos nu a pus

36 Ibidem, p. 75.
38 Via(a şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 106.
180
vreodată la temelia vieţuirii Sale pe pământ rudenia
«de sânge», ci a fost mistuit de râvna casei Tatălui
Său. A adus rudenia omenească jertfa patriei Lui
cereşti.
Urmând pilda Domnului prin păzirea
ascultării, monahul ajunge la smerenie şi atrage
harul lui Dumnezeu care lucrează curăţia minţii.
Această curăţie este întâia temelie a fecioriei
duhovniceşti despre care vorbeşte Hristos40. Mai
mult, harul lucrează dulceaţa iubirii lui Hristos.
Acestea două, curăţia minţii şi dulceaţa iubirii lui
Hristos, nasc în duhul monahului trebuinţa
hotărâtă a fecioriei duhovniceşti.
Aceste două lucrări nu îngăduie nici o
însoţire cu trupeştile desfătări şi plăceri, ci insuflă
înfrânare desăvârşită şi îndepărtează sufletul
monahului, într-un chip oarecum instinctiv, de
orice gând sau faptă care nu este împletită cu
iubirea dumnezeiască41. De asemenea, ele nasc o
înclinare de nestăpânit către Dumnezeu şi o sete de
nestins după E l 42. în această stare, monahul
tânjeşte să răspundă cu recunoştinţă iubirii
Domnului. Precum Acela Şi-a petrecut pe pământ
viaţa întru feciorie, tot astfel şi acesta urmează
«pilda» Lui43. Rupe orice legătură firească şi, slobod
de toate grijile, caută numai prezenţa Dumnezeului
iubirii.
Potrivit marelui Apostol Pavel, această viaţă
are ca singură grijă aceea de a bineplăcea în chip
desăvârşit Domnului. Acest ţel este atins de către
monah prin neîngrijirea de cele pământeşti şi
«o Matei 5, 28.
42 Ibidem, p. 85.
43 loan 13, 15.
181
fiilor lui Dumnezeu. Cercările ascultării urmăresc
să-l înveţe pe om voia Domnului cea făcătoare de
viaţă şi mântuitoare25. Această învăţare îl aseamănă
cu Hristos26 şi îl călăuzeşte la desăvârşirea vieţii
creştine, la dobândirea Sfântului Duh27.
Primind cuvântul sau voia duhovnicului,
monahul învaţă să primească înlăuntrul său mai
întâi voia lui Dumnezeu, iar apoi pe cea a fraţilor
săi. în acest chip i se frânge cochilia
individualismului şi i se lărgeşte fiinţa. Se
desăvârşeşte în iubire şi află o legătură armonioasă
şi desăvârşită cu Dumnezeu şi cu fratele28. La
început, se sârguieşte să poarte înlăuntrul său voia
stareţului şi a fraţilor celor împreună-nevoitori.
Sporind însă în cunoaşterea voii dumnezeieşti, el îşi
lărgeşte ipostasul până la a cuprinde viaţa întregii
lumi, pe care o îmbrăţişează în rugăciunea sa. îşi
leapădă mărunta sa voie, dând la o parte raţiunea
sa pământească şi dezbinată. Astfel, primeşte în dar
înţelepciunea şi dumnezeiasca universalitate a lui
Hristos. La o asemenea privire, ascultarea se arată a
fi taină a Bisericii, care naşte ipostasuri cu
adevărată universalitate. în acelaşi chip, duhovnicul
devine «împreună-lucrător cu Dumnezeu»29 într-o
sfântă şi nesfârşită lucrare: crează în Lumina
nezidită «dumnezei pentru veşnicie»30.
25 Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, p. 63; Psalmul 29, 5;

Rom. 12, 2.
28 Ibidem, p. 65.
291 Cor. 3, 9.
30 Despre rugăciune, p. 80; Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe,
pp. 64, 71; Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonihd,
pp. 105-107.
178
Răstignindu-şi mintea şl voia în lucrarea
ascultării, monahul pierde în viaţa sa „sprijinirile“ şi
„siguranţa” prin care1 nădăjduia să înfrunte
moartea. Prin ascultarea plinită în numele lui
Dumnezeu, el stăruie cu duhul asupra cuvântului şi
poruncii care i se dă, şi astfel, neîngrijindu-se de
nimic din cele trecătoare, se întoarce cu mintea
adunată în rugăciune. Nesprijinindu-se pe sine
însuşi, îşi pune toată încrederea în Dumnezeu, «Cel
ce înviază pe cei morţi»31. Se dezleagă de toate cele
zidite şi ajunge la curăţia minţii32.
Curăţia minţii este rodul cel mai de preţ al
ascultării. în acelaşi timp, această curăţie este
piatra de temelie a rugăciunii curate, prin care se
statorniceşte iarăşi împărtăşirea vie, cea dintru
început, a zidirii cu Ziditorul, iar omul se aşează
dinaintea Celui fără de început, faţă către faţă.
Din cele de mai sus se vădeşte faptul că
ascultarea se deosebeşte hotărâtor de disciplină şi
este departe de aceasta cât cerul de pământ.
Disciplina înseamnă supunere înaintea unei voinţe
omeneşti superioare, pentru foloase omeneşti.
Disciplina îl supune pe om impersonalului „canon”,
„legii”, „rânduielii”, „instituţiei”, „administraţiei". Ea
pune înainte „generalul” în locul „particularului",
majoritatea în locul individului 33 . Dimpotrivă,
ascultarea îl învederează pe om ca persoană. Ea
este o faptă liberă a credinţei în Dumnezeu şi se
săvârşeşte totdeauna în numele Lui34.
Chipul desăvârşit al ascultării, care dăruieşte
omului plinătatea principiului ipostatic, se vădeşte,
31II Cor. 1, 9.
179
aducerea trupului său «ca pe o jertfa vie, sfântă,
bineplăcută lui Dumnezeu»44. Petrecând în acest
chip, monahul nu face pogorăminte legii stricăciunii
şi a morţii, ce a intrat în viaţă prin plăcerea
neascultării, ci transfigurează fiecare lucrare a ei în
putere duhovnicească, pentru a-şi putea păstra
neîncetat duhul său în Duhul lui Dumnezeu. Viaţa
fecioriei duhovniceşti se ridică la cultivarea unui
înalt meşteşug, având ca vrednicie de căpătâi
«păzirea minţii». Cel mai însemnat dreptar în
această luptă este ca mintea să nu se predea
închipuirilor şi gândurilor pătimaşe45.
Sălăşluirea vie a lui Dumnezeu subţiază
treptat hainele de piele şi dăruieşte monahului
naşterea din nou în împărăţia cea neclintită a
duhurilor ipostatice, a «celor ce s-au săvârşit». Ea
face să piară sprijinul mincinos al rudeniei celei
după trup şi pune stavilă morţii în ipostasul său.
Rămânând în prezenţa lui Dumnezeu, monahul
păşeşte în viaţa veşnică şi se face biserică a
Dumnezeirii.
Neagoniseala
Al treilea hotar al vieţii călugăreşti este

neagoniseala. Ea se arată a fi o urmare firească şi o
întregire a ascultării şi a fecioriei. Plinirea acestor
trei hotare ţinteşte spre izbândirea rugăciunii curate
şi spre cea mai desăvârşită asemănare cu Hristos,
Fiul lui Dumnezeu46.
44 Rom. 1 2 , 1 .
182
Hristos S-a lepădat de orice sprtjiij material
pe pământ. Neavând «unde să-Şi plece capuhjţ?,^
învăţat prin fapte şi prin cuvinte ca tot omul să,
caute «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu»48 şi să nu
se îngrijească «de ziua de mâine»49. Ne-a arătat că
acolo unde este inima noastră, acolo este şi
comoara noastră50.
Neagoniseala îşi trage puterea din ascultare.
Nevoindu-se în ascultare spre a bineplăcea lui
Dumnezeu, monahul este învăţat să nesocotească şi
sufletul, şi trupul, şi orice alt lucru de preţ pe care îl
are în viaţa sa. în acest chip, duhul său este
slobozit până şi de dorirea avuţiilor materiale51.
Dobândeşte sărăcia cu duhul, care este căutarea
numai a împărăţiei lui Dumnezeu şi lipsa de orice
«grijă de trup» 52 . Astfel se tămăduieşte de
înstrăinarea pe care o aduce iubirea de agoniseală şi
biruieşte ispita mincinosului ei sprijin. Se
îmbogăţeşte «în Dumnezeu»53 şi îşi păzeşte sufletul
«pentru viaţa veşnică»54, devenind ca unul care nu
are nimic, dar pe toate le stăpâneşte55.
Monahismul, aşadar, îi dăruieşte omului
putinţa de a-L urma pe Hristos în smerenie, pe
calea Crucii, iară a se pierde. Cu cât mai adânc
păşeşte către cele de jos prin lucrarea ascultării şi a
pocăinţei, cu atât mai sus urcă prin harul lui
Hristos Cel ce a arătat această cale.
47 Matei 8, 20; Luca 9, 58.

48 Matei 6, 33.
48 Matei 6, 34.
5° Matei 6. 21.
si Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, pp. 62-63, 90.
sa Rom. 13, 14.
53 Luca 12, 21.
54 Ioan 12, 25.
55 II Cor. 6, 10.
183
Toţi ucenicii lui Hristos, purtaţi de Duhul
Sfânt, călătoresc către cele de jos, către vârful
piramidei răsturnate, pentru a se uni cu E l 56.
Tocmai spre această călătorie către cele de jos şi
spre unirea cu Hristos ţinteşte vieţuirea
călugărească. Monahul se supune, «pentru Domnul,
oricărei orânduiri omeneşti»57 şi unindu-se cu capul
piramidei întoarse, dobândeşte în dar starea lui
Hristos însuşi. Primeşte, adică, înlăuntrul său
întreg neamul omenesc, pentru care se şi roagă.
Această harismă a lărgimii omului până la
nemărginire este răsplata chemării monahiile
pentru cei ce o împlinesc cu amănunţime, după
lege. Ea îl face pe om ipostas adevărat, asemănător
cu Ipostasul Noului Adam, Hristos.
Această cale poate părea, la început, egoistă.
Şi lucrul, într-un oarecare chip, este adevărat. La
început omul are nevoie de tămăduire. Mai mult, el
cunoaşte că Hristos nu Se poate face «slujitor al
păcatului»58. Atunci, însă, când se nevoieşte după
lege şi îi dovedeşte lui Dumnezeu că nu este un
«câine»59, Acesta îl primeşte ca fiu şi îi încredinţează
cele sfinte ale Sale, adică întreaga bogăţie a vieţii
Lui veşnice. Hristos Se pleacă şi, prin om, Se face
slujitor al lumii în lucrarea mântuirii. Aceasta este
cea mai de preţ slujire pe care monahul o aduce
lumii.
Monahul nu stăpâneşte o preoţie aparte sau
una liturgică. însă, prin viaţa smerită de pocăinţă,
îşi slujeşte propria mântuire, iar prin rugăciunea
56 Viata şi învăţătura stareţului Silvan Athonttul, pp. 226-228.

571 Petru 2, 13.
5« Gal. 2, 17.
sa Matei 7, 6.
184
pentru lume se face părtaş preoţiei împărăteşti a lui
Hristos, care mântuieşte pe întregul Adam.
înstrăinările sau sprijinirile amăgitoare pe
care le-a născut căderea lui Adam au devenit legi ce
orânduiesc relaţiile dintre oameni. Ele simt
recunoscute etic şi chiar preţuite în ochii oamenilor.
Cu toate acestea, este vădit că ele nu mărturisesc
nimic altceva decât iubirea de lume şi de trup.
Scriptura spune însă că această iubire este
«vrăjmăşie» 60 împotriva lui Dumnezeu, iar
născocirile ei - urâciune înaintea Lui61. Este lesne
de înţeles de ce se clatină temeliile pământului
atunci când cineva se întoarce către monahism. El
se izbeşte de obiceiuri, principii şi ideologii care
stăpânesc această lume la scară cosmică. însă,
odată ce face saltul credinţei şi îi urmează
Domnului pe calea monahismului, biruieşte şi el
lumea, precum Acela. Atunci ajunge să se ridice mai
presus de lume prin negrăitele daruri ale Duhului
Sfânt, care sunt împărtăşite ipostasului său
nemuritor spre viaţa dumnezeiască în şanurile
Tatălui şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh.
60 Rom. 8, 7; Iacov 4, 4.
61 Luca 16, 15.
185
5.c. Părinţenia duhovnicească - slujire a
împăcării omului cu Dumnezeu
în gândirea şi lucrarea ascetică a Stareţului

Sofronie, părinţenia duhovnicească este legată de
taina cuvântului lui Dumnezeu, care se naşte în
inimă prin rugăciune1. Prorocul Isaia spune că
atunci când un cuvânt «iese din gura» lui
Dumnezeu, acesta nu se întoarce deşert şi nu află
odihnă până ce nu-şi împlineşte mai întâi lucrarea
sa2. Spune, de asemenea, că acesta este cărbune
aprins ce curăţă şi sfinţeşte pe cei pe care îi atinge3.
Această lucrare prorocească a cuvântului
dumnezeiesc este slujită de părinţii duhovniceşti ai
Bisericii lui Hristos. Părinţi duhovniceşti sunt aceia
care, prin frica dumnezeiască, rămân neclintiţi în
curgerea veşnică a voii lui Dumnezeu şi se
învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos,
supunându-se acestuia cu smerenie4 şi dreaptă
socotinţă, neluând seama la mişcările lor sufleteşti
lăuntrice nici măcar atunci când ele par a fi după
voia Domnului. Părinţii devin purtători ai
cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe acesta mai
departe «spre zidirea cea de trebuinţă» a poporului
şi înştiinţează prin har inimile «celor ce ascultă»5.
Acest cuvânt viu înfăptuieşte naşterea din nou cea
duhovnicească a credincioşilor.

2 Isala 55, 11.
3 Isala 6, 7.
4 Περι προσευχής, p. 252.
3 Efes. 4, 29.
186
Hristos a fost mai înainte vesW^ISBlIiHMy&S
Legământ ca «părinte al veacului ce va
«neamul»7 Lui, despre care este cu neputinţă
vorbi, a venit şi ne-a grăit «cuvintele» cele ziditoare
şi făcătoare de viaţă ale Tatălui Său8. Meii mult, «ca
un miel spre junghiere s-a adus»9 şi cu sângele Lui
Şi-a agonisit «popor ales» şi nou 10. înfricoşata
iconomie a smeritei pogorâri mai prejos decât toată
zidirea şi a suirii Sale «mai presus de toate
cerurile» 11 le-a umplut pe «toate» de lucrarea
îndumnezeitoare a prezenţei Lui. în lumea zidită,
nimic nu a rămas «ascuns» 12 ochilor Săi. Prin
cuvântul Său viu a semănat «sămânţă
nestricăcioasă»13, şi prin harul Duhului Său a dat
oamenilor darul înfierii; a născut, adică, Biserica, şi
i-a făcut pe cei credincioşi fii ai învierii Sale şi
«începătură făpturilor Lui»14. Plinătatea căii şi a
lucrării Sale L-a făcut pe Hristos întemeietor de
neam şi părinte al poporului celui nou, care îl
«aşteaptă»15 ca «Mântuitor al tuturor oamenilor, mai
ales al credincioşilor»16.
Pentru a curma nedreptatea inegalităţii care
s-a strecurat în viaţa omenească după cădere,
Hristos a răsturnat piramida fiinţării lumeşti şi S-a
aşezat pe Sine ca vârf al acesteia. A purtat păcatul
şi neputinţele întregii lumi, şi a restatomicit
6 Isaia 9, 5.
7 Isaia 53, 8.
8 Ioan 6, 63.
9 Isaia 53, 7; Fapte 8, 32.
10Tit 2, 14.
11 Efes. 4, 10.
12 Evr. 4, 13.
13 I Petru 1, 23.
14 Iacov 1, 18.
îs Filip. 3, 20.
ie I Tini. 4, 10.
187
desluşi «gândul dumnezeiesc»28, anume cel dintâi
cuget care se naşte acolo.
Starea prorocească a duhovnicului - aceea de
a se păzi pe calea voii lui Dumnezeu prin
rugăciunea de pocăinţă şi de a vesti această voie
fraţilor săi - întâlneşte multe greutăţi. Cuvântul ce
se iveşte prin rugăciune este dăruit de sus. El
descoperă «sferele veşnice ale Duhului Celui fară de
început»29, care sunt de negrăit. Este plin de harul
Sfântului Duh, dar se rosteşte unor oameni
«sufleteşti», care nu primesc «cele ale Duhului lui
Dumnezeu» şi le socotesc pe acestea «nebunie»30. De
vreme ce cuvântul dumnezeiesc este menit să-l
înnoiască pe om, şi nicidecum să-l «strivească»31,
trebuie ca acela care îl primeşte să fie gătit către
jertfa. Acest cuvânt este darul iubirii lui Dumnezeu
şi chemare spre dobândirea ei. însă iubirea aceasta
naşte înlăuntrul omului un întreg şir de chinuri ale
duhului32. Această mucenicie este una metafizică,
iar dimensiunile ei se prelungesc în veşnicie. Este
pricina pentru care, atunci când se încredinţează că
ucenicul este «sufletesc» şi nu arată hotărâre şi
lepădare de sine pentru luptă, duhovnicul nu cere
în rugăciune cuvânt nemijlocit de la Dumnezeu, ci
grăieşte cu îngăduinţă cele izvorâte din experienţa
sa omenească. îi este milă de om şi se fereşte să-l
ducă la păcatul greu al luptei împotriva Iui
Dumnezeu33.
Chiar şi atunci când creştinii arată încredere
în duhovnic şi îl primesc pe acesta ca pe un «proroc
28 Ibidem, p. 81.
Ibidem p. 84.
301 Cor. 2, 14.
31 Matei 21, 44.
190
în nume de proroc»34, slujirea duhovnicului nu este
deloc uşoară. El nu se poate bizui pe cunoştinţele şi
izbânzile sale de mai înainte; în flecare împrejurare
şi pentru flecare ucenic, are nevoie de o nemijlocită
călăuzire din partea Duhului Sfânt. Duhovnicul
este, înainte de toate, iconom al cuvântului lui
Dumnezeu. însă cuvântul ce se dăruieşte de sus nu
este «după om»35, ci covârşeşte puterile lui şi de
aceea pare «greu»36. Acest cuvânt descoperă tărâmul
Luminii veşnice, aducând în acelaşi timp
desăvârşita cunoaştere de sine. El stârneşte
prorocescul «cutremur»37 şi «desparte»38 evanghelic
pe om cu «sabia Duhului»39; face inima să se
zdrobească de o ruşine cumplită pentru sărăcia ei,
dar insuflă omului şi putinţa de a simţi ca pe o
moarte lăuntrică «tot ceea ce se împotriveşte în noi
cuvântului lui Hristos»40. Dacă rabdă cu hotărâre
urmările şi pătimirile acestei lupte şi se curăţă de
stricăciunea omului celui vechi, atunci, deşi nu «în
chip văzut»41, se face tot mai mult simţită în om
petrecerea lui Dumnezeu42, ca o «adiere de vânt
lin»43. Această adiere este iubirea smerită a lui
Hristos, care izbăveşte pe cei căzuţi şi le deschide
împărăţia Tatălui ceresc.
Duhovnicul se nevoieşte a aduce cuvântul lui
Dumnezeu tuturor celor ce se îndreaptă către
34 Matei 10, 41.

35 Gal. 1, 11.
36 Ioan 6, 60.
37 m Regi 19, 11.
38 Matei 10, 35.
39 Efes. 6, 17.
41 Luca 17, 20.
43 in Regi 19, 12.
191
dânsul. Acest cuvânt este sămânţa vieţii veşnice.
Atunci când este primit, aşa cum s-a însemnat mai
sus, el străpunge inima ca o sabie şi nu dă odihnă
până ce nu îl renaşte pe om întreg şi îl arată potrivit
pentru cereasca împărăţie. Dezbinarea şi încordarea
pe care le aduce cu sine cuvântul lui Dumnezeu nu
trebuie nicidecum domolite sau împuţinate de către
duhovnic. Dimpotrivă chiar, după înţelepciunea
ascetică a Stareţului, acestea trebuie prelungite
până la cea mai înaltă măsură cu putinţă, astfel
încât ucenicul să fie călăuzit «până în pragul
morţii»44 şi să se ucidă astfel omul cel vechi al
stricăciunii şi al păcatului. Duhovnicul ia asupră-şi
sarcina acestei înfăptuiri înfricoşătoare şi
primejdioase, după măsura discernământului
experienţei sale şi după puterea rugăciunii pe care o
aduce pentru ucenicii săi. El se slujeşte în această
lucrare de două metode, una pozitivă şi una
negativă.
Potrivit metodei negative, duhovnicul
urmăreşte cu înţelepciune şi subţirime să-l
păzească pe ucenic de trufirea pentru harismele pe
care se poate întâmpla să le aibă, fiindcă slava
deşartă împietreşte adâncul inimii, «locul rugăciunii
duhovniceşti»45. El scoate în lumină neajunsurile şi
părţile rele ale vieţuirii ucenicului. Astfel, acestuia i
se smeresc mintea şi inima, în vreme ce i se
reaprinde râvna pentru o cunoaştere duhovnicească
mai adâncă46. însemnătatea o are, fireşte, lucrarea
harului ce însoţeşte sfatul duhovnicului, şi nu
dibăcia sau delicateţea cuvintelor. Pentru a putea
împărţi daruri duhovniceşti, acest cuvânt al

45 Ibidem, p. 7.
4« Ibidem, pp. 79-80.
192
duhovnicului trebuie să izvorască dintr-o inimă
arzătoare ce iubeşte poporul şi se roagă plină de
milostivire pentru e l 47. Această metodă a fost
cercată de către toţi- prorocii, în chip osebit de
Sfântul Ioan Botezătorul. El îi numea pe ucenicii săi
«pui de vipere» dar, precum adevereşte
evanghelistul, «îndemnând, propovăduia poporului
vestea cea bună»48. La aceeaşi metodă se gândeşte
marele Pavel, atunci când zice: «Cine este cel care să
mă veselească, dacă nu cel întristat de mine?»49.
Cuvintele «grele» ale Domnului Iisus şi ale tuturor
celor ce-I sunt părtaşi duhovniceşte au drept ţel
zdrobirea «întăriturilor» pe care le ridică trufia
omenească şi pregătirea întru smerenie a
credincioşilor pentru ucenicia la Domnul Cel blând
şi smerit.
Metoda pozitivă este mai anevoioasă, mai
înaltă şi mai rodnică. Ea se întemeiază pe faptul că
duhovnicul cunoaşte nu numai treapta practică, ci
şi pe cea contemplativă a vieţii ascetice. Această
contemplare este rodul marii iubiri a lui Hristos, pe
care slujitorul Său şi-a însuşit-o şi în care se
osteneşte a-i deprinde pe ucenicii lui. Contemplarea
pe care o naşte această iubire chezăşuieşte că toate
se fac pentru slava lui Dumnezeu şi binele omului.
Duhovnicul, plinind prin pocăinţa personală
pogorârea către vârful piramidei întoarse, se uneşte
cu Hristos şi devine părtaş al stării Lui. Acesta, în
zilele trupului Său, a trăit deopotrivă, într-o
plinătate neapropiată nouă, şi suferinţele şi triumful
biruinţei; şi moartea, şi nerăpita slavă
47 Ibidem, p. 87.
46 Luca 3, 7 şi 18.
49 II Cor. 2, 2.
193
dar de la Dumnezeu67. Punând neîncetat înaintea
ucenicilor săi teoria perspectivei evanghelice
întoarse, duhovnicul reaprinde în aceştia flacăra
harului dumnezeiesc şi-i aduce Ia fericirea de a
purta în trupurile lor «semnele Domnului Iisus»68, şi
de a răbda reaua pătimire din dragoste faţă de Acela
Care «ne-a iubit cel dintâi»69 şi «S-a dat pe Sine
însuşi» pentru noi 70 . Această învăţătură a
duhovnicului îi poate călăuzi pe ucenici la
desăvârşita râvnă şi însufleţire, prin care singurul
ţel al vieţii devine dorinţa de a Se mări Hristos, «fie
prin viaţă, fie prin moarte»71.
Cu alte cuvinte, Stareţul ne încredinţează că,
din perspectiva piramidei întoarse, adevărata
biruinţă, nestrămutată pentru întreaga veşnicie,
este biruinţa pe care a izbândit-o «rana»72 bunului
Păstor. Părtaşi şi moştenitori ai acestei biruinţe se
arată cei ce urmează Acestuia şi, prin pătimiri,
rămân credincioşi iubirii Lui. în dânşii se odihneşte
«Duhul slavei şi al puterii lui Dumnezeu»73 şi ei sunt
cei ce aduc o rodire neveştejită74.
Viaţa duhovnicului care rămâne în plânsul
prelung al pocăinţei este plină de înşiruiri ale
bucuriei şi durerii. Precum Hristos a cuprins
«intr-un singur act veşnic, şi cerul şi pământul şi
iadul» 75 , tot astfel şi slujitorul Său, prin
neîntreruptul şir al urcuşurilor şi al pogorârilor,
67 I Petru 2, 19-20.
ea Gal. 6, 17.
69 I Ioan 4, 19.
70 Gal. 2, 20.
7· Filip 1, 20.
72 Despre rugăciune, p. 103; Isaia 53, 5.
73 I Petru 4, 14.
196
poartă statornic şi neîncetat în inima sa «şi
împărăţia, şi iadul»76. Percepţia sa se subţiază, iar
inima i se face, precum obişnuia să spună Stareţul,
«asemenea unui radar ce măsoară dintr-o dată
pământul». Acesta era chiar socotit a fi «semnul ...
apropierii de asemănarea cu Hristos»77.
Ajungând, aşadar, la starea lui Hristos,
duhovnicul se face în fiecare întâlnire cu cei
credincioşi deschizătură către viaţa veşnică. Precum
Domnul Atotţiitorul «a grăit» în «cuvinte» omeneşti,
dar prin acestea ne-a descoperit veşnicia Fiinţării
Sale absolute78, tot astfel şi slujitorul Lui rosteşte
cuvinte obişnuite, dar împărtăşeşte har şi se face
izvor al naşterii din nou a fraţilor săi.
Cunoscând calea Domnului şi netrecând cu
vederea felurimea ispitelor ce se întâlnesc de-a
lungul ei până să fie dobândită iubirea
dumnezeiască, duhovnicul se arată a fi temei al
însufleţirii ucenicilor săi. Stăpânitor a toată vederea
duhovnicească, el sprijină şi îmbărbătează pe cei
credincioşi spre a deveni părtaşi ai pătimirilor lui
Hristos şi a cunoaşte astfel existenţial înălţimea
planului lui Dumnezeu cu noi79. Prin cuvântul,
rugăciunea şi pilda sa, duhovnicul se luptă să-l
aducă pe fiecare om în tărâmul păcii lui Hristos80.
Cu răbdare şi iubire, el se îngrijeşte de cei pe care
i-a încredinţat lui pronia Celui Preaînalt, astfel încât
în aceştia să ia chip şi să se statornicească iarăşi
icoana lui Hristos cea întunecată de cădere. Le
poartă neputinţele şi se face una cu viaţa lor. El

77 Ibidem, p. 90.
78 Ibidem, p. 102.
80 Ibidem, p. 99.
197
dumnezeiască50. în acelaşi fel devine acum şi
slujitorul lui Hristos în stare să se bucure pururi
«cu cei ce se bucură» şi să plângă «cu cei ce plâng»51.
Hristos a luat asupra Sa moartea omului, pe care a
înghiţit-o viaţa Lui dumnezeiască. Asemenea şi
duhovnicul - temeinicit în împărtăşirea cu harul lui
Hristos - primeşte moartea fraţilor săi şi-i înalţă la
viaţa dumnezeiască52, întru care el însuşi s-a făcut
«părtaş»53.
Cunoscând calea către vârful piramidei
întoarse, duhovnicul nu mai priveşte lumea în felul
cel vechi, plăsmuit de pierzătorul care a căzut «din
culmea mândriei sale»54, ci se apropie de vederea
evanghelică, potrivnică celei dintâi. Acestei vederi i
s-a pus început de către Domnul prin «pilda» şi
cuvântul Său: cele smerite se preţuiesc55, iar cele
înalte se socotesc urâciune56. într-un asemenea fel
de a vedea lumea, Hristos Se află în centrul întregii
fiinţări zidite şi poartă toată plinătatea dumnezeirii.
Ca şi în cazul perspectivei iconografice „inverse”, în
care persoana sau evenimentul zugrăvite constituie
centrul către care converg toate, tot astfel şi în
viziunea de mai sus Hristos devine reperul către
care se îndreaptă toate năzuinţele, ţelurile şi
dorurile omului. în lumina acestei viziuni, devine
lesne de înţeles că «vor fi cei de pe urmă întâi şi cei
dintâi pe urmă»57, că «cel ce îşi urăşte sufletul în

51 Rom. 12, 15: Despre rugăciune, p. 90.
52 Despre rugăciune, p. 87; II Cor. 4. 12.
53II Petru 1, 4.
55 Luca 14, 11; 18, 14.
se Luca 16, 15.
57 Matei 20, 16.
194
lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică»58 şi
că moartea trupească nu atinge sufletul59.
în slujirea sa, duhovnicul se luptă să-i
împărtăşească pe credincioşi de contemplarea
piramidei răsturnate, care este singura în stare a-i
însufleţi spre pocăinţă şi a le plăsmui inima după
duhul care suflă în vârful acestei piramide. Atunci
credincioşii călătoresc cu hotărâre «către cele de
jos», iar Hristos devine centrul de referinţă al vieţii
lor. Precum în iconografia ortodoxă pictorul rămâne
anonim, tot astfel şi duhovnicul, după ce dovedeşte
râvnă dumnezeiască spre a «logodi» sufletele întru
înfăţişarea curată înaintea lui Hristos60, mai apoi,
asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, slobozit de
patima iubirii de stăpânie, se bucură văzând că
Acela creşte, iar el se micşorează61.
în esenţă, duhovnicul săvârşeşte o lucrare
apostolicească. El îi urmează Apostolului Pavel şi îl
propovăduieşte numai «pe Hristos cel răstignit»62,
astfel încât oamenii să-L cunoască a fi «puterea lui
Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu» 63 .
însufleţiţi de vederea lui Dumnezeu «Celui răstignit»,
a lui Hristos - ca un «miel nevinovat şi fără
prihană»64 - ce poartă povara piramidei răsturnate,
creştinii doresc mai degrabă să fie nedreptăţiţi65,
pentru că a pătimi pe nedrept, «pentru El»66, este un
58 loan 12, 25.

59 Matei 10, 28.
60II Cor. 11,2.
ei loan 3, 30.
62 I Cor. 1, 23; Gal. 3, 1.
631 Cor. 1, 24.
64 1 Petru 1, 19.
65 I Cor. 6, 7.
66Filip. 1, 29.
195
însuşi, «cuprins de slăbiciune»81, pune pocăinţă
pentru sine şi pentru ceilalţi. în această pocăinţă se
aseamănă cu Hristos, Cel ce a ridicat păcatul
întregii lumi. în veacul acesta atât de neîmpăcat cu
Duhul smerit al lui Hristos, o asemenea slujire este
anevoioasă şi nu rodeşte niciodată la măsura dorită.
De aceea şi spune Stareţul că, iară o rugăciune
osârduitoare şi neostenită, adusă din inimă pentru
dobândirea de cuvânt şi de binecuvântare de la
Dumnezeu, această slujire duhovnicească este
zadarnică. Ea se preschimbă într-o lucrare
lumească «pe jumătate oarbă»82.
Purtând înlăuntrul său fericirea ce izvorăşte
din cunoaşterea căii lui Hristos, părintele duhovnic
devine organ al ridicării vieţii oamenilor din iadul pe
care şi l-au zămislit prin patimile lor
contradictorii83, către adevărata viaţă creştină şi
către libertatea duhovnicească. Duhovnicul se
sfărâmă lăuntric din pricina morţii care i-a rănit pe
oameni. Mai mult încă, el rabdă necazurile ce
izvorăsc din daltonismul duhovnicesc al patimilor şi
al pervertirii omeneşti84. Este stăpânit de un singur
cuget: cum ar fi cu putinţă să-l tămăduiască pe
o m 85. Se străduieşte să desluşească pricina şi
mărimea pătimirilor, măsura morţii duhovniceşti
datorate necunoaşterii lui Dumnezeu, astfel încât,
prin nădejdea în Acesta, suferinţele şi urgisirile
vieţii să fie acoperite de către dumnezeiescul har şi
să rămână în umbră86. în inima duhovnicului se
înşiruie necazurile întregului pământ şi acestea
81 Evrei 5, 2.
83 Ibidem, p. 82.
84 Ibidem, pp. 82-83.
85 Ibidem, p. 86.
86 Ibidem, p. 86.
198
nasc o rugăciune vie, cu lacrimi, prin care se g H »p
lui Dumnezeu cererile tuturor oamenilor bo ln av i ş i
îndureraţi. Atunci când simte, în inima lui,
prefacerea necazurilor în odihnă şi bucurie,
primeşte aceasta ca pe un semn chezăşuitor că
rugăciunea lui a ajuns la urechile Domnului Savaot
şi va rodi binefăcător87. Duhovnicul aduce această
slujire sfântă celor «mici», oamenilor nenorociţi,
într-o desăvârşită dăruire de sine. El nu unelteşte
împotriva libertăţii, ci năzuieşte numai spre
răsplătirea viitoare88.
Duhovnicul este icoana «Păstorului Cel bun»,
decât Care nimeni nu are mai mare dragoste şi Care
«îşi pune sufletul pentru oile sale»89. Pentru a
dobândi însă această iubire şi a-şi săvârşi lucrarea
în chip bineplăcut Domnului, duhovnicul trebuie să
treacă prin cuptorul focului fricii lui Dumnezeu şi
pe calea pocăinţei care «frânge oasele»90. Numai
atunci iubirea dumnezeiască se sălăşluieşte în
sufletul său, şi împreună cu ea adie şi frica
dumnezeiască a celor desăvârşiţi. Iubirea aceasta
este «mărgăritarul» cel neasemuit şi de mult preţ, pe
care omul se sileşte cu tremur să nu-1 piardă.
Această teamă păzeşte iubirea, iar iubirea sporeşte
spre plinătate. Atunci când marea iubire a lui
Hristos cercetează inima şi luminează mintea,
duhul omului cuprinde cu o mare milostivire
întreaga zidire 91 . Acest fapt mărturiseşte
neîndoielnic unirea omului cu Dumnezeul iubirii.
Rugăciunea de pocăinţă, însoţită cu ura de
sine, smulge duhul omului din tot ceea ce este zidit
87 Ibidem, pp. 86-87.

88 Ibidem, p. 103.
88 loan 15, 13; 10. 11.
91 Ibidem, p. 94.
199
şi îl strămută «în nemărginirea purtătoare de
lumină», în bezna de necuprins, unde «totul devine
iubire de Dumnezeu»92. Sufletul ar voi să rămână la
acel praznic al iubirii dumnezeieşti. însă iubirea
către Hristos se leagă nedespărţit de iubirea către
aproapele. Iubirea pentru om a fost şi temeiul
deşertării de Sine a Fiului lui Dumnezeu. Pentru
aceasta este acum nevoit duhovnicul să se păzească
la o măsură a harului care să-i îngăduie a lucra în
feluritele împrejurări ale acestei lumi şi a «primi» în
inima sa poverile şi pătimirile fraţilor lui93. El rabdă
apostoliceasca deşertare de sine despre care
vorbeşte marele Pavel, cheltuindu-se pentru
sufletele oamenilor94. Se află neîncetat în luptă şi
trăieşte sfâşierea între dorinţa de a se încredinţa
iubirii lui Dumnezeu şi nevoia de a împreună-lucra
spre folosul şi procopsirea norodului.
Duhovnicul ştie mai bine decât toţi că nu
este lucru mai de preţ în lume decât cunoaşterea
adevăratului Dumnezeu, ce se dobândeşte prin
pocăinţă şi prin odihna sfintei isihii. Nu poate trece
însă cu vederea nici porunca Domnului: «Mergând,
învăţaţi toate neamurile...» 95 . El este deplin
încredinţat că «un singur lucru trebuieşte»96, dar din
iubire pentru popor nu conteneşte a se îngrijora cu
sufletul, tânjind ca «fie şi numai un singur suflet să
se mântuiască»97. Amândouă laturile vieţii sunt de
trebuinţă pentru plinirea oricărei iconomii a lui
Dumnezeu: pe de o parte, să fie păzită comoara

93 Ibidem, pp. 95-96.
94 II Cor. 12, 15.
93 Matei 28, 19.
98 Luca 10, 42.
smereniei, p. 105.
200
cunoaşterii tainei iubirii dumnezeieşti, iar pe de altă
parte, să fie predată unor «oameni credincioşi, care
vor fi destoinici să-i înveţe şi pe alţii»98.
în monahism, precum am arătat mai sus, şi
cu osebire în nevoinţa ascultării, călugărul învaţă
treptat să poarte înlăuntrul său viaţa întregii obşti
şi, în cele din urmă, viaţa întregii lumi. în chip
asemănător şi duhovnicul, împlinindu-şi slujirea,
pătrunde în chipul ipostatic al existenţei. încetează
a trăi numai pentru sine, se roagă şi se îngrijeşte de
toţi oamenii, iar rugăciunea lui acoperă toate
împrejurările aprige ale vieţii, fie ele bune ori rele.
îmbrăţişează tragedia întregii lumi şi «este cuprins
de suflarea morţii care a lovit neamul omenesc»99. în
lupta sa de a-i slobozi pe cei neputincioşi din
patimile lor, duhovnicul este împresurat de ele şi le
trăieşte ca pe înseşi patimile sale, de multe ori chiar
fără a le fi cunoscut mai dinainte. El pune pocăinţă
pentru sine şi pentru păcatele tuturor acelora care
i-au fost încredinţaţi lui de către Dumnezeu.
Rugăciunea sa creşte până la măsuri cosmice.
Pocăinţa lui se apropie de asemănarea cu jertfa pe
care a adus-o Hristos pentru păcatele întregii
lumi100.
Pocăinţa şi rugăciunea ipostatică a
duhovnicului înfruntă întreaga dramă a păcatului
omenesc: felul cum a început în rai, urmările lui şi
chipul în care a fost şters prin harul pocăinţei cel
dăruit de Hristos după învierea Sa. Păcatul a
început, spune Stareţul, prin puţinătatea de suflet a
Evei şi obrăznicia lui Adam. Apoi s-a înrăutăţit prin

i°° Ibidem, pp. 100-101.
201
uciderea de frate şi dezbinarea firii atot-omului. în
cele din urmă, a fost biruit prin «rana» Păstorului101.
Prin fărâmiţarea firii omeneşti pricinuită de
păcat, oamenii au încetat să se mai vadă pe sine în
ceilalţi şi nu mai pot desluşi unitatea vieţuirii lor în
comun 102 . în rugăciunea sa pentru oameni,
duhovnicul primeşte simţire şi înştiinţare în inimă
despre starea sufletească sau duhovnicească a
acelora pentru care mijloceşte către Dumnezeu.
Trăieşte bucuria duhovnicească a celor «puţini», şi
pustiirea sufletească a celor «mulţi» 103 . Prin
dureroasa experienţă a stării nenorocite a oamenilor
pe care îi slujeşte, el se prelungeşte în omenirea
tuturor veacurilor. în vremea pocăinţei sale, se face
părtaş stării lui Hristos şi cunoaşte, în acelaşi timp,
gândul cel dintâi şi însufleţitor al lui Dumnezeu
pentru om. Mai apoi însă, în slujirea sa, i se
descoperă cutremurătoarea împărţire şi dramă a
omului supus căderii şi patimilor, lucruri care
covârşesc puterea sa. Drept aceea, el se istoveşte
sub întrebarea hotărâtoare: să întâmpine această
tragică privelişte psihologic, prin raţiunea sa
firească, aşa cum fac vindecătorii acestei lumi, şi să
supravieţuiască, fără a fi strivit cu desăvârşire de
cumplita durere a tuturor, sau, precum
mărturiseşte Stareţul, «să meargă mai departe?»104.
Totuşi, acest «mai departe» este de neajuns pentru
om, dacă nu s-a întărit mai întâi printr-o
desăvârşită credinţă şi prin harul pocăinţei. Potrivit
aceleiaşi mărturisiri, acest «mai departe» înseamnă
ca duhovnicul să-L urmeze pe Hristos în grădina
Ghetsimani şi să urce Golgota, «pentru ca împreună
»oi Ibidem, pp. 101-103.

102 ibidem, p. 102.
103 Matei 7, 13-14.
202
cu El, cu puterea Lui»105, să trăiască tragedia lumii
ca pe a sa însăşi; sau, precum arată Stareţul în
multe alte locuri, să bea «paharul»106 lui Hristos,
astfel încât şi slujirea sa duhovnicească să devină
una cu lucrarea izbăvitoare a Domnului şi să
împace lumea cu Dumnezeu.
Prin urmare, în slujirea sa, duhovnicul
sparge cercul închis al «individualităţii» sale, se
lărgeşte şi poartă înlăuntrul său viaţa întregului
neam al oamenilor şi întreaga istorie a legăturilor lor
cu Dumnezeu. Precum arată Stareţul, el intră în
lărgimile chipului ipostatic al existenţei, devenind
biruitor al morţii, părtaş al nemărginirii
dumnezeieşti107.
Părinţenia duhovnicească, întrucât este cale
către chipul minunat şi ipostatic al existenţei, se
zideşte pe temelia unei nevoinţe mai presus de om.
Fără puterea lui Dumnezeu, omul este mic şi îl
urmează pe Hristos în suirea pe Golgota «uimit» şi
«înfricoşat». Slujirea duhovnicului este îngreuiată de
atotcuprinzătoarea apostazie a zilelor noastre, în
care Stareţul vede «ceasul» şi «stăpânirea»
întunericului108. Slujirii sale i se împotriveşte, de
asemenea, «alcătuirea» trupului acestuia care se
istoveşte şi, sub stăpânirea pornirii de a se păzi pe
sine, tinde să închidă ochii la durerea şi la
nesfârşitele nenorociri ale oamenilor celor întocmai-
105 Ibidem, p. 104.

106 Viaţa şt învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 41, 228:
paharul iubirii; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 34: paharul
luptei unei chenoze depline; p. 47: paharul «suferinţelor şi
jertfelor» pentru voia lui Dumnezeu; pp. 70, 134, 297: paharul
predării de bunăvoie lui Hristos, pentru izbăvirea tuturor;
Despre rugăciune, p. 24: paharul păzirii poruncilor; pp. 37-38:
paharul nevoinţei de bunăvoie pentru împlinirea vocaţiei
omului; p. 66: paharul rugăciunii înalte.
io» Ibidem, p. 103; Luca 22, 53.
203
pătimitori cu el. însă cel ce s-a făcut părtaş Duhului
lui Hristos nu poate să ocolească întâlnirea cu
oceanul nenorocirii omeneşti109.Precum a descoperit
prin harul pocăinţei că aparţine marelui trup al
întregii omeniri şi este legat de toate «mădularele» ei
cu legături nedezlegate, tot astfel şi acum, pentru a
păşi «mai departe», el se deschide unor pătimiri
duhovniceşti meii mari şi îmbrăţişează toată
omenirea cea pătimitoare printr-un plâns de
rugăciune încă şi mai adânc. Se face, adică, părtaş
rugăciunii din Ghetsimani a Domnului, Cel ce ne-a
dat nouă «pildă».
în acest plâns încrâncenat se petrece
deodată, pe neaşteptate, fără de voie110, lărgirea
sufletului şi pătrunderea ontologică în fiinţa
păcatului, care este cădere de la Lumina feţei lui
Dumnezeu şi cunoaşte măsuri mai presus de fire.
Duhovnicul trăieşte, de asemenea, păcatul personal
ca păcat al întregului neam omenesc şi ca repetare
a păcatului lui Adam 111. în rugăciunea deplinei
pocăinţe va apărea o energie care nu ţine de
rânduielile acestei lumi. Prin această energie,
«orizonturile vieţii ... personale (a duhovnicului) se
întind fără măsură» şi sunt sfărâmate hotarele
individuale, adică «prin moarte (de bunăvoie, a
pocăinţei) se biruieşte moartea (cea fără de voie, a
păcatului)»112 şi se înstăpâneşte puterea învierii,
răsplata duhurilor ipostatice. Prin smerita călătorie
către «cele de jos» ale pocăinţei, este biruită «patima
atotpierzătoare a mândriei» şi peste om se pogoară
binecuvântarea smereniei lui Hristos, «care ne face
fii ai Tatălui ceresc»113.

m Ibidem, pp. 104-107.
112 Ibidem, p. 107.
204
5.d. Prefacerea ruşinii în putere împotriva
patimilor, în taina pocăinţei şi a sfintei
spovedanii
Omul este făptură cea mai desăvârşită a

zidirii lui Dumnezeu. Setea de a cunoaşte mereu
mai adânc măreţia chemării noastre celei «mai
înainte de întemeierea lumii» nu trebuie să dea
răgaz de odihnă minţii şi inimii noastre, ci să
sporească neîncetat «în fiecare zi, până ce putem să
zicem: astăzi! ca nimeni dintre noi să nu se
învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului»1. Cea mai
mare vrednicie a omului stă în facerea sa «după
chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu şi în
chemarea de a-L iubi «pe Domnul Dumnezeul său
cu toată inima şa, cu tot sufletul său şi cu tot
cugetul său »2 . Deşi este zidire, omul a primit
poruncă să devină Dumnezeu.
în rai, cei întâi zidiţi erau înainte de cădere
încununaţi «cu slavă şi cu cinste»3. «Adam şi femeia
lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau»4. Purtau un
veşmânt duhovnicesc şi stăteau întorşi cu duhul
către Arhetipul lor, Dumnezeu, Care, la rândul Său,
li se punea pe Sine înainte spre a fi urmat întru
împărtăşire. Ei nu simţeau ruşine înaintea
Domnului. însă, când privirea lui Adam a rămas
ţintuită asupra lumii zidite, iar mai apoi a călcat
porunca, el a fost dezgolit de haina luminoasă a
suflării dumnezeieşti. Atunci «Ii s-au deschis ochii
‘ Evr. 3, 13.
2 Matei 22, 37.
3 Psalmul 8, 6.
4 Facerea 2, 25.
205
amândurora, şi au cunoscut că erau goi, şi au
cusut frunze de smochin şi şi-au făcut
acoperăminte»5. Tot atunci a pătruns ruşinea în
viaţa oamenilor, care au pierdut cinstea
duhovnicească şi nu au suferit prezenţa
binefăcătorului Dumnezeu. Pentru aceasta «s-au
ascuns... de la faţa Domnului Dumnezeu»6. însă
îndepărtarea de Dumnezeu şi înstrăinarea de viaţa
Lui au cunoscut o asemenea măsură, încât omul a
ajuns să se asemene dobitoacelor celor fără de
minte şi să-şi spună în adâncul inimii sale sfâşiate
că «nu este Dumnezeu»7.
Prin căderea lui Adam, firea omului a fost
rănită de moarte încă din rai. Ea a fost supusă
stricăciunii şi morţii. Când Isaia a văzut, în lumina
lumii celei de sus, adevărata dimensiune a acestei
căderi, a înfăţişat-o în cuvinte astfel:
«Din creştet şi până la tălpile picioarelor nu-i
nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi
şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu
untdelemn şi nelegate»8. Omul a suferit o mare
pervertire şi a căzut într-un fel de vieţuire împotriva
firii.
Tocmai această boală a firii omeneşti vine să
o tămăduiască Hristos. Luând asupra Lui
neputinţele noastre, prin Patima cea de bunăvoie şi
învierea Sa, El a dat viaţă firii noastre celei omorâte
de păcat. Este scris în Vechiul9 şi în Noul Legământ:
«Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a
uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec
pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor
5 Facerea 3 ,7 .
6 Facerea 3, 8.
i Psalmii 13, 1; 48, 21.
8 I s a i a l ,6 .
9 Isaia 61, 1-2; 58, 6.
206
robiţi slobozire şi celor orbi vederea; «ă ittMizwej»,
cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut
Deci, Hristos Se aduce pe Sine lumii cş,
adevăratul doctor şi tămăduitor al firii omeneşti.
Lupta tămăduirii omului căzut a fost purtată de
către Noul Adam, «care, pentru bucuria pusă
înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara
ei» 11 . Cu alte cuvinte, răbdând ruşinea crucii,
Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. El
însuşi însă spune: «Nu cei sănătoşi au nevoie de
doctori, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe
cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă»12. Domnul
cheamă la pocăinţă pe «cei bolnavi» şi pe păcătoşi.
Prin urmare, tămăduirea se leagă nedespărţit de
pocăinţă.
Binevestirea lui Hristos începe prin cuvintele:
«Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia ceruijilor»13.
Aceste cuvinte refac dialogul dintre Dumnezeu şi
oameni, care fusese curmat în rai prin neascultarea
celor întâi zidiţi 14 . Ele se rostesc acum în
perspectiva unei noi creaţii, a unui neam nou - al
cărui începător este însuşi Ziditorul Hristos. încât,
pocăinţa este mijlocul prin care se şterge păcatul şi,
în cele din urmă, se plineşte cuvântul cel dintru
început al lui Dumnezeu pentru om: «Să facem om
după chipul şi după asemănarea Noastră»15.
Dar pentru a se pocăi şi a se tămădui de
patimi, omul trebuie să-şi cunoască păcatul.
Departe de Dumnezeu, el se află în întuneric şi este
cu neputinţă să-şi vadă măsura căderii sale. însă,
10 Luca 4, 18-19.
11 Evr. 12. 2.
12 Matei 9, 12-13.
ia Matei 4. 17.
15 Facerea 1, 26.
207
atunci când prin credinţa în Hristos primeşte
cuvântul lui Dumnezeu, primeşte în acelaşi timp în
inima sa flacăra cerească a harului dumnezeiesc. în
acea clipă se luminează şi dobândeşte un nou fel de
contemplare. Această contemplare este îndoită. Pe
de o parte, focul acesta face să prindă chip în inima
credinciosului icoana cerească a Cuvântului Celui
ce l-a zidit pe el; pe de altă parte, descoperă sărăcia
duhovnicească şi abisul întunericului în care se află
omul prin căderea sa. Contemplarea aceasta este
darul minunat al cerului şi nu conteneşte să-l
insufle pe om spre pocăinţă. Ea naşte înlăuntrul
său setea de a lepăda «toată spurcăciunea şi
prisosinţa răutăţii»16 şi de a se întoarce cu pocăinţă
la casa Tatălui său Cel din ceruri.
Cea mai însemnată piedică în calea luminării
şi a îndoitei contemplări este mândria. Aceasta
împietreşte inima şi întunecă vederea
duhovnicească a sufletului, astfel încât să nu mai
desluşească păcatul în fiinţa şi în dimensiunea lui
metafizică. îl închide pe om în el însuşi şi îl îmbată
cu plăcerea lucifericii îndumnezeiţi de sine. îl duce
la un gol apăsător, la robia iadului şi la ieşirea din
minţi. Când omul, înrobit de sila patimii mândriei,
scapă către cele din afară căutând o cumpănire
pentru pustiirea sa în lumea care îl înconjoară, se
adânceşte într-o mai mare stricăciune şi pierzanie,
facându-se în stare de orice crimă sau păcat17.
în această stare tragică, omul înfruntă o
înfricoşată sfâşiere: el ar putea fie să se ascundă «de
la faţa Domnului Dumnezeului» său şi, de bună
seamă, să moară «în păcatele lu i»18, nesuferind
16 Iacov 1, 21.
18 Ioan 8, 24.
208
povara ruşinii pentru păcătoşenia sa, fie sâ asculte
de chemarea lui Hristos la pocăinţă, lepădând logica
sa stricată, cu care îşi îndreptăţeşte căderea.
Precum am arătat mai sus, primirea cuvântului
Domnului îi aduce luminarea, dimpreună cu îndoita
contemplare şi simţire. Pe de o parte, acestea îi pun
înainte sfinţenia şi neprihănita iubire a lui Hristos,
iar pe de altă parte, întunericul păcatului şi
rătăcirea patimilor nasc frică.
Această luminare a harului nu-i aduce
sufletului numai contemplare, ci îi dăruieşte şi
puterea de a face pasul către mărturisire. îndată ce
credinciosul ajunge să-şi cunoască păcatul, nu îl
ascunde, ci îşi mărturiseşte căderea înaintea feţei
lui Dumnezeu. Aduce păcatul său la lumină, iar
aceasta îl şterge. Aici este cuprinsă puterea tainei
spovedaniei.
«Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe
noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă
mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi
drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe
noi de toată nedreptatea»19.
Prin pocăinţă şi spovedanie înaintea lui
Dumnezeu, mărturisim mai întâi un mare şi
universal adevăr, anume adevărul căderii noastre.
Am putea spune că dacă există o împrejurare în
care omul se arată fară greşeală înaintea ochilor
Domnului, este aceea în care îşi mărturiseşte
păcătoşenia sa. Atunci omul este adevărat întru
totul. Iar când este adevărat, atrage pe Duhul
Adevărului, care îl poartă pe credincios la o adâncă
simţire a sărăciei sale duhovniceşti şi îl călăuzeşte
apoi spre pocăinţă. Acelaşi Duh Sfânt dăruieşte,
totodată, tămăduire şi îndreptare.
19 I Ioan 1, 8-9.
209
Prin pocăinţă şi mărturisire creştinul
recunoaşte, de asemenea, mântuitoarea lucrare a
lui Dumnezeu, şi mărturiseşte că îşi pune nădejdea
nu în om, nici în înger, ci în însuşi Hristos, Cel ce
l-a răscumpărat cu sângele jertfei Sale.
Pocăinţa şi spovedania simt crucea pe care o
ridică cel credincios pentru îndreptăţirea şi
mântuirea lui; aceasta este mărturisirea practică a
credinţei sale. însă Domnul înştiinţează mai
dinainte: «De cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi
păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va
veni întru slava Tatălui Său»20. Cu alte cuvinte, cel
ce se va ruşina a-L primi pe Hristos ca Dumnezeu
Cel răstignit şi Mântuitor, şi a primi cuvântul
Crucii, Evanghelia Sa, ca putere a lui Dumnezeu
«spre mântuirea a tot celui ce crede»21, va vedea cum
şi Hristos Se va ruşina să-l primească pe el în ziua
slăvitei Sale veniri. într-alt loc, Domnul spune
iarăşi: «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea
Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi
lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în
ceruri»22.
Din cuvintele de mai sus ale Domnului este
limpede că mărturisirea şi ridicarea Crucii Sale,
care sunt cu putinţă prin alipirea la Trupul lui
Hristos şi capătă chip într-o lume care «zace sub
puterea celui ră u »23 , sunt însoţite de ruşine.
Mărturisirea este anevoioasă, însă are o mare
20 Marcu 8, 38.
21Rom. 1, 16.
22 Matei 10, 32-33.
23 I Ioan 5, 19.
210
putere şi este mântuitoare h ftfcft
îndemnându-1 pe om către mărturisire înatntea & ţti
Sale, Hristos îl cinsteşte pe acesta, facându-1
deopotrivă cu Sine însuşi. Dacă omul nu-L
primeşte, atunci şi El, la rândul Său, îl va lepăda pe
om. Această judecată, oricât de aspră ar părea, este
în acelaşi timp şi nespus de îngăduitoare. Omul nu
este decât rob, în vreme ce Hristos este Domnul
tuturor. El Se arată aspru pentru a ne insufla
teamă şi a ne mântui de ruşinea osândei şi a
pierzaniei. Este îngăduitor, pentru a ne acoperi cu
ruşinea izvorâtă din recunoştinţa pentru marele dar
al mântuirii, şi astfel, cu mărime de suflet, să
îndepărtăm ocara de a ne arăta nemulţumitori.
Ruşinea şi ocara pe care le rabdă cineva ridicând
Crucea lui Hristos în această viaţă, călăuzesc la
recunoaşterea aceluia de către Domnul; astfel, cele
două se prefac în har al înfierii şi putere a vieţii
veşnicei împărăţii a Tatălui şi a îngerilor Săi.
Aceeaşi cinstire i se aduce în taina
spovedaniei omului care a fost necinstit de păcat.
Credinciosul rabdă ruşinea dinaintea unui preot
duhovnic întocmai-pătimitor cu el. îndată ce-şi vede
fărădelegea, nu o ascunde, ci o mărturiseşte
Domnului, împotriva sa24. Pentru ruşinea la care
este supus prin fapta pocăinţei sale, Domnul iartă
«necredinţa inimii» lui şi îl înnoieşte prin harul
mântuirii veşnice. Cu cât mai adâncă este ruşinea
ce însoţeşte mărturisirea păcatelor la spovedanie, cu
atât mai mare este puterea şi harul pe care le va
primi omul spre înnoirea vieţii lui. Adevărul acestui
cuvânt este mărturisit de predania tuturor
veacurilor, până în zilele noastre. Prin spovedanie se
înnoiesc şi se mântuiesc credincioşii înlăuntrul
24 Psalmul 31, 5-6.

211
Bisericii. Este de prisos să spunem cu câtă cinste îl
înconjoară preotul duhovnic pe păcătosul care se
spovedeşte, de vreme ce acesta are de partea sa
cerul întreg care se bucură «pentru un păcătos care
se pocăieşte»25.
în Taina Spovedaniei, ruşinea nu numai că
este un lucru sănătos şi firesc, dar mărturiseşte în
acelaşi timp că fapta aceasta a pocăinţei se aduce
din inimă, că este de bunăvoie şi de o adâncă
smerenie. Cel ce se pocăieşte adevărat la
spovedanie, ia asupra sa în întregime răspunderea
pentru căderile sale şi nu se îndreptăţeşte pe sine,
precum a făcut Adam în rai. El nu aruncă
răspunderea asupra lui Dumnezeu sau a
aproapelui, ci rabdă smerit şi cu bărbăţie ruşinea
păcatelor sale celor făcute cu voie. Această faptă
binecinstitoare îl vindecă pe om de cancerul
mândriei şi aşează în el smerenia, care grăbeşte
harul tămăduitor al lui Dumnezeu, după cuvântul
Scripturii: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriţi le dă har»26.
Spovedania trebuie să se facă în deplină
libertate. Mărturisirea de bunăvoie a păcatului arată
că omul nu îl voieşte şi nu îl îmbrăţişează. El
rămâne în duhul pe care îl vădeşte rugăciunea
Cincizecimii: «Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia şi
slujim». Săvârşirea spovedaniei îl pregăteşte pe
credincios să primească harul Sfântului Duh, care
în cele din urmă va înghiţi păcatul. Prin pocăinţă şi
spovedanie, omul învaţă să aibă o dreaptă aşezare şi
aplecare către Dumnezeu. Este povăţuit, adică, la
cunoaşterea voii dumnezeieşti şi, în felul acesta, află
calea vieţii.
25 Luca 15, 7.
2® Pilde 3, 34; I Petru 5, 5.
212
Pentru ce, însă, ruşinea spovedaniei g|
preface în putere care biruieşte patimile şi păcatul?
Şi pentru ce starea acestei fapte îl aşează pe om în
calea vieţii?
întrebările de mai sus se vor face înţelese
îndată, dacă cercetăm pericopa evanghelică despre
Zaheu din Ierihon27. Acest om de vază şi bogat,
începător al vameşilor, a fost stăpânit de dorinţa «să
vadă cine este Iisus». Lucrul acesta era anevoios din
pricina înălţimii sale mici, cât şi a mulţimii aflate de
faţă. Zaheu a luat asupră-şi de bunăvoie ruşinea şi
putinţa de a fi luat în râs de mulţime, şi, pentru a-L
vedea pe Iisus, «s-a suit într-un sicomor». Când
Domnul a ajuns în acel loc, a luat aminte la Zaheu;
l-a poftit să se pogoare şi să-L întâlnească. I-a făcut
chiar şi cinstea de a-1 cerceta în casa lui şi a
rămâne împreună cu el. însă rodul acestei vizite
este unul minunat. Uitând de cele ale lumii, Zaheu
s-a îndreptat. Nedreptatea fărădelegilor trecutului
său a fost îndreptată prin «întoarcerea împătrită».
Şi, în chip firesc, aşa precum adevereşte însăşi gura
cea sfântă a Mântuitorului Dumnezeu, «s:a făcut
mântuire casei» lui Zaheu.
Cum s-a lucrat puterea marii taine a acestei
minuni şi prefacerea acestui nedrept întâi-stătător
între vameşi într-un om drept, în care a aflat odihnă
bunăvoirea lui Dumnezeu şi a cărui casă a fost
răsplătită cu pacea lui Iisus? Lucrul este lesne de
înţeles.
Zaheu n-a ţinut seama de părerea mulţimii şi
a luat asupra sa ruşinea. A fost luat în râs pentru
Hristos. Tocmai acest lucru L-a făcut pe Domnul să
ia aminte spre el, pentru că a aflat în Zaheu o
oarecare înrudire duhovnicească cu Sine însuşi. Era
27 Luca 19, 1-10.

213
la vremea în care Domnul Iisus urca la Ierusalim
spre a fl osândit şi a pătimi pentru mântuirea lumii.
Călătorea către ocara crucii28. Dar şi Zaheu, în chip
prorocesc, s-a aşezat pe sine pe calea lui Hristos şi a
răbdat ruşine. Astfel, Zaheu L-a aflat îndată pe
Domnul nu numai ca însoţitor pe cale, ci şi ca
împreună-mesean în casa sa. Vizita Domnului a
adus pace şi har de mântuire casei lui Zaheu. Mai
înainte de toate, însă, a lărgit inima sa «împătrit»,
astfel încât să i se îndrepteze viaţa. Cuvântul
«împătrit» nu înseamnă nimic altceva decât părtăşia
lui Zaheu la taina adâncimii, înălţimii, lungimii şi
lăţimii Crucii. Cu alte cuvinte, aşezarea lui Zaheu
pe calea Domnului i-a adus acestuia lărgirea
existenţei în chip «împătrit», adică l-a născut din
nou în nemărginirea vieţii dumnezeieşti. Aceeaşi
cale smerită este învăţată din Evanghelie în Pilda
Vameşului şi a Fariseului şi în cea a Fiului risipitor.
Păstrând ca temei cele de mai sus, înţelegem
lămurit de ce Taina Sfintei Spovedanii are un atât
de mare har şi putere înnoitoare. Datorită împăcării
sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia
asupră-şi de bunăvoie ruşinea păcatelor sale.
Această faptă de vitejie a credinţei este socotită de
Domnul ca răsplată a mulţumirii şi a recunoştinţei
pentru ruşinea crucii pe care El însuşi a răbdat-o
pentru noi.
Toţi drepţii Vechiului Legământ au cunoscut
în chip prorocesc această latură a tainei Crucii.
Când, de pildă, tânărului şi dreptului împărat al lui
Israil, Iosia, i s-a citit pentru întâia dată cartea legii,
pe care nu o cunoscuse mai înainte, s-a aflat întru
mare uimire şi «şi-a sfâşiat hainele sale»29. Simţind
28 Evr. 12, 2.
29 IV Regi 22, 11.
214
îndepărtarea Iul Israil de la calea părinţilor şi
venirea mâniei lui Dumnezeu, a trimis soli către
prorociţa Hulda, pentru a afla voia Domnului cu el
şi cu poporul său. Atunci, acea dreaptă femeie i-a
prorocit că asupra poporului apostat vor veni
într-adevăr relele şi mânia lui Dumnezeu. Ea a mai
spus, însă, că Domnul l-a iertat pe rege, întrucât
credea în cuvintele cărţii legii şi «s-a muiat inima
lui», smerindu-se «înaintea Domnului» şi
plângând30. Pentru aceasta el nu va vedea relele ce
aveau să vină, ci va fi dus cu pace la mormânt şi se
va alătura părinţilor săi. Astfel, adânca ruşine a
inimii l-a mântuit pe rege şi l-a îndreptăţit înaintea
judecăţii Domnului31.
Dorind mântuirea noastră, Hristos nu a ţinut
seama de Sine. Precum spune Scriptura, «ocările
celor ce îl ocărăsc pe El au căzut asupra Sa»32, şi
s-au lucrat chiar «afară din tabără»33. Cu alte
cuvinte, ocara lui Dumnezeu pentru mântuirea
noastră a fost desăvârşită. Asemenea şi noi, atunci
când purtăm ocara păcatelor noastre în spovedanie,
«afară din tabăra» bunei păreri a lumii şi împotriva
cugetelor ei, se cuvine «să aducem pururi lui
Dumnezeu jertfa de laudă» 34 . în acest chip,
credinciosul îşi arată mulţumirea către începătorul
mântuirii sale şi se aşează pe sine pe calea
Domnului. îl află pe Hristos, care este Calea. Atunci
Domnul devine tovarăşul de călătorie al omului ce
se pocăieşte. îi împărtăşeşte acestuia har şi îi
înnoieşte viaţa. Precum deja am arătat, înnoirea pe
care o primim prin Taina Spovedaniei este pe
30 iv Regi 22, 19.

31 II Paralip. 34, 27.
32 Rom. 15, 3.
33 Evr. 13, 13.
34 Evr. 13, 15.
215
6. Calea ishasmului
6.a. Rugăciunea lui Iisus
Rugăciunea lui Iisus este chemarea scurtă a

numelui Domnului Iisus care se face neîncetat de
către cei credincioşi. Ea este însăşi lucrarea ascetică
şi mijlocul de sfinţire al monahilor, dar şi al tuturor
creştinilor ortodocşi.
îndată după învierea lui Hristos şi
întemeierea Bisericii, se deosebeau ca şi creştini «cei
ce chemau numele» lui Hristos, iar mărturia
«alegerii» lui Dumnezeu era tocmai sârguinţa de «a
purta numele» Lui1. Precum Domnul însuşi a spus
că nu putem trăi în veac «dacă nu vom mânca
trupul Fiului Omului şi nu vom bea sângele Lui»2,
tot astfel şi martorii învierii Lui au adeverit foarte
curând că «nu este sub cer nici un alt nume, dat
între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi»3.
Drept aceea, chemarea numelui Domnului Iisus şi
părtăşia la Trupul şi la Sângele Său au devenit cei
doi poli centrali ai vieţii, în jurul cărora se
săvârşeşte mântuirea poporului celui nou,
răscumpărat prin «moartea pe care a suferit-o»
Hristos4.
Rugăciunea în numele lui Iisus, arată
Stareţul, era cunoscută Apostolilor încă din zilele
petrecerii pe pământ a Domnului5. Ea are drept
1 Fapte 9, 14-15 şi 21.

2 Ioan 6. 51 şi 53.
3 Fapte 4, 12.
* Evr. 2, 9.
219
temei dogmatic cuvintele Domnului, rostite cu
puţină vreme înainte de suirea pe Golgota: «Până
acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi
primi, ca bucuria voastră să fie deplină... Amin,
amin zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele
Meu, El vă va da»6.
Aceste cuvinte ale Domnului sunt,
deopotrivă, poruncă şi făgăduinţă. Cel care cheamă
numele lui Iisus Hristos împlineşte porunca. Iar cel
care îl cheamă neîncetat, se aşează pe sine pe calea
poruncilor, pe calea Domnului, ce călăuzeşte la
sfinţire şi la unirea cu Dumnezeu. Prin Crucea şi
învierea Lui, Hristos a plinit porunca cea mare pe
care «a primit-o de la Tatăl Său»7 şi a dăruit celor
credincioşi «har peste har»8. Cel ce cheamă numele
lui Iisus este călăuzit în taina Crucii şi a învierii lui
Hristos, şi se face biserică a Dumnezeirii.
încât, Stareţul stăruie asupra faptului că, de
vreme ce moştenirea pe care a dat-o Dumnezeu
celor ce cheamă numele Lui este atât de mare, se
cuvine să înţelegem însemnătatea, însuşirile şi firea
numelui dumnezeiesc, pentru a dobândi prin
rugăciune un rod desăvârşit de mântuire şi pentru
ca «bucuria noastră să fie deplină» 9 . Această
înţelegere se dobândeşte treptat, în vreme ce
măsura desăvârşirii se atinge atunci când bucuria
inimii şi luminarea minţii sfârşesc prin coacerea
cunoaşterii şi a iubirii lui Dumnezeu pe Care îl
cheamă.
în cele mai desăvârşite chipuri ale ei,
rugăciunea presupune o cunoaştere cât mai
6 loan 16, 24 şi 23.

7 loan 10, 18.
8 loan 1, 16.
9 loan 16, 24; Despre rugăciune, p. 110.
220
amănunţită cu putinţă a tainei pe care a
descoperit-o Dumnezeu. Minţii celei fireşti, care se
aţinteşte doar prin silinţele sale către Dumnezeu, a
este cu neputinţă să se înalţe deasupra lucrurilor
nestatornice ale acestei lumi, fără lucrarea
dumnezeiască descoperitoare. însă Dumnezeu Se
descoperă în viaţa fiecărui om, precum în istoria
biblică, prin mijlocirea numelor Sale. Stareţul
desparte această istorie sfântă în trei perioade:
a) de la Adam până la Moisi;
b) din clipa teofaniei sinaitice şi până la
dumnezeiasca întrupare;
c) de la înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul,
până la sfârşitul veacului10.
în prima perioadă precumpăneşte un fel mai
curând începătoresc şi nelimpede de a-L chema pe
Dumnezeu. în cea de-a doua perioadă, locul îi este
luat de Revelaţia sinaitică a numelui «Eu sunt Cel
ce sunt». Cea de-a treia perioadă este pecetluită de
numele Domnului Iisus şi este însoţită de aprinsa
încredinţare de la Cincizecime - că acesta este
singurul nume pentru mântuire11 şi «mai presus de
orice nume»12 în putere şi slavă. Prin venirea lui
Hristos, s-au descoperit toate numirile lui
Dumnezeu în dimensiunile lor veşnice şi
desăvârşite. Chiar şi numele lui Dumnezeu, «Eu
sunt Cel ce sunt», a fost cunoscut ca nume al lui
Iisus Hristos13, în Persoana Căruia «toate sunt iarăşi
unite..., cele din ceruri şi cele de pe pământ»14.
Măcar că «Eu sunt Cel ce sunt» se arăta ca o
minunată descoperire a Dumnezeului Celui

11 Fapte 4, 12.
12 Filip. 2. 9.
ia loan 8, 24 şi 58; 13, 19.
14 Efes. 1, 10.
221
Personal către Moisl, totuşi ea ascundea încă multe
însuşiri, a căror plinătate, urma să fie învederată de
Cel ce avea să vină, «Mesia care se cheamă
Hristos»15.
Rugăciunea chemătoare a numelor
dumnezeieşti se sprijină pe Revelaţia lui Dumnezeu
către om, şi nu pe cugete ale minţii fireşti. Feluritele
numiri ale lui Dumnezeu au fost descoperite
prorocilor după o luptă duhovnicească mai presus
de om şi o întoarcere deplină a duhului lor către
Dumnezeul Personal al lui Israil. Fiecare nume
închidea în sine o îndoită lucrare: simţirea
Dumnezeului Celui viu şi cunoaşterea celor despre
El16. Cu toate acestea, rugăciunea prorocilor ţintea
deplina şi adevărata cunoaştere de Dumnezeu,
îndreptându-se neîncetat şi fară răgaz către Domnul
şi aşteptând cea mai desăvârşită plinătate a
revelaţiei17. Ca şi chip al Absolutului, omul este
stăpânit de o nestinsă sete pentru cunoaşterea cea
mai de pe urmă a lui Dumnezeu şi nu se simte
împlinit în vreo stare de mijloc. Această cunoaştere
va lumina întunericul neştiinţei dimprejurul
existenţei şi menirii sale personale. Deşi Fiinţarea
lui Dumnezeu este, prin firea ei, mai presus de toate
numirile, totuşi prin mijlocirea numelor omul simte
prezenţa singurului Dumnezeu.
Cu tot şirul descoperirilor lui Dumnezeu din
Vechiul Legământ, deasupra minţii omului a rămas
un văl. Hristos, însă, a adus în lume deplinătatea
cunoaşterii lui Dumnezeu şi El însuşi, «cu stăpânire
şi cu putere»18, a spus: «Dacă însetează cineva, să
15 Ioan 4, 25; Despre rugăciune, pp. 111-112.

17 Deut. 18, 15: Psalmul 79, 1.
18 Luca 4, 36.
222
vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine... râuri
de apă vie vor curge din pântecele lu i»19. Iar, cu
aceeaşi nebiruită stăpânire, a mai zis: «Cel ce M-a
văzut pe Mine a văzut pe Tatăl»20. Astfel încât noul
nume care devine călăuză spre a se dărui lumii
lumina desăvârşită a cunoaşterii lui Dumnezeu,
întru care «nu este nici un întuneric»21, este numele
Domnului Iisus. Numele Iisus a fost dat prin
arhanghelicească descoperire, la Buna-Vestire, şi
înseamnă Mântuitorul sau Dumnezeu-MăntuitoruL
El vădeşte ţelul şi sensul dumnezeieştii înomeniri,
dar şi putinţa îndumnezeirii făpturilor cuvântătoare,
înainte de Hristos, cunoaşterea Dumnezeirii se
dădea omului prin mijlocirea numelor ce vădeau
mai cu seamă trăsăturile şi însuşirile lui Dumnezeu,
însă, prin întruparea Cuvântului Tatălui, unirea lui
Dumnezeu cu omul s-a săvârşit într-o astfel de
plinătate încât cunoaşterea lui Dumnezeu să nu
mai aibă nevoie de vreo întregire, ci numai de lupta
vieţuirii pentru dobândirea ei22.
Numele Iisus Hristos este legat ontologic de
Persoana Domnului şi este dumnezeiesc. Chemarea
cu dumnezeiască cuviinţă a acestui nume dă viaţă
prezenţei Dutnnezeului Celui veşnic, iar El, ca şi
lucrare aparte a vieţii celei noi, umple întreaga
fiinţare a omului. Atunci, rugăciunea cu numele lui
Iisus devine o lucrare înfricoşată, dar şi plină de
bucurie praznicală. Stareţul spune că după venirea
lui Hristos, chemarea numelor dumnezeieşti -
atunci când este însoţită de adevărata mărturisire a
credinţei şi de o stare de «frică a lui Dumnezeu»,
‘9 loan 7, 37-38.
20 loan 14, 9.
211 loan 1, 5.
223
evlavie şi iubire 23 - lucrează noua naştere
duhovnicească şi sfinţirea credincioşilor. Uitarea
sau trecerea cu vederea a puterii fiinţiale a numelor
lui Dumnezeu pustieşte viaţa religioasă a multora şi
o coboară pe un tărâm psihologic. Purtând însă
întru sine numele Domnului, omul poartă
înlăuntrul său pe Dumnezeu însuşi în chipul Său
lucrător şi se face punte de legătură între
Dumnezeu şi restul zidirii24. Aşa precum prin
puterea numelor dumnezeieşti - al Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh - sunt jertfite în Sfânta
Liturghie pâinea şi vinul, prefacându-se în Trupul şi
Sângele lui Hristos, tot astfel şi prin chemarea
numelui lui Iisus Hristos, ca numire de căpetenie a
celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, se
săvârşeşte cea mai mare şi mai însemnată minune a
existenţei omeneşti, unirea ziditului cu neziditul şi
veşnicul Dumnezeu.
Conştiinţa legăturii ontologice a numelui cu
Persoana Domnului Iisus este de neapărată
trebuinţă de-a lungul întregii rugăciuni chemătoare.
Rugăciunea neîncetată va călăuzi pe cel ce o
săvârşeşte la o sporită plinătate a iubirii şi la o
cunoaştere mai adâncă a lui Dumnezeu
Mântuitorul. Atunci repetarea numelui va deveni nu
numai o nevoie adevărată, de nestăvilit, ci şi un
izvor al dumnezeieştii mângâieri şi bucurii. Prin
mijlocirea numelui acestuia i se deschid omului
ochii minţii, astfel încât ea să pătrundă fără încetare
noi şi noi taine ale lui Dumnezeu şi să se
îmbogăţească în experienţa veşniciei25.

24 Ibidem, p. 124.
25 Ibidem, p. 125.
224
6.b. Nevoinţa rugăciunii lui Iisus
După cum am arătat în cele dinainte, prin

chemarea numelui Domnului Iisus se săvârşeşte
cea mai însemnată minune, care înalţă vrednicia
existenţei omeneşti. Plinită în chip mecanic,
rugăciunea lui Iisus nu rodeşte niciodată. Dacă nu
se însoţeşte cu o luptă de toată vremea pentru
păzirea evangheliceştilor porunci, ea nu cinsteşte cu
adevărat pe Acela pe Care îl numeşte Mântuitor, aşa
încât devine zadarnică şi vinovată, precum ne
înştiinţează mai dinainte însuşi cuvântul lui
Hristos1.
Lucrul spre care se tinde prin nevoinţa
acestei rugăciuni este unirea minţii cu inima. Este
cu neputinţă ca această unire să fie izbândită
printr-o metodă tehnică. Mijloacele tehnice pot ajuta
mintea să afle mai lesne poarta de intrare spre
inimă, nu însă să se şi sălăşluiască în ea. Drept
aceea, primejdia preţuirii peste măsură a acestor
mijloace este mult mai mare pentru asceţii
începători şi neîncercaţi, şi poate duce la
schimonosirea vieţii duhovniceşti. Adevărata
rugăciune se naşte din credinţă şi pocăinţă. Acestea
sunt temeliile ei de neclintit. Urmând vechea
predanie a Sfinţilor Părinţi, Stareţul sfătuieşte -
arătându-1 ca fiind cel mai drept şi lipsit de
primejdii - către acel chip al rugăciunii care se face
prin adunarea atenţiei minţii asupra numelui lui
Iisus Hristos şi asupra cuvintelor rugăciunii. Deşi
cere mai multă încetineală, el este mai firesc şi mai
folositor. Când creşte zdrobirea pentru păcate, iar
1 Matei 7, 22-23.
225
păzirea poruncilor lui Hristos cunoaşte o oarecare
plinătate, atunci mintea se uneşte cu inima într-un
chip firesc2.
Templul lui Solomon a fost sfinţit atunci când
Dumnezeu a aşezat «numele Său acolo în veci», şi
tocmai din pricina acestui nume erau aţintiţi «ochii
şi inima Lui acolo în toate zilele»3. în acelaşi chip,
omul devine biserică a lui Dumnezeu şi «vas de
cinste, sfinţit, de bună trebuinţă Stăpânului,
potrivit pentru tot lucrul bun», atunci când cheamă
numele Domnului «din inimă curată»4 . Atunci
trăieşte neîncetat prezenţa minunată şi plină de har
a Dumnezeului Celui viu.
Pentru a fi zidit ca biserică şi «casă nefacută
de m ână»5 a lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi
cureţe inima şi să poarte totdeauna întru sine
numele Domnului Iisus. După cuvântul Sfântului
Grigorie Palama, inima este «cel dintâi organ
trupesc înţelegător»6; iar Stareţul adevereşte «că
acolo, înlăuntru, este începutul, şi tot acolo sfârşitul
şi desăvârşirea. De acolo ieşirea şi acolo
întoarcerea»7. Altfel spus, dacă omul nu are în
stăpânire rădăcina fiinţei lui, inima, atunci el nu
este desăvârşit şi, mai cu seamă, nu se face părtaş
fericirii Domnului8.
Ţelul acestei scurte rugăciuni este rămânerea
credinciosului în prezenţa vie a lui Dumnezeu.
Această prezenţă este cu totul binefăcătoare şi

3 III Regi 9, 3.
4 II Tlm. 2, 21-22.
5 II Cor. 5. 1.
6 Sfântul Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniştesc cu evlavie I,
2, 3, P. Hristou, voi. I, p. 396.
s Matei 5, 8.
226
tămăduitoare. Este putere ce alungă duhul vicleniei
şi tămăduieşte mintea şi inima omului. Ea
întregeşte şi unifică fiinţa lui. în această stare, omul
are un singur cuget, o singură năzuinţă a duhului
său, şi se luptă să slujească «în duh şi în adevăr»
Unuia Dumnezeu Celui în Sfânta Treime închinat.
Taina care face rodnică rugăciunea lui Iisus este
sporita trezvie a minţii şi smerenia. Această stare
duhovnicească se vădeşte prin aplecarea adâncă
spre pocăinţă. Nevoinţa rugăciunii are trebuinţă de
două lucruri. Cel dintâi este strădania omului de a
se aduna în inimă şi de a-şi înrâuri spre smerenie
duhul său. Cel de-al doilea şi, totodată, covârşitor
întru însemnătate, este harul Sfântului Duh, iară de
care nimic nu izbuteşte. Latura contemplativă a
acestei nevoinţe este lesnicioasă. însă pentru ca
numele lui Iisus Hristos să se întipărească adânc în
inimă şi să se repete lăuntric şi neîncetat, este
nevoie de o mare lepădare de sine şi de darul
harului.
Această străduinţă ascetică aduce zdrobire în
inimă şi cheamă spre durerea duhovnicească. Inima
începe să devină miezul personalităţii omului.
Durerea şi smerenia atrag dumnezeiescul har, în
vreme ce acesta întăreşte şi uneşte mintea şi inima
şi, de asemenea, toate puterile sufleteşti, care mai
înainte erau istovite din pricina căderii9. Aşadar,
unirea minţii cu inima este o lucrare tămăduitoare
ce se săvârşeşte prin îmbinarea armonioasă a celor
dumnezeieşti cu cele omeneşti. Datorită acestei
dureri şi a smereniei lucrate prin împlinirea sfintelor
porunci, mintea petrece tihnit în inimă, iar acolo, în
partea ei cea mai de sus, cheamă sfântul nume al
lui Iisus.

227
în răstimpul nevoinţei rugăciunii neîncetate
descoperim o mulţime de fenomene ale vieţii tainice
în Hristos. Mai întâi, din pricina legăturii ontologice
a numelui cu Persoana lui Iisus, Lucrarea
Dumnezeirii se împărtăşeşte sufletului şi trupului,
întregul om este slobozit treptat de cugetul trupesc
şi de stăpânirea păcatului, şi se face ţinta
«cercetării» 10 Domnului. începe, adică, să
dobândească ipostas. în cel de-al doilea rând,
ascetul - străduindu-se să-şi păstreze mintea în
inimă şi aplecată doar asupra unui singur cuget,
anume la Dumnezeu - învaţă încet-încet să nu
nesocotească gândurile satanei11, care caută să se
furişeze cu silnicie şi să împiedice lucrarea sfântă a
rugăciunii. în cel de-al treilea rând, prin rugăciune
nevoitorul se găteşte spre a răpi de la Dumnezeu
acele înţelesuri care lărgesc inima şi «tot gândul îl
robesc, spre ascultarea de Hristos»12. Atunci toate
slujesc într-un asemenea chip încât să ducă la
sfinţirea prin iubirea întru Duhul. în cel de-al
patrulea rând, trezvia minţii devine ceva firesc,
pentru că Acela care împărăţeşte în inimă este «mai
mare» decât cel ce este în lume13.
Toate darurile s-au revărsat peste lume prin
pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi în iad,
şi prin suirea Sa la cer. Cumva asemenea se petrece
şi cu omul. Acesta îşi coboară mintea în adâncul
inimii, iar acolo îl descoperă şi se întâlneşte cu
Dumnezeu Mântuitorul. După ce mintea se
întraripează prin har, ea se înstăpâneşte peste
inimă, adică peste întreaga fiinţare a omului, şi
aduce întreaga sa existenţă lui Dumnezeu. Atunci
19 Iov 7, 18.
11II Cor. 2, 11.
19 H Cor. 10, 5.
13 I Ioan 4, 4.
228
se strâng laolaltă într-o împreună-lucrare toate
puterile sufletului omenesc. Dar, pentru ca mintea
să izbândească această pogorâre şi unire cu inima,
este nevoie de harul lui Dumnezeu. Coborârea
aceasta nu se face prin vreun fel de mijloace
tehnice, precum ar fi poziţia trupului sau folosirea
respiraţiei controlate; acestea rămân doar lucruri
mărginaşe. Mintea pogoară atunci când se
răstigneşte prin înţelepciunea lui Dumnezeu Celui
răstignit. Când credinciosul se răstigneşte în lupta
pentru păzirea evangheliceştilor porunci, el
cunoaşte puterea lui Dumnezeu în inima sa. Pentru
aceasta Stareţul stăruie asupra faptului că temelia
oricărui urcuş duhovnicesc este credinţa în
dumnezeirea lui Hristos şi cunoaşterea păcătoşeniei
om ului14. De asemenea, într-un chip cu totul
uimitor, cei ce iubesc numele lui Hristos devin
casnici ai cuvântului Său şi se bucură de primirea
Evangheliei Lui.
întreaga lucrare a rugăciunii minţii este
atotziditoare. La începutul creaţiei, Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra adâncului şi,
dintr-o dată, în chip fulgerător, a zămislit întreaga
zidire. într-un chip asemănător, în lucrarea isihiei,
ascetul bunei credinţe îşi cufundă mintea în inimă,
iar numele Domnului Iisus veghează peste abisul ei.
Lucrarea dumnezeiască a acestui nume se
împărtăşeşte inimii, care dobândeşte putinţa de a
stăpâni peste orice mişcare a ei şi de a vedea pe
vrăjmaşii cei din afară, atunci când se apropie,
alungându-i cu puterea numelui lui Hristos. Prin
această trezvie lăuntrică, păcatele se împuţinează
14 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 28-29, 171-172; Despre

rugăciune, p. 61 şi, de asemenea, la p. 145: «Prima condiţie (a
învăţăturii patristice despre rugăciune) - credinţa în Hristos ca
Dumnezeu-Mântuitor; a doua - conştiinţa că suntem pierduţi
prin păcatele noastre».
229
cât mal vârtos cu putinţă. Când, în sfârşit, vine
clipa buneivoiri a lui Dumnezeu şi lucrarea
rugăciunii ajunge la plinătatea ei, are loc
deschiderea cutremurătoare a inimii, iar omul
primeşte experienţa veşniciei. Acolo intră şi Se
sălăşluieşte Dumnezeu, lucrând adevărata reînnoire
a omului în fiinţa iubirii Lui. Omul se naşte din nou
în Lumina cea fără de început a Dumnezeirii.
Scrierile Stareţului cuprind o mulţime de
locuri ce înfăţişează această răpire de negrăit a
duhului omului în tărâmul neziditei Fiinţări a lui
Dumnezeu, trecerea sa de la moarte la viaţa veşnică15.
După aceleaşi scrieri, calea isihastă este
bogată în tot felul de schimbări şi simţăminte, care
sunt în esenţă evenimente ale lumii duhovniceşti.
Stareţul zăboveşte în chip deosebit asupra luptei
omului cu puterile vrăjmăşeşti cele văzute şi
nevăzute. Această luptă, care capătă dimensiuni
cosmice, îi premerge strălucitoarei răpiri în Lumina
nezidită16, eveniment care este, de asemenea, o
biruinţă cu prelungiri mai presus de lume. După
vederea Luminii, omul moare lumii acesteia şi
răsare o floare minunată, persoana-ipostasul, care
îmbrăţişează prin iubirea sa întreaga zidire şi, în
cele din urmă, moşteneşte în chip de negrăit
măreaţa şi sfânta viaţă a veşniciei17. Stareţul ne
înştiinţează mai dinainte şi despre faptul că, pentru
a ajunge la acest preaînalt chip al rugăciunii şi la
această stare duhovnicească, creştinul are nevoie de
povăţuitor duhovnicesc şi de un «înger credincios şi
îndreptător»18.
15 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 85-86, 185, 311; Fericirea

de a cunoaşte calea, pp. 118, 123; Despre rugăciune, pp. 10, 54,
116, 131; His life is Mine, p. 59 ş.a.
230
6.c. Isihia minţii şi silnicia imaginaţiei
Nevoinţa neîncetatei rugăciuni a minţii are

drept ţel ajungerea duhului ascetului la isihia
minţii. Cuvântul „isihie”, care dezvăluie conţinutul
isihasmului, este ascetic. Prin el se înţelege mai cu
seamă acea stare a minţii care preînchipuie veşnicul
sabat. Slobozit de freamătul şi deşertăciunea acestei
lumi, isihastul dobândeşte mai dinainte biruinţa cea
mai presus de lume a lui Hristos, Cel ce a venit şi
iarăşi va veni.
Neîncetata şi îndelunga chemare a
dumnezeiescului nume al lui Iisus şi paza lăuntrică
a minţii urmăresc să întărească aplecarea către
rugăciunea de pocăinţă. în acest chip, rugăciunea
devine modul firesc de existenţă al omului şi
răspunsul de sine-lucrător al inimii la orice fenomen
al lumii duhovniceşti. Această stare duhovnicească,
ne încredinţează Stareţul, are o mare însemnătate
în ceasul morţii. Lucrarea ascetică a rugăciunii
minţii devine pregătire pentru sfârşitul vieţii
pământeşti, astfel încât naşterea credinciosului în
viaţa cea veşnică să se facă, pe cât este cu putinţă,
fară dureri şi fără primejdii1.
Urmând duhul predaniei patristice din
trecut. Stareţul îl numeşte isihast pe acela care
lucrează sfânta isihie şi are darul rugăciunii curate
a minţii. în săvârşirea rugăciunii isihaste, acesta are
«mintea ... legată prin atenţie de rugăciune,
rămânând în inimă»2.

2 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 125; Sfântul
Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul 27, Filoc.
231
în învăţătura Stareţului despre isihia minţii,
sunt înfăţişate trei feluri de rugăciune. Fiecare
dintre ele se deosebeşte prin felul de lucrare al
puterilor duhovniceşti de căpătâi ale omului şi, mai
ales, prin locul spre care se îndreaptă mintea şi prin
felul simţirii inimii. La cel dintâi, se vădeşte o
mişcare a minţii către cele din afară, în vreme ce
inima rămâne nepărtaşă. Prin cel de-al doilea, se
urmăreşte întoarcerea minţii «întru sine». în sfârşit,
în cel de-al treilea, după ce mintea se aşează în
inimă, ea întoarce omul întreg către Dumnezeu. Pe
aceste trei trepte stăpânesc, respectiv, imaginaţia,
înţelegerea şi contemplarea. Mai cu seamă pe prima
treaptă, însă şi pe a doua, omul se arată
neputincios în a se înălţa la o înţelegere curată a lui
Dumnezeu, în a birui patimile, a se elibera de
războiul gândurilor şi a fi călăuzit spre
contemplarea cea nepătimaşă. Rodire
duhovnicească desăvârşită aduce abia cel de-al
treilea fel de rugăciune, în răstimpul căruia mintea
rămâne statornic în inimă şi omul se roagă din
adâncurile fiinţei sale, fără imaginaţie, şi se aşează
cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu3.
Aşadar, nevoinţa isihie! minţii urmăreşte să
păstreze mintea înlăuntrul inimii într-o neîncetată
trezvie liber consimţită. Lupta afundării «minţii
stăpânitoare» în inimă - centrul nevăzut al
persoanei omeneşti, luptă care se poartă prin
chemarea numelui Domnului Iisus Hristos, deşi
este cea mai anevoioasă, totuşi este deopotrivă
minunată4. Ea călăuzeşte spre cel de pe urmă hotar
rom. voi. 9, Edit. Humanitas, Bucureşti 2002, p. 360: «Cel ce se

linişteşte se sârguieşte să închidă netrupescul în casa
trupească, ceea ce e un lucru prea minunat».
3 Viaţa şi învăţătura stareţului Stiuan Athonitul, p. 124.
* Despre rugăciune, pp. 148-149.
232
cu putinţă al cunoaşterii lui Dumnezeu pe pământ.
Ca mod de viaţă, această luptă era în parte
cunoscută şi în Vechiul Legământ5.
După cuvântul Stareţului, mintea omenească
este «icoană a Minţii celei Dintâi, care este
Lumină» 6 . Este, adică, zidită după chipul
dumnezeieştilor Lucrări, fiind şi ea lucrare a
personalităţii omeneşti7. în vreme ce are ca menire
negrăita contemplare a slavei lui Dumnezeu, totuşi,
dacă rămâne lepădată în sine însăşi, îi este peste
puteri să primească «nebunia» poruncilor
evanghelice8 . Mintea firească este aplecată spre
imaginaţie şi nepregătită pentru teologie 9 .
Despărţită de inimă, ea se află afară de sălaşul
Duhului şi se împrăştie prin imaginaţie în întreaga
zidire. Inima fiecărui om a fost făcută de Dumnezeu
într-un chip deosebit şi unic. Neasemănată şi
aparte, ea este centrul ipostasului omenesc10. Omul
îşi vădeşte măreţia atunci când se apropie de
Dumnezeu din adâncul inimii11, pentru că aceasta
este «locul rugăciunii duhovniceşti»12 şi, îndeobşte,
«arena» luptelor duhovniceşti13. Aici, în inimă, se
descoperă nemărginirea Domnului şi se adună în
sine duhul rugător al omului. Tot aici «se cuprind ...
înălţimea vederii şi adâncimea cunoaşterii» 14 .
s Psalmul 45, 10: «Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt

Dumnezeu».
6 Οψομεθα τον θεον καθώς εστι, ρ. 243.
^ Mistica vederii lui Dumnezeu, ρ. 121.
β Despre rugăciune, ρ. 119.
10 Mistica vederii lui Dumnezeu, ρ. 118: Fericirea de a cunoaşte
calea, p. 143.
11 Psalmul 63, 7.
w Περι προσευχής, ρ. 201.
233
Adevărata contemplare şi cunoaştere a lui
Dumnezeu este de nedespărţit de simţirea
adâncului inimii. Pentru aceasta, şi cuvântul
Domnului adevereşte că «omul cel tainic al inimii»
este «de mare preţ înaintea lui Dumnezeu»15.
în predania isihastă, inimii îi este hărăzit
locul central, iar lucrarea minţii are o însemnătate
covârşitoare. Năzuinţa neîncetată a isihastului este
unirea celor două, a minţii şi a inimii. Pentru unirea
acestor două puteri de căpetenie ale personalităţii,
Stareţul nu caută adăpost în nici o metodă
psihologică, ci îndeamnă simplu către rostirea
trezvitoare şi neîmprăştiată a numelui lui Iisus
Hristos, care trebuie însă însoţită cu lupta de fiecare
zi pentru păzirea evangheliceştilor porunci16. Unirea
se săvârşeşte atunci ca rod al stării tămăduite a
omului şi este starea religioasă firească a duhului
omenesc, «dorită, căutată, primită de sus»17.
Mintea despărţită de inimă se revarsă prin
simţuri în lumea zidită. Este «dusă de valuri» şi
«purtată încoace şi încolo de orice vânt» 18 al
imaginaţiei, robindu-se lesne de orice lucrare
demonică sau înşelăciune. Cea de pe urmă înşelare
în care poate fi adus omul este aceea a
îndumnezeirii de sine; el găseşte în firea sa zidită un
principiu dumnezeiesc şi înaintează în erezia
panteismului, religia firească a raţiunii omeneşti19.
De bună seamă că şi inima, lipsită de
cercetarea minţii care îi stăpâneşte intrările, rămâne
săracă şi este pământ ce «aduce spini şi ciulini»,
cugetări viclene care înăbuşă «nestricăcioasa
1 5 1 Petru 3, 4.
18 Efes. 4, 14.
234
sămânţă» a cuvântului lui Dumnezeu20. Astfel,
inima devine sălaş de necinste şi este înrâurită de
«legea păcatului» 21 , care prin mijlocirea ei
stăpâneşte în toate mădularele trupului, aducând şi
minţii cugetarea cea trupească. Mintea purtată de
imaginaţie şi inima omorâtă de patimi se află într-o
stare potrivnică legii Duhului lui Dumnezeu22.
Aşadar, pentru ca trupul şi duhul omului să
se facă sălaşuri ale arătării slavei lui Dumnezeu,
este nevoie ca mintea cea netrupească să se
întoarcă şi să se unească . cu «trupul cel mai
dinlăuntru»23 al trupului, anume cu inima. Isihastul
trebuie să-şi păzească mintea în trezvie la intrarea
inimii24. Dacă «împărăţia cerurilor este înlăuntrul
nostru»25, iar «împărăţia» este însuşi Domnul, cum
poate să-L cinstească ascetul mai cu dumnezeiască
cuviinţă, decât adunându-şi mintea asupra
prezenţei Lui? Aşa precum Domnul măreşte făptura
Sa prin cercetarea dumnezeiască26, tot astfel şi
omul îl slăveşte prin necurmata prezenţă a minţii în
inimă, adică în locul unde se aştern picioarele
împăratului Celui Mare.
Mintea cea revărsată la început în afară
pogoară în inimă, iar acolo, chemând «totdeauna»27
numele Domnului Iisus, plineşte una din poruncile
dumnezeieşti. Prin aceasta se aşează pe sine pe
calea Domnului. Iar întrucât Hristos este şi
20 Evr. 6, 8 : 1 Petru 1, 23.

21 Rom. 3, 4.
22 Rom. 8, 6-7.
23 Sfântul Grlgorie Palama, Pentru cei ce se liniştesc cu evlavie I,
2, 3, P. Hristou, voi. I, p. 396.
25 Luca 17, 21.
20 Iov 7, 17-18.
27 Luca 18, 1.
235
«Calea»28, cel care se roagă îl află împreună-călător
pe Domnul însuşi, Cel ce îi împărtăşeşte lucrarea
dumnezeirii Sale. Adică, prin rugăciunea isihastă
omul se face părtaş Faptului dumnezeiesc fară de
început, care nu este o născocire omenească, ci o
revelaţie a lui Dumnezeu, pecetluită prin Crucea şi
învierea Fiului Său.
Binefacerilor isihiei, ca părtăşie la Fiinţarea
dumnezeiască cea fară de început, li se adaugă prin
rugăciunea neîncetată încă şi trezvia, ca şi lucrare
ascetică.
în primele două dintre cele trei feluri de
rugăciune pe care le-am pomenit mai sus, mintea se
împrăştie într-o neîntreruptă înşelare către cele din
afară, în lumea imaginaţiei şi a inteligenţei
abstracte. Intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii
rămân nevegheate, iar cel ce se roagă este prădat de
felurimea înrâuririlor din afară şi de tulburarea
gândurilor pătimaşe. El este neputincios în a tăia
pricinile păcatului şi de aceea harul nu se poate
odihni întru el şi nu-i poate da statornicie vieţii.
Rugăciunea se istoveşte puţin câte puţin, iar viaţa,
plină de făuriri ale imaginaţiei, se concentrează în
creier. Această stare vădeşte boala sufletească şi
stricăciunea omului ce rămâne afară de sălaşul
sfintei isihii.
în cel de-al treilea fel de rugăciune, mintea se
întăreşte în inimă şi lucrează înlăuntrul acesteia.
Trezvia se dobândeşte atunci cu lesnire şi în chip
firesc. Atenţia minţii stăpâneşte peste toate
simţămintele şi mişcările inimii. împotrivirea faţă de
patimi devine chibzuită şi rodnică. Cel ce se roagă
agoniseşte putere asupra vrăjmaşilor săi şi rămâne
neclătinat de năvălirile cele din afară. Chemarea
28 Ioan 14, 6.
236
neîntreruptă a numelui lui Hristos sporeşte puterea
prezenţei Domnului în inimă. Apoi, mintea leapădă
orice închipuire şi se eliberează de lucrarea
imaginaţiei, pentru că puterea şi înflăcărarea care
se adună înlăuntrul inimii sunt «cu mult mai mult
decât toate câte cerem sau pricepem noi»29. Această
putere îl atrage pe om şi îl robeşte. Atunci mintea se
subţiază şi devine pe de-a-ntregul auz şi văz. Ea se
păzeşte în inimă prin întrarmarea cu numele lui
Iisus Hristos; se mişcă fulgerător şi preîntâmpină cu
stăpânire orice năvălire vrăjmaşească şi orice
lucrare a patimilor, încă din faşă30. în felul acesta,
nevoitorul pune stavilă desfăşurării păcătoase a
gândurilor pătimaşe înlăuntrul său şi, cu minte
slobodă şi «stăpânitoare», este călăuzit la
nepătimire, care este ţelul sfintei trezvii31. Această
lucrare, ce se săvârşeşte în chip negativ prin
îndepărtarea oricărui înţeles străin din minte, iar în
chip pozitiv prin agonisirea Lucrării dumnezeieşti în
inimă, se numeşte isihia minţii. Acesta este locul
duhovnicesc în care se plineşte şederea înaintea lui
Dumnezeu în rugăciune curată. Necontenita
rămânere în Dumnezeu, care este miezul sfintei
isihii, se întemeiază pe o adâncă lepădare de sine şi
păzirea cu amănunţime a poruncilor lui Dumnezeu.
Atunci când ascetul se nevoieşte după lege, adică
smerit, în arena isihiei, află harul lui Dumnezeu.
Acest har curăţeşte inima, întăreşte puterile
sufletului32 şi îl aşează iarăşi pe om în suflarea şi
slava de mai înainte a lui Dumnezeu, născându-1
din nou în «prisosul» vieţii lui Hristos. în sfânta
isihie, inima şi mintea vieţuiesc numai pentru
29 Efes. 3, 20.
30 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitid, p. 125.
31 Ibidem, p. 127.
237
«numele lui Hristos şi poruncile Lui» 33 . Ele
dobândesc desăvârşit o simţire lăuntrică deosebită,
care stăpâneşte chiar şi tărâmul subconştientului.
Când mintea întreagă este cufundată în Dumnezeu
fară să existe altă cugetare, atunci şi inima îl
iubeşte neîmpărţit pe Dumnezeu, împlinindu-se cea
dintâi şi mare poruncă, ce stă înainte ca temelie a
sfintei isihii34.
Atunci când nevoinţa isihiei minţii se
statorniceşte, iar mintea şi inima sunt ţinute fără de
clintire în Dumnezeu, vine deodată acea înfricoşată
clipă în care Duhul Cel nemuritor atinge inima şi
răpeşte mintea în ţinutul Luminii nezidite35. Atunci
omul primeşte în chip de negrăit lărgimea
universală a harului, prin care îmbrăţişează
întreaga zidire şi toate veacurile36.
Stareţul vedea isihia minţii ca piatră de
temelie a dobândirii rugăciunii curate37, a înrudirii
cu duhul cuvântului lui Dumnezeu38, a dreptei
părtăşii la dumnezeiasca Liturghie39 , a plinirii
părinţeniei duhovniceşti40 şi a rugăciunii pentru
întreaga lume41. Aceste mari încercări cer aflarea,
curăţirea şi cultivarea adâncului inimii prin
lucrarea numelui dumnezeiesc.
Pentru sârguitoarea şi aspra nevoinţă a
isihiei minţii, ascetul îşi trage lucrarea din
binecuvântata deznădejde. Cu cât se adânceşte

34 Ibidem, p. 132.
36 Despre rugăciune, pp. 10, 54, 131.
38 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 127-128; Despre rugăciune,
p. 141.
39 Despre rugăciune, pp. 122, 142-143.
40 Ibidem, p. 96.
41 Despre rugăciune, p. 53; Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan
Athonitul, pp. 222-223.
238
cunoaşterea propriei păcătoşenii iar adânca simţire
a înstrăinării de Dumnezeu se preface în
deznădejde, cu atât creşte şi lucrarea chemării
numelui Domnului. Această deznădejde se poate
apropia de înfricoşatele hotare ale nebuniei, dar
naşte o rugăciune înflăcărată ce face ca întreaga
fiinţă a omului să strige după mântuire42. Pentru
aceea, nevoitorul întru rugăciunea minţii trebuie să
fie statornic aşezat pe calea lui Hristos, care este
călătorie către cele de jos, este insuflată de Duhul
Sfânt şi curăţă din rădăcină inima de urmările
trufaşei căderi a lui Adam43. Cu alte cuvinte, pentru
ca rugăciunea minţii să poată rodi şi să se
săvârşească de la sine în inimă totdeauna, trebuie
să fie rostită într-un duh de adâncă pocăinţă,
întocmai cu acela cuprins de cuvintele Domnului
către Sfântul Siluan: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui».
Isihasmul are darul de a descoperi adâncul
inimii şi a călăuzi Ia cea mai înaltă cunoaştere de
Dumnezeu ce se poate dobândi în hotarele vieţii
pământeşti, lucru neasemuit mai de preţ decât toate
celelalte izbândiri omeneşti. Nu uimeşte, aşadar,
faptul că asceza isihastă întâmpină şi cea mai
cruntă împotrivire în împrejurările veacului de
acum. Rugăciunea minţii aduce duhul omului în
înfruntarea cu puterile vrăjmăşeşti cele întunecate.
Ea răscoleşte şi vădeşte patimile ascunse şi alipirile
lăuntrice care-şi au sălaş înlăuntrul omului şi
uneltesc împotriva libertăţii sale duhovniceşti44. De
bună seamă, rămânerea statornică în rugăciunea
isihastă este o biruinţă cu prelungiri mai presus de
lume.
42 Despre rugăciune, pp. 145, 148, 72-73.

43 Ibidem, pp. 20, 159.
44 Ibidem, pp. 131, 133, 135, 137, 139-140.
239
6.d. Lupta cu imaginaţia
Mintea despărţită de inimă ajunge pradă a

imaginaţiei şi poate fi astfel adusă către cea mai de
pe urmă înşelare, aceea a îndumnezeirii de sine. Ea
se revarsă în întreaga zidire şi este clătinată de
năvălirile demonice ale gândurilor şi închipuirilor
pătimaşe. Mintea are ca temelie tare inima numai
atunci când este înrâurită de lucrarea prezenţei
dumnezeieşti. Jertfa pe Cruce a lui Hristos a vădit
darul iubirii Sale, ce covârşeşte orice cuget şi
robeşte până şi cea mai îndrăzneaţă închipuire.
Precum am văzut mai sus, prin asceza isihiei
şi prin harul lui Dumnezeu, mintea află inima şi se
uneşte cu aceasta. Omul dobândeşte înlăuntrul său
o «simţire»1 dumnezeiască a minţii. Este insuflat de
schimbările în bine ale Duhului şi pătimeşte
prefaceri dumnezeieşti, până ce ajunge să se
înfăţişeze înaintea Domnului cu întreaga sa fiinţă,
având rugăciune curată şi împlinind cu iubire legea
poruncilor. însă pentru a izbuti aceasta, ascetul
trebuie să-şi curăţească mintea de imaginaţie. în
copleşitoarea smerenie şi prihănire de sine a
pocăinţei sale, el primeşte harul care mărturiseşte
în sufletul său mântuirea. Atunci, mintea se
statorniceşte în Faptul darului lui Dumnezeu, care
este «cu mult mai presus decât toate câte cerem sau
pricepem noi», nu prin imaginaţie, ci «prin puterea
lucrătoare în noi»2.
1 Pilde 12. 14.

2 Efes. 3, 20.
240
Aşadar, în asceza isihiei credinciosul are de
întâmpinat lupta împotriva imaginaţiei. Stareţul
deosebeşte patru feluri ale imaginaţiei.
în primul său chip, ca simplă lucrare a
minţii, imaginaţia este legată de lucrarea patimilor
trupeşti grosolane3. Fiecare patimă se înfăţişează cu
propriul său chip mental şi aparţine lumii zidite în
care mintea a fost mărginită prin păcatul
protopărinţilor. Lucrarea oricărei patimi dobândeşte
putere numai atunci când imaginea pe care o naşte
este primită lăuntric şi atrage mintea. Dacă
nevoitorul alungă prin rugăciune năvălirea imaginii
pătimaşe, aceasta nu poate odrăsli şi se mistuie,
însă, dacă mintea primeşte imaginea şi se uneşte cu
aceasta, patima sporeşte şi prinde puteri după
măsura unirii, până ajunge la treapta subjugării4.
Pentru biruirea acestui prim fel de imaginaţie este
de neapărată trebuinţă ca mintea să nu se predea
gândului îmbietor al patimii şi astfel să se păzească
întreaga înţelepciune şi curăţie a omului întreg, aşa
precum o cer poruncile Sfântului Dumnezeu.
Cel de-al doilea fel al imaginaţiei este reveria,
visarea cu ochii deschişi5. Sub stăpânirea ei, omul
nu trăieşte în realitatea văzută a celor
înconjurătoare, ci este purtat pe tărâmul
imaginaţiei. Ca lucrare a minţii zidite, imaginaţia
rămâne întotdeauna între hotarele lumii zidite. Ea
nu este în stare să închipuie lumea cea nezidită a
cerului, aşa încât să creeze ceva din nimic, ci se
îndeletniceşte cu cele create, însă într-un chip
bolnăvicios. Se poate ca reveria să nu lucreze
înrobitor înlăuntrul sufletului, precum întâiul fel de
3 Viaţa şl învăţătura stareţului Siluan Athonitid, p. 141.

4 Ibidem, p. 142.
5 Ibidem, p. 142.
241
imaginaţie, însă ea nu este o stare sănătoasă, de
vreme ce mintea rătăceşte printre lucruri şi nu-şi
împlineşte menirea, anume aceea de a contempla şi
de a se bucura în chip de negrăit de bunătăţile cele
nevăzute şi nezidite ale lui Dumnezeu.
Cel de-al treilea fel de imaginaţie are un
caracter meditativ-intelectual şi se întemeiază mai
mult pe plăsmuirile memoriei şi pe mijloacele
cugetării. Cu toate că acest fel de lucrare a minţii
este folositor pentru dezlegarea problemelor lumeşti
şi pentru dezvoltarea civilizaţiei tehnice, el nu este
însă rodnic pentru dobândirea rugăciunii curate.
Este pricina pentru care ascetul isihiei minţii se
înfrânează şi de la acest fel de imaginaţie, pentru a-I
dărui lui Dumnezeu neîmpărţite întreaga cugetare şi
întreaga sa putere6.
în sfârşit, cel de-al patrulea fel de imaginaţie
înfăţişat de către Stareţ este şi cel mai primejdios
pentru omul de rugăciune. Raţiunea omenească se
străduieşte să cugete taina lui Dumnezeu şi să
pătrundă cele ce nu-i stau în puteri. Imaginaţia care
însoţeşte această neizbutită încercare poate fi
numită imaginaţie religioasă. Deşi mulţi o preţuiesc,
denumindu-o „creativitate teologică”, pentru Stareţ
ea nu este decât calea spre înşelare. Ea răstoarnă
rânduiala cea dintâi a facerii omului de către
Dumnezeu şi îl plăsmuieşte pe Dumnezeu după
chipul şi asemănarea omenească7. O astfel de
teologie este antropomorflcă; ea nu ţine seama de
faptul înomenirii şi al revelaţiei lui Dumnezeu şi,
prin urmare, se lipseşte de adevărata cunoaştere de
Dumnezeu. Oricât de strălucite ar fi plăsmuirile ei,
6 Ibidem, pp. 142-143.

7 Viaţa şi învăţătura stareţului Sttuan Athonitul, pp. 143-144.
242
ele nu rămân decât rodul cugetului nostru
pământesc şi al «imaginaţiei noastre bolnăvicioase»8.
Rugătorul are ca dat al credinţei faptul că
Dumnezeu l-a făcut pe om, şi de aceea el se întoarce
către Dumnezeu într-o rugăciune străină de orice
născociri omeneşti, până când Acela binevoieşte să-i
dea în dar cunoaşterea Sinelui S ă u 9 . Această
cunoaştere se împărtăşeşte ca şi stare, şi tocmai pe
aceasta o numeşte Stareţul teologie adevărată10.
Deşi această cunoaştere poate fi înfăţişată
apoi în cuvinte omeneşti, totuşi ea este rodul
înştiinţării prin har şi este plină de insuflare
prorocească. Dumnezeu Se pleacă zidirii Sale din
iubire, iar nu din nevoie sau pentru vreo vrednicie
în sine a lumii. învrednicirea creaţiei vine prin
cunoaşterea şi dobândirea harului lui Dumnezeu.
Zidirea cugetătoare se înalţă către Dumnezeu nu
prin gândire filosofică sau prin abstractizare
intelectuală, ci prin rugăciunea minţii, prin
mijlocirea căreia se leapădă de orice imagine sau
înţeles al celor zidite, pentru a se înfăţişa dezgolită
înaintea lui Dumnezeu, faţă către faţă11. Lepădarea
nu se face din dispreţ pentru lumea zidită, ci din
iubirea şi dorul după unirea cu Dumnezeul Cel viu
şi adevărat, care este ţelul şi temeiul vredniciei
omului şi a întregii făpturi. Deplina şi necurmata
căutare a voii sfinte a lui Dumnezeu călăuzeşte pe
cel credincios către faptul de neînţeles al vieţii,
dumnezeieşti şi îl slobozeşte de sub orice stăpânire
din afară. Fără această năzuinţă, imaginaţia îl ţine
pe om în lumea «părelniciilor» adevărului, şi devine

10 Ibidem, pp. 154-155; Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe,
pp. 21-22.
243
vasul lucrării demonice12. Atunci când este primită
şi se însuşeşte pe de-a-ntregul, această lucrare îl
duce pe om spre ispita luciferică a îndumnezeirii de
sine, aceea de a recunoaşte un principiu
dumnezeiesc în firea sa zidită. Cu alte cuvinte,
precum arată Stareţul, raţiunea omenească purtată
de imaginaţia demonică sfârşeşte în chip de neocolit
în religii „fireşti", cu caracter panteist13.
Pentru a ajunge la rugăciunea curată - acest
rod desăvârşit şi mult râvnit al isihiei minţii -
credinciosul trebuie să se ferească de toate felurile
imaginaţiei. Este nevoie de pocăinţa care îl uneşte
cu Mântuitorul Hristos şi cu viaţa Sa cea
îmbelşugată. Rugăciunea minţii este mijlocul cel
mai potrivit către acest ţel, întrucât îl păzeşte pe
rugător în duhul pocăinţei. Ea reaprinde neîncetat
simţirea nevoii de mântuire prin chemarea
necontenită a numelui lui Iisus-Mântuitorul.
în cel de-al doilea fel de imaginaţie, ce
caracterizează modul exterior al rugăciunii, Stareţul
aşează şi metoda, cunoscută în Apus, a „meditaţiei”.
Folosindu-şi imaginaţia, omul plăsmuieşte în
mintea sa imagini intuitive, mai cu seamă din viaţa
lui Hristos. El îşi aţinteşte atenţia către acestea şi se
lasă purtat de o excitare sufletească. în timpul
acestei rugăciuni «închipuite», inima rămâne
nepărtaşă, iar mintea lipsită de trezvie. Pe măsura
Jnvârtoşării acestei făptuiri simt şi roadele ei
bolnăvicioase, care pot să ajungă până la un
oarecare extaz mental patologic. Stareţul socoteşte
înşelare acest fel de asceză14.
12 Ibidem, p. 146.
13 Ibidem, pp. 143-148.
14 Ibidem, p. 146.
244
Mai anevoioasă este lepădarea celui de-al
treilea şi a celui de-al patrulea fel de imaginaţie,
întrucât amândouă se temeluiesc pe gândirea
logică. Ele îi caracterizează pe cei ce se slujesc de
cel de-al doilea chip al rugăciunii, în care
stăpâneşte intelectul. Totuşi, cel de-al treilea fel îşi
trădează mai lesne aplecarea pământească. Ultimul
fel, cel al imaginaţiei religioase, ascunde poticneli
mai mari şi este mai subţire, pentru că aduce cu
sine cele mai mari înşelătorii şi mai prefăcute
vrednicii. Nici aici mintea nu este unită cu inima, ci
se concentrează în creier. Omul se pleacă ispitei de
a se sprijini pe raţiune, spre a pătrunde cu gândul
până şi tainele Fiinţării dumnezeieşti. Această stare
a celui ce „meditează” este întinată de mândrie, care
îi pricinuieşte strâmbarea gândirii celei drepte. Este
cu putinţă ca un asemenea om să se ridice mai
presus de logica formală şi să se cultive intelectual
până la a-şi însuşi chiar şi gândirea antinomică, dar
aceasta nu este adevărata credinţă, nici adevărata
contemplare a lui Dumnezeu15.
întrucât teologul raţionalist se slujeşte de
mintea sa zidită, oricât de sus s-ar înălţa şi oricâtă
adâncime „mistică” ar izbândi, experienţa lui «are
un caracter panteist»16. Mintea cugetătoare care nu
s-a luminat de simţirea arzătoare a adâncului
inimii, nu este în stare de contemplarea cea vie şi
negrăită a lui Dumnezeu, care sfinţeşte întregul om,
chiar şi trupul. Hotarele cele mai de pe urmă la care
poate ajunge ea simt acelea ale unui anumit fel de
„contemplare de sine” luminoasă; omul îşi vede,
<5 Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonilul, pp. 147-148.

16 Ibidem, p. 148.
245
adică, frumuseţea şi lumina firească a minţii, care
este zidită după chipul lui Dumnezeu17.
Adevărata experienţă creştină este
împărtăşire mai presus de fire cu Dumnezeul
personal. Este dar al buneivoiri celei de sus şi este
cunoscută de om atunci când voia sa zidită se face
una cu voia nezidită a lui Dumnezeu, în deplină
libertate. Această experienţă îl slobozeşte pe om din
înşelăciunea imaginaţiei şi din silnicia raţiunii lui.
Când voinţa liberă se întoarce cu iubire de sine
asupra sa însăşi, atunci omul rămâne închis faţă de
lucrarea harului şi se îndepărtează de firea şi
menirea principiului său ipostatic18, care trebuie
să-şi găsească plinirea în împărtăşirea lui cu Duhul
Sfânt şi să întoarcă iarăşi către Dumnezeu întreaga
zidire.
Patima mândriei sporeşte lucrarea
imaginaţiei, în vreme ce smerenia şi recunoştinţa
către Dumnezeu îi pun stavilă. Mintea cugetătoare,
atunci când este purtată de avântarea mândriei
intelectuale, se socoteşte în stare să
îndumnezeiască propriul sine şi astfel sfârşeşte în
cel mai de pe urmă adânc al căderii şi al
întunecării19. însă când îndrăzneşte către pogorârea
în iadul pocăinţei, precum spune Stareţul, atunci
este luminată de har şi este înălţată până la vederi
duhovniceşti. Aceste vederi nu sunt dăruite omului
atunci când le râvneşte şi se socoteşte astfel vrednic
de ele, ci atunci când are mintea răstignită într-un
adânc de smerenie şi se socoteşte mai rău decât
toată zidirea20. Atunci, pe neaşteptate, este răpit de
17 Ibidem, pp. 148-149.

18 Ibidem, p. 151.
19 Ibidem, pp. 151-153.
20 Ibidem, p. 154.
246
puterea harului şi se face părtaş lucrurilor celor
veşnice, pe care nici mintea nu le poate pricepe, nici
inima nu le poate încăpea. Este înălţat la
contemplarea Luminii nezidite şi devine părtaş al
dumnezeieştii existenţe, prin lucrarea Sfântului
Duh. După această vedere, teologia se preface în
„istorisire” a marii «taine a dreptei credinţe»21 .
„Vederea cu ochii” a acestui Fapt veşnic îl eliberează
pe om de înşelătoarea contemplare izvorâtă din
speculaţia intelectuală, oricât ar părea de strălucitor
acest fel de cugetare22.
21 ITlm . 3, 14.
22 Vfata şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 155.
247
7. De pe tărâmul psihologic în cel
ontologic
7.a. Pocăinţa în plan psihologic
Căderea l-a lipsit pe om de suflarea cea

începătoare de viaţă a lui Dumnezeu şi l-a arătat
«nebun», adică văduvit de acea contemplare
luminoasă care este lucrată de iubirea înflăcărată a
Ziditorului. Omul a căzut din lumea Duhului. I s-a
întunecat mintea, iar sufletul i-a fost întemniţat în
lumea zidită a simţurilor. Păcatul a ridicat zid între
Dumnezeu şi om 1. Este tocmai clipa în care s-a
plăsmuit un al doilea tărâm al vieţii. în afara
tărâmului duhovnicesc al sfintei vieţi a împărăţiei
lui Dumnezeu, s-a zămislit tărâmul vieţii simţurilor,
în care stăpâneşte păcatul, stricăciunea şi moartea.
Pe cel dintâi tărâm, al vieţii dumnezeieşti şi al
iubirii, îl numim ontologic, iar pe cel de-al doilea, al
vieţii căzute a simţurilor, îl numim psihologic.
în Vechiul Legământ, întrezărirea acestui
tărâm ontologic şi veşnic de către proroci (în clipele
alese ale vieţii lor), năştea uneori însufleţire2, alteori
cutremur3. în Noul Legământ, prin întruparea Fiului
lui Dumnezeu şi trimiterea Mângâietorului, s-a
întărit vederea şi simţământul înrudirii cu împărăţia
1Patericul, Pentru a w a Pimen, 54, Edit. Reîntregirea, Alba Iulla,

1999, p. 186: «Zis-a a w a Pimen: Voia omului este zid de aramă
între el şi Dumnezeu, şi piatră care bate împotrivă»; Cuviosul
Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
p. 100.
2 Isaia 55, 6-11.
3 Jud. 6, 22; 13, 22.
249
lui Dumnezeu în Persoana Fiului Celui Unul-
Născut4. Atât în Vechiul cât şi în Noul Legământ,
întoarcerea ori strămutarea din tărâmul psihologic
sau al simţurilor în cel ontologic se face prin
pocăinţă. Omul trebuie să străbată această cale a
pocăinţei pentru a fi primit în veşnicie de Părintele
ceresc al întregii zidiri5.
De la treptele de început ale pocăinţei şi până
la desăvârşirea ei există multe urcuşuri, întocmai
după măsura rodirii duhovniceşti a punerii ei în
lucrare.
Stareţul Sofronie deosebea două feluri de
pocăinţă:
a) pocăinţa nedesăvârşită, care se face pe
tărâm psihologic (sau etic);
b) pocăinţa desăvârşită, care se plineşte pe
tărâmul duhovnicesc (sau ontologic), prin
puterea Sfântului Duh.
Pocăinţa ce se lucrează în planul psihologic
sau etic stă mai degrabă sub pecetea omenescului,
neînsemnat dar trebuitor pentru mântuire. Pe acest
plan, omul pune toate strădaniile spre a-I dovedi lui
Dumnezeu că îi aparţine.
Cel de-al doilea chip al pocăinţei stă mai cu
seamă sub pecetea lucrării dumnezeieşti, care
aduce înaintea omului toate cele de mântuire şi
pecetluieşte înfierea aceluia care s-a luptat după
lege şi a fost primit de către Dumnezeu ca imul
dintre ai Săi 6.
Din clipa în care omul primeşte chemarea lui
Dumnezeu şi se întoarce cu pocăinţă către El, se
4 Ioan 1, 14.
5 In Noul Legământ, strămutarea în planul ontologic se
socoteşte a fi cunoaşterea Iul Hristos (Ioan 17, 3): astfel,
pocăinţa este lupta pentru unirea cu El (I Tim. 6, 12; II Cor. 5, 17).
6 Psalmii 2, 7; 118, 94.
250
mişcă în acelaşi timp în amândouă planurile vieţii.
Simt greu de lămurit în amănunt legăturile dintre
cele două planuri în această împreună-existenţă a
lor. însă, cu cât sporeşte puterea pocăinţei şi
sfinţirea pe care aceasta o săvârşeşte, planul
psihologic este umbrit şi lasă loc celui ontologic,
astfel încât omul, «altădată... întuneric», renaşte
deplin şi devine «lumină întru Domnul»7. O oarecare
părtăşie a omului cu planul ontologic se vădeşte
întotdeauna încă de la primele trepte ale
întoarcerii8, tot aşa precum o oarecare urmă a
planului psihologic rămâne în om până la sfârşit,
din pricina neputinţei trupului 9 şi a fricii de
moarte10. Din această pricină pocăinţa pe pământ
«nu cunoaşte sfârşit», până ce omul se va înfăţişa
înaintea lui Dumnezeu în veşnicie11.
Piatra de temelie pentru dobândirea de către
om a veşnicei fiinţări este facerea lui întru început
«după chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu12.
Potrivit Stareţului, Dumnezeu este Fiinţa cea Dintâi,
Care prin crearea omului Se repetă, intr-un anume
chip, pe Sine13. El călăuzeşte firea omului astfel
încât acesta să fie în stare de a se aşeza într-o
legătură personală cu Dumnezeu Ziditorul, ca şi cu
un Tată. Dumnezeu este Cel ce este. Raportarea
neîncetată a omului la El descoperă adevăratul sens
7 Efes. 5, 7.
®Luca 15, 17-19.
9 Marcu 14, 38.
10 Rom. 5, 12; I Cor. 15, 26.
11 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 108; I Ioan 3, 2.
12 Sfântul Grlgorle Palama, Omilia 45, 1, Ed. S. Oikonomou, p. 40.
13 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 143-144; Sfântul Grlgorle
Palama, Către Xeni, PG 150, 1081B: «Numai părtăşia cu
Dumnezeu îl dă omului desăvârşirea chipului Său».
251
al existenţei şi îi adaugă conţinutul său ontologic14.
Atunci când se închide în sine, omul creat din nimic
se desparte de izvorul lui şi rămâne în nimicnicia
sa15. în această îndepărtare iubitoare de sine s-a
aflat Adam după neascultarea sa, şi astfel a fost
curmată împreună-vorbirea faţă către faţă a lui
Dumnezeu cu el. însă, la plinirea vremii, a venit
Hristos să înnoade iarăşi acest dialog, îndreptând
către omul cel căzut chemarea la pocăinţă şi
întoarcere. Propovăduirea Evangheliei începe şi se
sfârşeşte cu aceeaşi poruncă: «Pocăiţi-vă»16. Precum
la început porunca cea ziditoare a lui Dumnezeu l-a
înzestrat pe om cu ipostas 17, tot astfel acum
cuvântul lui Hristos aduce din nou «ancoră ...
neclintită şi tare»18 pentru reaşezarea în harul cel
mântuitor al Ziditorului.
Deşi se rosteşte într-un grai omenesc şi
relativ, cuvântul lui Hristos are un caracter absolut
şi împărtăşeşte o putere făcătoare de viaţă19. El
izvorăşte din acea veşnică şi neclintită Fiinţare al
cărei purtător este Hristos, şi călăuzeşte pe cei ce-1
primesc la hotarul dintre zidit şi nezidit20. Precum
Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu «a ieşit de la
Tatăl şi a venit în lume», şi «iarăşi lasă lumea şi Se
14 Fericirea de a cunoaşte calea, p.181: «Când această Viaţă

originară ne este în mod fiinţial comunicată, noi o resimţim ca
pe viaţa noastră proprie... Domnul trăieşte, trăiesc şi eu»:
Sfântul Grigorie Palama, Cuvântul 45, 3, PG 36, 625: Sfântul
Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Scrieri,
voi. I, p. 666.
16 Matei 4, 17; Marcu 1,15; Luca 24, 47.
17 Stihira glasului 7 a Sfântului Ioan Damaschin, din slujba
înmormântării.
Evrei 6, 19.
20 Ibidem, p. 125.
252
duce la Tatăl»21, tot astfel şi cuvântul lui Hristos
descoperă şi hotărniceşte aceeaşi cale pentru om.
Prin harul pocăinţei şi lupta ascetică, omul «repetă»,
într-un oarecare chip, călătoria Domnului22.
Această cale ne este pusă înainte în Biserică,
care este Trupul lui Hristos. Prin îmbisericire, omul
este adus din nou în duhovniceasca rânduială, care
îl face iarăşi părtaş lui Dumnezeu şi îl aşează pe
tărâmul ontologic al împărtăşirii cu El. Prin Botez,
Mirungere şi dumnezeiasca împărtăşanie,
credinciosul primeşte deplinătatea darurilor lui
Dumnezeu spre reînnoirea şi îndumnezeirea lui.
Lucrarea care îi mai rămâne de plinit este să
scuture toate rămăşiţele iubirii de sine ce împiedică
arătarea darurilor lui Dumnezeu în viaţa sa. Aici
este cuprinsă şi însemnătatea lucrării pocăinţei,
care începe încă de la Taina Botezului, dar rămâne,
în acelaşi timp, stâlp călăuzitor pe toată durata
vieţii omului.
Pocăinţa este lucrare de viaţă şi începătură a
plinirii poruncilor, care îl păzeşte pe om înlăuntrul
Bisericii ca părtaş al «zidirii celei noi».
Stareţul întrezăreşte două căi ce călăuzesc
spre pocăinţă. Cea dintâi este calea ascetică. în
aceasta, precumpăneşte mai cu seamă factorul
psihologic. Omul se sârguieşte să se aşeze cu duhul
înaintea judecăţii cuvântului lui Dumnezeu. Printr-o
veghere trezvitoare a vieţii lăuntrice, el se
încredinţează că nu poate ajunge la măsurile pe
care le cer poruncile şi din această pricină vine la
pocăinţă23.
21 Ioan 16, 28.

253
Cealaltă cale a pocăinţei, care este dar al
harului, se deschide unei păşiri mai neprimejduite.
Odată cu credinţa în dumnezeirea lui Hristos, se
împărtăşeşte omului iubirea pe care o lucrează
Duhul Sfânt. Omul îşi cunoaşte păcătoşenia şi
simte zdrobire. Pe calea aceasta îşi tinde toată
puterea, spre a rămâne în starea ce i-a fost dăruită.
Fiecare faptă sau mişcare a inimii ce aduce
împuţinare sau slăbire a simţirii harului, sunt trăite
ca păcat şi cădere de la iubirea lui Dumnezeu pe
care a cunoscut-o. Atunci este cu putinţă ca omul,
cuprins de o copleşitoare nevoie de pocăinţă, să
ajungă în chip firesc şi nebănuit la înălţimile
sfinţeniei şi desăvârşirii24.
în amândouă aceste împrejurări pe care
le-am înfăţişat, pocăinţa se plineşte ca împreună-
lucrare dintre darul lui Dumnezeu şi asceza liberă
pe care o săvârşeşte omul pentru primirea şi păzirea
acestuia. Măsura darului lui Dumnezeu atârnă de
răspunsul liber al omului, pe care Dumnezeu îl vede
mai dinainte25. De fiecare dată când darul iubirii lui
Dumnezeu se revarsă din belşug în inima omului,
această putere a harului stăpâneşte în fiece mişcare
a minţii şi în fiece simţire a inimii. Toate mişcările
vieţii sale dobândesc înrâurirea binelui. Prin
prezenţa lucrătoare a Sfântului Duh, el «biruieşte
răul cu binele»26. Stareţul arată că într-o viaţă cu
adevărat harismatică nu există asceză27.
De obicei, pocăinţa începe pe tărâmul
psihologic. Prin cea dintâi metodă, pe care am
înfaţişat-o mai înainte, şi ajutat de lucrarea harului
24 Ibidem, pp. 48-49.

25 Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 24.
26 Rom. 12, 21.
254
lui Dumnezeu, omul îşi cercetează lăuntric
«blestemata» moştenire a păcatului protopărintesc.
El ia asupră-şi dureroasa luptă împotriva patimilor
care-i ucid duhul. Descoperă că nu-şi stăpâneşte
firea şi că ea a rămas nepătrunsă de harul lui
Dumnezeu, aşa încât se predă, pe cât îi este cu
putinţă, unei depline pocăinţe28. Această pocăinţă
deschide adâncurile cele tăinuite ale fiinţei lui şi
vădeşte nedreptatea ascunsă şi viclenia minţii şi a
inimii sale. Atunci, pentru ca iubirea lui Dumnezeu
să biruiască în viaţa sa, cel ce se pocăieşte nu
numai că aduce ca jertfa orice lucru de preţ care îl
leagă de lumea aceasta29, ci, mai mult, se dezgoleşte
şi se deşartă de orice alipire şi voire ce aduce
înlăuntrul său vreo împotrivire iubirii lui Hristos.
Câtă vreme se duce această luptă de
împotrivire faţă de pornirile pătimaşe, asceza
rămâne psihologică, omenească30. însă focul durerii
şi căldura pocăinţei îl călăuzesc pe om către culmea
cea mai de sus a urii de sine, care îl eliberează de
orice mărginire în timp şi spaţiu, facându-1 să
devină pe de-a-ntregul avânt de iubire31. Această
minunată cotitură este «vremea» în care lucrează
Dumnezeu naşterea din nou a omului şi aşează
viaţa lui «pe o altă orbită, în sfera altei existenţe»32.
Atunci, omul este primit de către Dumnezeu nu
numai ca vrednic ucenic al Său33, ci şi ca fiu şi
moştenitor al împărăţiei Sale. Pentru acest avânt de
iubire, el se face cunoscut lui Dumnezeu, iar
strigătul lui - «Mântuieşte-mă!» - este auzit, şi
s» Ibidem, pp. 61-62.

301 Cor. 10, 13. Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 104.
Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 169.
32 Ibidem, p. 38.
33 Luca 14, 26.
255
primeşte ca răspuns de la Tatăl ceresc încredinţarea
- «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!»34. Este
chiar clipa în care se săvârşeşte trecerea din
tărâmul psihologic, omenesc, în cel ontologic,
veşnic. Atunci omul dobândeşte o cunoaştere
ontologică a Dumnezeului Ipostatic, care înseamnă
comuniune existenţială a fiinţării, iar nu speculaţie
intelectuală înaltă despre existenţa Sa35.
Pocăinţa în planul psihologic se face prin
simţământul păcătoşeniei şi prin lupta împotriva
păcatelor şi a patimilor văzute. Cel puţin pe primele
trepte şi într-o mare măsură, pocăinţa aceasta este
mai degrabă exterioară. De asemenea, ea priveşte
mai mult individul ce se luptă pentru îndreptarea
vieţii sale şi refacerea legăturii cu Dumnezeul
iubirii. însă, când omul ajunge până la hotarul
putinţelor lui, iar Dumnezeu îi deschide uşa milei
Sale, atunci pocăinţa îmbracă alte dimensiuni şi se
săvârşeşte în planul ontologic, fiind insuflată de o
altfel de putere şi contemplare.
în primul chip al pocăinţei, omul are drept
scop tămăduirea sufletului său de rănile păcatului,
34 Psalmii 2, 7; 118, 94; Arhim. Sofronie, Parole a la

communaute, Nr. 10, p. 12.
35 în predania patristică se stăruie asupra faptului că pocăinţa
nu stă numai în anumite îmbunătăţiri văzute ale purtărilor, nici
în modele şi forme exterioare, ci priveşte schimbarea ontologică
a omului. De pildă, Sfântul Macarie arată că «deosebirea dintre
creştini (şi ceilalţi oameni) nu constă în ţinută sau în forme
exterioare... prin înnoirea minţii, prin pacea cugetelor, prin
iubirea de Domnul şi dragostea cea cerească, se deosebeşte
făptura cea nouă a creştinilor de toţi oamenii lumii. De aceea a
avut loc venirea Domnului» - Sfântul Macarie Egipteanul, Cele
cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia a XVJl-a. Colecţia PSB
nr. 34, E1BM al B.O.R. 1992, pp. 111-112; Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Capete gnostice, 1, Filoc. rom. voi. 2, Edit.
Humanitas, Bucureşti 1999, pp. 127-164.
256
în vreme ce nevoinţa lui este mai degrabă
egocentrică. El lucrează la măsuri copleşitoare
asceza cea dureroasă, «iadul pocăinţei» - precum o
numea Stareţul, pentru a împlini pe cât este cu
putinţă mai desăvârşit prima poruncă a lui
Dumnezeu36.
întâiul pas al lucrării tămăduitoare a
pocăinţei este adunarea minţii din împrăştierea sa
prin simţuri în cele înconjurătoare, şi pătrunderea
ei în inima cea «înflăcărată de iubire pentru
Hristos»37. Atunci, primind botezul focului acestei
iubiri, mintea se luminează şi se face pe potriva
acestui eveniment lăuntric. Ea se uneşte cu inima
într-o nouă contemplare. Această unire se
săvârşeşte după modelul perspectivei iconografice
inverse38. Adică, Dumnezeu devine centrul tuturor
lucrurilor39, iar omul, chipul Său, se poartă smerit
către Prototip.
La deschiderea şi descoperirea adâncului
inimii prin lucrarea cuvântului lui Hristos,
Dumnezeu devine singurul pol al desfăşurării
întregii vieţi a omului40. Prin pocăinţa în planul
ontologic, se pune început dreptei aşezări a zidirii
cugetătoare dinaintea Făcătorului său. în lumina
acestei noi legături se învederează mai limpede
planul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu
pentru om. La rândul lui, omul descoperă
înlăuntrul său chipul Fiului Tatălui. Această vedere
îi insuflă dorirea arzătoare după asemănarea cu
slăvitul chip al lui Iisus Hristos, care este şi menirea
de pe urmă a existenţei sale. Se dezvăluie, în acelaşi

38 Ibidem, p. 118.
-w Ibidem p. 28.
257
timp, înfricoşătoarea ticăloşire pe care a suferit-o
omul faţă de chipul în care fusese el gândit de
Ziditor întru început41. Cu alte cuvinte, omul începe
să înţeleagă firea şi întinderea păcatului în
dimensiunile lui metafizice, şi să-şi adune toate
puterile fiinţei sale în lupta pentru curăţirea
acestuia. Trăind în adâncul lui gândul cel dintru
început al Făcătorului despre crearea sa în lumina
sfinţeniei lui Dumnezeu şi, prin urmare, presimţind
lepădarea sa de El, omul vine către o pocăinţă
deplină şi păşeşte în viaţa dumnezeieştii Fiinţări42.
Pocăinţa în planul psihologic este fuga de
păcat. Ea este hrănită mai curând de lucruri
dinafară şi de simţăminte de vinovăţie, de conştiinţa
nedeplinătăţii şi a nestatorniciei. Omul poartă arşiţa
acestei pocăinţe cu mare osteneală. însă, atunci
când are loc trecerea în planul ontologic, precum
am arătat mai înainte, pocăinţa este însufleţită de
vederea duhovnicească pe care o lucrează
dumnezeiasca iubire. împărăţesc pacea şi bucuria,
căci pentru om se osteneşte acum harul lui
Dumnezeu43. Pocăinţa în planul ontologic îl omoară
pe om faţă de păcat şi îl viază numai pentru
Dumnezeu.
Atunci când omul dobândeşte o raportare
ipostatică la Dumnezeu, se statorniceşte înlăuntrul
său ceva ca un fel de „transformator” al iubirii, care
preface orice lucrare zidită într-una duhovnicească,
în felul acesta, omul slujeşte întâi propriei mântuiri,
iar apoi mântuirii întregii lumi. Atunci se împlineşte
cuvântul Apostolului care spune: «Dumnezeu toate
le lucrează spre binele celor ce iubesc pe
41 Ibidem, p. 54.
42 Ibidem, pp. 50-51.
43 I Cor. 15, 10.
258
Dumnezeu» 44 . Orice lucrare de bucurie sau
întristare se preface în lucrare de pocăinţă45.
Stareţul învaţă că fără întâlnirea cu
Dumnezeul Cel viu omul nu dobândeşte
cunoaşterea trebuincioasă preschimbării stărilor lui
sufleteşti în vieţuire duhovnicească, în adâncul ei
înţeles ontologic. Acest „transformator” al iubirii
face ca împrejurările vieţii, îmbucurătoare ori
apăsătoare, să devină binefăcătoare şi uşurătoare,
răscumpărând veşnicia, care creşte neîncetat ca şi
conţinut nestrămutat al principiului ipostatic al
omului46. întâlnim sămânţa aceleiaşi învăţături şi la
Părinţii pustiei. Ei tâlcuiesc că această prefacere se
izbândeşte când ascetul foloseşte orice simţământ
sau lucrare pe care le primeşte din lumea zidită spre
a-şi îndrepta mintea către pomenirea lui
Dumnezeu47.
Atunci când omul este cunoscut de către
Dumnezeu, devine el însuşi părtaş al cunoaşterii
dumnezeieşti, prin care îşi chiverniseşte viaţa,
încetează a judeca „după înfăţişare” lucrurile şi
evenimentele, predându-se judecăţii şi dreptăţii lui
Dumnezeu. Nu crede în chip simplu în pronia Lui
pentru lume şi pentru sine însuşi, nici nu se
străduieşte să-şi supună samavolniceşte viaţa voii
44 Rom. 8, 28.
43 II Cor. 7, 10; Iacov 5, 13.
46 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 174: «întreaga experienţă
multiplă a vieţii şi toate procesele lumii, care intră în conştiinţa
noastră, trebuie să servească drept pregătire pentru întâlnirea
cu Dumnezeu».
47 Everghetinos, ed. a V-a, voi. II, Atena, 1958, p. 288: «Dacă ai
văzut că amintirea îţi aduce în sufletul tău străpungere, nu te
nelinişti de aceasta, iar când vine lacrima, îndrepteaz-o pe
aceasta unde voieşti, fie spre păcatele tale, fie spre altă amintire
bună...».
259
Sale. El trăieşte pronia lui Dumnezeu ca pe
nemijlocita prezenţă personală a Domnului însuşi,
iar porunca Sa ca pe un dar al dumnezeieştii
Lucrări către firea sa căzută. Acesta este, de altfel,
şi înţelesul părtăşiei omului la viaţa lui Dumnezeu,
sau la viaţa în Hristos. Este părtăşia lui la Lucrarea
dumnezeiască, ce i se aduce înainte ca pronie şi ca
poruncă. Astfel omul poate vedea porunca lui
Dumnezeu ca pe o pronie osebită, iar pronia ca pe o
poruncă obştească. în amândouă împrejurările el îşi
însuşeşte fiinţial Lucrarea lui Dumnezeu ca şi parte
nedespărţită a firii sale celei înnoite în Hristos. Nu
mai există pentru el evenimente psihologice pure,
pentru că toate se prefac în evenimente ale legăturii
personale şi ale comuniunii cu Dumnezeu.
Având mintea şi cunoaşterea lui Hristos,
omul preface lucrările pământeşti mărginite care îl
împresoară în lucrări ce sporesc împreună-vorbirea
lui cu Dumnezeu şi robesc «tot gândul... spre
ascultarea (şi iubirea) lui Hristos»48. Fără această
îndrumare din partea harului lui Dumnezeu, omul
nu se poate hrăni cu «hrana cea tare» a pătimirilor
celor după Dumnezeu şi nu poate avea «simţurile
învăţate»49, astfel încât să deosebească în fiecare
împrejurare dreptatea Crucii, care numai ea singură
poate călăuzi spre împărăţia cerurilor. Cel ce ne
îndrumă în toate acestea este însuşi Hristos, Care a
primit prigonirea şi lovirea morţii ca pe «paharul
Tatălui», fără a-Şi întoarce mintea spre cei ce-L
răstigneau, ci S-a predat «Celui ce judecă cu
48 ii Cor. 10, 5.
48 Evr. 5, 14.
260
dreptate»50 şi S-a rugat: «Părinte, iartă-le lor, că nu
ştiu ce fac»51.
Prin pocăinţa în plan ontologic, omul aduce
drept jertfa lui Dumnezeu libertatea şi voia sa.
Dumnezeu primeşte această jertfă şi răsplăteşte
omului cu har, spre a birui hotarele strâmte ale
existenţei sale fireşti şi a se alătura în curgerea
veşniciei Sale52. Această prefacere ontologică îl
înzestrează pe om cu o vedere descoperitoare, care îi
răpeşte duhul într-o tot mai adâncă rugăciune şi îl
călăuzeşte dincolo de temniţa îngustă a lumii, spre
libertatea nemărginită a lui Dumnezeu53. Starea
acestei contemplări este înfăţişată adevărat şi în
cuvinte simple de Sfântul Siluan la sfârşitul
scrierilor sale. Potrivit acestor cuvinte, sufletul
omului este robit de iubirea lui Dumnezeu54.
în planul psihologic, cuvântul lui Dumnezeu
reaprinde darul pocăinţei. Prin iubire, însă, acest
cuvânt ajunge singura lege a existenţei omului.
50 II Petru 2, 23.
si Luca 23, 34.
53 Ibidem, p. 149.
smereniei, p. 237: « Ziua toată şl noaptea întreagă sufletul meu
se îngrijeşte de Tine, Doamne, şi Te caută pe Tine. Duhul Tău
m ă atrage să Te caut... Din iubire pentru Domnul sufletul
ajunge ca unul ce şi-a pierdut minţile... la lumea lăsată în urmă
şi uitată sufletul nu vrea să se mai gândească deloc». O
învăţătură asemănătoare despre asceza duhovnicească pe două
planuri se întâlneşte şi la Sfântul Grigorie Palama. în cel dintâi
plan se lucrează «cea dintâi taină a crucii», care este fuga de
păcat. în cel de-al doilea plan este lucrată «a doua taină a
crucii», care este moartea credinciosului faţă de păcat. Această
omorâre este Insuflată de contemplarea lăuntrică a lui
Dumnezeu şi de căldura sfinţitoare a inimii, care o însoţeşte
(Sfântul Grigorie Palama, Omilia 11, PG 151, 128C-129A).
261
Atunci vine «vremea» când priveliştea sfinţeniei
Dumnezeului Celui smerit, Hristos, va pârjoli firea
omului, prefacându-o în avânt desăvârşit al
iubirii55. în această clipă se petrece strămutarea din
tărâmul psihologic în cel ontologic al vieţii. Fără
contemplarea sfinţeniei lui Dumnezeu, pocăinţa nu
este niciodată de-ajuns. Nedesăvârşită este, de
asemenea, şi cunoaşterea adevărului cuprins în
poruncile lui Hristos. Pentru aceasta, naşterea din
nou a credinciosului în împărăţia cea neclintită,
care înseamnă de fapt mutarea întru adevărata
fiinţare, se face prin mijlocirea marii dureri a
pocăinţei. Această îndurerare a pocăinţei face din
întreg duhul omului rugăciune, adică tocmai
temeiul naşterii sale din nou şi al înălţării întregii
lui vieţi către tărâmul ontologic. Atunci el îl trăieşte
pe întregul Adam ca pe un singur om şi îşi
transfigurează raţiunea spre a putea cuprinde
planul teologic al fiinţării56.

56 Ibidem, pp. 155-156, 176.
262
7.b. Naşterea din nou întru fiinţă
Contemplarea cuvântului lui Dumnezeu şi a

poruncilor lui Hristos este miezul învăţăturii
Stareţului. Potrivit acestuia, cuvântul lui Hristos, cu
obârşia sa dumnezeiască, este o răsfrângere a
veşniciei dumnezeieşti în planul existenţei
pământeşti1 . Stareţul mai adevereşte că însuşi
cuvântul lui Hristos este Lumină dumnezeiască
nezidită şi se rosteşte adâncului inimii omului, care
este locul şi centrul principiului său ipostatic2. El
mărturiseşte, de asemenea, că pentru a se deschide
adâncul inimii către cuvântul lui Hristos spre
primirea harului pocăinţei, trebuie ca omul să aibă
deplină credinţă în dumnezeirea lui Hristos3. Atunci
el primeşte cuvintele Domnului nu ca pe nişte litere
moarte, ci ca «duh şi viaţă» 4 , lucrătoare şi
descoperitoare5, care fac să răsune în inimă taina
vieţii veşnice6. Cuvântul viu al lui Dumnezeu cade
în adâncurile inimii ca sămânţă a iubirii şi naşte în
suflet pocăinţa, dând omului puterea de a covârşi
măsurile conştiinţei religioase obişnuite7. Omul este
încredinţat prin experienţă că învăţătura lui Hristos
se înalţă cu mult mai presus decât planul eticii. Ea
izvorăşte din Dumnezeu8.
1O Αγιος Σιλουανος o Αθωνίτης, p. 152.

2 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 200; Archim.
Sofrony, His Life is Mine, p. 44.
4 loan 6, 63.
5 Evr. 4, 12-13.
6 loan 6, 68.
263
Când omul izbuteşte, prin această lucrare, să
se facă bineplăcut lui Dumnezeu, atunci se naşte
din nou prin harul Lui în tărâmul veşniciei. El rupe
legăturile individului şi se deschide spre a primi un
nou conţinut ontologic. Acest conţinut este starea
lui Hristos însuşi, înlăuntrul căreia descoperă
adevăratele măsuri ale iubirii pentru aproapele. Prin
Hristos şi în Hristos, el trăieşte tragedia cosmică, de
la căderea lui Adam şi până la sfârşitul veacurilor.
Precum Hristos a pogorât în adâncurile iadului din
iubire pentru om, tot astfel şi omul ce se luptă să-L
urmeze pe Hristos şi să se asemene cu El trăieşte
iadul «iubirii de aproapele», aducând pocăinţa sa nu
numai pentru sine însuşi, ci şi pentru întregul
neam al oamenilor celor întocmai-pătimitori cu el,
de a căror mântuire însetează.
Precum am însemnat, începătura
temeluitoare a adevăratei pocăinţe este cunoştinţa
despre păcat. Potrivit cuvântului Stareţului, păcatul
nu este doar încălcarea unor principii etice, ci
înainte de toate ruperea omului de la viaţa veşnică a
lui Dumnezeu, pentru care a fost zidit şi pentru care
era menit mai dinainte9. Prin căderea lui Adam,
păcatul a devenit fapt universal şi lege ce s-a
înrădăcinat în adâncurile firii duhovniceşti a
omului10.
Pentru a veni la plinătatea acestei pocăinţe şi
a cunoaşte mai întâi iadul sărăciei sale duhovniceşti
iar după aceea iadul iubirii milostive pentru
aproapele, omul trebuie să-l alunge pe «stăpânitorul
lumii acesteia» dinspre toate laturile. Trebuie ca
duhul său să se măsoare cu toate fenomenele lumii
duhovniceşti şi să fie supus unor înfricoşătoare

‘o Rom. 7, 23.
264
cercări ale puterii lui de a pătimi. Atunci i se
împărtăşeşte plinătatea asemănării cu Dumnezeu şi
dobândeşte stăpânire şi putere de a înălţa către
tărâmul ontologic nu numai existenţa sa personală,
ci şi destinele întregii lumi. Către o astfel de
înălţare, ce poate fi numită „ipostatică”, este chemat
omul cel după chipul lui Dumnezeu.
Păcatul, ca fapt duhovnicesc, se săvârşeşte
tainic, în adâncul inimii omului. Acolo se clatină
mai întâi voia sa liberă şi se abate de la calea cea
dreaptă şi de la ţelul pe care le-a pus în firea lui
Ziditorul. Precum arată Stareţul, nu numai păcatul
lui Adam, ci fiecare păcat are o mare însemnătate şi
capătă dimensiuni cosmice 11 . Prin urmare,
îndreptarea păcatului este prima treaptă a
reîntremării voii omului, care s-a strâmbat prin
păcat. Tămăduirea desăvârşită de urmările
păcatului protopărinţilor - mai cu seamă a pornirii
către îndumnezeirea de sine - şi vădirea libertăţii
duhovniceşti se izbândesc prin jertfa pe care o
aduce pocăinţa deplină. Aceasta este trebuitoare
pentru a întări libera determinare de sine a omului
către voia lui Dumnezeu, lucru ce duce la sfinţirea
şi la asemănarea lui cu Hristos12.
Potrivit revelaţiei dumnezeieşti, păcatul este
învederat ca temei al tragediei omeneşti.
Cunoaşterea lui călăuzeşte la adevărata credinţă
care îl vădeşte pe Dumnezeu ca «adevărat» şi îl
mântuieşte pe om «în dar». Cunoaşterea şi «vederea»
păcatului în lumina harului lui Dumnezeu este un
dar duhovnicesc. Această harismă de căpetenie şi
11 Viaţa şi învăţătura stareţului Siiuan Athonitul, p. 26.

265
trebuincioasă pentru întremarea duhovnicească a
omului este dăruită după măsura credinţei lui în
cuvântul lui Hristos. Urmându-i pe Părinţii Bisericii
şi lăsându-se purtat de duhul predaniei ascetice
ortodoxe, Stareţul adevereşte că nici o rugăciune nu
ajunge la «urechile Domnului Savaot» dacă nu se
face cu conştiinţa adăpată de simţământul adânc al
păcătoşeniei omului13. El stăruie asupra faptului că
acest dar al simţirii păcatului este mai de preţ decât
vederea îngerilor şi devine temelia întregii vieţi
ascetice14. Atunci când omul mărturiseşte cu simţ
de răspundere păcatul său, reface legătura cea
13 Ibidem, pp. 46-47. Despre pocăinţă şi străpungere ca

temeiuri ale rugăciunii, a se vedea la Sfântul Grigorie Palama,
Cuvânt la Petru Atonitul, PG 150, 1012B; Către Xeni, PG 150,
1077D.
14 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 29; Sfântul Isaac Şirul,
Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul XXIII, Filoc. rom. voi. 10,
EIBM al B.O.R. 1981, pp. 125-126: «Să nu asemeni pe cei ce fac
semne şi lucruri neobişnuite şi puteri în lume, cu cei ce se
liniştesc întru cunoştinţă. Iubeşte nelucrarea liniştii mai mult
decât săturarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea
multor neamuri la închinarea la Dumnezeu. Căci mai bine îţi
este să te dezlegi de legătura păcatului, decât să eliberezi rob
din robie. Mai bine îţi este să te împaci cu sufletul tău prin
unirea într-un gând a treimii din tine, adică a trupului, a
sufletului şi a duhului, decât să împaci prin învăţătura ta pe cei
despărţiţi. Căci Grigorie zice că bine este a teologhisi pentru
Dumnezeu, dar mal bine decât aceasta este a te curăţi pe tine
lui Dumnezeu. Mai bine îţi este să fii zăbavnic la limbă decât
cunoscător şi iscusit în a revărsa cu ascuţimea minţii
învăţătura ca pe un râu. Mai de folos îţi este să te îngrijeşti să
învii din patimi sufletul tău căzut, prin mişcarea gândurilor tale
în cele dumnezeieşti, decât să învii pe cei morţi»; Sfântul Ioan
Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul VII, 73, Filoc.
rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 182: «Nu vom fi învinuiţi,
o, prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici
că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da
negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns».
266
după cuviinţă cu Dumnezeu. El mărturiseşte, în
acelaşi timp, adevărul unui fapt duhovnicesc
universal, precum am arătat mai înainte, şi devine
el însuşi adevărat, atrăgând la sine în acest chip
smerit pe Duhul Adevărului. Acest Duh răscoleşte
adâncurile omului şi vădeşte cele ascunse ale inimii
lui. îi dăruieşte să vadă cu ochii lui Dumnezeu
starea sa adevărată. Această cunoaştere de sine
lucrată de Duhul Domnului dăruieşte insuflarea
care călăuzeşte şi spre cunoaşterea lui Dumnezeu
însuşi; aceasta din urmă îl face pe om ipostas, după
chipul Dumnezeului Celui tri-ipostatic.
Precum păcatul se săvârşeşte în adâncul
inimii, tot astfel şi pocăinţa se plineşte în locul cel
mai lăuntric al duhului omului. Păcatul este rupere
a unei legături personale şi ucidere a iubirii
părinteşti 15 . Pocăinţa urmăreşte să vădească
păcatul în adâncimea lui ontologică, încât să
vindece omul întreg şi să statornicească iarăşi
raportarea neîncetată a vieţii sale la planul ontologic
al vieţii în împărăţia lui Dumnezeu. La o asemenea
privire, esenţa păcatului se înfăţişează ca sinucidere
în plan metafizic, ca şi cădere veşnică de la
Dumnezeu.

267
7.c. Vederea Luminii nezidite
De-a lungul celor în jur de două mii de pagini

ale scrierilor Stareţului Sofronie, se oglindeşte
aplecarea neîncetată asupra temei Luminii
dumnezeieşti nezidite. în patru capitole mari ale
cărţilor sale sunt înfăţişate sistematic temeiurile
contemplării Luminii nezidite, însuşirile firii ei şi
lucrările experienţei ei1. încă de la întâia filă a cărţii
despre Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul
şi în întregul sistem al teologiei sale izvorâte din
trăire, Stareţul mărturiseşte, în chip făţiş sau
mijlocit, că ţelul de căpătâi al existenţei omului şi
totodată chemarea lui cea insuflată mai înainte de
veci de către Dumnezeul Cel fără de început este «să
fie pe vecie sălaşul Luminii Lui»2. Dacă Stareţul
Sofronie a fost socotit în chip nimerit şi pe bună
dreptate teolog al principiului ipostatic3, el ar putea
fi, de asemenea, numit cu îndreptăţire şi în chip
fericit, învăţător şi dascăl al contemplării Luminii
nezidite.
Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, şi cu
osebire a Evanghelistului Ioan, Dumnezeu este
Lumină şi cunoaşterea Sa este împărtăşire întru
Lumină4. Această Lumină, care se dă omului după
darul lui Dumnezeu, îl preface şi pe acesta în
1 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 157-170;

Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 92-135; Ασκησις και θεωρία,
pp. 171-188; His Life is Mine, 1977, pp. 77-80.
3 G. I. Mantzaridis, Πρόσωπό και θεσμοί, Tesalonic 1997, p. 19 şi
urm.
4 I Ioan 1, 5-7.
268
«lumină întru Domnul»5. Plinătatea acestei stări este
moştenirea veacului viitor, pentru care
Evanghelistul Ioan îi îndeamnă pe fii lui Dumnezeu
să se curăţească de orice păcat6.
Temelia cea tare şi cu totul de trebuinţă
pentru luminarea omului este înomenirea lui Iisus
Hristos7. Acesta este Lumina Vieţii, pentru că «întru
El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea
dumnezeirii»8. Această mare Lumină S-a arătat în
timp şi a intrat în viaţa şi în istoria lumii9, dând
oamenilor putinţa de a se face fii ai lui Dumnezeu,
renăscuţi din «belşugul» vieţii celei «din plinătatea
Lui»10.
Cuvântul Domnului hotărniceşte că pentru
orice apropiere de Dumnezeu este trebuitoare
credinţa 11 . Şi în privinţa contemplării Luminii
nezidite, Stareţul adevereşte că întâia temelie de
trebuinţă este credinţa omului. El se întoarce în
multe rânduri la această temă, pentru a lămuri şi a
stărui în chip evanghelic asupra faptului că fără
credinţa în Hristos păcatul nu se descoperă, omul
este lipsit de darul înfierii iar viaţa lui este înghiţită
de întunericul nefiinţei. însă prin credinţă se naşte
s Efes. 5, 8.
e I Ioan 3, 3.
7 G. I. Mantzaridis, riaXapiKa, p. 238.
s Col. 2, 9.
•o Ioan 10, 10; 1, 16.
11 Evr. 11,6: «Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă
că El este şi că Se face răsplătire celor care îl caută». Şi aici
Stareţul adevereşte părerea şi experienţa Părinţilor Bisericii,
care învaţă hotărât că trăirea aceasta a împărtăşirii minţii de
harul Sfântului D uh se dăruieşte numai «sufletului sfânt şi
credincios» - Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia 18, 2 şi urm.,
PG 34, 636 şi urm.; Cuvânt despre iubire 25 şi urm., PG 34,
928 şi urm.
269
legătura personală dintre Hristos-Dumnezeu şi om,
în lumina căreia se vede păcatul ca încălcare a
acesteia. Fără această credinţă, spune Domnul,
«vom muri în păcatele noastre»12.
Fireşte, această credinţă despre care se
vorbeşte aici este neîndoita încredere în Hristos
Dumnezeu, ce conţine înlăuntrul ei putere
mântuitoare 13 şi dăruieşte aripi pentru zborul
deasupra abisului păcatului către «lumina arătării
lui Dumnezeu, cu biruinţa asupra morţii»14. Apoi,
Stareţul arată cu hotărâre că tocmai credinţa cea
râvnită, care înalţă duhul omului în ţinutul Luminii
dumnezeieşti, este aceea pe care Hristos o aşteaptă
de la noi. Că, adică, El însuşi este Adevărul Fiinţării
celei de nepătruns15. Numai aflându-se în această
credinţă omul descoperă obârşia dumnezeiască şi
caracterul absolut al cuvântului celui ziditor al lui
Hristos, a cărui împlinire poate să-l arate împreună-
lucrător cu Domnul şi să transfigureze totul
într-un rai preaminunat al lui Dumnezeu16.
Neşovăitoarea credinţă în dumnezeirea lui
Iisus naşte bărbăţia duhovnicească. Aceasta îi dă
credinciosului putere să nu se spăimânteze şi să nu
slăbească în faţa priveliştii înfricoşate a abisului pe
care trebuie să-l străbată pentru a ajunge la
veşnicia dumnezeiască 17 . Oricum, credinţa şi
ucenicia la Hristos îl aduc pe om în înfruntare cu
toate puterile vrăjmăşeşti şi cu toate fenomenele
vătămătoare ale lumii duhovniceşti. însă ele îl
12 Ioan 8, 24.
14 Despre rugăciune, p. 74; Fericirea de a cunoaşte calea,
pp. 120-121.
16 Ibidem, pp. 129-130.
270
înzestrează totodată cu harul de a lua asupră-şi
întotdeauna «primejduirea» cea mal puţin
vătămătoare, încredinţându-se cu simplitate
pruncească proniei celei purtătoare de biruinţă a lui
Dumnezeu18.
Această credinţă vie în Hristos este aflată de
Stareţ în persoanele Sfinţilor Apostoli. Precum
spune chiar el, îndată ce aceştia au mărturisit
dumnezeirea lui Hristos prin gura lui Petru, au fost
călăuziţi la muntele Tabor. Acolo s-a împlinit
cuvântul Domnului şi au văzut Lumina Schimbării
Sale la Faţă, «împărăţia lui Dumnezeu venind întru
putere»19.
Această legătură dintre Schimbarea la Faţă a
lui Hristos şi arătarea «întru putere» a împărăţiei lui
Dumnezeu este răspândită în predania patristică.
Cu experienţa sa, Stareţul adevereşte însă că acelaşi
şir al evenimentelor se repetă în viaţa fiecărui
credincios20. Când această credinţă apostolicească
se lucrează cu putere în viaţa ucenicului şi se
împlineşte dreptatea legii ei21, atunci el se găteşte
«spre orice lucru bun»22 ce va împreună-lucra la
luminarea lui.
Cea mai însemnată lucrare a credinţei, care
face ca sufletul omului să fie luminat de către
Duhul Sfânt, este pocăinţa. Stareţul Sofronie se
întoarce neîncetat la tema pocăinţei. în scrierile
sale, el se opreşte de multe ori asupra aceloraşi
susţineri, în vreme ce fiecare popas dezvăluie noi
•s Ibidem, pp. 121-122. Pentru credinţă ca «primejduire» şi

încredere în pronia lui Dumnezeu, a se vedea la Matei 6, 28-30;
10, 29-31.
19 Marcu 9, 1.
21 Rom. 3, 27.
22 II Tim. 3, 17.
271
laturi şi adaugă lucruri noi. Pocăinţa despre care
vorbeşte totdeauna este aceea care se săvârşeşte în
planul ontologic, fiind însoţită de îndoita vedere,
precum am arătat în capitolul de mai înainte.
Aceasta îl tămăduieşte pe om şi-i întăreşte firea prin
har, pentru a purta contemplarea cea mai presus de
fire a Luminii dumnezeieşti.
Cel ce se pocăieşte adevărat şi smerit, cu
credinţă în cuvântul lui Hristos, nu caută
contemplarea cerească. El îşi adună toate puterile
spre lupta împotriva păcatului şi a patimilor. Când
curăţia sporeşte simţitor, atunci este gătită în chip
firesc şi nesilit calea contemplării Luminii şi
cercetarea iubirii dumnezeieşti23. Pocăinţa despre
care se vorbeşte aici trebuie să fie deplină şi să
cunoască măsura celui mai înalt hotar al
deznădejdii. Acest dar al fericitei deznădejdi, ce
însoţeşte pocăinţa adâncă şi desăvârşită, naşte un
avânt nestăvilit şi un dor de Dumnezeu până la
moarte24. Omul îşi ţintuieşte duhul înlăuntrul
abisului întunericului celui mai dinafară ce se
revarsă înaintea lui. Taina acestei privelişti insuflă o
rugăciune vie, care curăţă de patimi şi pregăteşte
calea pentru venirea Luminii dumnezeieşti25. Aceste
două lucruri, deznădejdea şi dorul, aduc o
asemenea adunare în sine în rugăciune, încât duhul
omului «se afundă în întregime în Dumnezeu, fără
să se întoarcă la sine»26.
Când rugăciunea devine înflăcărată şi
cutremură întreaga fiinţă a omului ce trăieşte cu
deznădejde iadul propriei sale pocăinţe, atunci
23 Despre rugăciune, p. 136; Mistica vederii lui Dumnezeu,

p. 111.
24 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 122-123, 134.
25 Vitaia şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 152.
26 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 131, 114, 52-53.
272
r
primeşte - în afara timpului - iubirea Domnului, în

Lumina nezidită27. întristarea pocăinţei şi dorul
pentru mult căutatul Domn nasc durerea
copleşitoare a iubirii de Dumnezeu celei duse până
la ura de sine28. Această durere sfântă a iubirii
dumnezeieşti, împreună cu înfricoşătoarea
deznădejde a cunoaşterii de sine, hrăneşte o sete
neostoită după Dumnezeul Cel viu, într-o asemenea
măsură încât avântul pocăinţei mistuie totul29 .
Atunci conştiinţa omului pătimeşte nemângâiat
pentru Dumnezeu, astfel încât nici în minte, nici în
inimă nu rămâne altă rostuire decât ura faţă de
vicleanul întuneric cel grabnic împresurător şi
strigătul arzător către Dumnezeu Mântuitorul.
Atunci nu numai că omul se smulge din toate cele
zidite, dar şi mintea i se goleşte de orice înţeles şi
închipuire30, spre a face «loc» deplin Celui ce caută
din înălţimi şi pe Care îl aşteaptă. De-abia aceasta
este culmea cea de sus a virtuţii călugăreştii
neagoniseli, precum o cugetă predania patristică31.
Odată cu această clipă, «vremea este a face
Domnului». Este cu putinţă, însă, ca Dumnezeu,
potrivit înainte-vederii şi discernământului Său,
să-Şi întârzie venirea. în bunătatea Lui, El se
27 Ibidem, p. 205; Fericirea de a cunoaşte calea, p. 109.

80 Ibidem, pp. 22-23; Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 118-119.
31 Sfanţul Slmeon Noul Teolog, tâlcuind cuvintele Scripturii
“Iată noi. Doamne, am lăsat toate şl am urmat Ţie” (Matei 19,
27), observă; «Prin faptul că au zis „toate”, au cuprins şl averile
şl banii şl voinţele şi faptul de a dispreţul însăşi viaţa cea
trecătoare şi a ne scârbi de ea pentru faptul de a fl gustat din
cea enipostatică şi veşnică, care e negreşit un lucru mal dulce
şi mal preferabil şi care nu este altceva decât Dumnezeu» -
Cateheze - Scrieri Π, Cateheza 34, Ed. Deisis, ed. a Il-a 2003,
p. 354.
273
grijeşte ca cel ce se pocăieşte să poată ajunge la
plinătatea deşertării de sine şi a părăsirii. în acest
chip, omul dobândeşte o mai mare statornicie
duhovnicească şi ajunge la o mai deplină
asemănare cu «Cel ce S-a pogorât» iar apoi «S-a
înălţat» - Domnul32.
Pocăinţa, care premerge vederii Luminii,
capătă dimensiuni cosmice şi devine adamică. Cel
ce se pocăieşte are cunoaşterea căderii universale33
şi trăieşte tragedia destinelor întregului pământ34.
Pătimirile şi durerile duhului său covârşesc hotarele
firii celei zidite35 . Prin plânsul unei rugăciuni
îndelungate pentru întreaga lume, omul se face
părtaş curgerii veşnice a rugăciunii lui Hristos din
Ghetsimani. Atunci se sparge cochilia individului şi
se dobândeşte experienţa ipostasului, a stării lui
«Eu sunt»36. Omul se pocăieşte pentru căderea
întregului Adam, pentru păcătoşenia întregii
omeniri, şi renaşte după chipul Noului Adam cu
experienţa prorocească a învierii din morţi.
Acest plâns, asupra căruia am zăbovit şi care
izvorăşte din durerea pocăinţei, este menit să
unească toate puterile sufletului celui ce se
pocăieşte şi să-i tămăduiască firea. Astfel omul
32 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 72-73, 75-76. Aceste trăiri

sunt înfăţişate de către Stareţ într-o rostire desăvârşită, sub
chipul unor legi duhovniceşti: plinătatea chenozei precede
plinătatea desăvârşirii (Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 206);
«cu cât această durere duhovnicească este mai intensă, cu atât
atracţia noastră către Dumnezeu este mai puternică, cu cât mai
hotărâtă este săritura noastră în profunzimile oceanului de
suferinţe, cu atât mai sigură este şi înălţarea duhului nostru la
cer» (Fericirea de a cunoaşte calea, p. 147).
34 Ibidem, p. 61.
274
izbuteşte să poarte plinătatea iubirii lui Dumnezeu
la care cheamă poruncile lui Hristos37. Cu toate
acestea, deşi se stăruie asupra pocăinţei mai mult
decât la oricare alt scriitor ascetic, se spune, de
asemenea, că nici un suflet de muritor nu-şi este
sieşi de ajuns pentru contemplarea Luminii nezidite,
dacă însuşi Dumnezeu nu-1 întăreşte cu harul Lui
spre a purta negrăitul Său dar38.
Nu numai sufletul omului are trebuinţă de
întărire, ci şi trupul lui 39 . Urmând statornic
antropologia Părinţilor Bisericii şi socotind
întotdeauna omul ca pe un întreg psihosomatic,
Stareţul Sofronie nu trece cu vederea însemnătatea
trupului în experienţa şi viaţa ascetică, nici nu
îndrumă către păreri mărginite în sine.
Calea către contemplarea Luminii nezidite
poate fi stăvilită de două lucruri:
a) fiica omului de a se supune unei pocăinţe
fierbinţi, dusă până la ultimele hotare40;
b) mulţumirea de sine pentru părută sa
sporire41.
37 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 207-208: Fericirea de a

cunoaşte calea, pp. 171-172.
39 Mistica vederii lui Dumnezeu, p.71. De la anaforaua Liturghiei
Sfântului Vasile cel Mare: «... de Care toată făptura cea
cuvântătoare şi înţelegătoare întărită fiind, Ţie slujeşte şi Ţie
pururi îţi înalţă cântare de slăvire». Mângâierea prin care i-a
fericit Domnul pe cei ce plâng este rodul pe care îl primeşte nu
numai sufletul, ci şi trupul, în multe feluri. De asemenea, a se
vedea despre plâns: Sfântul Ioan Scărarul, Scara
dumnezeiescului urcuş. Cuvântul VI, Filoc. rom. voi. 9, Edit.
Humanitas 2002, pp. 163-181; Sfântul Grigorie Palama,
Cuvântul 45, 3, PG 36, 625; Sfântul Grigorie Palama, Pentru cei
ce se liniştesc cu evlavie, 1, 3, 33, Scrieri, voi. I, pp. 443-444, 2,
2, 7, p. 513, Omilia 12, PG 151, 153C.
275
în aceste două împrejurări inima nu se
subţiază îndeajuns, ci rămâne îngreuiată, iar pragul
neziditului se înfăţişează ca fiind de netrecut.
Există, de bună seamă, şi alte piedici, precum sunt
ura, mândria sau dispreţuirea «celor mici», care îl
înstrăinează pe om de Sfântul Dumnezeu42. Oricum,
Lumina nezidită rămâne nevăzută pentru cei ce nu
au căutat-o cu toată fiinţa lor43.
Precum s-a arătat amănunţit în capitolele
trecute, Stareţul Sofronie mărturiseşte hotărât că
adânca şi deplina pocăinţă este piatra de căpătâi a
naşterii din nou a omului în Lumina Dumnezeirii. în
acelaşi timp însă, el înşiruie şi alte câteva temeiuri
pe seama cărora se dobândesc curăţia şi luminarea,
anume postul, rugăciunea, rămânerea în duhul
Domnului şi, îndeobşte, păzirea dumnezeieştilor
porunci.
Postul, spune Stareţul, subţiază inima şi o
face văzătoare44, dându-i putinţa de a primi, prin
har, cunoaştere duhovnicească. în acelaşi duh
învaţă şi Sfântul Siluan, anume că postul ajută
atunci când este unit cu înfrânarea, privegherea,
isihia şi celelalte virtuţi. însă marea putere a
postului este cea izvorâtă din smerenie45.
Lucrarea dumnezeiască cea luminătoare îşi
găseşte sălaş în inima omului atunci când acesta se
străduieşte să rămână în duhul cuvântului
Domnului. în această trudnică sârguinţă, el înţelege
că sfaturile lui Hristos sunt o răsfrângere a Luminii
nezidite a Dumnezeirii, descoperirea de Sine a lui
42 Ibidem, pp. 52-53.

43 Ibidem, p. 132.
276
Dumnezeu însuşi 46 . învăţătura evanghelică,
împreună cu strălucirea Cuvântului lui Dumnezeu,
luminează vederea lăuntrică şi subţiază simţirea
duhovnicească a inimii, aşa încât nici o mişcare şi
nici un înţeles să nu scape în viitor trezviei ei47. în
lumina dumnezeiască a acestei învăţături, omul se
vede pe sine «gol şi sfărâmat în patru» (Evrei 4, 12),
şi se găteşte smerit să primească strălucirea ei.
Rămânerea în cuvântul Domnului se face
arătată mai lămurit prin păzirea poruncilor
dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aşează pe sine
pe calea Domnului, unde Acela se face împreună-
călător cu el. Atunci omul, precum Apostolii în
călătoria către Emaus, îl recunoaşte pe Domnul său
din înflăcărarea şi dulceaţa iubirii Lui, pe care le
trăieşte înlăuntrul «inimii ce arde»48.
Cuvântul evanghelic poate fi însuşit de către
firea noastră într-o asemenea măsură încât să-l
putem stăpâni ca pe propriul nostru grai. Aceasta
călăuzeşte la asemănarea omului cu Hristos.
îndumnezeirea omului se săvârşeşte atunci când
poruncile Domnului ajung singura şi veşnica lege a
fiinţării sale 49 . Prin rămânerea neîncetată pe
tărâmul poruncilor lui Hristos, omul se tămăduieşte
de stricăciunea şi rana de moarte a păcatului, în
vreme ce întreaga sa viaţă este limpezită de Lumina
nezidită a dumnezeieştii veşnicii50.
în sfârşit, lucrarea luminătoare a Duhului
Domnului pătrunde în om prin chemarea

48 Luca 24, 32; Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul,
p. 125; Despre rugăciune, p. 64.
49 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 194; Despre temeiurile
nevoinţei ortodoxe, p. 25.
277
necurmată a numelui lui Iisus. Numele Domnului
se leagă nemijlocit de Persoana Sa. Drept aceea,
atunci când chemarea se aduce «din inimă
curată»51, ea face simţită prezenţa Lui. Sălăşluirea
Duhului Domnului şterge stricăciunea şi
desfiinţează orice putere potrivnică, dăruind pace şi
unire. întemeindu-se pe experienţa sa isihastă,
Stareţul arată că această chemare a numelui
Domnului Iisus este însoţită de prezenţa Luminii
nezidite. Numai atunci i se descoperă omului
înţelesul adevărat al acestui nume, care se face
cheie a intrării în împărăţia lui Dumnezeu şi a
auzirii glasului Tatălui: «Acesta este Fiul Meu cel
iubit, pe Acesta să-L ascultaţi»52.
Dintre temeiurile amintite ale contemplării
Luminii nezidite, cea mai mare însemnătate se dă
pocăinţei. Pocăinţa, în sine, este lumină. însă
această lumină îl luminează pe om din spate, de
departe, pentru a vădi «locul» duhovnicesc în care
petrece. Acest loc se numeşte «iad». Este întunericul
în care omul trăieşte53, şi care trebuie să fie luminat
din faţă de către «Lumina Vieţii» 54 . Stareţul
înaintează aici prin a da glas legii duhovniceşti a
prefacerii celei întru Hristos. El spune că, după
măsura în care omul se aseamănă cu Hristos în
mişcările lăuntrice ale inimii sale, în cugetarea, în
faptele şi rugăciunea lui, devine asemănător
Acestuia şi după dumnezeirea Sa, primind lumina
înfierii şi a îndumnezeirii55. învăţătura care se trage
în încheiere este aceea care se regăseşte în
conştiinţa nescrisă a predaniei bisericeşti:
51 II Tlm. 2, 22.
52 Marcu 9, 7. Despre rugăciune, pp. 150, 138.
54 Ioan 8, 12.
278
contemplarea lucrurilor dumnezeieşti presupune o
stare care să fie, într-un anume fel, pe potriva celor
contemplate56.
însă înainte de a zăbovi asupra firii şi
însuşirilor Luminii nezidite, socotim cuvenit să
adăugăm fie şi numai câteva lucruri despre
triadologia ortodoxă, aşa cum este ea înfăţişată în
lucrările Stareţului, şi mai cu seamă în cartea sa
Ασκησις και θεωρία57.
Fiinţarea dumnezeiască, fără de început şi
desăvârşită în Firea sa, neavând nici o cauză în
afară de sine, este pentru omul zidit un dat, sau,
precum îl numeşte Stareţul, un Fapt pur58. Taina
Acestui Dumnezeu desăvârşit a descoperit-o omului
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin bunăvoirea Tatălui
şi împreună-lucrarea Sfântului Duh. Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt alcătuiesc Sfânta Treime a Persoanelor
sau Ipostasurilor. Aceste trei Persoane au o Fiinţă
sau Fire. Ele sunt Treimea Cea deofiinţă şi
nedespărţită. Firea dumnezeiască are viaţa şi
Lucrarea ei. Fiecare Ipostas poartă plinătatea Firii şi
a Lucrării. Ipostasul şi Fiinţa, sau Firea, se
identifică deplin, dar se şi deosebesc deplin. în
acelaşi chip, Firea şi Lucrarea se identifică deplin,
dar se şi deosebesc deplin. Fiinţarea dumnezeiască,
spune Stareţul, este pusă în lucrare desăvârşit şi,
drept urmare, se defineşte ca Act pur - «Actus
56 Ibidem, pp.52-53, 55-56. Aici Stareţul mărturiseşte smerit că

în viaţa noastră trebuie să se facă simţită o oarecare asemănare
cu viaţa Prorocilor, Apostolilor şi Părinţilor, pentru a putea să
ne călăuzim paşii în călătoria noastră către Dumnezeu.
58 «Factus purus». Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul,
p. 164. Aici Stareţul foloseşte terminologia tomistă, adăugând
un înţeles şi un conţinut ortodox. Fericirea de a cunoaşte calea,
p. 23.
279
purus»59. Actul pur nu trebuie înţeles aici în sens
aristotelic sau tomist; el exprimă învăţătura
ortodoxă despre putinţa părtăşiei şi cunoaşterii lui
Dumnezeu de către om. Sfânta Treime învederează o
desăvârşită simplitate şi unitate în trei deosebiri.
Firea dumnezeieştii Fiinţări covârşeşte orice
putinţă de cunoaştere şi pătrundere a ziditului. însă
Lucrarea Firii sale se descoperă făpturilor
cugetătoare ca har, iubire, putere, viaţă, lumină
ş.a., şi se poate împărtăşi60. Lucrarea lui Dumnezeu
este unitară şi simplă, însă după darurile şi
manifestările ei este «de multe feluri» 61 şi are
nesfârşite numiri. Atunci când în scrierile patristice
este numită Lumină, sau Lumină nezidită, se arată
caracterul concret al experienţei ei ca simţire vie, la
care ia parte şi trupul, căruia îi dăruieşte sfinţirea.
Se arată, de asemenea, că vederea Luminii este
experienţă a plinătăţii, fapt pentru care ea
desfatează nu numai ochii cei cugetători ai
sufletului, ci chiar şi pe cei ai trupului. Aceasta se
petrece abia după ce atât trupul cât şi sufletul
credinciosului au fost sfinţite şi întărite de către
darul cel nezidit al lui Dumnezeu. Dacă omul se
împărtăşeşte simţit de Lucrarea dumnezeiască, sau
Lumina nezidită, aceasta nu înseamnă că neziditul
se preschimbă în zidit, ori ziditul în nezidit. Dincolo
59 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 164;

Fericirea de a cunoaşte calea, p. 23.
60 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a treia. Epistola 234,
Colecţia PSB nr. 12, EIBM al B.O.R. 1992, p. 483: «...din lucrări
îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe când de fiinţa Lui nu suntem în
stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care se
coboară spre noi, pe când fiinţa Lui rămâne Inaccesibilă». De
asemenea, la Sfântul Grigorie Palama, Opere, voi. II, Tesalonic
1966, p. 238.
611 Petru 4, 10.
280
de strânsa unire a celor două, deosebirea rămâne
veşnică şi neamestecată, precum în Persoana lui
Hristos, în care Unul Domn rămâne veşnic în două
firi unite neîmpărţit şi neamestecat62.
în scrierile Stareţului Sofronie se vorbeşte
despre trei lumini: a) firească sau simţită,
b) intelectuală sau mentală63 şi c) dumnezeiasca
Lumină cea nezidită şi neînserată64.
Lumina firească este închipuirea Luminii
dumnezeieşti nezidite, iar soarele natural este
icoana Soarelui iubirii şi al dreptăţii. Precum lumina
naturală a soarelui încălzeşte şi dă viaţă prin razele
ei întregii zidiri, tot astfel şi Lumina nezidită a
Dumnezeirii luminează şi dă viaţă tuturor făpturilor
celor după chipul lui Dumnezeu. Lumina naturală,
deşi vesteşte Lucrarea lui Dumnezeu ca rod al ei,
totuşi nu poate da o cunoaştere nemijlocită a tainei
Dumnezeului Celui viu. Lumina nezidită descoperă,
mai întâi de toate, împărăţia Tatălui ceresc. Din
experienţa sa personală, Stareţul spune că după
contemplarea Luminii nezidite, lumina naturală a
soarelui pare grosolană, iar uneori stânjenitoare65.
Aici trebuie să însemnăm că, până şi în
privinţa contemplării dumnezeieştii Lumini, de
flecare dată când omul primeşte o revărsare mai
bogată de lumină, cea dinainte este simţită ca
întuneric faţă de aceasta din urmă. Lucrul se
întâmplă, fireşte, pentru că în veacul Luminii nu

64 Ibidem, p. 206. Este amintită, de asemenea, şi lumina
demonică; ea este mai mult întuneric, răceală şi moarte: se face
pomenire şi de lumina inspiraţiei artistice, filosofice sau
ştiinţifice, care poate fi socotită ca fiind cuprinsă în lumina cea
intelectuală sau mentală (p. 99).
281
există coborâre, ci numai creştere şi procopsire,
până ce sufletul omului ajunge la Cerul cerurilor66.
în descrierea firii Luminii nezidite sunt
folosiţi câteodată termeni apofatici, alteori termeni
catafatici. Termenii apofatici arată caracterul mai
presus de fire, obârşia dumnezeiască şi firea
Luminii. Cei catafatici învederează lucrurile legate
de împărtăşirea şi caracterul pozitiv al experienţei
sale vii. Cu toate acestea, chiar şi în categoriile
catafatice care se adaugă Luminii trebuie
întotdeauna să se distingă dimensiunile apofatice.
Aşadar, potrivit experienţei Stareţului,
Lumina nu se supune stăpânirii simţurilor, este de
nepătruns după firea ei şi se pogoară peste noi
într-un chip cu neputinţă de lămurit67 . Este
nezidită, nenumită, nematerialnică, de nestăpânit şi
de nepătruns68 . Este, de asemenea, negrăită69 ,
neajunsă70, de nepipăit71 şi de nespus în cuvinte72.
Lucrările acestei Lumini şi fericirea iubirii pentru
Dumnezeu pe care o insuflă, sunt de neînfaţişat în
graiuri omeneşti73. Prin aceste categorii apofatice se
exprimă indirect alteritatea Luminii. Ea este mai
presus de lume şi izvorăşte din Firea cea Una a lui
Dumnezeu 74 . Nu este lucrare neipostatică, ci
Dumnezeu Personal 75 , Ce se ipostaziază în
Ipostasurile Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, pe
66 A w a Ammona, Epistola a patra. Colecţia Comorile Pustiei

nr.4, Edit. Anastasia, Bucureşti 1995, p. 92.
68 Ibidem, p. 126.
74 Ibidem, p. 105.
282
Care le şi revelează prin caracterul totdeauna
personal76 al arătării Lui. , .
Când această Luminăcerească se mişcă spre
zidire şi i se descoperă, ea vădeşte atunci o
rânduială şi un mod de existenţă; este Lumina
Cuvântului Cel împreună veşnic cu Tatăl, şi
purcede de la Tatăl77. Această Lumină este Lucrarea
Duhului Sfânt, întrucât este dăruită de Acesta. în
iconomia Sfintei Treimi, Lumina nezidită se arată
întotdeauna din Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Cu toată bogăţia termenilor apofatici pe care
o întâlnim la Stareţul Sofronie în descrierea firii
dumnezeieştii Lumini, este greu să pretindem
originalitate. în străvechea predanie patristică
întâlnim deja o terminologie apofatică închegată,
care înfăţişează firea şi experienţa Luminii nezidite.
Cu toate acestea, desele recapitulări, întotdeauna
aducătoare de lucruri noi, dau scrierilor Stareţului o
prospeţime deosebită. De la Sfântul Grigorie Palama
până astăzi, nimeni altcineva nu a mai înfăţişat
această experienţă cu o asemenea cunoaştere şi
adâncime.
Sfântul Vasile cel Mare numeşte priveliştea în
care vor străluci cei curăţiţi - frumuseţe negrăită78.
Sfântul Grigorie Teologul o arată a fi Lumină
nespusă şi o socoteşte drept însăşi împărăţia
cerurilor79. Sfântul Dionisie Areopagitul, care în
chip hotărât şi cu totul deschizător de drumuri şi-a
pus pecetea asupra naşterii teologiei apofatice,
înfăţişează cu ajutorul expresiilor negative părtăşia
omului la revărsarea duhovnicească a Luminii şi

77 Ibidem, pp. 99, 111-112, 162.
78 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a treia. Despre Sfântul
Duh, Colecţia PSB nr. 12, EIBM al B.O.R. 1992, p. 39.
79 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 16, 9, PG 35, 945C.
283
unirea «cea mai presus de minte... în strălucirile
necunoscute şi fericite, revărsate din razele
supraluminoase». El arată, de asemenea, că
«întunericul dumnezeiesc este lumina cea
neapropiată, în care se spune că locuieşte
Dumnezeu»80. Vorbind despre putinţa văzutului de a
vedea nevăzutul, Sfântul Epifanie al Ciprului stăruie
asupra faptului că omul «se învredniceşte... să vadă
nevăzutul» numai atunci când Dumnezeu Cel
nevăzut îi întăreşte firea 81 . Sfântul Macarie
Egipteanul, înfăţişând priveliştea Luminii, o
numeşte foc nematerialnic şi dumnezeiesc ce ridică
păcatele, dăruind putere şi nemurire; de asemenea,
ea luminează sufletele sfinte şi întăreşte mintea82. în
alt loc, o numeşte «lumina cea de negrăit»83.
Pentru a nu lungi însă cuvântul, ne vom
mărgini să mai amintim doar doi dintre Sfinţii
Părinţi: pe Sfântul Simeon Noul Teolog, imnologul
vederii Luminii nezidite, şi pe Sfântul Grigorie
Palama, cel ce a recapitulat teologia acestei Lumini.
Cel dintâi, într-o descriere apofatică a Luminii
sfinte, spune că ea este «foc... necreat, nevăzut,
neînceput şi nematerialnic, cu totul neschimbător,
în afara tuturor făpturilor»84. Altundeva, iarăşi,
numeşte Lumina «fară formă şi neînţeleasă şi de
80 Sfântul Dionisle Areopagltul, Opere complete, Edit. Paideia,

1996, Despre Numirile Dumnezeieşti, I, 4, p. 137; Epistola V,
Către Dorotei liturgul p. 258.
si Panarion 3, cap.70, 7-8, PG 42, 349D.
duhovniceşti. Omilia a XXV-a, 9-10, Colecţia PSB nr. 34, EIBM
al B.O.R. 1992, pp. 203-204.
88 Ibidem, Omilia a XXXIV-a, 2, Colecţia PSB nr. 34, EIBM al
B.O.R. 1992, p. 242.
84 Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imnul 30, Edit. Deisls
2001, p. 183.
284
negrăit»85. Cel de-al doilea, ca unul mai presus de
toate teolog al harului şi al Lucrărilor lui Dumnezeu
ce se descoperă şi sunt împărtăşite ca Lumină,
arată că vederea Luminii este mai presus de fire86,
iar una dintre căile ce duc la ea este rugăciunea
curată. La Sfântul Grigorie, însă, covârşeşte grija de
a arăta partea cunoscută a lui Dumnezeu, ce se
dăruieşte omului prin părtăşia la harul Său şi
comuniunea cu El în contemplarea Luminii nezidite.
Stareţul Sofronie se aşează în aceeaşi
perspectivă cu Sfântul Grigorie Palama. Pentru a
putea întări caracterul concret şi adevărat al
experienţei vii a cunoaşterii Dumnezeului Celui
Personal, el se slujeşte de termenii catafatici atunci
când descrie firea Luminii. Se apleacă mai cu seamă
asupra categoriilor afirmative, întotdeauna cu
dimensiuni apofatice, netemându-se de ispita
antropomorfismului, tocmai pentru a pune în
lumină faptul că Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul
Părinţilor, iar nu Dumnezeul filosofilor. Noutatea şi
tăria cu care înfăţişează Lumina în termeni
catafatici se datorează strădaniei sale de a învedera
teologia ca pe o stare duhovnicească87, iar nu ca pe
o cugetare filosofică, abstractă88.
Termenii catafatici descriu, de obicei, firea
lucrării Luminii în viaţa omului. Fiecare dintre
aceştia vădeşte şi un anume chip deosebit al ei. Se
învederează, de asemenea, bogăţia termenilor care
85 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvânt poetic, 90, voi. I,

Tesalonic 1969, pp. 515-516.
86 Sfântul Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniştesc cu evlavie,
1,3, 21, Scrieri, voi. I, Tesalonic, p. 431.
87 Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, p. 21: «...teologia este
înţeleasă, mai presus de toate, ca vieţuire [petrecere] în
Dumnezeu»; Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 98-99.
285
ţin de teologia apofatică. în fapt, întreaga rostire a
Stareţului vine să mărturisească despre
împărtăşirea cea după modul de existenţă a lui
Dumnezeu cu omul. Sunt termenii unei adevărate
teologii a experienţei, întrucât povestesc despre
evenimentul întâlnirii personale a omului cu
Dumnezeu. Astfel, teologia apare ca istorisire a
cunoaşterii lui Dumnezeu întru Lumină89. întreaga
lucrare a Stareţului Sofronie poartă pecetea acestui
chip al teologiei ca istorisire.
Dumnezeu este Lumină - simplă după fire şi
felurită după chip şi strălucire90. Această Lumină
este atotputernică şi mai tare decât tot ceea ce ne
înconjoară91. în acelaşi timp, ea este «negrăit de
blândă», liniştită şi dătătoare de pace92 . Este
minunată, strălucitoare, descoperitoare şi
luminătoare93, întotdeauna cerească şi sfântă94.
Este, de asemenea, aducătoare de nestricăciune şi
mângâietoare95.Ca una ce este neprihănită, lină şi
delicată, ea atrage mintea şi inima până la uitarea
lor de sine prin răpirea ei96. Este, în acelaşi timp,
uşoară şi mai subţire decât toate câte le cunoaşte
pământul97. încă este şi neîmpărţită, întreagă, plină
de pace adâncă98.
89 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 154-155.

90Οψομεθα τον Θεον καθώς εστι, ρ. 291 .
92 Ibidem, pp. 110, 123; Fericirea de a cunoaşte calea, p. 118.
93 Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 112, 109-110, 150, 118.
94 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 65; Despre rugăciune, p. 146.
96 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 109-110; Despre rugăciune,
p. 146.
97 Ibidem, p. 110.
98 Ibidem, p. 127.
286
Lumina nezidită lucrează în inimă ca o
simţire vie a prezenţei lui Dumnezeu". Este suflarea
iubirii sfinte100, a milei, smereniei, adevărului şi
înţelepciunii101. E viaţă pură, pace deplină, fericită
veşnicie 102 . Mai este şi flacără subţire,
tămăduitoare, curăţitoare şi arzătoare cu
desăvârşită gingăşie a oricărui lucru potrivnic lui
Dumnezeu103. în sfârşit, este bucurie de nepurtat şi
dar nespus104.
Această Lumină este «mâna lui Dumnezeu»
cea părintească, ce lucrează delicat105. E Lumină a
puterii şi a înţelepciunii, Lumină a învierii şi a vieţii
celei noi106. Este Lumina arătării Domnului, care
plineşte toate, iar rămânerea întru ea este raiul lui
Dumnezeu107. E Lumină a vieţii dumnezeieşti şi
cercetare a lui Dumnezeu108. Este Lumina lumii
celei de sus şi a cetăţii ce va să fie109. Este Lumina
împărăţiei110.
Atunci când se răspândeşte cu strălucirea
cea mai presus de lume şi cu atotcuprinderea ei, ca
99 Ibidem, p. 24.
101 Ibidem, pp. 32-33, 89.
102 Ibidem, p. 110.
104 Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 147, 149-150; Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, 2, 8, Filoc. rom. voi. 2,
Edit. Humanitas 1999, p. 168; Sfântul Grigorie Palama, Pentru
cei ce se liniştesc cu evlavie, 1,3, 5, Scrieri, vol. I, p. 413; Sfântul
Diadoh al Foticeii, Cuvănt ascetic, 60, Filoc. rom. vol. 1, Edit.
Humanitas 1999, p. 360.
105 Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 118-119, 121.
106 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 124, 97-98, 127; Despre
rugăciune, p. 61.
107 Ibidem, pp. 108, 129.
io3 Ibidem, pp. 132-133, 192-193, 204-205.
109 Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 133, 162.
110 Ibidem, p. 175.
287
o altă vedere şi auzire, Lumina acestei împărăţii
adevereşte prin rodul lucrărilor sale termenii şi
descrierile pe care le-am folosit mai sus cu privire la
obârşia firească şi dumnezeirea ei111.
Lumina descoperă la început păcatul şi
netrebnicia omului, aducându-1 la simţirea
întunericului ce-1 înconjoară. Arătarea ei îl
călăuzeşte pe om la adevărata cunoaştere de sine.
Aşa precum, după un fulger ce brăzdează noaptea,
omul simte întunericul ca fiind de nestrăbătut, tot
astfel şi după fulgerul Luminii Dumnezeirii el
dobândeşte o cunoaştere mai lămurită a
întunericului pe care îl poartă înlăuntrul său şi care
seamănă cu o «masă densă de murdărie
respingătoare»112. După cum am arătat, această
vedere insuflă pocăinţa la nişte dimensiuni
ontologice şi îl pregăteşte pe credincios spre a primi
o mai adâncă şi mai deplină cercetare a Luminii.
Aceste cercetări îl duc pe om la o negrăită smerenie,
întrucât ajunge să înţeleagă planul cel mai înainte
de veci al lui Dumnezeu cu el şi depărtarea sa de
împlinirea acestuia 113 . în acelaşi timp, aceste
luminări tămăduiesc firea sa şi îi sfinţesc trupul114.
Cunoştinţa de sine care se dăruieşte prin
contemplarea Luminii capătă dimensiuni cosmice şi
mai presus de lum e115, iar omul se apropie de
întregirea sa ca persoană. El dobândeşte o
conştiinţă asemenea cu cea a prorocilor,
socotindu-se «mai rău decât toţi» înaintea lui
111 Despre rugăciune, p. 61; Fericirea de a cunoaşte calea,

pp. 109-110.
113 Ibidem, pp. 39-40, 107-108.
114 Ibidem, pp. 110, 122.
115 Despre rugăciune, p. 75-76.
288
Dumnezeu116. Sfinţirea trupului şi stăpânirea firii,
împreună cu proroceasca cunoaştere de sine şi
negrăita smerenie, dau omului putinţa de a-şi preda
voia sa voii dumnezeieşti la fiecare pas117 şi de a-şi
păstra totdeauna o purtare dreaptă faţă de
aproapele118. în acest chip, el împlineşte cele două
mari porunci şi ajunge la desăvârşirea pe care i-a
hărăzit-o mai dinainte Dumnezeu.
Strălucirea Luminii îl îmbogăţeşte pe om cu
comoara cunoaşterii «slavei lui Dumnezeu» 119 în
Persoana lui Iisus Hristos. Această comoară este
plinătatea Lucrării dumnezeieşti care a sălăşluit în
trupul Domnului Iisus, pe care Acesta l-a luat «de la
Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara» şi l-a slăvit prin
Crucea, învierea şi înălţarea Sa120. De atunci, orice
arătare a acestei Lumini îi uneşte pe credincioşi în
acest trup şi mărturiseşte dumnezeirea Domnului
Iisus. Stareţul Sofronie stăruie deseori asupra
adevărului acestei cunoaşteri mai presus de lume.
Lumina aceasta nu vine «pe neaşteptate»,
«dintr-odată», ci în chip liniştit, blând şi delicat121.
Atunci când este luminată de ea, omul îl recunoaşte
pe Hristos «în Lumina Lui» şi astfel se adevereşte
credinţa în dumnezeirea Sa 122 . După însăşi
mărturia Stareţului, toate arătările Luminii nezidite
duc către descoperirea dumnezeirii lui Iisus

i'8 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 88-89.
119II Cor. 4, 6.
120 G. I. Mantzarldls, naXagiRa, p. 238: «Strălucirea firească a
luminii s-a adunat prin întrupare ca într-un Izvor în trupul lui
Hristos».
122 ibidem, pp. 101-102.
289
Hristos123. Este Lumina împărăţiei lui Dumnezeu,
care aduce cu sine încredinţarea că Hristos este
Faptul cel fără de început şi cel mai înalt al
Fiinţării124.
Această Lumină sfântă aduce în duhul
rugătorului simţirea că omul întreg, la vremea
contemplării, petrece în Dumnezeu, că «Cel ce Se
arată este Stăpânul Cel mai înainte de veci al
întregii zidiri, Cel dintâi şi Cel de pe urmă...»125, şi
că slava căreia i se face părtaş în răstimpul arătării
este slava lui Hristos, «ca a Unuia-Născut din
Tatăl» 126. Când descoperirile Luminii sporesc şi
ajung la o anumită plinătate, atunci omul se
învredniceşte şi de împreună-vorbirea cu Hristos,
precum Apostolii pe Tabor şi Pavel pe calea spre
Damasc127.
Trebuie să însemnăm aici că atunci când
Lumina cea gingaşă, delicată, mângâietoare şi
făcătoare de viaţă îl umbreşte pe om, acesta nu
numai că recunoaşte în chip de netâlcuit
dumnezeirea Domnului Iisus, ci primeşte şi
înştiinţarea că «prin Cel Unul-Născut devine şi el fiu
al lui Dumnezeu, al Tatălui Atotţiitorul»128.
Lumina dăruită de Duhul Sfânt se revarsă în
inima omului şi o mângâie. Ea umple sufletul,
mintea şi trupul lui cu o cunoaştere existenţială a
lui Dumnezeu129 şi îi împărtăşeşte acestuia starea
lui Hristos însuşi130. Se reface astfel chipul cel întâi
123 Ibidem, p. 105.

126 Ioan 1, 14. Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 162.
128 Mistica vederii lui Dumnezeu, ρ. 131.
w Ibidem, pp. 115-116.
290
zidit al omului şi i se dăruieşte acestuia experienţa
universalităţii131. Precum Hristos poartă înlăuntrul
Său întregul Adam, tot astfel şi omul, având starea
lui Hristos, se lărgeşte şi cuprinde cu iubire întreaga
zidire132. Această lărgire întru Duhul Sfânt naşte
îndurerarea pentru pătimirile întregii lumi, dar şi
puterea de a trăi drama istoriei universale a
omenirii ca pe propria sa dramă 133 . Această
experienţă duhovnicească îl îndreaptă pe om către
rugăciunea pentru lume, care este roadă a
contemplării Luminii sfinte134.
Pe lângă cele trei mari lucrări ale Luminii
înlăuntrul omului - cunoaşterea de sine,
cunoaşterea lui Dumnezeu şi rugăciunea pentru
lume - sunt înfăţişate ca roade ale acestei străluciri
încă şi multe altele, precum milostivirea către
vrăjmaşi 135 , nepătimirea 136 , libertatea
duhovnicească 137 , nemurirea 138 , dumnezeiasca
smerenie 139 , deosebirea duhurilor 140 , iubirea
desăvârşită cu un avânt fără întoarcere către
Dumnezeu141, şi nenumărate altele.
După experienţa Luminii, omul simte
împreună cu propria sa înviere şi învierea lumii
131 Mistica vederii lui Dumnezeu, p.88; Fericirea de a cunoaşte

calea, p.148.
132 Mistica vederii lui Dumnezeu, p.209; Fericirea de a cunoaşte
calea, p. 111.
134 Ibidem, pp. 129, 209.
135 Ibidem, p. 130.
•36 Ibidem, pp. 104, 207-208 ş.a.
137 Ibidem, pp. 104,207-208; Fericirea de a cunoaşte calea,
pp. 123, 186-187.
140 Ibidem, p. 114.
Dumnezeu, pp. 114, 112.
291
întregi142. El stăpâneşte o nouă cunoaştere, o nouă
ierarhie a valorilor143, precum şi lipsa de grijă
pentru cele trecătoare, bucurie şi slavoslovie144,
fericită uimire 145 , mărturisire prorocească a
păcătoşeniei 146 , moarte pentru lume 147 , noi
înţelesuri şi o nouă conştiinţă148. Păşeşte, aşadar,
într-o realitate ontologică nouă, în zidirea nouă cea
întru Hristos, încât depărtarea Luminii şi încetarea
contemplării ei este socotită drept o cădere din
adevărata fiinţare 149 . Experienţa contemplării
Luminii îl face pe om să dobândească înţelesuri de
acelaşi fel cu cele ale cuvântului lui Dumnezeu. El
devine casnic al cuvântului Său150.
Experienţa cea mai presus de lume a
contemplării Luminii nezidite înştiinţează în chip de
negrăit pe om despre cea mai de pe urmă
învrednicire a chemării sale: să ajungă, adică,
purtător al plinătăţii vieţii dumnezeiesc-omeneşti,
«după asemănarea» lui Hristos. Prin lărgimea
dumnezeiască pe care o lucrează această Lumină,
răsare în adâncul inimii celui ce se pocăieşte o
floare minunată: persoana-ipostas151. Prin urmare,
începutul plinirii principiului ipostatic în om se
pune prin experienţa Luminii nezidite şi se
desăvârşeşte prin lucrarea rugăciunii ipostatice,
despre care vom vorbi în cele ce urmează.
142 Mistica vedem lui Dumnezeu, pp.112,115-116,123,127, 133, 287.

143 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 112, 133, 115-116.
Dumnezeu, p. 93-94.
146 Ibidem, p. 97.
147 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 119-120.
145 Ibidem, p. 118-119.
149 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 114-115, 86; Viaţa şi
învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 189.
150 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 128, 129, 114, 117, 162.
151 Ibidem, p. 132.
292
7.d. îndoita contemplare care insuflă pocăinţa
în plan ontologic
După învăţătura Stareţului, omul se

înnoieşte prin pocăinţă şi dobândeşte harul
dumnezeieştii înfieri. Se face părtaş iubirii adevărate
a Tatălui ceresc, Cel ce este cu adevărat. Biruieşte
stricăciunea căderii şi a patimilor. Prin puterea
Sfântului Duh şi prin avântul înflăcărat al pocăinţei
sale, el se aseamănă cu Hristos. Este curăţat de
moştenirea cea «blestemată» şi devine părtaş al
Fiinţării dumnezeieşti1. în acest chip păşeşte pe
tărâmul ontologic. Duhul său primeşte cunoaşterea
unei alte fiinţări, de necuprins, în vreme ce mintea,
slobozită din legăturile firii, intră într-o nouă formă
de viaţă2 , cu un chip nou de contemplare a
judecăţilor şi a voii celei mai înainte de veci a
Ziditorului său.
Această contemplare este una îndoită. Ea se
îndreaptă în acelaşi timp spre doi poli diametral
opuşi şi acoperă întreaga scară a stărilor
duhovniceşti ale creştinului. La polul cel mai de jos
se întâlneşte iadul, sau «întunericul cel mai
dinafară», iar la cel mai de sus se contemplă
«împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere»3. La
polul de sus suflă adierea iubirii de Dumnezeu până
la ura de sine4. La cel de jos - duhoarea iubirii de
sine până la ura de Dumnezeu5. între aceşti doi poli
se mişcă întreaga viaţă duhovnicească a făpturilor

2 Ibidem, p. 110.
4 Ibidem, p. 154.
293
cugetătoare6, iar omul, atunci când se pocăieşte
«dintru adâncuri», ajunge să cunoască prin cercare
toate fenomenele lumii duhovniceşti dintre aceşti
doi poli. Cunoaşterea sa se prelungeşte din adâncul
iadului până la înălţimile cerului şi lărgeşte în chip
de negrăit conţinutul fiinţei sale7. Pentru a dobândi
această cunoaştere, omul este supus în toate
privinţele unor copleşitoare încercări8. Prin credinţa
în cuvântul lui Hristos, mintea pogoară în abisul
oceanului inimii ce arde de iubirea lui Dumnezeu şi
acolo gustă existenţial lucrarea îndoitei contemplări.
O latură a acestei contemplări insuflă omului
frică şi silă faţă de patimile pe care le poartă
înlăuntrul său, dar mai cu seamă pentru patima
mândriei9. El simte până la durere nimicnicia sa şi
se zdrobeşte sub cunoaşterea nevredniciei lui. Este
istovit de suspinele inimii sale şi de amărăciunea
căinţei pentru păcătoşenia lui, pe care nu
conteneşte să o vadă în dimensiunile ei ontologice10.
Simte că depărtarea care îl desparte de Dumnezeu
este nemăsurat de mare şi se întristează
muceniceşte de vederea sărăciei sale duhovniceşti11.
Trăieşte ca pe o lucrare nesuferită a morţii tot ceea
ce se împotriveşte cuvântului şi harului lui Hristos.
Simte o covârşitoare ruşine pentru sine însuşi12 şi
ajunge la deznădejde din pricina pervertirii şi
întinării sale. După iconomia lui Dumnezeu, vede
înlăuntrul său iadul.
în acelaşi timp, însă, lucrează şi cealaltă
latură a contemplării. Simţirea sfinţeniei lui
Dumnezeu îl călăuzeşte pe om la o fericită
6 Fericirea de a cunoaşte calea p. 163.

i0Ibidem, pp. 105-106.
11 Ibidem, pp. 11-12.
12 Ibidem, p. 84.
294
străpungere13. Lumina feţei Domnului îi îngăduie
să-şi privească iadul lăuntric şi, în acelaşi timp, să
simtă sfinţenia Dumnezeului Celui viu14. în simţirea
vie a prezenţei Lui, este stăpânit de teamă. Această
teamă devine deschidere către iubirea desăvârşită a
lui Dumnezeu. Frica de început faţă de iadul
lăuntric se preschimbă în teamă desăvârşită, ca nu
cumva să se arate nevrednic de un asemenea
Domn, Dumnezeul sfintei iubiri; omul simte că
acesta ar fi cu adevărat şi iadul cel veşnic 15.
Contemplarea atât a sfinţeniei cât şi a smereniei Lui
izbeşte sufletul, care se închină Domnului în iubire,
cu mare evlavie16. El gustă fericirea veşniciei Lui şi
se dezleagă chiar şi de dorirea avuţiilor vremelnice17,
în ardoarea acestei contemplări duhovniceşti Se
descoperă Hristos, icoana «simţită» a lui Dumnezeu
Cel mai înainte de veci, după chipul căreia a fost
zămislit omul. Punându-se pe sine alături de chipul
sfânt al lui Hristos, omul îşi simte «lipsa de
asemănare»18 cu El. Petrecerea, în acelaşi timp, pe
cele două planuri ale îndoitei contemplări este
semnul vieţuirii proroceşti.
Adevăratul proroc se istoveşte între cele două
laturi ale îndoitei contemplări, iar pocăinţa sa se
reaprinde neîncetat în plan ontologic. Cu cât mai
vârtos îl simte pe Dumnezeu, cu atât mai desluşit ia
cunoştinţă de nevrednicia sa dinaintea Acestuia19,
în priveliştea Luminii nevăzute a Sfântului Duh, el
înţelege întunericul căderii. Cunoaşterea
Dumnezeului Celui viu îl călăuzeşte la vederea
descoperitoare, în Hristos, a planului Ziditorului cu
13 Ibidem, p. 45.
17 Ibidem, p. 139.
îs Fericirea de a cunoaşte calea, p. 109.
295
omul, aşa cum a fost el chibzuit mai înainte de
facerea lumii. Numai atunci cel ce se pocăieşte
înţelege cum ar trebui să petreacă pentru a plini
ţelul existenţei sale şi a dobândi unirea veşnică şi
nedespărţită cu Părintele a tot ce există. Căderea de
la această menire înaltă o socoteşte nenorocire
absurdă şi neluare aminte purtătoare de moarte20.
Amărăciunea pentru netrebnicia lui şi nemângâiata
durere pentru cea mai de pe urmă sărăcie a sa la
vederea iadului lăuntric, dimpreună cu descoperirea
menirii sale eshatologice în Hristos Iisus, adâncesc
durerea sufletului până la măsura în care pătimirile
duhului său capătă însuşiri mai presus de fire şi de timp21.
Contemplarea deopotrivă a celor două laturi
pe care le-am înfăţişat, îl împinge pe om către cea
mai arzătoare treaptă a pocăinţei. Adâncirea cu
duhul în planul cel mai înainte de veci al
Mântuitorului Dumnezeu pentru zidirea Sa
cuvântătoare trezeşte în om o neostoită sete de a
birui îngustimea firii sale şi de a păşi în
neasemuitul abis al lumii duhovniceşti. Acolo «nu
este nimeni şi nimic, în afară de Dumnezeul iubirii
şi vederea nemărginirii Lui»22. Priveliştea iadului
lăuntric în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu şi în
ardoarea neprihănitei Sale iubiri stârneşte în
sufletul omului un dor nestăvilit de a scăpa din
strânsoarea înăbuşitoare a căderii şi a se preda în
întregime Dumnezeului Luminii acestei iubiri23.
Puterea duhovnicească a îndoitei contemplări
îl sprijină şi îl însufleţeşte pe om către o nesfârşită
pocăinţă, de dimensiuni ontologice şi adamice. El
trăieşte la început «iadul» pocăinţei personale,
pentru a împlini cea dintâi şi mare poruncă a iubirii
20 Ibiderru pp. 39-40.

23 Ibidem, p. 24.
296
de Dumnezeu. De asemenea, după măsura în care
se întăreşte în cea de-a doua latură a acestei
contemplări şi îşi însuşeşte chipul şi duhul Celui
de-al doilea Adam, el descoperă unitatea sa fiinţială
cu întregul neam al muritorilor. înţelege astfel
iubirea cea până în sfârşit a lui Hristos pentru
întreaga lume şi se încredinţează de mulţimea
lipsurilor sale în plinirea poruncii celei de-a doua şi
întocmai cu cea dintâi, aceea a iubirii către
aproapele, către toţi semenii. Precum Hristos Şi-a
dat viaţa, tot astfel şi slujitorul duhului Său pogoară
în iadul aceleiaşi iubiri, punând înainte nesfârşita
sa pocăinţă pentru întregul Adam. Stareţul
mărturiseşte că plinătatea acestei pocăinţe, dacă ar
fi de atins pe pământ, ar însemna atât cunoaşterea
desăvârşită a Unuia Dumnezeu în trei Ipostasuri,
cât şi a nemuririi noastre24.
Această îndoită contemplare este singura
care poate să-l călăuzească pe om la trezirea din
îndelungatul somn al păcatului25. Ea îl aşează între
«iadul» cunoaşterii de sine şi abisul cunoaşterii lui
Dumnezeu. îi dăruieşte, de asemenea, acestuia o
cunoaştere deplină a lumii duhovniceşti şi un avânt
de pocăinţă care îl duce către hotare nebănuite,
«unde el primeşte o pregustare a universalităţii
dumnezeieşti»26. Când va străbate până la capăt
calea acestei pocăinţe, duhul său va cunoaşte «cele
ale omului», în vreme ce, prin Duhul Sfânt pe care
l-a dobândit, va cerceta şi «cele ale lui Dumnezeu»27.
Prin această aşezare la hotarele cele mai de sus,
omul se întăreşte în contemplarea Luminii nezidite
a Dumnezeirii, care este totodată şi cea mai înaltă
învrednicire, pe pământ, a principiului său ipostatic.
24 Ibidem, p. 41.
22 I Cor. 2, 11.
297
7.e. Smerenia ascetică şl smerenia
dumnezeiască
în scrierile Sfântului Siluan şi ale Stareţului

Sofronie se face deseori deosebire între smerenia
ascetică şi negrăita smerenie dumnezeiască, precum
au cunoscut-o cei ce L-au văzut pe Domnul. Cea
dintâi este rodul credinţei şi al faptelor evlaviei
omului, în vreme ce cea de-a doua este dar al
Sfântului Duh, care lucrează în sufletul
credinciosului atunci când se învredniceşte a vedea
Lumina şi slava feţei Domnului Iisus. Cea dintâi
singură nu este îndestulătoare pentru plinătatea
mântuirii. Cea de-a doua călăuzeşte la asemănarea
desăvârşită cu Mielul Cel curat şi fară prihană al lui
Dumnezeu, Hristos.
Smerenia ascetică este o trăsătură a luptei
dureroase pe care o duce omul cu scopul de a se
elibera de duhul mândriei care ucide sufletul şi de
a-şi umple cugetul de voia şi Duhul lui Dumnezeu
Care dă viaţă. Toate virtuţile pe care le lucrează,
precum postul, înfrânarea, privegherea, isihia,
prihănirea de sine, primirea proniei lui Dumnezeu şi
altele, ţintesc smerenia şi îşi sorb puterea din ea1.
Omul se apropie de vârful cel mai înalt al smereniei
ascetice atunci când dobândeşte conştiinţa că este
mai rău decât toţi2. în această stare, el devine

smereniei, p. 216; Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă.
Cuvântul XXXVII, Filoc. rom. voi. 10, EIBM al B.O.R. 1981,
p. 202: «...răsplata nu se dă lucrării, ci smereniei».
smereniei, p. 70.
298
potrivit pentru ucenicia la Domnul, Cel ce a zis:
«învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu
inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» 3 .
Cuviosul Siluan ne încredinţează că dacă omul
stăruie cu răbdare în nevoinţa acestei ucenicii,
atunci se învredniceşte să cunoască şi
dumnezeiasca smerenie a lui Hristos, în Duhul
Sfânt. Această smerenie este starea îngerilor şi a
oamenilor4.
Deosebirea între cele două smerenii se
întâlneşte şi la Sfântul Dorotei al Gâzei. în cuvântul
său Despre smerita cugetare, el arată ca fiind cea
dintâi smerenie aceea în care omul îl socoteşte pe
fratele său mai înţelept şi mai bun decât sine în
toate, în vreme ce pe sine se vede mai rău decât toţi.
Despre cea de-a doua smerenie, spune că ea «stă în
a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile»5.
Sfântul Dorotei lămureşte mai apoi că prima
smerenie este calea către cea de-a doua, care este
mare şi dumnezeiască6.
în acelaşi chip, Sfântul Ioan Scărarul
vorbeşte despre două smerenii. Cea dintâi, spune el,
este a celor ce se pocăiesc, care nu au biruit încă
păcatul. Această smerenie este una mohorâtă. Cea
de-a doua este a celor desăvârşiţi: «fericita bogăţie a
smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin
lucrarea lui Dumnezeu»7. Şi Sfântul Isaac Şirul
spune că smerenia sfinţilor este «o putere tainică pe
3 Matei 11, 29.

smereniei, p. 53.
5 Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 473.
6 Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 476: «...această
smerenie este dumnezeiască şi de neînţeles».
7 Sfântul loan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Cuvântul
V, 9, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 150.
299
care o primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea
întregii lor vieţuiri»8.
Din scrierile înfăţişate vedem că deosebirea
dintre cele două smerenii putea fi întâlnită mai
dinainte în viaţa şi învăţătura Bisericii. însă, în
învăţătura Sfântului Siluan şi în cea a ucenicului
său, Stareţul Sofronie, găsim şi lucruri noi care pun
mai limpede în lumină smerenia celor desăvârşiţi.
Cuviosul Siluan, precum arată ucenicul său,
s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos la începutul
vieţii sale călugăreşti9. întemeindu-se pe această
rară şi înaltă experienţă, el mărturiseşte că
smerenia dumnezeiască cea după Hristos este rod al
vederii lui Dumnezeu. Aceasta se împărtăşeşte
omului ca stare în clipa vederii lui Hristos Celui viu
prin Duhul Sfânt. Sfântul însuşi însemnează: «Când
sufletul vede cât de blând şi de smerit este Domnul,
atunci se smereşte până la sfârşit». După gustarea
ei prin arătarea Mântuitorului, această smerenie de
neînţeles a lui Hristos, precum o numeşte el, devine
singurul dor al existenţei, iar omului îi este cu
neputinţă să o mai uite10.
în scrierile sale, Sfântul Siluan zăboveşte în
multe rânduri asupra faptului că smerenia cea cu
totul osebită a lui Hristos o are numai cel ce L-a
cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt. El stăpâneşte
o altă cunoaştere şi un alt gust al mângâierii
dumnezeieşti. în felul acesta, cunoaşterea
Domnului în Duhul Sfânt este starea vederii lui
Dumnezeu. Precum Sfântul Siluan însuşi
mărturiseşte în simplitatea sa, numai atunci când
s Sfântul Isaac Slrul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul XX,

Filoc. rom. voi. 10, EIBM al B.O.R. 1981, p. 109.
smereniei, pp. 50, 53.
300
L-a văzut pe Domnul a cunoscut că există Duh
Sfânt11. Şi, mai ales, într-atât l-a uimit această
smerenie, încât îl numeşte încă şi pe Duhul Sfânt -
«smeritul Duh Sfânt»12. După această experienţă,
cererea rugăciunii - care adună în sine întreaga
fiinţare a omului - devine: „Doamne, dă-mi
smerenia Ta cea sfântă, ca să se sălăşluiască întru
mine dumnezeiasca Ta iubire”. Setea acestei
smerenii îl face pe om să strige cu mare glas către
Dumnezeu «ziua şi noaptea»13.
Atunci când există smerenia lui Hristos,
Duhul Sfânt mărturiseşte în suflet mântuirea14.
Această smerenie este însuşi darul lui Dumnezeu,
care copleşeşte neasemănat toate celelalte harisme.
Ea este întotdeauna unită cu iubirea pentru
vrăjmaşi şi cu rugăciunea pentru întreaga lume15.
Sfântul a învăţat dumnezeiasca smerenie în
chip nemijlocit de la Domnul, nu doar în ceasul
arătării lui Hristos, ci şi atunci când au răsunat în
inima sa cuvintele Domnului: «Ţine-ţi mintea în iad
şi nu deznădăjdui». Atunci a înţeles că smerenia
este calea Domnului16. însemnătatea acestei căi este
lucrare a vieţii şi se numeşte mare ştiinţă 17 .
învăţarea ei aduce cunoaşterea marii şi negrăitei
11 Ibidem, p. 87.
12 Ibidem, p. 91.
13 Ibidem p. 54.
14 Ibidem p. 62.
15 Ibidem p. 112: «Arzătoare e iubirea Domnului. Pentru ea,
sfinţii au îndurat toate întristările şi au dobândit puterea de a
face minuni. Vindecau bolnavi, înviau morţii, mergeau pe ape,
erau ridicaţi în văzduh în vremea rugăciunii: eu însă nu vreau
să învăţ decât smerenia lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni,
ci să mă rog pentru toţi oamenii ca pentru mine însumi».
16 Ibidem p. 71.
17 Ibidem p. 181.
301
care o primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea
întregii lor vieţuiri»8.
Din scrierile înfăţişate vedem că deosebirea
dintre cele două smerenii putea fi întâlnită mai
dinainte în viaţa şi învăţătura Bisericii. însă, în
învăţătura Sfântului Siluan şi în cea a ucenicului
său, Stareţul Sofronie, găsim şi lucruri noi care pun
mai limpede în lumină smerenia celor desăvârşiţi.
Cuviosul Siluan, precum arată ucenicul său,
s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos la începutul
vieţii sale călugăreşti9. întemeindu-se pe această
rară şi înaltă experienţă, el mărturiseşte că
smerenia dumnezeiască cea după Hristos este rod al
vederii lui Dumnezeu. Aceasta se împărtăşeşte
omului ca stare în clipa vederii lui Hristos Celui viu
prin Duhul Sfânt. Sfântul însuşi însemnează: «Când
sufletul vede cât de blând şi de smerit este Domnul,
atunci se smereşte până la sfârşit». După gustarea
ei prin arătarea Mântuitorului, această smerenie de
neînţeles a lui Hristos, precum o numeşte el, devine
singurul dor al existenţei, iar omului îi este cu
neputinţă să o mai uite10.
în scrierile sale, Sfântul Siluan zăboveşte în
multe rânduri asupra faptului că smerenia cea cu
totul osebită a lui Hristos o are numai cel ce L-a
cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt. El stăpâneşte
o altă cunoaştere şi un alt gust al mângâierii
dumnezeieşti. în felul acesta, cunoaşterea
Domnului în Duhul Sfânt este starea vederii lui
Dumnezeu. Precum Sfântul Siluan însuşi
mărturiseşte în simplitatea sa, numai atunci când
8 Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă. Cuvântul XX,

9 Viafa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 21.
smereniei, pp. 50. 53.
300
L-a văzut pe Domnul a cunoscut că există Duh
Sfânt11. Şi, mai ales, într-atât l-a uimit această
smerenie, încât îl numeşte încă şi pe Duhul Sfânt -
«smeritul Duh Sfânt»12. După această experienţă,
cererea rugăciunii - care adună în sine întreaga
fiinţare a omului - devine: „Doamne, dă-mi
smerenia Ta cea sfântă, ca să se sălăşluiască întru
mine dumnezeiasca Ta iubire". Setea acestei
smerenii îl face pe om să strige cu mare glas către
Dumnezeu «ziua şi noaptea»13.
Atunci când există smerenia lui Hristos,
Duhul Sfânt mărturiseşte în suflet mântuirea14.
Această smerenie este însuşi darul Iui Dumnezeu,
care copleşeşte neasemănat toate celelalte harisme.
Ea este întotdeauna unită cu iubirea pentru
vrăjmaşi şi cu rugăciunea pentru întreaga lume15.
Sfântul a învăţat dumnezeiasca smerenie în
chip nemijlocit de la Domnul, nu doar în ceasul
arătării lui Hristos, ci şi atunci când au răsunat în
inima sa cuvintele Domnului: «Ţine-ţi mintea în iad
şi nu deznădăjdui». Atunci a înţeles că smerenia
este calea Domnului16. însemnătatea acestei căi este
lucrare a vieţii şi se numeşte mare ştiinţă 17 .
învăţarea ei aduce cunoaşterea marii şi negrăitei
11 Ibidem, p. 87.
12 Ibidem, p. 91.
13 Ibidem p. 54.
14 Ibidem p. 62.
15 Ibidem p. 112: «Arzătoare e Iubirea Domnului. Pentru ea,
sfinţii au îndurat toate întristările şi au dobândit puterea de a
face minuni. Vindecau bolnavi, înviau morţii, mergeau pe ape,
erau ridicaţi în văzduh în vremea rugăciunii; eu însă nu vreau
să învăţ decât smerenia lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni,
ci să mă rog pentru toţi oamenii ca pentru mine însumi».
16 Ibidem p. 71.
17 Ibidem p- 181.
301
taine a sfintei smerenii celei după Hristos18. Prin
aceasta se biruiesc desăvârşit vrăjmaşii19, este
alungată lenevirea20 şi se dobândeşte focul harului
Sfântului Duh21. Cu alte cuvinte, cel ce se aşează pe
calea Domnului îl cunoaşte pe Duhul Sfânt, învaţă
de la Dânsul smerenia şi se face asemănător
dascălului său Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu22.
După Sfântul Siluan, darul smereniei este
harisma cea mai îndelung râvnită. Este aceea care
mai mult decât toate îl bucură pe Domnul, şi pentru
care Fecioara Maria a devenit Maica lui Dumnezeu
şi este slăvită în cer şi pe pământ mai mult decât
toţi23. După căderea omului, smerenia s-a făcut
haina care nu ruşinează ci slăveşte, veşmântul
cerului pentru cei ce au cunoscut-o prin Duhul
Sfânt24.
Prin smerenie dobândeşte putere împlinirea
poruncilor Domnului. Sufletul primeşte bogăţie de
har şi întărire spre a purta vederea dumnezeiască.
Astfel, el învaţă că dumnezeiasca smerenie nu este
numai rod al vederii lui Dumnezeu, ci şi putere
pentru a o răbda25. Atunci când mintea omului se
găseşte în lupta cumplită cu mintea vrăjmaşului
«din văzduhuri»26, smerenia îi spulberă pe demoni27,
în smerenia cea după Hristos sunt cuprinse iubirea,
is Ibidem, p. 75.
19 Ibidem, p. 70.
20 Ibidem, pp. 78, 73, 200-201.
21 Ibidem, p. 73.
22 Ibidem, p. 160.
23 Ibidem, p. 78.
24 Ibidem, p. 135.
25 Ibidem, p. 181.
23 Efes. 6, 12.
smereniei, p. 188.
302
pacea, blândeţea şi, îndeobşte, toate virtuţile28.
Această smerenie a contemplării feţei lui Dumnezeu
povăţuieşte nemijlocit sufletul, curăţeşte mintea,
îndulceşte inima şi o odihneşte în Hristos, în vreme
ce gustarea ei insuflă un avânt nestăpânit şi
neîncetat către Dumnezeu29. Smerenia lui Hristos şi
iubirea de vrăjmaşi îl fac pe om locaş al lui
Dumnezeu30.
Ca sfânt al veacului nostru, Cuviosul Siluan
vorbeşte cu neostenită tărie despre smerenie şi
proslăveşte cu rugăciuni şi imne darurile sale31,
poate pentru a o pune în cumpănă cu duhul
schimbător care întunecă tot mai mult lumea
vremurilor noastre.
Stareţul Sofronie, ca biograf şi tâlcuitor al
experienţei ascetice a Sfântului Siluan, duce mai
departe în acelaşi duh învăţătura despre cele două
smerenii. Tâlcuind teologic experienţa Cuviosului, el
se apleacă din nou asupra faptului că dumnezeiasca
smerenie este o harismă duhovnicească ce izvorăşte
din contemplare. La întrebarea pe care i-a pus-o
Sfântului Siluan cu puţine clipe înainte de sfârşitul
acestuia, anume dacă voia cu adevărat să moară,
Cuviosul a răspuns: «N-am atins încă smerenia».
Stareţul era încredinţat că Sfântul se gândea, în
acest răspuns, la necuprinsa smerenie
dumnezeiască a lui Hristos, pe care a cunoscut-o în
clipa în care Acesta i S-a arătat, şi pe care nu a mai
putut-o uita niciodată. El adaugă încă şi aceea că
smerenia aceasta este însoţită de o plinătate a
harului Duhului Sfânt, care uneşte în chip de
28 Ibidem, p. 181.
29 Ibidem, pp. 176-177, 186.
30 Ibidem, p. 191.
31 Ibidem, pp. 53-54, 186, 72-73, 76 ş.a.
303
negrăit sufletul cu Dumnezeu, într-un avânt
necurmat al iubirii dumnezeieşti. Această stare
cunoaşte o măsură copleşitoare, se dăruieşte pentru
un timp foarte scurt şi este de nepurtat pentru
suflet şi pentru trup32.
Inima curăţită a omului devine locaş al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Atunci
contemplă, deopotrivă, sfinţenia cea de neajuns a
lui Dumnezeu, dimpreună cu nemăsurata Lui
smerenie. Această vedere tainică duce către faptul
pregustării împărăţiei lui Dumnezeu, în care se
împletesc măreţia cea de neînchipuit cu smerenia şi
cu frumuseţea cea negrăită33.
Sprijinit pe experienţa vederii lui Dumnezeu
şi a darului acestei stări minunate, Stareţul spune
că dumnezeiasca smerenie este unul din chipurile
pe care le cunoaşte iubirea dumnezeiască şi adaugă
că smerenia aceasta este însuşi Dumnezeu34. între
numirile pe care Ie dăm de flecare dată lui
Dumnezeu, potrivit întotdeauna cu arătarea
Lucrărilor Lui, se numără şi smerenia, pentru că
aceasta este desăvârşirea iubirii Sale35. De aceea,
Stareţul o înfăţişează slujindu-se de cuvinte care se
potrivesc numai Dumnezeirii; o socoteşte, adică,
absolută şi de nepătruns, neasemuită şi de negrăit,
pricinuitoare de uimire şi minunare36.
Urmând învăţătura Cuviosului Siluan potrivit
căreia smerenia este lumină în care Se descoperă
Dumnezeu-Lumina37, Stareţul Sofronie spune că

34 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 24-25, 32-33.
35 Ibidem, pp. 79-80.
33 Ibidem, pp. 32-33, 35, 73, 79-80.
smereniei, p. 71.
304
dumnezeiasca smerenie învederează veşnicia cea
iară de ani. Cu alte cuvinte, smerenia descoperă
chipul Fiinţării lui Dumnezeu însuşi, precum S-a
revelat prin venirea în trup şi iubirea «până în
sfârşit» a Fiului Său38. Stareţul arată că smerenia
lui Hristos este o însuşire a iubirii dumnezeieşti.
Această iubire smerită se deschide spre zidire şi fără
nici o îngrădire se deşartă pe sine în slujirea pentru
lume, într-o asemenea măsură încât primeşte până
şi răni de la făpturile ei. Iubirea aceasta niciodată
nu cade, ci se vădeşte ca una ce biruieşte toate39.
Este calea Domnului, care s-a arătat prin «nebunia»
şi chenoza Crucii, dar şi prin înţelepciunea şi
puterea înălţării ce i-a urmat40.
Pe această cale, Domnul călătoreşte «către
cele de jos», pentru a-Şi da viaţa celor ce râvnesc
către asemănarea cu El. Cel care îmbrăţişează calea
aceasta, împlineşte legea lui Hristos - «Cel ce se
smereşte pe sine se va înălţa»41 - şi adevereşte
făgăduinţa că Dumnezeu «celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriţi le dă har»42. Acela care se
învredniceşte de contemplarea iubirii smerite a lui
Hristos este insuflat spre călătoria către cele de jos;
urmând lui Hristos, el râvneşte spre micşorarea de
sine, pentru a creşte întru el Hristos43. Tocmai din
această pricină şi întrucât călătoria către cele de
jos, ca şi cale a Domnului, este însoţită de harul
Sfântului Duh, pătimirile deznădejdii şi ale
deşertării de sine pe care omul le suferă «pentru

«o i Cor. 1, 18; Filip. 2, 5-11.
41 Luca 14, 12.
42 Pilde 3, 34.
43 Despre rugăciune, p. 20; Luca 14, 11; I Petru 5, 5: Matei 23,
12; Filip. 1. 20.
305
conştiinţa lui Dumnezeu» se preschimbă într-o
negrăită smerenie a lui Hristos44.
Dumnezeiasca smerenie, ca semn al iubirii
lui Hristos, precum s-a descoperit ea în Persoana
Cuvântului întrupat, se arată ca o stare de pregătire
şi deschidere spre a primi şi a purta înlăuntrul ei pe
toţi oamenii, vrăjmaşi şi prieteni. Cu alte cuvinte,
această smerenie este de nespus, căci apare ca o
însuşire firească a Ipostasului adevărat al Fiului lui
Dumnezeu45.
în făptuire, smerenia este singura cale ce
duce la biruirea omului celui vechi46. Mândria
luciferică împietreşte şi ascunde omului «adâncul
inimii», care este locul rugăciunii duhovniceşti, şi
naşte totdeauna piedici de netrecut47. De cealaltă
parte, smerenia este însoţită de bucurie,
străpungere şi lumină, care spulberă gândurile
viclene şi curăţă mintea şi inima. Atunci, din
durerea zdrobirii, harul lui Dumnezeu află «adâncul
inimii» şi locuieşte înlăuntrul ei48.
Prin prihănirea de sine şi prin pomenirea
neîncetată a numelui lui Hristos, omul dobândeşte
smerenia ascetică şi învaţă să trăiască «străpuns» în
adâncul inimii sale. El începe să înţeleagă smerenia
lui Hristos şi «se simte pe sine mai prejos decât
toată zidirea». Această smerenie, care este sfântă şi
despătimită, îl înalţă pe lucrătorul ei mai presus

45 «Smerenia este un atribut al Iubirii dumnezeieşti» ; Despre
rugăciune, pp. 10-11, 31-32, 159-160; Mistica vederii lui
Dumnezeu, p. 33.
47 Ibidem, pp. 7-8, 145.
smereniei, pp. 200-201, 182.
306
decât toată zidirea49. Când stăruie cu răbdare în
nevoinţa aceasta, atunci el se învredniceşte şi de
darul smereniei, care este starea lui Hristos.
Smerenia ascetică îi poartă de grijă omului, «până
când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în
inima lui»50. Aceasta este duhovniceasca naştere din
nou a omului, suirea sa pe cel mai înalt tărâm al
fiinţării, cel ontologic51.
Această deschidere a «adâncului inimii»
înseamnă ruperea lanţului individului şi primirea de
către om a chemării lui Dumnezeu. Ea îl arată pe
om ipostas după chipul lui Hristos, cu o iubire
atotcuprinzătoare ce îmbrăţişează întreaga Fiinţare
a lui Dumnezeu şi întreaga fiinţare a omului52.
Această deschidere mai înseamnă, de asemenea,
aflarea «omului celui tainic al inimii, întru
nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit,
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu»53. în
aceasta stă şi începutul punerii în lucrare a
principiului ipostatic în fiinţarea omului54.
Precum Sfântul Siluan vedea în smerenie
haina preaslăvită a raiului, tot astfel şi Stareţul
vedea în smerenia celor mântuiţi cea mai minunată
contemplare. în rai, cei mici şi smeriţi se vor bucura
şi se vor veseli văzându-se pe ei înşişi mici iar pe
ceilalţi mai slăviţi decât ei 55 . Smerenia
dumnezeiască îl aseamănă în chip desăvârşit pe om

so II Petru 1, 19.
52 Archim. Sofrony, His Life is Mine, p. 40.
53 I Petru 3, 4.
54 Archim. Sofrony, His Life is Mine, p. 44.
smereniei, p. 71; Fericirea de a cunoaşte calea, p. 134.
307
cu Dumnezeu Cel ce dă «toate ale sale» celui nedrept
şi «se veseleşte» de pocăinţa păcătosului56.
Darurile lui Dumnezeu nu pot fi cuprinse în
cuvinte. Singurul chip prin care omul poate rămâne
în smerenia lui Hristos se dobândeşte prin
împreună-lucrarea puterii dumnezeieşti cu propria
lui recunoştinţă pentru viaţa pe care a primit-o în
dar de la Domnul57 .. în acest loc, învăţătura
Stareţului aminteşte de cuvântul Sfântului Maxim,
precum că smerita cugetare este cunoaşterea de
către om a faptului că îşi are «fiinţarea
împrumutată» de la Dumnezeu58. Omul se apropie
de desăvârşirea dumnezeieştii smerenii atunci când
se deschide cu totul lucrării lui Dumnezeu 59
într-ânsul. Starea acestei smerenii harismatice,
unită cu iubirea de vrăjmaşi cea după Hristos, este
chezăşia cea mai de pe urmă şi mai vrednică de
crezare a adevărului înlăuntrul Bisericii60.
Dumnezeiasca smerenie cea după Hristos
este calea pe care a ales-o Dumnezeu, în
înţelepciunea Sa, pentru a-1 mântui pe omul căzut.
Fără a pune capăt stăpânirii omului peste sine, a
arătat calea cea mai bună a smereniei Sale. Prin ea,
omul poate fi tras spre înălţime, poate cuprinde
adâncul şi poate simţi lărgimea iubirii Sale smerite.
Astfel, se poate întregi ca ipostas într-o plinătate
dumnezeiesc-omenească.
56 Luca 15, 32.

57 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 25; Viaţa şi învăţătura
stareţului Siluan Athonitul, pp. 152-153.
58 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii
Tatăl nostru, Filoc. rom. voi. 2, Edit. Humanltas 1999, pp.247-276.
308
7.f. Conţinutul ontologic al persoanei. Libera
determinare de sine
Libertatea este darul lui Dumnezeu către om,

răsădit prin facerea lui «după chipul» Său. în acelaşi
timp, libertatea este temelie a desăvârşirii omului
întru «asemănarea» lui Dumnezeu.
Prin marele şi nestrămutatul dar al libertăţii,
omul, deşi este zidire, stă ca «un fapt definit» chiar
şi pentru Dumnezeu însuşi1, Care întotdeauna
apără putinţa de a stăpâni peste sine a chipului
Său2.
Alcătuit din trup şi suflet, omul trăieşte în
acelaşi timp pe două planuri, cel văzut şi cel
nevăzut. în cel văzut se mişcă şi petrece cu trupul,
în vreme ce în cel nevăzut vieţuieşte cu duhul.
Trupul său se înfăţişează ca «obiect» al acestei lumi
şi subiect al legilor fizice. Sufletul său, însă, ca
realitate duhovnicească, are putinţa de a-L întâlni
pe Hristos, de a creşte după Dumnezeu şi de a se
înălţa către împărăţia Sfântului Duh, unde suflă
libertatea dumnezeieştii veşnicii3 . întâlnirea cu
Hristos dă avânt conştiinţei sale ipostatice, până la
măsura în care este nimicită atâmarea sa de legile
pământului.

2 Sfântul Dladoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 4, Filoc. rom. voi. 1,
Edlt. Humanitas 1999, p. 340: «Toţi oamenii suntem „după
chipul” lui Dumnezeu: dar „după asemănare" nu sunt decât
aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui
Dumnezeu. Când deci nu mai suntem ai noştri, atunci suntem
asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine».
309
Existenţa fiecărei făpturi cugetătoare, spune
Stareţul, se mişcă între două hotare. Precum am
arătat, unul este iubirea către Dumnezeu până la
ura de sine, iar celălalt este iubirea de sine până la
ura de Dumnezeu4. Aceasta se întâmplă pentru că
omul se bucură de putinţa liberei deteminări de
sine. Atârnă de el să aleagă fie înfierea sa de către
Dumnezeu Tatăl, fie îndepărtarea de Acesta, în
întunericul nefiinţei5. Cale de mijloc nu există.
Potrivit cu alegerea pe care o va face omul, el va vădi
fie măreţia sa în harul mântuirii, fie nimicnicia sa în
atâmarea de legile firii.
Stareţul deosebea două feluri de libertăţi:
libertatea absolută şi nezidită a lui Dumnezeu Cel
ce îşi are întreagă Fiinţarea dintru S in e6 , şi
libertatea mărginită şi zidită a omului. Această
libertate zidită nu este altceva decât răsfrângerea
libertăţii dumnezeieşti absolute. Ea îl înzestrează pe
om cu putinţa deplinei determinări de sine în faţa
lui Dumnezeu şi a veşniciei dumnezeieşti. Prin
libertate dumnezeiască nezidită se înţelege că
Dumnezeu are putinţa să-Şi rânduiască singur
chipul existenţei Sale, în afara oricărei dependenţe
sau necesităţi, fără să fie supus nici unei îngrădiri.
Libertăţii omeneşti nu-i stă în putere să creeze «din
nimic» şi este primejduită de ispita îndumnezeirii de
sine7.

6 Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt împotriva lui Achindin 3, 10,
8, Scrieri, voi. III, p. 184.
Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXV,
Filoc. rom. voi. 10, EIBM al B.O.R. 1981, p. 337: «...nu este
libertate desăvârşită în veacul acesta nedesăvârşit».
310
Libera determinare de sine a dumnezeieştilor
Ipostasuri este un Fapt fară de început şi izvorăşte
din Ipostasurile înseşi8 . Dumnezeu, absolut în
libertatea Sa lăuntrică, rămâne de asemenea liber şi
neîmpuţinat atunci când gândul Său creator se
plineşte şi aduce lumea la existenţă. Lumea zidită,
însă, devine temniţă pentru duhul omului.
Libertatea lui nu îşi află plinirea în firea sa zidită.
Pentru aceasta omul se întoarce către Dumnezeu şi
îl caută pe Acela la Care se află cel mai de pe urmă
ţel şi înţeles al acestei fiinţări9.
Dumnezeu, Care are drept singur ţel
mântuirea omului, îl cinsteşte pe om şi Se smereşte
dinaintea lui. Niciodată nu-i sileşte libertatea. însă îl
cercetează cu harul Său numai când îl află
petrecând într-o «deschidere smerită faţă de El», iar
atunci o face foarte lin 10 . Dar dacă El, ca
Dumnezeu, Se poartă cu omul nu ca şi cu un rod al
lucrării Sale şi nu face nimic fară consimţământul
acestuia, trebuie ca şi omul să cunoască, la rându-i,
ceea ce este bineprimit înaintea lui Dumnezeu.
Dacă Domnul ocroteşte libertatea zidirii Sale celei
cuvântătoare şi nădăjduieşte ca prin iubirea Lui
smerită să-i atragă pe toţi la Sine11, trebuie ca nici
omul să nu-şi îngăduie fapte sau mişcări lăuntrice
care să întristeze şi să alunge pe Duhul Sfânt12. Prin
urmare, pentru ca libertatea omenească cea zidită
să-şi plinească vrednicia, precum am arătat mai
sus, este nevoie de ocolirea păcatului şi de
rămânerea în Dumnezeu. Libertatea duhovnicească

10 Despre rugăciune, p.10; Luca 17, 20.
o Ioan 12, 32.
311
a omului este rod al nepăcătuirii, pe care o
dăruieşte numai Hristos13.
Dumnezeu Se descoperă omului «precum
este», lăsându-i acestuia întreaga libertate de a-I
răspunde sau nu. Omul trebuie să dea mărturia
primirii harului chemării dumnezeieşti prin
purcederea la luptă pentru păzirea poruncilor. în
lupta aceasta, el îşi vădeşte pregătirea pentru jertfă.
Pentru pătimirile sale, îşi redobândeşte libertatea
duhovnicească, fară de care este cu neputinţă să-L
iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, iar pe
aproapele ca pe sine însuşi. Atunci poruncile
încetează a mai fi constrângeri din afară. împlinirea
lor este cerută de nevoia lăuntrică a duhului
omului, care-şi conştientizează libertatea de fiu al
Tatălui Celui iubit. Prin păzirea poruncilor,
credinciosul dobândeşte iubirea lui Dumnezeu şi
cunoaşte adevărul Său. Amândouă acestea îl aşează
în libertatea dumnezeiască a fiilor lui Dumnezeu.
Precum Hristos Şi-a predat voia Tatălui Său ceresc
şi a moştenit toate neamurile, tot astfel şi
credinciosul, prin lupta împotriva păcatului, se
predă în mâinile Făcătorului său şi moşteneşte
plinătatea vieţii dumnezeieşti14.
Dumnezeu îi dăruieşte iubirea Sa omului în
chip desăvârşit şi întreg, însă fiinţarea omenească
este înzestrată cu puterea de a curma acest dar,
nimicind caracterul său absolut. Aceasta este,
precum o numeşte Stareţul, stăpânirea peste sine15.
Dat fiind că Dumnezeu Se arată dinaintea omului
nu în atotputernicia, ci în smerita Sa iubire, omul
stăpân peste sine poate să respingă darul lui
îs Ioan 8, 34-35.
15 Via(a şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 97.
312
Dumnezeu, să lepede legătura Iubirii cu El şi să se
determine pe sine negativ în legătura sa cu Tatăl
ceresc. Aceasta este latura negativă şi tragică a
libertăţii16.
Stăpânirea peste sine este temeiul de
neapărată trebuinţă pentru desăvârşirea persoanei
zidite, pentru creşterea ei în Dumnezeu. Iubirea la
care cheamă porunca Domnului se dobândeşte prin
lupta personală a determinării de sine. Povăţuit de
Dumnezeu, omul este nevoit să-şi pună în lucrare
stăpânirea peste sine şi să se determine pe sine
pentru întreaga veşnicie. El îşi lărgeşte privilegiul
libertăţii până la desăvârşire. Această desăvârşire
stă în deplina şi libera încredinţare a voii sale voii
lui Dumnezeu. Aceasta se face într-un chip hotărât,
care nu lasă loc pe mai departe putinţei unei alte
alegeri, întocmai precum s-a petrecut cu unirea
celor două firi în Persoana Cuvântului lui
Dumnezeu. Astfel este şters păcatul, iar omul
ajunge în stare să cuprindă focul iubirii părinteşti.
Această determinare de sine ultimă a stăpânirii
peste sine înaintea lui Dumnezeu este adevăratul
loc al libertăţii persoanei, iar iubirea este conţinutul
cel mai adânc şi cea mai desăvârşită manifestare a
sa17.
Stareţul deosebea două trepte ale libertăţii
duhovniceşti. Cel ce se pocăieşte cu smerenie şi se
străduieşte să ucenicească la Duhul smerit al
singurului învăţător, Hristos, nu doreşte să
stăpânească peste nimeni. Aceasta este întâia
treaptă a libertăţii. Cea de-a doua treaptă este
«eliberarea lăuntrică de puterea altora asupra

313
noastră»18. Desăvârşirea libertăţii omului este însăşi
desăvârşirea lui ca persoană.
Persoana este unitatea «către cele dinăuntru»,
ad intra, a tuturor19. Omului îi este însă cu
neputinţă să plinească înlăuntrul său această
unitate, întrucât este înrâurit de grija pentru sine
pe care i-o insuflă frica morţii. Deschiderea sa spre
plinirea acestei unităţi capătă putere prin răstignire.
Această răstignire se săvârşeşte în două
trepte. Pe cea dintâi, omul se dezleagă din robia
lumii, în vreme ce pe cea de-a doua se slobozeşte
din robia propriului sine. Taina răstignirii este
înfăţişată de Apostolul Pavel prin cuvintele:
«...lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru
lume»20. Sfinţii Dorotei al Gâzei şi Grigorie Palama,
tâlcuind acest verset, alătură vieţii monahului cele
două trepte ale răstignirii. Amândoi leagă întâia
treaptă de lepădarea de lume şi de lucrurile lumii,
iar pe cea de-a doua de moartea lăuntrică a omului
pentru păcat. Sfântul Grigorie Palama adaugă însă
că aceasta se izbândeşte prin suirea către
contemplarea lui Dumnezeu21.
După învăţătura Sfântului Siluan şi a
Stareţului Sofronie, există o singură robie
adevărată, aceea a păcatului. De asemenea, există
numai o singură libertate adevărată, anume învierea
întru Dumnezeu22. Robia păcatului îl predă pe om
fricii de moarte. Aceasta îl însingurează în
individualismul său şi împiedică deschiderea sa

20 Gal. 6, 14.
21 A w a Dorotei, Despre lepădare, Filoc. rom. voi. 9, Edlt.
Humanitas 2002, pp. 453-468; Sfântul Grigorie Palama, Omilia
11, PG 151, 128D-129A.
314
«către cele dinafară», ad extra, care ar putea să facă
din el miez al cuprinderii şi unităţii tuturor23.
Primind darul cel nezidit al lui Dumnezeu şi
aflându-se legat de întreaga lume, omul se arată
ipostas adevărat ce cuprinde întreaga fiinţare
dumnezeiesc-omenească. Ajungând părtaş al
dumnezeieştii vieţi celei fară de început şi iară de
sfârşit, el ia parte la neîngrădita şi nezidita libertate
a lui Dumnezeu, întru care adună laolaltă întreaga
zidire. Astfel, toată zidirea află în om împlinirea
dorului ei după adevărata libertate (Rom. 8, 22).

315
8. Rugăciunea - cale a creaţiei
8.a. Rugăciunea ca şi comuniune personală
Rugăciunea este însăşi lucrarea omului

duhovnicesc, prin care se adevereşte facerea lui
«după chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu. în
rugăciune se săvârşeşte unirea omului cu
Dumnezeu1atât de strâns, încât omul oglindeşte în
viaţa sa în trup desăvârşirea dumnezeiască şi însăşi
viaţa lui Hristos.
Rugăciune înseamnă întoarcerea omului
către Dumnezeu, înălţare a ziditului spre a primi
darul neziditului. Purtând suflarea cea dătătoare de
viaţă a Domnului şi chemând numele Lui, omul
atrage «cercetarea» lui Dumnezeu2. Cel ce se roagă
devine biserică a lui Dumnezeu. Domnul îşi întoarce
totdeauna către acesta ochii şi inima Sa, şi îl
pecetluieşte cu numele Lui3. Această împreună-
întoarcere a omului către Dumnezeu şi a lui
Dumnezeu către om, naşte legătura personală sau
împărtăşirea dintre ei; o asemenea legătură este
adâncă şi dătătoare de viaţă pentru om.
înainte de cădere, această legătură personală
era luminoasă şi nemijlocită. Aşa precum scrie
Sfântul Grigorie Palama, Dumnezeu l-a rânduit pe
om spre a-I urma Lui4. Când însă omul a pierdut
contemplarea lui Dumnezeu, atunci S-a pogorât El
1 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Cuvântul

XXVIII, 1, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 81.
2 Iov 7, 18.
3 III Regi 9, 3.
4 Sfântul Grigorie Palama, Omilia 16, PG 151, 196C.
317
însuşi în lume ca şi om. Astfel, rugăciunea este
mijlocul cel mai de preţ şi mai trebuincios pentru
împărtăşirea omului cu Dumnezeu5.
Stareţul socoteşte rugăciunea a fi o creaţie
iară de sfârşit, pentru că prin ea se dăruieşte
omului privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu
Dumnezeu la întregirea sa ca persoană. Omul
primeşte harisma de a se arăta el însuşi lucrătorul
desăvârşirii principiului său ipostatic 6 . Prin
mijlocirea rugăciunii, lucrarea adevăratului
Dumnezeu pătrunde în suflet şi îi dă puterea de a
se lupta pentru împlinirea menirii sale. Cu cât mai
îndelungată este rămânerea lui în rugăciune, cu
atât mai mare este împotrivirea sa faţă de tot ceea
ce strică sau stăvileşte curgerea lucrării ei. Lucrarea
acestei lupte este plină de înţelepciune şi însufleţire,
frumoasă şi măreaţă, înaltă şi roditoare.
în inimă, care este «locul» unde se cultivă
împărtăşirea lui Dumnezeu cu omul, Se descoperă,
lucrează şi Se roagă Duhul lui Dumnezeu.
Deschiderea inimii în rugăciune tămăduieşte
personalitatea omului. Mintea lui se adună şi se
uneşte cu inima. Astfel, aceasta se lărgeşte, spre a
încăpea în ea întreaga plinătate a iubirii lui Hristos.
Prin urmare, întreaga luptă a rugăciunii ţinteşte
spre aflarea şi cucerirea inimii. Calea către ea este
stăvilită numai de slava deşartă7.
Rugăciunii i se împotrivesc puteri de
dimensiuni cosmice, dar până şi alcătuirea însăşi a
omului căzut. însă când se întăreşte împotrivirea
faţă de aceste nimicitoare înrâuriri şi se înmulţeşte
5 Sfântul loan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul

XXVIII, 1, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 381.
7 Ibidem, pp. 7-8.
318
harul cel de sus al rugăciunii, atunci răsare şi
bucuria nădejdii în biruinţa cea mai presus de lume
a lui Hristos. Dar pentru a ajunge la desăvârşirea
acestei rugăciuni, pe care Stareţul o vede ca pe o
«rechemare a lumii zidite din căderea ei», omul este
supus unei mari încordări şi multor schimbări. El
cade din stări de bucurie duhovnicească într-unele
de simţire a uscăciunii lăuntrice şi din mărire în
micşorare a puterii rugătoare8. Acest şir de trăiri şi
de stări prin care trece cel ce se roagă neîncetat şi
din inimă îi aduc acestuia înalta cunoaştere a căilor
mântuirii. Mai presus decât toate, însă, ele aduc
nepreţuita experienţă a smereniei9. Cunoaşterea şi
experienţa aceasta povăţuiesc mintea şi inima
omului astfel încât să desluşească cele ce sunt
bineplăcute lui Dumnezeu şi să-şi întoarcă spre
acestea luarea aminte şi dorul său.
La rechemarea din cădere a lumii zidite, care
se săvârşeşte prin rugăciune, un loc de căpătâi îl
are transfigurarea trupului omenesc. Pentru
«schimbarea la înfăţişare» a trupului istovit de păcat
şi pentru a-1 arăta «asemenea trupului slavei»
Domnului10, este nevoie de luptă îndelungată prin
post şi pocăinţă. Trăgându-se din pământ, trupul se
poartă către cele de jos şi îngreuiază duhul prin
stricăciunea şi prin caracterul său muritor. Duhul
omului, însă, se avântă în rugăciune către
Dumnezeu. El voieşte să-i împărtăşească şi trupului
tinderea către cele de sus, astfel ca şi acesta să
înseteze după Dumnezeul Cel viu11.
8 Ibidem, pp. 6, 8, 9.
10 Filip. 3, 21.
319
De unde poate însă duhul omenesc să soarbă
putere spre a se înălţa la Dumnezeu?
Pe fiecare treaptă a descrierii tainei vieţii celei
în Hristos, Stareţul stăruie în felul său aparte
asupra însemnătăţii pocăinţei pentru înălţarea la
Dumnezeu. Astfel încât şi în privinţa rugăciunii el
arată cu aceeaşi tărie, dând glas credinţei obşteşti a
Părinţilor din vechime, că simţirea păcătoşeniei este
piatra de temelie a rugăciunii către Dumnezeu.
Atunci când această simţire există, rugăciunea se
aduce cu pocăinţă şi este întotdeauna bineprimită
de Dumnezeu Mântuitorul12.
Precum se arată în Pilda Vameşului şi a
Fariseului, simţirea păcătoşeniei vameşului a fost
temeiul primirii rugăciunii lui de către Dumnezeu.
Dimpotrivă, fariseul, care se îndreptăţea pe sine, a
curmat orice putinţă de a fi ascultat de
Dumnezeu13. Aşadar, pocăinţa este puterea care
înalţă rugăciunea omului către cer şi tocmai
rugăciunea pocăinţei este aceea pe care o primeşte
Domnul.
Cel dintâi lucru trebuitor pentru rugăciunea
de pocăinţă este credinţa în Hristos ca Dumnezeu
Mântuitor şi păzirea învăţăturii Sale. Credinţa în
învăţătura lui Hristos călăuzeşte la înţelegerea
dumnezeieştii obârşii a învăţătorului. înţelesul
veşnic al acestei învăţături descoperă sărăcia
duhovnicească a omului. Simţirea acestei sărăcii îl
face fericit. Ea ascute simţământul depărtării lui de
Dumnezeu şi îl încredinţează că rădăcina oricărei
răutăţi şi pricina stricăciunii sale este mândria; îl
12 Ibidem, pp. 47-48.

13 în legătură cu Pilda Vameşului şi a Fariseului, a se vedea
omilia Sfântului Grigorie Palama, în care se dezvoltă tema
rugăciunii: Omilia 2, PG 151, 21 şi urm.
320
poartă către smerenie, a răstigneşte pe crucea
nevăzută a poruncilor lui Hristos şi-l insuflă plânsul
şi rugăciunea de pocăinţă14.
Al doilea lucru trebuitor pentru rugăciunea
de pocăinţă este cunoaşterea noastră ca păcătoşi
întru pierzanie15. Atunci când stă de vorbă cu
Dumnezeu, omul începe cu mărturisirea păcatului
său personal şi cu descoperirea către Domnul a
feluritelor stări pătimaşe care îi înlănţuie mintea16.
Simţirea arzătoare a păcatului personal şi a
netrebniciei îl poartă pe om către drama întregii
omeniri. Pătimind tragedia căderii sale personale,
trăieşte tragedia căderii tuturor urmaşilor lui Adam
la nişte dimensiuni cosmice, în afara timpului17.
Mărturisind în rugăciunea sa de pocăinţă acest fapt
universal al căderii, omul află singurul chip
negreşelnic de a se aşeza înaintea lui Dumnezeu.
Astfel, el devine adevărat şi atrage la sine pe Duhul
Adevărului, care răscoleşte toate adâncurile
ascunse şi păcătoase ale omului. El trăieşte de
acum înainte cu o covârşitoare înflăcărare
împotrivirea faţă de patimile cele păcătoase şi se
socoteşte pe sine «mai rău decât toţi» şi vrednic
«întunericului celui mai dinafară». Această smerenie
ascetică dusă până la hotarele cele mai de sus
aduce înlăuntrul său marea lucrare a rugăciunii de
pocăinţă18.
Această rugăciune aprinsă care călăuzeşte
spre stăpânirea cu străşnicie a tuturor mişcărilor
minţii, este cunoscută în scrierile patristice drept

pp. 60, 80; Fericirea de a cunoaşte calea, pp.122, 129, 150-151.
16 Ibidem, pp. 8-9.
>7 Ibidem, pp. 13-14; 26-27.
18 Despre rugăciune, pp. 149, 19.
321
trezvie 19. Trezvia care se lucrează prin această
rugăciune îl păzeşte pe om într-o aşezare neîncetată
înaintea lui Dumnezeu. Această stare este, în
acelaşi timp, şi judecare a omului de către
Dumnezeu 20 . Stareţul o înfăţişează ca şedere
«înaintea înfricoşatei Judecăţi» şi adaugă chiar că,
«cu cât mai zdrobitoare este frica de judecată, cu
atât mai intensă este rugăciunea de pocăinţă». Mai
mult însă, el arată că această rugăciune se
săvârşeşte ca roadă a trăirii iubirii dumnezeieşti
care i-a fost înaintemergătoare. Contemplarea iubirii
sfinte şi smerite a lui Dumnezeu, pe care a gustat-o
cel credincios la începutul luptei sale, îi pricinuieşte
o negrăită pocăinţă pentru păcat, dar îl şi insuflă cu
o evlavie lăuntrică spre şederea bineplăcută înaintea
Domnului21. Duhul lui Dumnezeu îl învaţă neîncetat
pe om să se prihănească pe sine22. Astfel, răbdând
judecata în această viaţă, o ia înaintea judecăţii
celei ce va să vină23.
Trezvia ascetică desăvârşită, care se
izbândeşte prin rugăciunea de pocăinţă, îl
slobozeşte pe om de orice sens al trecutului sau al
viitorului. îl stăpâneşte numai o singură grijă: să
nu-L piardă pe un astfel de Dumnezeu, să înceteze
adică a mai fl nevrednic de El24. în felul acesta se
19 Isihie Sinaitul, Către Teodul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi

mântuitor despre trezvie şi virtute, 1, 1, Filoc. rom. voi. 4, Edit.
Harisma 1994, p. 57: «Ea (trezvia) e propriu zis curăţia
inimii...Pe aceasta o fericeşte Hristos».
20Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Cuvântul
XXVIII, 1, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002,
p. 381: «Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal,
dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului
Judecăţii viitoare».
21 Despre rugăciune, pp. 47-48, 9.
22 Ibidem, p. 159.
28 I Cor. 11, 31.
322
statorniceşte iarăşi legătura sa cu Dumnezeu şi
locul cel dintâi îi este dăruit iubirii lui Hristos.
Din toate câte s-au spus, vedem că marea
valoare a rugăciunii stă în cultivarea smereniei şi a
iubirii, care unesc cu Hristos. Aici, Stareţul dă glas
unei legi duhovniceşti: cu cât mai mult ne smerim
în dureroasa pocăinţă, cu atât mai grabnic ajunge
rugăciunea noastră la Dumnezeu25.
Aşadar, prin lucrarea rugăciunii viaţa omului
este purtată sau «se ascunde» în Fiinţarea lui
Dumnezeu, în vreme ce viaţa lui Dumnezeu
pătrunde şi locuieşte înlăuntrul omului. Are loc,
aşadar, o întrepătrundere a vieţii dumnezeieşti şi a
celei omeneşti, într-o îndoită mişcare. Omul îşi tinde
puterile sufleteşti către Dumnezieu, iar Dumnezeu
pogoară către el26. Ridicarea omului este însoţită de
avântul dureros şi nestăvilit al pocăinţei, de
rugăciunea nesăturată şi de iubirea delicată27.
Arătarea prin pogorământ a lui Dumnezeu este
împreunată cu o adâncă transfigurare a fiinţării
omeneşti şi cu o pace necuprinsă a iubirii celei din
inimă28. Astfel, rugăciunea este numită creaţie fără
de sfârşit29 în înţelesul ei de împreună-lucrare a
omului cu Dumnezeu în «lucrarea Sa de creare a
dumnezeilor nemuritori»30. Această rugăciune este
răspunsul la chemarea Tatălui ceresc şi devine
mijlocul cel mai de preţ pentru îndumnezeirea
omului. Orice latură sau putere a firii omeneşti care
se face părtaşă la rugăciunea către Dumnezeu
devine una mai presus de lume.
25 Ibidem, p. 145.
28 Περι προσευχής, pp. 200-201.
323
8.b. Rugăciunea curată
Aşa precum se înţelege din capitolul trecut,

rugăciunea nu este o însuşire firească a omului
căzut. Ea este rodul legăturii dintre lupta lui pentru
împlinirea poruncii lui Dumnezeu şi darul
dumnezeiesc care se pogoară cu iubire de oameni
spre a ridica făptura Sa. Rugăciunea creştină, ca
lucrare dumnezeiesc-omenească, are un caracter
mai presus de fire, iar dobândirea ei are loc numai
atunci când omul dă pentru aceasta întreaga putere
a fiinţării sale. în cele mai desăvârşite chipuri ale ei,
rugăciunea este dar al Sfântului Duh, căci
Dumnezeu însuşi Se roagă înlăuntrul omului.
Salturile şi schimbările care se petrec de-a
lungul nevoinţei rugăciunii se datorează
nestatorniciei omului. Din pricina aceasta,
rugăciunea cere întotdeauna osteneală şi încordare.
Omul câştigă cu timpul bărbăţie, iar stăruinţa în
lucrarea rugăciunii îi întăreşte nădejdea. Prin
rugăciune, dobândeşte un echilibru statornic în
şovăielile sale. Astfel, cu puterile sufleteşti întărite,
el poate să păstreze pentru un răstimp mai
îndelungat şederea sa înaintea lui Dumnezeu.
Această necurmată şedere, însoţită de durerea
pocăinţei şi de smerenia sărăciei duhovniceşti,
curăţă mintea şi inima de orice lucru străin.
Singura dorire a celui ce se roagă devine Dumnezeu
şi harul vieţii celei noi care îl cercetează1.
Şirul cercetărilor harului lui Dumnezeu în
rugăciune îl îmbogăţeşte pe om nu numai cu
statornicie, ci şi cu discernământ. El înţelege taina
1 Despre rugăciune, pp. 72, 10, 12.

324
căilor mântuirii şi devine «potrivit», prin smerenie,
pentru o suire mai departe2. Când rămâne statornic
cu mintea aţintită în Dumnezeu, vine clipa în care
Duhul Cel veşnic Se atinge de inimă. Această
minunată atingere de Sfântul Sfinţilor răpeşte
duhul omului pe tărâmuri până atunci necunoscute
ale Fiinţării nezidite3.
Ipostasul omenesc zidit se aşează dinaintea
Dumnezeului Ipostatic, iar mintea zidită se
înfăţişează «Minţii celei Dintâi»4. Prin iubirea către
Dumnezeu, omul se smulge dintre toate zidirile şi
uită cu desăvârşire lumea. Această rugăciune
curată este însoţită de puterea care îl strămută pe
om, într-un chip delicat, paşnic şi negrăit, în lumea
Luminii dumnezeieşti. Stareţul se uneşte din nou în
cuget cu Sfântul Maxim în privinţa celei de-a doua
stări, copleşitoare, a rugăciunii curate a celor
contemplativi. Cel ce se roagă ajunge în această
stare prin iubirea dumnezeiască, ce îl curăţeşte
desăvârşit. în avântul acestei rugăciuni, mintea este
răpită în contemplarea dumnezeieştii şi
nemărginitei Lumini5.
Pentru a ajunge cineva la starea rugăciunii
curate, trebuie ca mai întâi să-şi întoarcă în
întregime mintea şi inima către veşnicie6. Dorul
apropierii de Dumnezeu arde inima, iar rugăciunea
care se naşte din contemplarea sărăciei
duhovniceşti şi din ura de sine adună mintea către
2 Ibidem, p. 12.
3 Ibidem p. 10.
4 Condacul celei de-a doua Duminici din Postul Mare,
pomenirea Sfântului Grlgorie Palama.
5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 2, 6,
Filoc. rom. voi. 2, Edit. Humanitas 1999, pp. 68-69.
325
Domnul Cel căutat7. Tânguirea pe care o lucrează
iubirea pentru Dumnezeu unifică şi tămăduieşte pe
omul întreg, arătându-1 părtaş al Celui iubit.
Avântul nestăvilit al tânguirii după Domnul
Cel nevăzut dar iubit, avânt care se reînflăcărează
sub înrâurirea scârbirii de sine, insuflă o rugăciune
în care mintea nu se mai întoarce către ea însăşi8.
Duhul omului se adânceşte într-o rugăciune către
Hristos care îl curăţeşte de patimi şi de alipirea de
cele materialnice 9 . El păşeşte peste hotarele
ziditului şi se aseamănă cu Unul Dumnezeu10.
Plânsul rupe legăturile existenţei pământeşti şi
poartă duhul omenesc în ţinutul liber al cerului.
Suflarea limpede a veşniciei îi împărtăşeşte atunci
omului experienţa nepătimirii şi simţirea sfinţirii
întregii sale fiinţări11.
înflăcărarea cea mai de pe urmă a pocăinţei
se preschimbă în rugăciune deznădăjduită.
Cutremurul veşnicei pierzanii preface omul întreg în
«rugăciune»12. Această rugăciune călăuzeşte în chip
firesc la curăţia duhovnicească, în care cel ce se
roagă trăieşte în realitatea purtătoare de lumină a
Sfântului Duh. în această stare, omul se află şi
înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea sa, într-o deplină
transparenţă a fiinţării sale13. înfăţişarea experienţei
Stareţului este asemănătoare aici cu cea a Sfântului
Maxim Mărturisitorul despre starea dintâi şi
copleşitoare a rugăciunii curate, la care ajung cei ce
7 Ibidem, pp. 136, 32, 43-44; Fericirea de a cunoaşte calea,

pp. 118-119.
8 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 43-44, 52-53, 130.
9 Ibidem, pp. 124, 130.
10 Ibidem, p. 114.
12 Ibidem, p. 84.
13 Ibidem, p. 36.
326
se îndeletnicesc cu făptuirea. Din teamă şL din buna
nădejde, aceştia îşi adună mintea de la lucrurile
acestei lumi la simţirea prezenţei lui Dumnezeu.
Stând înaintea Lui, ei lucrează rugăciunea
neîmprăştiat14.
Curăţia minţii, pe care se întemeiază starea
rugăciunii curate, se izbândeşte de către om prin
predarea voii sale voii lui Dumnezeu. în tradiţia
monahală, călugărul se eliberează de greaua povară
a grijilor pământeşti şi pătrunde în sfera voii
dumnezeieşti prin nevoinţa ascultării şi tăierea voii
proprii. Astfel, cunoaşte acel dar nepreţuit al
«curăţiei minţii» întru Dumnezeu15.
Stareţul află cea dintâi descriere a rugăciunii
curate în cuvintele Apostolului Pavel: «Cunosc un
om în Hristos, care... fie în trup, nu ştiu; fie afară de
trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca
acesta până la al treilea cer... în rai şi a auzit
cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să
le grăiască»16. Cele mai însemnate lucruri ale acestei
descrieri sunt lipsa simţirii trupului, prin urmare şi
a lumii materiale, răpirea în nemărginirea cerului şi
starea de nespus în cuvinte.
Starea acestei rugăciuni curate se înfăţişează
ca ţinere a minţii omului «înaintea Minţii celei
Dintâi, într-o stare de deşertare de tot ceea ce este
văzut, trecător». în această stare, cel ce se roagă
covârşeşte toate cele pământeşti şi toate dezbinările
firii, şi devine «zidire nouă» în Hristos17.
14 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 2, 6,

Filoc. rom. voi. 2, Edit. Humanitas 1999, pp. 68-69.
15 Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, pp. 61-62; Cuviosul
pp. 102-103.
16 II Cor. 12, 2-4; Fericirea de a cunoaşte calea, pp. 141-142.
327
Rugăciunea curată este întâlnire personală
cu Dumnezeu şi convorbire cu El «faţă către faţă». în
această rugăciune, mintea omenească se lasă
cuprinsă de Mintea lui Dumnezeu şi primeşte o
cunoaştere existenţială şi o înţelegere a lucrurilor
care nu se pot rosti în cuvinte omeneşti18. Mintea se
adună pe sine într-un anumit centru nevăzut al
comuniunii lăuntrice, vii. Rugăciunea devine simţire
vie a Dumnezeului Celui Personal, cu totul
desprinsă de imaginaţie şi de silogisme abstracte,
iar mintea devine toată atenţie şi auzire19. Omul are
simţirea neîndoielnică a faptului că a fost auzit de
Dumnezeu şi a fost primit în veşnicia Sa. Acest fel
de rugăciune este dar de sus şi îl aşează pe om la
hotarul dintre timp şi veşnicie, adică la «sfârşiturile
veacurilor», pentru că atât cât lucrează această
rugăciune, omul rămâne în afara timpului şi mai
presus de stăpânia morţii20.
Lumina dumnezeiască nezidită îl adumbreşte
pe om, în vreme ce acesta încetează a mai cugeta şi
a-şi mai aduce aminte de ceva. Sfântul Siluan
numeşte teologie această stare a rugăciunii curate,
însoţită de contemplarea Luminii dumnezeieşti.

îs Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 101; Sfântul
Macarle Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti.
Colecţia PSB nr. 34, EIBM al B.O.R. 1992, OmUia a XXXIII-a, 2,
p. 241: «...sufletul care poartă pe Dumnezeu sau, mal degrabă,
care este purtat de Dumnezeu... devine tot ochi» ; Omilia a
XVIII-a, 10, p. 186: «...când sufletul a ajuns la desăvârşire
duhovnicească... el tot devine lumină, tot ochi, tot duh, tot
bucurie, tot odihnă, tot îndurare, tot bunătate, tot blândeţe».
IC o r. 10, 11.
328
Această teologie se înţelege ca şi comuniune întru
fiinţare sau ca părtăşie la Lumina dumnezeiască, iar
nu ca născocire teologică gnostică. Pentru Cuviosul
Siluan, teolog este acela care prin mijlocirea
rugăciunii curate se învredniceşte de suirea la
contemplarea Luminii dumnezeieşti nezidite21.
Rugăciunea curată, ca moştenitoare a
rugăciunii adevărate de pocăinţă, îl predă pe om
Duhului. Acesta, cu puterea Sa cea făcătoare de
viaţă, îl slobozeşte din legăturile timpului şi ale
spaţiului.
Cunoaşterea dimensiunilor cosmice ale
căderii omului, împreună cu pocăinţa - dusă până
la hotarele puterilor firii sale - pentru sine şi pentru
întreg neamul omenesc, adaugă rugăciunii o
nemărginită adâncime, înălţime şi lăţime. Această
rugăciune trece dincolo de întinsele tărâmuri ale
fiinţării lumeşti, sfâşie asemenea unui fulger lumea
de la un capăt la celălalt şi străbate toate
veacurile22. Ea este darul cel mai de preţ al
bunăvoirii lui Dumnezeu, care învredniceşte
ipostasul omenesc şi îi împărtăşeşte o stare
dumnezeiască. în rugăciunea curată, omul primeşte
de la Hristos în Duhul Sfânt cugetul şi simţămintele
pe care le întâlnim şi la Domnul însuşi. Precum
Hristos S-a rugat pentru întregul Adam, facându-Se
«mijlocitor între Dumnezeu şi oameni» şi voind «ca

Evagrie Ponticul, Filoc. rom. voi. 1, Edit. Humanitas 1999,
p. 93: «Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: şi dacă te rogi cu
adevărat, eşti teolog».
22 Despre rugăciune, pp. 42-43, 70-71; Mistica vederii lui
Dumnezeu, pp. 191-192; Fericirea de a cunoaşte calea, p. 163.
329
toţi oamenii să se mântuiască», tot astfel şi cel care
se uneşte cu Hristos prin rugăciunea curată
primeşte în dar o rugăciune asemenea cu
rugăciunea Lui. Aceasta este harisma rugăciunii
pentru întreaga lume, pe care Stareţul o numeşte
«rugăciune ipostatică»23. Drept aceea, rugăciunea
ipostatică pentru întregul Adam vine ca şi
încununare a rugăciunii curate.
De-a lungul rugăciunii de pocăinţă, omul
rămâne zdrobit şi cu sufletul îngenuncheat de
durere şi de setea arzătoare după Sfântul Sfinţilor,
însă, îndată ce se săvârşeşte această minune şi îl
umbreşte duhul rugăciunii curate, el simte veşnicia,
biruieşte durerea şi se luminează cu o nouă
contemplare. Lumina Soarelui Celui nezidit mângâie
sufletul întristat, îi dă pace, îl tămăduieşte şi îi
dăruieşte viaţa cea nestricăcioasă. Durerea de
moarte a pocăinţei se preschimbă în fericire cu
neputinţă de purtat 24 . Experienţa Luminii se
întipăreşte în memoria duhovnicească a omului.
Duhul său este stăpânit de minunare dinaintea
Tatălui ceresc, în vreme ce dorul subţire după
întoarcerea la casa Sa face ca rugăciunea curată să
curgă liniştit şi din toată fiinţa lui25. însă, după
cuvântul Sfântului Siluan, dacă în această
rugăciune pătrunde un cuget străin de ea, atunci
nu mai este «curată»26.

24 Ibidem, pp. 46-47; Fericirea de a cunoaşte calea pp. 117-118,
163.
25 Mistica vederii lui Dumnezeu p. 127; Fericirea de a cunoaşte
calea p. 182.
330
în starea de răpire pe care o lucrează darul
rugăciunii curate, stăpânesc duhul şi simţirea
cuvântului evanghelic. Trupul trece în uitare, dar
duhul rămâne robit de adânca înţelepciune a
cuvântului lui Hristos. Astfel, slobod de legăturile
materiei, omul simte arderea strălucirii Soarelui
Celui gândit, întocmai precum trupul sub soarele
amiezii27. Chiar şi după încetarea acestei rugăciuni,
mintea omului este stăpânită de înţelesurile
cuvintelor Domnului28.
Câteodată, rugăciunea curată se face fără
cuvinte. Mintea, aflată într-o stare deosebită,
dobândeşte o înţelegere cuprinzătoare a tuturor
lucrurilor. Răpirea duhului poate să vină în orice
clipă. Atunci duhul omului, într-o uimire liniştită,
priveşte nevăzut numai pe Dumnezeu29. în chipul ei
cel mai desăvârşit, rugăciunea este uimire a
duhului omenesc înaintea lui Dumnezeu 30 .
întoarcerea de la minunata stare a lumii existenţei
celei adevărate şi veşnice la grosimea simţirii
trupeşti a acestei lumi este trăită de către ascet ca
«îndepărtare de Domnul»31.
Rugăciunea curată îl povăţuieşte pe om în
descoperirea tainei lui Dumnezeu şi îl aduce la cea
mai bogată cunoaştere de Dumnezeu cu putinţă.
«Locul» unde se lucrează taina acestei cunoaşteri a
Domnului este adâncul inimii. Când mintea intră în
inimă prin lucrarea Sfântului Duh, atunci omul

23 Ibidem, p. 130.
331
descoperă că fiinţarea şi destinele omenirii nu-i
sunt străine. Iubirea lui Dumnezeu îl leagă de toţi
oamenii, ce devin conţinutul existenţei sale
ipostatice. El vede întreaga dimensiune a acestui
fenomen ca pe o neapărată cerinţă a celei de-a doua
mari porunci, «iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe tine
însuţi». Purtând înlăuntrul său simţirea acestei
unităţi ontologice cu fiinţarea tuturor oamenilor,
Sfântul Siluan spunea că «fratele nostru este viaţa
noastră»32.
Rugăciunea curată călăuzeşte mai întâi către
taina lui Dumnezeu, iar apoi către taina omului. Cel
ce se roagă, află şi trăieşte în Dumnezeu întreaga
omenire ca pe un singur om, pe care îl vede aşa
precum îl vede şi Dumnezeu. Se raportează la el
întocmai cum Se raportează şi Dumnezeu. îl
iubeşte, aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Se roagă
pentru toţi, aşa precum îl insuflă Dumnezeu, şi cum
îi este bineplăcut Acestuia.
32 Ibidem, p. 41.
332
8.c. Rugăciunea pentru întreaga lume ca
osebită vădire a principiului ipostatic
Evanghelistul Ioan «mărturiseşte şi vesteşte»1

că «Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică»2. Fireşte că
Dumnezeu Cel neîmpărţit nu a creat lumea spre a
trăi viaţa ei, ci pentru a-i împărtăşi acesteia Viaţa
Sa şi a o face părtaşă slavei Sale. A luat asupră-Şi
firea omenească şi a făcut-o conţinut al Ipostasului
Său dumnezeiesc. A dat tuturor Trupul Său »ca
mâncare» şi Sângele Său «ca băutură», «ca să se
mântuiască, prin El, lumea»3. A pogorât, din iubire
de oameni, în cel mai dureros iad al iubirii Sale
chenotice şi nemărginite4 , pentru a fi biruită
moartea - singurul vrăjmaş al omului5. Hristos
pune înainte ca pildă această lucrare a călătoriei
Sale către cele de jos, către lumea cea căzută, şi o
înfăţişează ca poruncă6.
Ipostasul lui Hristos este Arhetipul după
chipul Căruia omul a fost zidit la început. Precum
Acela poartă în Ipostasul Său întreaga plinătate a
firii dumnezeieşti şi omeneşti, tot astfel şi omul, în
desăvârşirea sa cea mai de pe urmă, ca adevărată
asemănare a Ipostasului Cuvântului, trebuie să
îmbrăţişeze întreaga plinătate a vieţii dumnezeieşti
11 loan 1, 2.
2 Ioan 3, 16.
3 loan 3, 17; Marcu 14. 23-24; Luca 9, 52-56.
333
şi omeneşti. Neîndoielnic, pentru a ajunge la modul
ipostatic al existenţei, omul este supus unor
încercări copleşitoare şi de dimensiuni cosmice,
astfel încât biruinţa sa să fie biruinţa lui Hristos -
care îmbracă, de asemenea, dimensiuni cosmice.
Aceasta este măsura dumnezeiască pentru ipostasul
omului.
Aşadar, în viaţa pământească a creştinului
măsura darurilor sale se judecă întotdeauna având
ca temelie măsura asemănării sale cu Hristos în
cugetare, vieţuire, simţăminte, dor şi rugăciune7.
Toţi cei care sunt purtaţi de Duhul Sfânt trebuie să
vădească în viaţa lor aceeaşi aşezare faţă de lume
care se întâlneşte şi în Persoana lui Iisus Hristos.
Trebuie, adică, să arate acea iubire «până în sfârşit»,
care se învederează în rugăciunea pentru mântuirea
întregii lumi.
Cum, însă, se izbândeşte şi se vădeşte
această rugăciune în viaţa sfinţilor?
Temelia rugăciunii pentru lume este iubirea
chenotică a lui Hristos ce pogoară în adâncime, suie
la înălţime şi se întinde în lăţime şi în lungime.
Stareţul adevereşte că în afara căii pe care a
hotărnicit-o Hristos, nimeni nu va putea să
primească «toată plinătatea lui Dumnezeu» 8 .
Călătoria pe calea Crucii vădeşte măreţia pe care o
ascunde înlăuntrul său omul. Numai în acest chip
el se lărgeşte, spre a încăpea «bogăţia slavei
moştenirii Lui, în cei sfinţi»9.
Domnul a spus că în împlinirea celor două
mari porunci, a iubirii către Dumnezeu şi a iubirii
7 Ibidem, p. 53.
8 Efes. 3, 19. Despre rugăciune, pp. 34-35.
9 Efes. '1, 18.
334
către aproapele, «toată legea şi prorocii atârnă»10.
Dar şi întreaga viaţă a omului se învârte în jurul
acestor două porunci. Se vădeşte, adică, neîncetat
în acesta o îndoită mişcare, întâi către Dumnezeu şi
apoi către aproapele.
Mişcarea cea dintâi este a luptei pentru
împlinirea primei porunci. Supunându-se pe sine
judecăţii poruncii, omul vede că nu răspunde la
măsurile ei şi se încredinţează de căderea sa
duhovnicească. în acelaşi timp, dobândeşte
cunoaşterea dimensiunilor universale ale căderii,
mai întâi a sa şi apoi a lumii întregi. Nevoitorul se
îndepărtează de lume şi se sârguieşte cu .toată
puterea către porunca cea dintâi, aducând o
îndelungă rugăciune de pocăinţă. Pătimirile acestei
pocăinţe sunt atât de adânci, de dureroase şi de
crâncene, încât Stareţul le numeşte «iadul
pocăinţei»11. Când pocăinţa aceasta ajunge la o
anumită măsură a plinătăţii, ea devine una
descoperitoare. Mintea se cufundă, în chip nevăzut
şi lipsit de orice plăsmuiri, în adâncul inimii - care
nu mai este trup, ci «loc» al revelaţiei lui
Dumnezeu12. Rugăciunea curată face din întregul
om - chiar şi din trupul acestuia - un centru
duhovnicesc.
Când mintea se cufundă în inimă, sufletul se
întoarce cu toată puterea şi rugăciunea lui lăuntrică
spre Dumnezeu. Atunci, cel ce se roagă se vede pe
sine însuşi în Lumina lui Dumnezeu. Sufletul este
aşezat din nou în firea sa cea zidită dintru început
şi se descoperă în adâncimea lui ontologică. El I se
deschide deplin lui Dumnezeu, Care este izvorul
10 Matei 22, 39.

n Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 41, 97.
12 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonttul, p. 41.
335
existenţei. Deşi s-a despărţit de toate cele văzute şi
zidite, vede în Dumnezeu întreaga lume.
în adâncul inimii, creştinul descoperă că
existenţa sa este în chip de negrăit legată de
fiinţarea întregii omeniri. El gustă atunci harul şi
lucrarea iubirii lui Hristos ce se revarsă în întreaga
lume şi peste întreaga omenire. Iubirea lui Hristos îi
dăruieşte acestuia simţirea că întregul neam al
oamenilor este parte nedespărţită a existenţei sale;
atunci înţelege porunca «iubeşte pe aproapele tău ca
pe tine însuţi» în dimensiunea ei existenţială; în
acest «ca», el simte comuniunea ontologică şi
unitatea fiinţării tuturor oamenilor13. Vede lumea în
duh, oriunde s-ar afla, şi trăieşte adânc pătimirile
ei. Dobândeşte faţă de lume aceleaşi simţăminte pe
care le are şi Dumnezeu şi este insuflat de aceeaşi
iubire.
însufleţit de iubirea lui Hristos pentru lume
şi de vederea duhovnicească a lumii, pe care a
dobândit-o în adâncul inimii sale, ascetul se
întoarce către Dumnezeu cu rugăciune fierbinte
pentru mântuirea întregii lumi. El doreşte acum
pentru fiecare om partea Luminii harului şi a vieţii
pe care el însuşi s-a învrednicit a o cunoaşte.
Trăieşte mai arzător şi mai adânc tragedia umană,
pentru că a cunoscut măreţia omului aflat în harul
lui Dumnezeu şi nemăsurata sa pustiire prin
lipsirea de acesta. Pătimeşte el însuşi pentru
întreaga lume şi se roagă pentru ea cu conştiinţa că
«fratele nostru e viaţa noastră»14.
13 Ibidem, pp. 41-42.

l4Ibidem, p. 41. Marele Antonie zicea: «De la aproapele este viaţa
şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim;
iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim» {Patericul,
Pentru avva Antonie, 9, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia 1999, p. 5);
336
Aceasta este cea de a doua mişcare a
ascetului, spre înălţarea lumii către Dumnezeu prin
rugăciune. Ea se face pentru împlinirea celei de-a
doua mari şi întocmai cu cea dintâi porunci. Lupta
dureroasă pe care omul o ia asupra sa pentru a
ajunge la măsurile acestei porunci, şi pătimirile pe
care le rabdă pentru iubirea către aproapele,
Stareţul le numeşte «iadul iubirii»15. El pune astfel
în lumină dimensiunile copleşitoare între care se
mişcă şi se poartă duhul omului în asceza
rugăciunii pentru întreaga lume.
Vedem, aşadar, că toate cele ce se petrec în
inima omului dobândesc o dimensiune şi o
însemnătate universale. Ea devine centrul metafizic
şi organul atingerii de Dumnezeu, Care este izvorul
oricărei existenţe. în inimă se duce războiul
împotriva satanei, şi tot acolo, cu harul lui Hristos,
este biruit răul cosmic. Această biruinţă, fie şi cînd
se dobândeşte în inima unor vieţuitori în
singurătate, lucrează binefăcător asupra destinelor
întregii lumi şi întinde binecuvântarea lui
Dumnezeu peste tot pământul.
în prima mişcare a pocăinţei sale personale,
omul părăseşte lumea şi îşi adună toate puterile
împotriva păcatului care sălăşluieşte înlăuntrul lui.
Când însă află în inima sa atingerea lui Hristos, este
tămăduit prin harul Său. Atunci regăseşte prin
Hristos lumea înlăuntrul lui şi se leagă cu ea prin
legătura iubirii pentru întreaga veşnicie16. Hristos
locuieşte în inima sa şi Se face, prin mijlocirea
acestuia, slujitor al mântuirii întregii lumi. El îi
«Dacă ai văzut pe fratele tău, al văzut pe Domnul Dumnezeul

tău» {Pentru avva Apollo, 3, p. 40).
15 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 97, 307-308.
16 Viaţa şi învăţătura stareţului Stiuan Athonitul, pp. 207-212.
337
împărtăşeşte omului însăşi iubirea şi starea Lui.
Astfel, rugăciunea capătă dimensiuni cosmice.
Rostind «Tatăl nostru», rugătorul se simte unit cu
întreaga omenire. El cheamă harul lui Dumnezeu cu
aceeaşi căldură pentru toţi oamenii, precum pentru
sine însuşi17.
Stareţul deosebea două feluri în care îşi face
loc în om rugăciunea pentru întreaga lume. Cel
dintâi este mai cu seamă harismatic şi se
înfăţişează, precum am arătat în parte, ca rod al
strălucirii duhovniceşti şi al unirii cu Hristos în
adâncul inimii. în această luminare, cel ce se roagă
primeşte starea lui Hristos. în acelaşi timp, el
contemplă în Hristos întregul Adam, care nu mai
este o noţiune abstractă, ci o realitate concretă şi
un conţinut plin de putere al contemplării18. O pildă
vie a acestui fel harismatic de rugăciune este
Sfântul Siluan19. Prin acest chip al rugăciunii, i se
dă celui, credincios să iubească neamul oamenilor
cel de o fiinţă cu el şi să trăiască întreaga omenire
ca şi un singur om20. Această rugăciune se lucrează
de către Dumnezeu însuşi în inima omului. Cererea
ei este ca fiecare om să cunoască aceea că Domnul
îi cheamă pe toţi şi pe fiecare în parte către
«minunata Sa lumină»21.
Cel de-al doilea fel prin care ajunge cineva la
rugăciunea pentru întreaga lume este mai cu seamă
17Fericirea de a cunoaşte calea, p. 184.

19 Ibidem, pp. 163-164. Pentru aproape patruzeci de ani,
Sfântul s-a rugat cu cuvintele: «Mă rog Ţie, milostive Doamne,
dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul
Sfânt» (Cuviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi
iadul smereniei, p. 51).
211 Petru 2, 9.
338
ascetic. Prin pocăinţa sa personală şi prin pătimirile
sale, omul învaţă să trăiască tragedia întregului
neam omenesc. El cunoaşte că această tragedie a
început de la protopărintele Adam. Toate stările pe
care le străbate îl ajută să aibă dinaintea ochilor
întreaga omenire a tuturor veacurilor şi să se
identifice cu aceasta. Experienţa chinurilor «iadului
pocăinţei» naşte în sufletul său împreună-
îndurerarea şi rugăciunea pentru întregul neam al
oamenilor, ca pentru sine însuşi22. Prin acest fel de
rugăciune, omul se mută treptat de la formele
individuale ale existenţei către forma ipostatică a
fiinţării. El se obişnuieşte să cugete fără chipuri
întreaga lume şi să se roage pentru ea prin durerea
iubirii23.
în persoana Cuviosului Siluan se
întrepătrund fericit cele două feluri de rugăciune,
cel harismatic şi cel ascetic. Purtat de Duhul lui
Hristos, el împreună-pătimea cu toţi. Amintirea
trecutului său, îndelungata şi adânca sa experienţă
personală, îl făceau să trăiască în chip simţit
pătimirea poporului şi tragedia întregii lumi. Sfântul
se ruga necontenit, «cu rugăciune mare», pentru
întreaga lume. în această rugăciune, el se uita pe
sine şi, din milostivire, dorea într-o aşa măsură să
pătimească pentru popor încât voia să-şi verse
pentru acesta sângele său. Precum însuşi spunea,
«a te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa
sângele»24. Şi, potrivit mărturiei biografului său,
aceasta era lucrarea vieţii sale.
Vedem, aşadar, că rugăciunea pentru
întreaga lume este dar duhovnicesc ce se
22 Despre rugăciune, pp. 13-14, 26, 52-53.

23 Ibidem, p. 28.
339
dobândeşte în urma împlinirii celei dintâi porunci.
Omul pune pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, mai
întâi pentru sine, iar apoi pentru toţi semenii cei
întocmai-pătimitori cu el. Trăieşte la început drama
căderii sale şi a despărţirii lui de Dumnezeu, iar mai
târziu, în chip firesc şi întărit de Duhul lui Hristos,
ajunge printr-o conştiinţă adamică să se lărgească
pe sine până la a trăi tragedia întregii lumi şi a se
ruga pentru mântuirea tuturor. Rugăciunea aceasta
care îmbrăţişează toate, înseamnă, în acelaşi timp,
că omul a fost aşezat iarăşi ca şi chip al
Dumnezeului Celui Ipostatic. întreaga omenire
devine conţinutul vieţii şi al rugăciunii sale. Această
rugăciune se plineşte prin imitarea rugăciunii
ipostatice a lui Hristos care s-a adus pentru
izbăvirea lumii în grădina Ghetsimani. Ea este
împreună-părtăşie la izbăvitoarea lucrare a lui
Hristos, Cel ce ridică asupra Sa greutatea păcatului
lumii25.
Fiecare credincios este parte a neamului
omenesc. El se istoveşte de priveliştea jalnică a
stricăciunii şi a rătăcirii care stăpâneşte peste acest
neam. împreună-pătimeşte cu el în toate, dar este şi
întărit de cuvântul apocaliptic al Domnului pentru
vremurile cele de pe urmă, care spune: «Căutaţi în
sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie
răscumpărarea voastră»26. Cu toate acestea, spre a
fi aflată îndrăzneala şi însufleţirea pentru
rugăciunea ipostatică, trebuie ca pocăinţa personală
a omului să fi ajuns mai înainte la desăvârşire,
astfel încât să fi şters păcatele lui. Altfel, dacă
păcatul şi patimile au stăpânire în el, rugăciunea sa

26 Luca 21, 28.
340
nu ridică greutatea şi păcatul lumii, ci pune asupra
acesteia şi poverile lui27.
Rugăciunea pentru lume este o încercare
grea şi plină de piedici. în drumul istoric al vieţii
lumii, această rugăciune, oricât de îndelungă şi de
înflăcărată ar fi, nu îşi atinge niciodată plinirea
desăvârşită, pentru că darul dumnezeiesc al
libertăţii omului este neclintit iar Dumnezeu îl
ocroteşte cu înţelepciune şi smerenie. Astfel,
oamenii se pleacă mai curând întunericului decât
luminii. însă lucrarea acestei rugăciuni ce se aduce
«în duh şi în adevăr»28 este nestricăcioasă şi de
nepătruns. Ea rămâne veşnic înaintea Domnului29.
Rugăciunea pentru lume întâlneşte de multe
ori împotrivirea şi ura oamenilor şi îi aduce celui ce
se roagă un simţământ al neîmpliniţii, sau chiar o
adâncă îndurerare. Privind lucrurile omeneşte,
această simţire este adevărată, însă înaintea lui
Dumnezeu ea nu este îndreptăţită. Deşi râvnita
schimbare în starea duhovnicească a lumii nu se
face simţită, totuşi această rugăciune îngrădeşte
sporirea şi domnia «stăpânirii întunericului»30. Prin
rugăciunea pentru lume, sfinţii se fac bineplăcuţi
Domnului şi tocmai spre mângâierea lor pogoară
dumnezeiasca binecuvântare pe pământ. Un sfânt
rugător pentru lume este un fenomen cu totul
neobişnuit, de mare preţ, şi totodată un eveniment
universal. în persoana sa, răul suferă o înfrângere
cu urmări binefăcătoare pentru întreaga omenire31.

23 Ioan 4, 23.
30 Luca 22, 53.
31 Despre rugăciune, pp. 59-60; Viaţa şi învăţătura stareţului
Siluan Athonitul pp. 207-208; Cuviosul Siluan Athonitul. între
iadul deznădejdii şi iadul smereniei, pp. 158-159.
341
Rugăciunea sfinţilor, chiar dacă pare istoric
neîmplinită, vădeşte pe pământ Duhul lui Hristos
Care lucrează nu «spre mânie, ci spre dobândirea
mântuirii»32. Sfinţii trăiesc prin Duhul şi iubirea lui
Hristos, care este «puterea dumnezeiască ce a creat
şi menţine lumea»33. Rugăciunea sfinţilor pentru
lume este, potrivit cuvântului Apostolului Pavel,
puterea care «opreşte» pe potrivnic şi sprijină
lumea34.
Stareţul vorbeşte şi despre un alt fel de
rugăciune ipostatică, anume rugăciunea liturgică,
ce este asemenea rugăciunii lui Hristos însuşi în
Ghetsimani. Liturghia, în dimensiunile ei adevărate,
reface întreaga iconomie a lui Hristos, îmbrăţişând
întreaga Fiinţare a lui Dumnezeu şi fiinţarea
omului. Precum rugăciunea personală a pocăinţei
omului - atunci când sporesc pacea şi iubirea -
devine în chip firesc izvor de rugăciune înflăcărată
pentru întreaga lume35, tot astfel şi prin slujirea
întru cunoştinţă a Liturghiei credinciosul pătrunde
în aceeaşi realitate. El este insuflat de Duhul
Domnului să înconjoare prin rugăciune întreaga
lume36. Prin rugăciunea liturgică, sufletul omului se
cufundă în oceanul pătimirilor omeneşti. Purtat de
Duhul lui Hristos, creştinul nu poate ocoli întâlnirea
cu durerea întregului pământ. Precum Domnul Se
ruga pentru întreaga lume, tot astfel şi rugăciunea
credinciosului trebuie să devină strigăt al întregului
pământ către Dumnezeu şi Tatăl. O asemenea
rugăciune se uneşte cu rugăciunea Domnului din
32 I Tes. 5, 9.
34 II Tes. 2, 6; Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 285-286.
342
Ghetsimani şi îl face pe credincios părtaş al Patimii
celei izbăvitoare a iubirii Domnului37.
în lucrarea liturgică este cu putinţă, cândva,
ca această contemplare a nesfârşitelor pătimiri ale
omenirii să sporească, iar omul să fie robit de duhul
rugăciunii, astfel încât să fie covârşite puterile sale
trupeşti şi sufleteşti. Rugăciunea aceasta călăuzeşte
la hotarele morţii, în vreme ce, în acelaşi timp,
dăruieşte viaţă38.
Rugăciunea pentru mântuirea lumii este
istovitoare. Lucrătorul ei pătimeşte din pricina
vederii suferinţelor şi pervertirii lumii căzute. Se
luptă cu neîmpuţinată însufleţire să pună înaintea
lui Dumnezeu toate stările şi nevoile oamenilor şi să
ceară pentru toţi harul veşnic. Repetând prin
Liturghie lucrarea dumnezeiască a izbăvirii lumii, el
împlineşte porunca lui Hristos «spre pomenirea
Lui»39. Astfel păstrează lucrătoare înlăuntrul istoriei
lumii rugăciunea Domnului din Ghetsimani şi
puterea morţii Sale pe cruce, pe Golgota40. Această
istovire pe care o pătimeşte rugătorul este
experienţa deşertării de sine, prin care el se va
putea lărgi duhovniceşte spre a cunoaşte istoric
lumea, dar şi pe Fiul Omului în plinătatea Lui
dumnezeiesc-omenească. Urmând pe Hristos şi
refăcând călătoria Lui chenotică, omul creşte prin
mijlocirea durerii şi dobândeşte o conştiinţă de sine
universală şi mai presus de lume. El se arată, mai
întâi, primitor al nemărginitei Fiinţări dumnezeieşti,
iar apoi se uneşte duhovniceşte cu întreaga
omenire. în felul acesta, omul redevine cu adevărat
37 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 297, 306-307.

38 Ibidem, pp. 292-293.
39 Luca 22, 19.
40 Mistica vederii ţjui Dumnezeu, p. 299.
universal, după chipul universalităţii lui Hristos
însuşi, Care poartă înlăuntrul Său tot ceea ce
există. Părtăşia cu moartea lui Hristos în
rugăciunea pentru lume călăuzeşte, de asemenea, la
pregustarea învierii încă din această viaţă41.
După firea ei duhovnicească, Liturghia este
jertfa pentru păcatele întregii lumi. Iar omul, de
vreme ce se află neîncetat în înfruntare cu păcatul
cel grabnic-împresurător (vezi Evrei 12, 1), nu
conteneşte a repeta lucrarea liturgică. în acest chip,
el slujeşte mântuirii lumii şi se face părtaş la preoţia
împărătească a lui Hristos. Stareţul arată cu tărie
că orice creştin este purtător al «preoţiei
împărăteşti»42, chiar şi atunci când nu poartă
vrednicia preoţească. Firea şi puterea acestei preoţii
se descoperă prin rugăciunea pentru întreaga lume,
după însăşi «pilda» Domnului43.
Când omul este simţitor şi se istoveşte de
priveliştea sfâşietoare a durerilor şi a pătimirilor
omenirii, el poate fl purtat către una din cele trei
stări: a) Să se străduiască, prin cugetarea sa, să se
însingureze în faţa nenorocirii care îl înconjoară;
alungând din mintea sa orice înţeles al existenţei
relative, să-şi caute liniştea în nimicul nefiinţei44,
într-o asemenea împrejurare, principiul său
ipostatic moare cu moarte metafizică, b) Să-L
socotească pe Dumnezeu nepăsător faţă de tragedia
omenească, judecându-L şi osândindu-L pentru
aceasta. Şi într-o astfel de împrejurare, întrucât
lipseşte credinţa vie, omul moare «în păcatul său»45.
4J Despre rugăciune, p. 76.

42 I Petru 2, 9; 2, 5.
43 Ioan 13. 15; Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 299.
calea, p. 106.
45 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 211; Ioan 8, 24.
344
c) Să se îndrepte prin rugăciune, fie ea şi ieşită din
minţi, către Dumnezeu şi să-I ceară răspuns. Dacă
este deschis şi pregătit pentru a primi răspunsul, va
fi înştiinţat în adâncul inimii că singura pricină a
nenorocirilor este greşita folosire a libertăţii lui şi că
Dumnezeu a adus slobozirea din această piedică de
netrecut, trimiţând «pe Fiul Său jertfa de ispăşire
pentru păcatele noastre»46. Acest răspuns dă viaţă
omului, îl insuflă şi-l învredniceşte a-L urma pe
Hristos în rugăciunea pentru lume47.
Creştinul care a primit darul iubirii lui
Hristos nu slăbeşte duhovniceşte din pricina tristei
privelişti a lumii aflate în nedezlegatele legături ale
morţii. El împreună-pătimeşte cu durere şi plâns.
Rugându-se însă pentru lume, intră în curgerea
veşnică a rugăciunii Domnului din Ghetsimani. Este
cu putinţă ca, în ceasul rugăciunii pentru lume,
tânguirea adâncă a existenţei omului, însufleţită de
căldura iubirii lui Hristos, să ajungă la o măsură ce
covârşeşte puterile sale. Atunci duhul său se
dezleagă de orice simţire a ziditului şi se cufundă în
nemărginirea cea de negrăit a veşniciei. După
această răpire mai presus de fire, el capătă
cunoaşterea şi experienţa duhurilor ipostatice.
Dobândeşte, adică, gustul conţinutului ontologic al
ipostasului său48.
în rugăciunea pentru lume, credinciosul este
însufleţit de milostiva iubire a lui Hristos. Poartă
întristarea pentru păcatele fraţilor săi şi astfel se
face părtaş mântuitoarelor Patimi pentru lume ale
Domnului. Aceasta este potrivit cu duhul celei de-a
461 Ioan 4, 10.

48 Despre rugăciune, pp. 57-58; Mistica vederii lui Dumnezeu,
p. 90.
345
doua porunci şi bineplăcut înaintea Tatălui ceresc49.
După cuvântul Sfântului Siluan, Domnul insuflă în
om rugăciunea pentru lume. Acela dă puterea
pentru asceza ei şi îl răsplăteşte pe om pentru
lucrul său 50 . Această rugăciune este pentru
purtătorul iubirii lui Hristos părtăşie la moartea
lumii51. în acelaşi timp, însă, ea este şi calea cea
mai trainică ce chezăşuieşte învierea lui, întrucât
este imitarea morţii şi a învierii Domnului Iisus52.
Rugăciunea pentru lume este harismă şi
izvor de insuflare. Ca dar, este mai mare decât
nepătimirea, şi trebuitoare pentru temeluirea ei.
Sfântul Siluan, tâlcuind cele despre Sfântul Ioan
Colov - nevoitor al veacului al patrulea în pustia
Egiptului - lămureşte acest fenomen. într-o
împrejurare a vieţii sale, Sfântul Ioan s-a rugat să
se întoarcă patimile la el, pentru a afla din nou
aceeaşi putere şi căldură a rugăciunii pe care o avea
la început, fiindcă, atunci când a rămas nestânjenit
de acestea, i-a slăbit rugăciunea. Cuviosul Siluan
spune că nu ar fi fost nevoie ca ispitele să se
întoarcă dacă Sfântul Ioan, după biruirea patimilor,
ar fi primit darul rugăciunii pentru lume. Cel ce se
luptă cu patimile nu a ajuns la o contemplare
curată, în vreme ce acela care se roagă pentru lume
se aseamănă cu Hristos şi insuflarea sa este
nesfârşită53.

smereniei, p. 60.
51 II Cor. 4, 12: «Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi
viaţa».
pp. 311-312.
53 Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 59-60, 55.
346
Harul rugăciunii pentru lume îndreptăţeşte
Patima, Crucea şi învierea lui Hristos, din care
izvorăşte şi se insuflă. Rugăciunea aceasta plineşte
în om «preoţia împărătească» şi este desăvârşita
urmare a începătorului păstorilor, Hristos. Ea se
înfăţişează ca «darul cel mai bun»54 al Sfântului
Duh. Atât de mare era uimirea Stareţului pentru
această harismă, încât spunea că cel care nu s-a
apropiat de hotarele acestei stări harismatice nu
trebuie să îndrăznească a se numi pe sine creştin
fără frică şi ruşine, ci să mărturisească plin de
durere că este nevrednic de această chemare55. Prin
darul acesta, omul îşi plineşte menirea cea dinainte
de veci şi recunoaşte chemarea sa în Hristos. El se
arată persoană umplută «de toată plinătatea lui
Dumnezeu»56, care cheamă iarăşi din cădere lumea
întreagă.
54 1 Cor. 12, 31.

se Efes. 3, 19.
347
8.d. Iubirea pentru vrăjmaşi - criteriu al
adevărului
Precum credinţa în Sfânta Treime ar fi fost

cu neputinţă de născocit de către om dacă n-ar fi
descoperit-o Dumnezeu însuşi, tot astfel şi iubirea
pentru vrăjmaşi ar fi fost de negândit dacă n-ar fi
vădit-o în lume Hristos prin moartea Sa pe cruce. în
chip desăvârşit, hotărâtor şi veşnic, Hristos S-a
rugat şi Şi-a dat viaţa pentru vrăjmaşii Săi1. Tot
ceea ce Domnul a făptuit o dată pentru totdeauna
prin puterea Duhului Său rămâne calea
desăvârşită care îl uneşte pe om cu Dumnezeu.
învăţătura şi porunca iubirii pentru vrăjmaşi
nu numai că vădesc duhul Noului Legământ a fi
mai înalt decât cel al Vechiului Legământ2 , ci
descoperă, de asemenea, unicitatea adevărului
revelat al lui Dumnezeu Care S-a făcut om. Moartea
pe cruce a lui Hristos este nebunia iubirii lui
Dumnezeu pentru vrăjmaşii Săi. Aceasta aşează de
la început hotarele care despart cele adevărate şi
veşnice de cele omeneşti şi rătăcite3. Iubirea aceasta
este cuprinsă în porunca iubirii pentru aproapele,
fiind cea mai înaltă plinire a ei.
în scrierile Sfântului Siluan şi ale Stareţului
Sofronie, bogata învăţătură despre iubirea pentru
vrăjmaşi este învederată ca un cuprinzător sistem
antropologic, care acoperă întreaga scară a stărilor
duhovniceşti ale omului. Prin felul în care se
raportează la vrăjmaşi sunt judecate şi rânduite
1 Luca 23, 34; Rom. 5, 10.

2 Matei 5, 43-44.
3 1 Cor. 1, 18-31.
348
toate stările omului, de la cele mai de jos şi
împotriva firii, până la cele mai înalte şi mai sfinte.
Bogăţia învăţăturii Cuviosului Siluan despre iubirea
de vrăjmaşi îl aşează pe acesta pe o treaptă cu totul
deosebită şi deschizătoare de drumuri printre
Părinţii Bisericii4.
în învăţătura Sfântului Siluan, aşa cum o
înfăţişează Stareţul, nu există deosebire între
vrăjmaşi şi prieteni. Sfântul împărţea oamenii în «cei
care-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cei ce nu-L
cunoşteau»5. înţelesul de „vrăjmaş” se iveşte mai
mult din starea căzută a omului şi nu de la
Dumnezeu, Care îşi întinde plinătatea iubirii Lui
tuturor. Cel care face o asemenea deosebire îşi
dovedeşte pornirea de a lepăda o parte a omenirii,
arătându-se prin aceasta a nu fi universal. El nu
trăieşte iubirea şi prin urmare nu izbuteşte să
dobândească plinătatea unităţii existenţei.
Dumnezeu este iubire. Cel ce nu are iubirea
lui Dumnezeu şi a fratelui nu-L cunoaşte pe
Domnul şi trădează o lipsă în existenţa sa6. El
rămâne închis harului Sfântului Duh şi afară de
lumina vieţii. Căderea de la iubirea lui Dumnezeu îl
pustieşte pe om şi îl robeşte fricii de moarte şi
nevoilor celor mai de jos ale firii sale. îl face mândru
şi nemilostiv, neputincios în a avea părtăşie cu
Dumnezeu şi cu aproapele. Lipsa iubirii deschide
uşa urii, care îl închide pe om în temniţa patimilor
şi în strâmtorarea iubirii de sine. însă aceasta este o
prihănire şi o ocară adusă Ziditorului, Care l-a făcut
4 A se vedea studiul mal analitic al patrologulul francez

Jean-Claude Larchet, «L’amour des ennemis selon Saint
Silouane l'Athonite et dans la tradition patnstlque», Buisson
Ardent-Cahiers Saint Silouane l'Athonite 2. pp. 66-95.
6 Ibidem, p. 109.
349
pe om după chipul şi după asemănarea Sa,
înfrumuseţându-1 cu toate darurile Lui.
Poruncile lui Dumnezeu către om nu
urmăresc altceva decât tămăduirea lui. Iar Hristos,
precum arată Cuviosul Isaac Şirul, «nu cere
lucrarea virtuţilor, ci îndreptarea sufletului; pentru
aceasta a rânduit poruncile celor de sub lege»7. De
altfel, pentru aceasta spune şi Apostolul Pavel că
legea nu este pentru cei drepţi, ci pentru cei
nelegiuiţi8.
Domnul a arătat ca şi cale nemincinoasă
pentru cunoaşterea Persoanei Sale urmarea
învăţăturii Lui 9 . Potrivit Evangheliei Sale,
cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi
împărtăşirea cu El se izbândesc prin păzirea
poruncilor şi a cuvântului Său 10 . Plinătatea
cunoaşterii de Dumnezeu devine cu putinţă de atins
prin împlinirea celor două mari porunci ale iubirii.
Porunca iubirii pentru vrăjmaşi este vârful
amânduror poruncilor. Păzirea acestei porunci este
iubire către Dumnezeu ca şi predare dinaintea
Duhului Celui ce Şi-a întins mâinile pe Cruce
pentru a atrage la sine pe toţi oamenii. Ea este, de
asemenea, iubire desăvârşită către aproapele,
pentru că îi cuprinde pe toţi, până la unul. De
aceea, împlinirea acestei porunci călăuzeşte spre
culmea cunoaşterii de Dumnezeu.
Cunoaşterea, în gândirea biblică şi patristică,
înseamnă comuniune întru existenţă. Cunoaşterea
lui Dumnezeu este unirea dintre Dumnezeu şi om
pe care o lucrează Duhul Sfânt. Iubirea pentru
7 Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul XXXVII,

8 I Tim. 1, 9.
8 loan 7, 17.
‘o loan 14, 21 şi 23.
350
vrăjmaşi, ca şi culme a cunoaşterii lui Dumnezeu,
este şi culme a împărtăşirii cu Dumnezeu care se
săvârşeşte prin sălăşluirea Sfântului Duh. în acest
chip, iubirea pentru vrăjmaşi ajunge criteriul
neînşelat al prezenţei Sfântului Duh şi al
comuniunii cu Dumnezeu pe două planuri: a) în
plan personal, şi b) în plan eclesiologic şi dogmatic.
în plan personal, iubirea pentru vrăjmaşi
mărturiseşte că iubirea desăvârşită s-a făcut
conţinutul ipostasului zidit al omului. Această
iubire, care este deplină şi îi îmbrăţişează pe toţi, se
întinde ca milostivire către «orice fiinţă care este
lipsită de Lumina lui Dumnezeu»11. Purtătorul ei se
întristează chiar şi pentru demoni, întrucât au căzut
de la Dumnezeu12. Astfel omul are putinţa de a-şi
stăpâni viaţa şi de a se încredinţa desţire cât de
mult se află pe calea lui Dumnezeu în Hristos, care
duce către cunoaşterea deplină a întregii existenţe
zidite. Această cunoaştere este proprie în chip
deosebit persoanei care îşi află plinirea în
asemănarea cu Ipostasul lui Hristos şi se
împărtăşeşte de universalitatea Lui.
în predania ortodoxă, Biserica este
mărturisită ca şi criteriu al adevărului. Ea este
«stâlp şi temelie a adevărului»13. Această mărturisire
nu se sprijină pe temeiuri din afară, ci pe unitatea
ontologică ce există între Biserică şi Hristos, Cel ce
este Capul ei. însă, în vreme ce în plan teologic
acest adevăr se arată a fi de netăgăduit, în mersul
istoric al Bisericii există şi multe biserici
mincinoase, care se numesc pe sine „Biserici”, şi fie

smereniei, pp. 206, 133.
13 I Tim. 3, 15; Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul,
p. 220.
351
îşi revendică plinătatea şi sobomicitatea, fie susţin
că adevărul le este împărţit tuturor.
Se iveşte deci în chip fericit întrebarea: există
vreun criteriu care să adeverească sobomicitatea?
Şi dacă da, care este acesta? După Sfântul Siluan,
iubirea pentru vrăjmaşi este şi aici singurul criteriu
de nezdruncinat. Prin el putem să deosebim
învăţătura adevăratei Biserici de orice lucru străin
sau strâmbat ce i s-a putut adăuga14.
Dogmele Bisericii nu sunt idei abstracte, ci se
leagă fiinţial şi nedespărţit de viaţa şi existenţa ei.
Ca şi casă a Dumnezeului Celui viu, Biserica se
îngrijeşte de viaţă, mai presus de orice altceva. Ţelul
ei nu este vreo oarecare ontologie abstractă, ci
însăşi mântuirea şi viaţa veşnică a omului, care se
dobâncîSŞfe prin păzirea poruncilor lui Hristos, ce
atârnă toate de iubirea către Dumnezeu şi către
aproapele.
Adevărata Biserică păstrează nestricată
învăţătura lui Hristos. Aceasta înseamnă că orice
schimbare şi strâmbare a învăţăturii predanisite
vine să adeverească înstrăinarea de Trupul lui
Hristos. Pe de altă parte, Biserica cea adevărată
rămâne deschisă tuturor oamenilor care
mărturisesc credinţa în ea, oricare le-ar fi măsura
propăşirii duhovniceşti. însă în felul acesta iese la
iveală un oarecare amestec între adevărul Bisericii
şi neadevărul mădularelor ei, care îngreuiază
deosebirea adevăratei Biserici de bisericile
mincinoase.
Prin urmare, Biserică adevărată este aceea
care păstrează vie iubirea pentru vrăjmaşi.
Existenţa acestei iubiri în viaţa Bisericii păstrează
vie şi împărtăşirea ei cu Dumnezeul iubirii. Păzirea
Ibidem, p. 221.
352
acestui duh este mărturisită şi de prezenţa
persoanelor care îl întrupează în viaţa lor 15 ,
învederând în plan istoric adevărul Bisericii.
Prezenţa acestor persoane în sânul ei adevereşte
putinţa plinirii principiului ipostatic.
15 O asemenea pildă cu totul deosebită este Sfântul Siluan.

Acest sfânt a învăţat îndelung şi în chip prorocesc că iubirea
pentru vrăjmaşi este nu doar criteriul neînşelat al adevăratei
prezenţe a Sfântului Duh, ci şi cea mai înaltă biruinţă a
duhului creştinesc. în viaţa sa, el s-a sârguit din răsputeri către
o singură harismă a Sfântului Duh, de care atârnă toate:
«smerenia şi iubirea de vrăjmaşi» {Viaţa şi învăţătura stareţului
Siluan Athonitul p. 219).
353
Epilog
•Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjduil»
Hristos este semnul lui Dumnezeu pentru

oamenii tuturor veacurilor, iar calea lui Hristos este
singura care duce la veşnica împărăţie a Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh.
Când iudeii vremii lui Hristos au greşit
cerând de la El «semn din cer»1, Acesta le-a vorbit
despre «semnul lui Iona» ce s-a dat neamului
ninivitenilor2, ca singur semn al lui Dumnezeu către
lume. Prin acest semn s-a închipuit proroceşte
pogorârea lui Hristos în părţile cele mai de jos ale
pământului şi, apoi, suirea Sa mai presus de ceruri,
în persoana Sa, prin viaţa şi pilda Lui, s-a dat
răspuns tuturor întrebărilor omului. A devenit
semnul veşnic al lui Dumnezeu pentru toate
neamurile veacului de acum. Faptul pogorârii şi al
suirii lui Hristos a devenit izvorul tuturor darurilor
Sfântului Duh3. Primirea cu credinţă a acestui
semn, ca model şi pildă a vieţii, îl face pe om
«prieten» al lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului
care zice: «V-am numit pe voi prieteni, pentru că
toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut
cunoscute»4.
Dar, precum Iona pentru niniviteni, tot astfel
şi prietenii lui Hristos din fiecare veac sunt semne
ale lui Dumnezeu lăsate celor împreună-trăitori în
1 Luca 11, 16.

2 Luca 11, 29-30.
a Efes. 4, 8-9.
4 loan 15, 15.
355
aceleaşi vremi cu dânşii, potrivit nemincinoasei Sale
făgăduinţe5, întrucât ei devin gura lui Dumnezeu şi
răspund tuturor frământărilor şi întrebărilor lumii.
Ei se fac semne ale lui Dumnezeu după ce mai întâi,
prin harul Sfântului Duh, s-a repetat întru ei calea
lui Hristos: pogorârea - chiar şi în iad - şi suirea,
potrivit pildei şi a căii pe care El însuşi a
hotămicit-o. Nu poate cineva să fie sfânt, prieten şi
ucenic al învăţătorului Hristos, dacă nu a păşit pe
această cale până la capăt şi nu a cunoscut tainele
împărăţiei lui Dumnezeu6. Numai trecând acest
hotar devine «luminător în lume», «ţinând cu putere
cuvântul vieţii»7 pentru neamul său. După cuvântul
Apostolului Pavel, sfinţii «vor judeca lumea»8. Iar
lucrul acesta este după dreptate, fiindcă ei s-au
făcut mai întâi guri ale Cuvântului şi au luminat
prin cuvântul lor lumea. Hristos a vorbit prin ei. Şi,
precum El însuşi adevereşte, cuvântul Său îl va
judeca pe om «în ziua cea de apoi»9.
Potrivit acestei legi duhovniceşti pe care am
înfăţişat-o, dacă Biserica - ce este călăuzită de către
Duhul Sfântul «la tot adevărul»10 - l-a slăvit pe
Siluan ca «dascăl apostolicesc şi profetic»11 al ei,
anume ca sfânt, trebuie să căutăm în persoana, în
viaţa şi în cuvântul său acele însuşiri care îl fac
semn al lui Dumnezeu pentru cei din vremea sa.
Care este «cuvântul vieţii» prin care descoperă
Dumnezeu Calea Sa celor de astăzi?
5 Matei 28, 20: «Iată Eu sunt cu voi In toate zilele, până la

sfârşitul veacului».
6 Luca 8, 10.
7 Filip. 2, 15-16.
s I Cor. 6, 2.
9 loan 12, 48.
10 loan 16, 13.
11 Actul patriarhal de canonizare, nr. 823/26.11.1987.
356
Cu toată simplitatea cuvintelor Cuviosului
Siluan, este lesne oricui să înţeleagă obârşia lor
dumnezeiască. Potrivit învăţăturii sale precum că
cei desăvârşiţi «nu spun nimic de la ei înşişi», ci
numai ceea ce le dă Duhul 12 , oricine se va
încredinţa că toate cuvintele lui sunt insuflate de
Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că ele nu sunt
roade ale cugetării omeneşti, ci odrasle ale inimii
curate, lărgite13 după darul lui Hristos. însă, în
hotarele unei lucrări restrânse nu este cu putinţă să
fie cercetate toate cuvintele sale care sunt dăruite ca
şi cuvinte ale lui Dumnezeu către cei din zilele
noastre. Există însă un cuvânt care s-a dat în chip
nemijlocit de către Dumnezeu Sfântului Sihian şi
care poate deveni deschizătura prin care să scrutăm
nesfârşitele zări ale marii taine a dreptei credinţe pe
care ne-a descoperit-o14. Acest cuvânt este cuvântul
lui Hristos către Cuviosul Siluan:
«Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!»15.
Ca timp, generaţia noastră se găseşte mai
aproape de cea de-a doua venire a lui Hristos decât
oricare alta de mai înainte. însă, după cuvântul lui
Hristos - «Fiul Omului, când va veni, va găsi oare
credinţă?»16 - aceasta înseamnă de asemenea că
generaţia noastră este cufundată în nenorociri mai
mari şi are trebuinţă de izbăvire mai mult decât
oricare alta. Care sunt aceste nenorociri, ce stau ca
peceţi deosebitoare ale generaţiei noastre? Cele mai
însemnate sunt mândria, întunecarea minţii şi

'3 II Cor. 6, 11.
14 I Ttai. 3, 16.
15 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 36; Cuviosul
Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei
p. 199.
ie Luca 18. 6.
357
înrobirea ei de către duhul viclean, deznădejdea şi
mulţimea necazurilor celor fără de voie care o
însoţesc, şi în cele din urmă deplina lenevire şi
împietrire duhovnicească. Acestora şi multor altele
le dă răspuns cuvântul descoperitor «Ţine-ţi mintea
în iad şi nu deznădăjdui!», pe care Cuviosul îl
împărtăşeşte contemporanilor săi de la însuşi Fiul
lui Dumnezeu.
însă înainte de a cerceta şi mai adânc acest
cuvânt, socotim folositor să însemnăm acele
elemente biografice ale Sfântului Siluan care sunt
legate de cuvântul revelator pe care l-am amintit17.
La vârsta de 26 de ani şi după 6 luni de
petrecere în Athos, Sfântul s-a învrednicit a-L vedea
pe Hristos Cel viu în locul icoanei Sale. Deşi a durat
numai o clipă, acest eveniment a fost atât de
însemnat şi a lucrat în Siluan o atât de mare lărgire
a fiinţei, încât din acel ceas el a purtat în
rugăciunea sa toate noroadele pământului. A
dobândit dintr-o dată o conştiinţă universală. Prin
vederea Domnului, i s-a împărtăşit însăşi starea lui
Hristos. însă micşorarea acestui har şi o oarecare
semeţie nesocotită l-au azvârlit într-o luptă cumplită
împotriva slavei deşarte şi a mândriei. Această
luptă, care a durat 15 ani, l-a călăuzit pe Cuviosul
Siluan la o pocăinţă adamică şi la cea mai de pe
urmă deznădejde. Atunci Domnul i-a dat cuvântul:
«Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!»18.
Oricât de uimitor ar părea, acest cuvânt al
Domnului care a răsunat în inima Sfântului Siluan
i-a adus acestuia biruinţa duhovnicească. Domnul
17 A se vedea o deplină descriere în Viaţa şi învăţătura stareţului

Siluan Athonitul, pp. 14-44.
18 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 36: Cuviosul
p. 199.
358
l-a îndemnat spre contemplarea iadului, iar el s-a
arătat pe dată stăpânitor al marii ştiinţe care i-a
reînsufleţit viaţa cu bogăţie de har şi cunoaştere a
lui Dumnezeu. După cum însuşi mărturiseşte, a
început să lucreze precum Domnul l-a sfătuit, iar
sufletul său a aflat odihnă în Dumnezeu19. I s-a
dăruit mijlocul prin care se smereşte sufletul, se
zdrobeşte inima, se mistuie gândurile păcătoase, se
curăţeşte mintea şi astfel harul îşi află sălaş
înlăuntrul credinciosului: «Ţine-ţi mintea în iad şi
nu deznădăjdui!»20. A fost învăţat smerenia cea
după Hristos, care îl face pe om asemănător cu
Dumnezeu. . Prin acest cuvânt al Domnului,
Cuviosul Siluan a izbândit trecerea de la stăpânirea
patimilor la libertatea Duhului lui Dumnezeu, de la
moarte la viaţă. Atunci, precum drepţii tuturor
veacurilor, el a cântat cântare de biruinţă21.
Cum, dar, l-a slobozit pe Siluan cuvântul
Domnului din războiul vrăjmaşului, dând duhului
său tărie iar vieţii sale statornicie?
Aceasta s-a făcut întrucât cuvântul lui
Dumnezeu l-a aşezat pe Siluan pe calea Domnului
însuşi. Prin păzirea poruncii Domnului, se lărgeşte
inima şi omul ajunge să nu mai poată fi vătămat de
vrăjmaşi.
Precum am arătat la început, semnul lui Iona
este calea Domnului. Şi Apostolul Pavel spune că
biruinţa a venit în lume prin pogorârea lui Hristos
în iad şi prin suirea ce i-a urmat. Drept aceea, când
Domnul pune înaintea lui Siluan (şi prin Siluan

smereniei, p. 199.
20 Ibidem, p. 182.
21 Viafa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul pp. 40-41;
Cuviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul
smereniei, p. 170.
359
întregii noastre generaţii) iadul, El îndeamnă pe om
către călătoria pogorâtoare spre cele de jos. îi arată
mijlocul şi calea pentru a dobândi smerenia, astfel
încât, asemănându-se cu Hristos, să-şi agonisească
biruinţa duhovnicească.
în această călătorie, precum spune Stareţul
Sofronie, cei ce sunt purtaţi de Duhul Sfânt nu
contenesc nicicând a se osândi pe ei înşişi ca unii
nevrednici de Dumnezeu22 şi a călători către cele de
jos, către vârful piramidei întoarse, Hristos Cel ce
poartă povara întregii existenţe şi ridică păcatul
lumii23.
Celor ce se socotesc pe ei înşişi vrednici de
urcuş fără a bea paharul pogorârii, Domnul le
spune în chip hotărât: «Nu ştiţi ce cereţi»24. Şi
Capemaumul, care trufaş cerea «semn»25, altul
decât cel al lui Iona, a fost osândit de către Hristos,
prin cuvântul: «Şi tu, Capemaume, nu ai fost
înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi
pogorât!»26. L-a înălţat, însă, şi l-a îndreptăţit pe
vameş, cel ce «nu voia nici ochii să-şi ridice către
cer», ci se ruga cu osândire de sine, împlinind legea
lui Hristos care spune: «Tot cel ce se înalţă pe sine
se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va
înălţa»27.
însuşi Domnul, de fiecare dată când era
slăvit de către oameni pentru minunile Lui,
pomenea în chip prorocesc, spre pilduirea noastră,

23 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 227-228.
24 Marcu 10, 38.
23 Matei 12, 39.
26 Luca 10, 15.
22 Luca 18, 13-14.
360
de Crucea ce-i stătea înainte, de moartea, dar şi de
învierea Sa cea de «a treia zi»28.
Aşadar, calea Domnului se întinde prin
moartea pe cruce până în adâncurile iadului. Şi,
precum atunci când credinciosul care se cufundă în
apa Botezului îl întâlneşte pe Hristos, se îmbracă cu
El şi se naşte din nou «întru înnoirea vieţii»29,
pentru că Acesta a pogorât cel dintâi şi a sfinţit
apele, în acelaşi chip se socoteşte de trebuinţă şi
pogorârea în iad, care nu se face pentru ca omul să
se piardă, ci pentru a se adânci chiar şi acolo în
negrăita taină a iubirii dumnezeieşti şi smerite, care
a ajuns până în acest loc înfricoşător. Calea aceasta
duce la smerirea omului până în sfârşit în faţa
măreţiei iubirii dumnezeieşti; de asemenea,
răspunzând la rândul său cu recunoştinţă, omul
ajunge să-L iubească pe Hristos într-un chip atât de
desăvârşit încât nimic şi nici un loc duhovnicesc,
nici măcar iadul, să nu-1 poată despărţi de El.
Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată
întregită, dacă experienţa omului nu va cuprinde şi
iadul.
Calea smerită a călătoriei către cele de jos
este, de asemenea, şi calea pe care călătoreşte
Sfânta Biserică. Dacă cercetăm cu luare aminte
duhul ce răzbate din rugăciunile Bisericii, vom afla
din nou această îndoită mişcare, mai întâi
pogorârea iar apoi suirea. De plildă, înainte de
săvârşirea Tainelor Botezului şi Euharistiei, vedem
pe liturghisitor smerindu-se cu prihănire de sine şi
călătorind în duh către cele de jos30. Pentru această
28 Luca 13, 32; 18, 33.

29 Rom. 6, 4.
30 Molitfelnic, Slujba Botezului: «...Să nu Te scârbeşti de mine,
nici să-Ţi întorci faţa Ta de la mine, ci treci greşelile mele în
ceasul acesta... să nu mă întorc umilit şi înfruntat, ci-mi trimite
361
pogorâre smerită, Dumnezeu îl îmbracă cu putere
spre a sluji şi spre a se ridica astfel către cele de
sus, atât pe sine cât şi pe credincioşii ce i-au fost
încredinţaţi prin Duhul lui Dumnezeu. Aproape
fiecare rugăciune însemnată a Bisericii este
alcătuită din două părţi. Prin întâia parte se
săvârşeşte pogorârea cu duhul, iar prin cea de-a
doua, cu acel «însă» al credinţei, se plineşte suirea.
Astfel, credincioşii învaţă să se încredinţeze pe ei
înşişi milei nemărginite a Binefăcătorului
Dumnezeu. Pentru încredinţarea asupra acestui
lucru este de ajuns să se citească rugăciunile de
dinainte de dumnezeiasca împărtăşanie.
întreaga viaţă a credincioşilor este viaţă de
pocăinţă. Prin pocăinţă se face pogorârea smereniei
«sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne
înalţe la timpul cuvenit»31. Această pogorâre este de
bunăvoie şi «din credinţă». Şi minunatul scriitor al
Scării, Cuviosul Ioan Sinaitul, în cuvântul său
Despre pocăinţă, mărturiseşte acelaşi adevăr: prin
iadul pocăinţei cel ales de bunăvoie, omul scapă de
pedeapsa cea fără de voie a iadului32.
Aşadar, pogorând cu duhul în iad, omul nu
face nimic altceva decât să-L urmeze pe Domnul. El
nu deznădăjduieşte, însă, întrucât calea Domnului
duce la viaţă, şi chiar «viaţă din belşug».
Această taină a pogorârii şi a suirii Domnului
a fost preînchipuită minunat de cei trei sfinţi tineri
mie putere de sus şi mă întăreşte... să nu-1 surpi, ci

sădeşte-1...». De asemenea, Şfănta Liturghie, rugăciunea
preotului din timpul Heruvicului: «Nimeni... nu este vrednic...
să slujească Ţie, împărate al slavei... Dar totuşi, pentru iubirea
Ta de oameni cea negrăită...».
311 Petru 5, 6.
V, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, pp. 136-155.
362
ai evreilor, pe care Nabucodonosor i-a zvârlit în
cuptorul cel de foc. Aceşti tineri binecredincioşi au
luat asupra lor păcatele şi fărădelegile poporului, şi
s-au osândit cu duhul pe ei înşişi ca unii vrednici de
cuptor, pentru nedreptatea lor. S-au rugat atunci cu
smerenie Dumnezeului părinţilor lor 33 . însă,
întrucât s-au aflat proroceşte pe calea cea smerită a
pogorârii Domnului Iisus, pentru aceasta s-au
învrednicit să aibă ca însoţitor de drum pe Fiul lui
Dumnezeu Cel încă neîntrupat pe atunci, Care S-a
pogorât în cuptor şi umbla prin mijlocul focului
împreună cu ei, păzindu-i fără de vătămare34. De
bună seamă, puterea tainei lucra atunci proroceşte,
însă după întruparea Domnului, după pogorârea la
iad şi, apoi, după suirea Sa, puterea aceleiaşi taine
este nemăsurat mai mare, fiindcă nu a rămas vreo
parte a fiinţării zidite care să nu fie «plinită» de
lucrarea Persoanei Domnului35.
După această întemeiere teologică a
cuvântului Domnului către Siluan - «Ţine-ţi mintea
în iad şi nu deznădăjdui!» - rămâne să lămurim cele
despre împlinirea ei în faptă. Nu vom merge însă
mai departe înainte de a pune în lumină faptul că
întreaga putere a tainei ce se ascunde în acest
cuvânt este cuprinsă în aceea că pogorârea
Domnului la iad a fost de bunăvoie şi fără de păcat.
Aceasta s-a făcut numai din ascultare de Tatăl şi
pentru mântuirea lumii. Asemenea şi pogorârea
omului trebuie să fie de bunăvoie şi din ascultare de
33 Cântarea celor trei tineri.

34 Daniil 3, 25.
35 Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti, pentru a le
«plini» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A venit către moarte
spre a deveni «întâiul născut din morţi» şi «cel dintâi întru toate»
(ITim. 2, 5; Col. 1. 18).
363
porunca Domnului, pentru a se binecuvânta şi a
rodi după cuviinţă.
La Sfântul Siluan, experienţa iadului a fost
harismatică; pentru aceasta şi cuvântul
descoperitor al Domnului răspundea deplin stării
sale. Este anevoios să priceapă cineva adâncimea
acestui cuvânt, iară o experienţă asemănătoare,
însă de vreme ce el ne descoperă calea Domnului şi
viaţa ascetică a Bisericii, ne vom strădui, pe urmele
Sfinţilor Părinţi, să-i pătrundem adâncul şi să-i
înţelegem puterea.
Cuvântul «Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui!» este poruncă de la Domnul pentru ca
credinciosul să se facă următor al lui Hristos în
pogorârea Lui, păstrându-şi în acelaşi timp
nădejdea în mila şi în izbăvirea veşnică pe care a
agonisit-o pentru toţi prin suirea Sa. Numai
aplecarea omului spre a primi acest cuvânt şi a-1
împlini în fapta vieţii atrage harul lui Dumnezeu.
Harul acesta, ca lumină dumnezeiască, descoperă şi
mărturiseşte acest adevăr: iadul este locul
duhovnicesc în care se află omul despărţit de
Dumnezeul iubirii. El vădeşte păcatul, nedreptatea
şi sărăcia duhovnicească. Această cunoaştere aduce
zdrobire în suflet, iar zdrobirea este darul cel mai de
preţ al lui Dumnezeu pentru om. Este începutul
smereniei şi pregăteşte locul pentru sălăşluirea lui
Dumnezeu înlăuntrul său.
Această zdrobire, ca lucrare a harului, naşte
bărbăţia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul
Teolog spune că nimic nu este mai viteaz decât o
inimă înfrântă şi smerită, care fără de odihnă pune
pe fugă cetele demonilor şi le alungă până în
364
sfârşit 36 . Zdrobirea aduce, deci, bărbăţie
duhovnicească. Este singura stare în care omul,
insuflat de harul lui Dumnezeu, îndrăzneşte să
privească sărăcia lui duhovnicească şi să nu ajungă
la deznădejde, ci să nădăjduiască spre faptul că
Acela care i-a vădit abisul pustiirii sale, poate El
însuşi să-l treacă nevătămat pe celălalt mal, unde
este Dumnezeu. Omul află acest liman purtându-se
proroceşte: el pune pe seama lui Dumnezeu orice
dreptate, iar pe seama sa ruşinarea feţei37. Pentru
aceasta adevereşte şi Sfântul Ioan Scărarul că
bărbăţia duhovnicească este, în acelaşi timp, şi
biruinţă38. Aceasta se întâmplă fiindcă fară bărbăţia
pe care o naşte zdrobirea este cu neputinţă pentru
om să înfrunte după cuviinţă sărăcia sa
duhovnicească, astfel încât aceasta harismă să
ajungă şi temelie statornică a urcuşului
duhovnicesc 39 . Puterea acestui fenomen
duhovnicesc al zdrobirii a fost cunoscută de către
Sfântul Siluan prin cuvântul Domnului «Ţine-ţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui!». A aflat această
putere căutând adăpost - precum spune - în iubita
sa cântare:
«Curând voi muri, sufletul meu ticălos se va
coborî în întunericul iadului şi acolo, singur, în
flăcările întunecate, voi plânge strigând spre
36 Cateheze II, «Sources Chrétiennes» vol. 96, 42-44, Paris 1983,

pp. 244.
37 Daniil 9, 7.
38 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul
XIV, 31, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 215.
39 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze II, «Sources
Chrétiennes» vol. 96, Paris 1983, pp. 244: «Ce este mai slăvit
decât sărăcia duhovnicească, ce aduce împărăţia cerurilor?».
365
Domnul: „Unde eşti, lumina sufletului meu? De ce
m-ai părăsit? Nu pot să trăiesc iară Tine”»40.
întâia parte a cântării aducea iarăşi în
sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care şterge
orice gând pătimaş, în vreme ce prin cea de-a doua
îşi întorcea duhul către iubirea şi mila lui Hristos,
pe care le cunoscuse şi le purta în inima sa41. în
prima parte a cântării, călătorea smerit către cele de
jos, pe calea pogorârii în care semeţul vrăjmaş nu-1
putea urma. Slobozit din orice strâmtorare a
acestuia şi însufleţit de aducerea aminte de mila
Domnului, el se întorcea în întregime către
Dumnezeu şi astfel cunoştea suirea pe care o lucra
harul Său.
în strânsă legătură cu aceasta şi pentru ca
omul să-şi păzească puterea izbăvitoare a zdrobirii,
Sfântul Siluan spune că el trebuie totdeauna să-şi
ţină minte păcatele, să se smerească şi să se
întristeze pentru ele, chiar şi dacă au fost iertate de
Dumnezeu. în felul acesta sunt biruiţi vrăjmaşii42.
Prin cuvântul Său, Domnul a descoperit lui Siluan
calea de a dobândi zdrobire şi smerenie şi de a-1
birui astfel pe vrăjmaşul.
Zdrobirea este pentru suflet bărbăţie şi
lumină, în care omul deosebeşte orice gând ce se
apropie. Zdrobirea călăuzeşte către smerenie, care
este biruinţă împotriva vrăjmaşilor şi pregătire a
sufletului pentru a se face locaş al lui Dumnezeu.
Este dar de mare preţ al harului şi se izbândeşte
prin judecarea de sine, care cunoaşte desăvârşirea
prin osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul
40 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 40, 196.

41 Ibidem, p. 196.
smereniei, p. 70.
366
adevereşte aceasta spunând că rugăciunea celor ce
se pocăiesc («Ştim, ştim că suntem vrednici de toată
pedeapsa şi chinuirea») era în stare «să înmoaie
însăşi nesimţirea pietrelor»43. în alt loc, iarăşi,
spune că osândirea de sine la iad păzeşte mintea
nevătămată de gândurile vrăjmaşului44.
Este vădit, deci, că pătrunderea în duhul
cuvântului Domnului - «Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui!» - duce la smerenie şi la curăţia minţii,
care sunt temelia nepătimirii şi a unirii cu
Dumnezeu. Sfântul a învăţat această ştiinţă a
smereniei prin cuvântul primit în chip nemijlocit de
la Domnul. Precum scrie el însuşi, «Am început să
fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu a
aflat odihnă în Dumnezeu»45 . Cuviosul Siluan
mărturiseşte că cel ce se socoteşte din adâncul
inimii vrednic de focul cel veşnic, acela ajunge să nu
mai poată fi vătămat de vrăjmaşi şi se slobozeşte de
gândurile cele pătimaşe, petrecând statornic cu
mintea şi inima în Dumnezeu. însă, îndată ce pierde
aducerea aminte de focul iadului, gândurile prind
iarăşi putere asupra lui46.
în zilele noastre vedem cu durere că oamenii
pătimesc înfricoşător din pricina împrăştierii minţii.
Imaginaţia, care nu este decât una dintre lucrările
minţii, hrăneşte din destul şi stăpâneşte viaţa
oamenilor. Pe unii îi aduce la împietrirea inimii din
pricina mândriei, în vreme ce pe alţii la boli
sufleteşti. Potrivit învăţăturii Evangheliei, dar şi a
întregii Scripturi, mintea lucrează în chip firesc

V, 5, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002, p. 140.
44 PG 88, 989B.
smereniei, p. 177.
46 Ibidem, p. 160.
367
atunci când este unită cu inima; ea se uneşte cu
inima atunci când există în aceasta focul zdrobirii.
De aceea, spre tămăduire sufletească, Sfântul
Siluan îndeamnă; «Ţine mintea şi inima ta în iad.
Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe
daruri vei dobândi de la Dumnezeu»47.
Care sunt aceste mari daruri de la Dumnezeu
ce se dobândesc prin ţinerea minţii în iad?
Din cuvintele Sfântului Siluan este vădit că
osândirea de sine la iad nu numai că nu aduce
vătămare, ci devine izvor de mari daruri; el naşte în
suflet pocăinţa «spre iertarea păcatelor» şi aduce în
inimă bucuria mântuirii48. încă mai mult, Sfântul
mărturiseşte că Domnul dă Duhul Sfânt celor ce
lucrează osândirea de sine la iad. Aceasta nu
trebuie să uimească nicidecum, devreme ce această
osândire de sine se face în duh de smerenie49.
O asemenea învăţătură este întocmai cu cea
a cuvântului evanghelic. Precum ştim, Domnul
povăţuieşte pe ucenicii Săi ca atunci când sunt
urmăriţi şi duşi la judecăţi, să nu-şi pregătească
mai dinainte vreun cuvânt de apărare, căci El le va
da «gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta
împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii»50.
Domnul dăruieşte această înţelepciune a Sfântului
Duh şi tuturor celor ce se aşează de bunăvoie pe ei
înşişi înaintea scaunului de judecată al lui
47 Ibidem, p. 230.
48 Ibidem, pp. 180-182.
smereniei, p. 180: «Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticălos
şl vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul
mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mal dulce decât tot ce e
pământesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului».
50 Luca 21, 14-15.
368
Dumnezeu şi apucă înaintea judecăţii Sale prin
osândirea de sine, de bunăvoie, la iad.
Dumnezeu nu judecă de două ori51. Precum
spune Apostolul Pavel, «de ne-am fi judecat noi
înşine, nu am mai fi judecaţi»52. Toţi ne vom înfăţişa
înaintea judecăţii lui Hristos53, dar nu vom fi
judecaţi toţi. Este cu putinţă ca prin osândirea de
sine cea de bunăvoie până şi la iad, să o luăm
înaintea judecăţii lui Dumnezeu şi să ne
îndreptăţim încă din această viaţă, devenind părtaşi
ai gurii şi ai înţelepciunii lui Dumnezeu, care este
darul şi arvuna Sfântului Duh. înţelegem că
Dumnezeu nu judecă de două ori şi din cuvintele
Cuviosului Ioan Sinaitul, pe care le-am pomenit;
anume că prin pocăinţa cea de bunăvoie scăpăm de
pedeapsa cea fără de voie şi de iad. Şi iarăşi, în alt
loc zice că scăpăm «prin ruşinea de acum de cea
viitoare»54.
Vedem acest fir de aur al predaniei
desfaşurându-se neîntrerupt în învăţătura tuturor
Părinţilor nevoitori, aşa cum ne înfăţişează Stareţul
într-un capitol aparte55. Este vădit că osândirea de
sine la iad este mijlocul cel mai puternic pentru a
scăpa cineva de iad, iar această osândire este
insuflată de către Duhul Sfânt. Privind la toate
acestea, putem spune aşadar că asceza acestui fel
de prihănire de sine aduce zdrobire, curăţeşte
mintea, călăuzeşte la smerenie, biruieşte pe
vrăjmaşi, slobozeşte din păcate şi îl face pe om
părtaş al Sfântului Duh.

sa I Cor. 11, 31.
53 Rom. 14, 10.
54 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul
IV, 15, Filoc. rom. voi. 9, Edlt. Humanitas 2002, p. 90.
55 Viata şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, pp. 193-198.
369
O învăţătură asemănătoare despre osândirea
de sine la iad, care face să răsară roadele
duhovniceşti cele amintite mai sus, aflăm şi la
Sfântul Grigorie Palama. Potrivit lui, acela care se
socoteşte pe sine vrednic de iadul cel veşnic devine
viteaz şi pregătit pentru orice rea pătimire. Prin
osândirea de sine cea vremelnică, el se izbăveşte de
iadul cel greu şi de nesuferit al veacului viitor. Se
întâmplă chiar, spune Sfântul, să scape şi de
nenorocirile ce-1 ameninţă în această viaţă, pentru
că bunătatea lui Dumnezeu îşi află începutul încă
de acum, ca răsplătire pentru răbdarea omului în
nevoinţa osândirii de sine. Sfântul adaugă că
această simţire a bunătăţii Domnului au gustat-o şi
drepţii cei dinainte de Hristos, atunci când s-au
făcut părtaşi certării lui Dumnezeu56.
Vedem, aşadar, aceeaşi experienţă înfăţişată
în felurite chipuri într-o neîntreruptă predanie.
Lucrul neasemuit în cuvântul cel rostit cu tărie de
către Sfântul Siluan stă în aceea că el izvorăşte din
revelaţia nemijlocită a lui Dumnezeu şi este cât se
poate de scurt. El este alcătuit din două părţi. întâia
parte, «ţine-ţi mintea în iad», vădeşte calea pogorârii
Domnului, iar cea de-a doua parte, «şi nu
deznădăjdui», vine să o cumpănească pe cea dintâi
prin nădejde, căci calea Domnului este plină de
adevăr şi de viaţă.
Cuvântul Domnului către Cuviosul Siluan
este dat în chip de poruncă. Aceasta învederează şi
mai limpede nevoia împlinirii ei în zilele noastre.
Astăzi, momirea către plăcerile trupeşti a cunoscut
o mare sporire şi o înaltă cultivare; ea îmbie cu
desfătări subţiri şi arzătoare, «ca să ducă în rătăcire,
se Omilia 2, PG 151, 32B; Miheiâ 7, 9.

370
de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi»57. Prin această
poruncă se dă omului puterea de a-L urma pe
Hristos în smerita Sa pogorâre, şi de a se face
casnic al bogăţiei darurilor pe care le-a izvorât
înălţarea Domnului. Omul este întărit, aşadar, spre
a se măsura în chip hotărât şi aducător de biruinţă
cu ispita vremii sale, purtând plinătatea adevăratei
şi nestricăcioasei mângâieri a Sfântului Duh, care
încununează pogorârea şi suirea Domnului.
Veacul de acum stă sub înrâurirea
nestăpânitei «pofte a trupului» şi a «trufiei» vieţii58; el
este învăluit, de asemenea, de duhul fricii şi al
deznădejdii atotcuprinzătoare. întâia jumătate a
cuvântului Domnului călăuzeşte la smerenie şi
ocoleşte cea dintâi ispită. A doua jumătate întăreşte
nădejdea în desăvârşita izbăvire ce se apropie, şi
biruieşte cea de-a doua ispită. Stareţul socoteşte că
acest cuvânt ce s-a dat Sfântului Siluan a fost
cuvânt al proniei lui Dumnezeu. El era menit să
întărească duhovniceşte în faţa primejdiei
atotmistuitoare pe care o aducea cu sine
descoperirea ştiinţifică a lui Einstein. Aceste două
evenimente se petrec aproape în acelaşi timp59.
în împrejurările lumii de astăzi, experienţa
iadului este o stare reală a multor oameni, care
deseori se izbesc de stavile înrobitoare, de netrecut,
şi sunt luptaţi de împrăştierea minţii. Mintea
omenească este neputincioasă a sta dinaintea
acestei privelişti sfâşietoare. Este cuprinsă de
durerea contemplării realităţii ce o înconjoară şi se
azvârle lesne în afara ei, spre a-şi afla uşurarea în
tot felul de înlocuitori care îi aştern înainte patimile
57 Marcu 13, 22.

se I Ioan 2, 16; II Tim. 3. 2.
371
lumii celei depărtate de Dumnezeu. Această
înclinaţie des întâlnită în zilele noastre călăuzeşte
spre o tot mai sporită înstrăinare şi împrăştiere.
Cuvântul «ţine», din întâia parte a poruncii, arată că
ţinerea stăruitoare şi de bunăvoie a minţii în
contemplarea iadului atotcuprinzător al acestei vieţi
trecătoare, este calea ce duce la izbăvire şi
tămăduire. Această contemplare trebuie să insufle
pocăinţă şi rugăciune pentru mântuirea tuturor
oamenilor celor întocmai-pătimitori. Prin starea
prorocească a prihănirii de sine, lucrarea
nimicitoare a experienţei iadului se preface în
lucrare de împreună-vorbire cu Dumnezeu, prin
care patimile se biruiesc iar existenţa este ridicată
la planul ei ontologic.
Cuvântul Sfântului Siluan mărturiseşte cu
adevărat o mare ştiinţă, singura ce se poate
împotrivi cu hotărâre atotstricăciunii şi pustiirii pe
care le lucrează apocaliptic duhul vicleniei în zilele
cele de pe urmă. Prin cea mai mare durere a
osândirii de sine la iad, credinciosul poate birui
orice altă durere şi ispită, şi poate arăta iubirea lui
Hristos mai tare decât moartea, aşa cum este însuşi
Cel ce a călcat cu moartea pe moarte60. Tot ceea ce
se săvârşeşte de bunăvoie şi din iubire pentru
porunca Domnului, este insuflat de înţelepciunea
dumnezeiască şi călăuzeşte spre biruinţa veşnică61.
Această biruinţă îl arată pe om a fi mai presus de
lume şi asemenea cu Hristos Care prin
covârşitoarea Sa smerenie a biruit lumea.

61 întâlnim aceeaşi idee şi la Sfântul Vasile cel Mare, Omilia 18,
la mucenicul Gordie, 8, PG 31, 505C.
372
Cărţi apărute la Editura Bunavestire Galaţi
• Sfântul Lavrentie al Cernigovului-Viaţa, învăţăturile, minunile şi acatistul

• Sarea pământului, Pavel Florenski
• Părintele Ieronim din insula Egina, Petros Botsis
• Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, Alexandru Kiselev
• Mai aproape de Dumnezeu, părintele Serafim Rose
• Elemente de psihologie pastorală, arhiepiscopul Hrisostom de Etna
• Noi minuni ale Sfântului Nectarie
• Viaţa unui sfân t-A w aju stin Popovici
• Ne vorbesc părinţi athoniţi, Danion Vasile şi Marian Maricaru
• Despre reincarnare şi invazia extraterestră, Danion Vasile
• Stareţul Ambrozie de la Optina
• Patericul Valaamului
• Cum pot fi dezlegate vrăjile
• Tipicul Sfântului Sava
• Sf, Maxim Grecul II, Adevăr şi minciună, despre astrolgie, noroc, protestanţi,
musulmani
• Testament duhovnicesc-Mărturisirea credinţei ortodoxe, părintele Filothei
Zervacos
• Scriptură şi tradiţie-Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, pr Seraphim Rose
• Mucenicia Noului Athon, Monahul Mercurie
• Părintele Efrem-despre credinţă şi mântuire
• Sf.Dimitrie de Rostov-Viaţa şi omiliile
• Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos - Justin Popovici
• Sf. Maxim Cavsocalivitul-Sfeşnicul Athosului
• Lupta împotriva hulei, Filothei Zervacos
• Viaţa după moarte-Noi mărurisiri cutremurătoare
• Calea rugăciunii lăuntrice-arhim Antonie de Golânck
• Copilul pe calea spovedaniei
• Sf. Ioan de Kronstadt-portret duhovnicesc
• Rugăciunile postului mare
• Cuvioasa Eufrosina cea nebună pentru Hristos
• Sfântul Serghie de Radonej, viaţa şi minunile
• Părintele Arsenie - Amintirile Ludmilei Serghievna, voi III
• Sf. Mucenic Tarsizie
Un sfânt printre noi, pr.Constantin Sârbu
Sufletul după moarte-arhim Vasiliu Bacoiani
Sfântul Maxim Grecul
Stareţul Varsanufie de la Optina-Moştenire duhovnicească
D e la pământ la cer-Sf. Inochenrie din Alaska, Monah Andrew Wermuth
Sfântul Teofil cel nebun după Hristos, Vladimir Znosko
Sfântul Herman din Alaska-Comori ale spiritualităţii sale
Icoane făcătoare de minuni de la Sfântul Munte, arhim. Teofolact Marinakis
l'eb aid a Nordului, Sfinţi călugări ai nordului Rusiei
Pateric despre visuri şi vedenii
Stareţul Melkisedek-pustnicul din pădurea Rolavl, Serghei N .Bolshakoff
Despre sfinţenia proţilor de mir, Danion Vasile
Dărâmarea idolilor, Danion Vasile
Jurnalul convertirii, Danion Vasile
Taina iubirii, Danion Vasile
Scrisori, S f Antonie cel Mare
Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului, de Danion Vasile
Difuzare:
fo lT V IU I B v N flM S H R e
Galaţi
Str.Poşta Veche 161
Tel/fax: 0236-326.730
0236-471.896
E-mail: bunavestire@geniusnet.ro
www.editurabunavestire.ro
Tipărit la
S .C . EUftIKA EURODIPS s .r .l .
' Galaţi, Str. Unirii nr. 183
TeL/Fax: 0236.462799
e-mail: evrikaeurodips@xnet.ro
k www: evrikaeurodips.go.ro
Ucenic al Stareţului Sofronie de
la Essex, arhimandritul Zaharia
izbuteşte prin cartea de faţă să
m ijlo c e a s c ă c itito ru lu i dreapta
î n ţ e l e g e r e şi p ă t r u n z ă t o a r e a
cuprindere a bogăţiei şi subţirimii
învăţăturilor teologice ale Fericitului
Stareţ. întocmită întâi ca lucrare de
doctorat la Academia Teologică din
Tesalonic, cartea rămâne mai presus
de toate o încununare a strădaniei de a întări încre
dinţarea că prin Arhimandritul Sofronie Dumnezeu a
binecuvântat lumea nu doar cu un nespus de mare
Părinte duhovnicesc, ci şi cu unul dintre cei mai
însemnaţi teologhisitori în duh filocalic ai veacului ce
s-a scurs.
Traducătorul

Arhim. Zaharia Zaharou - Hristos Calea Vieții Noastre

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhim. Zaharia Zaharou - Hristos Calea Vieții Noastre

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Traducere din limba greacă

© 2003 pentru ediţia de faţă

© 2003 pentru traducerea de faţă

Editura Biserica Ortodoxă

Pentru ediţia de faţă a cărţii mi s-a cerut să

Această lucrare urmăreşte să înfăţişeze, în

Ca fenomen duhovnicesc, Stareţul se arată a

Stareţul Sofronie a vieţuit aproape cinci ani

Spunea: «Pentru a fi cineva creştin, trebuie să

Când şi-a simţit sfârşitul apropiindu-se, a

Dintre lucrările sale tipărite până acum, cele

1. O ΑΓΙΟΣ ΣΙΛΟΥΑΝΟΣ O ΑΘΩΝΙΤΗΣ (Trad.

în aceste cărţi, antropologia creştină este

l.a. înţelesul principiului ipostatic

Persoana se bucură astăzi de un loc central

1 Sensul persoanei se distinge, în teologia contemporană, de cel

2 «Prezentul şl viitorul Tu le-ai ştiut, şl cele ce s-au împlinit Tu

8 Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, p. 162.

13 Ibidem, pp. 142-143.

15 Mistica vederii lui Dumnezeu, pp. 188-189.

41 Psalmul 8, 6-7; Evrei 2, 7.

45 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 100.

51 Ioan 16, 13.

71 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 188.

79 Cuviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul

Dumnezeu este «Dumnezeul slavei»1. Această

părtăşie la rugăciunea din Ghetsimani a Domnului), Stareţul

7 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 118: «Mintea noastră este

11 Fericirea de a cunoaşte calea, p. 137.

■7 I Petru 2, 2; II Petru 3, 18.

23 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 107.

32 Ibidem, p. 109: «Trebuie să-L văd pe Hristos „aşa cum este”

Pentru om, Dumnezeu este un Fapt veşnic,

12 Despre rugăciune, p. 153.

19 Despre rugăciune, p. 154.

25 Ibidem, p. 29; Despre rugăciune, pp. 153-154.

32 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 190.

2.a. Chenoza Cuvântului

Faptul cel iară de început şi veşnic al

2 Ibidem, p. 81; Despre rugăciune, p. 21; loan 14, 10-11.

10 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 81.

17 Ioan, cap. 17.

19 Efeseni 4, 9-10; a se vedea şi anaforaua de la Liturghia

întreaga viaţă pământească a lui Hristos, de

7 Ioan 12, 50.

22 Despre rugăciune, pp. 52-53.

26 Rom. 13, 14.

La început, Dumnezeu S-a revelat lui Moisi

1 Ioan 13, 1; 15, 10-15.

5Fericirea de a cunoaşte calea p. 125.

13 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul p. 87.

Matei 20, 28.

26 Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 229.

32 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 122.

41 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 29. Şi Sfântul Grigorie

44 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 97.

49 Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 164.

58 Apoc. 12, 11.

3.a. Măreţia şi nimicnicia omului

De vreme ce omul a fost chibzuit de către

8 Οψομεθα τον Θεον καθώς εστι, ρ. 298.

58 Apoc. 12, 11.