Moromeții

Marin Preda
-caracterizarea personajului-

Pregătit de nuvelele care prefigurează motivele, întâmplări și personaje din

roman, „Moromeții” este publicat în două volume, elaborate la doisprezece ani
distanță: volumul I, în 1955, volumul al II-lea, în 1967. Romanul prezintă simbolica
destrămare a unei familii de țărani din Câmpia Dunării, în anii din preajma celui de-al
Doilea Război Mondial. Deși diferă modalitatea artistică și problematica celor două
volume, romanul este unitar, deoarece principalele personaje sunt urmărite până la
finalul deceniului al IV-lea și reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă
de criză, înregistrând transformări ale mentalităților și ale instituțiilor.
Personajul (fr. personnage, lat. persona- mască de teatru,personaj,rol,actor,
persoană),definit din perspectivă morală,sociologică,estetică,este denumit erou atunci
când se află în centrul acțiunii și polarizează afectivitatea cititorului.Personajele pot fi
clasificate după locul ocupat în operă (principale,secundare,episodice),după
semnificația etică (pozitive,negative),din punctul de vedere al raportului cu realitatea
(fatastice,legendare,istorice).
Ilie Moromete este personaj principal al operei ,,Moromeții”, scrisă de Marin
Preda.În realizarea acestui personaj se impletesc armonios procedeele caracterizării
directe (definirea personajului în viziunea nemijlocită a naratorului sau din perspectiva
altor personaje, dar și prin ipostazele sinelui din punctul de vedere al celui care
sejudecă pe el însuși) cu cele ale caracterizării indirecte (decurg din faptele eroului,
din atitudinile sale în raport cu ceilalți,din nivelul și expresivitatea limbajului său,din
caracteristicele mediului în care trăiește,etc.).
Ilie Moromete este un personaj exponențial, arhetip al țăranului, al cărui destin
exprimă moartea unei lumi:„cel din urmă țăran”. El reprezintă concepția tradițională
tradițională, țărănească, față de pământ și față de familie; criza satului arhaic se
reflectă în conștiința unui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei,
cu timpul nerăbdător.
Aflat între tinerețe și bătrânețe, când „numai nenorociri sau bucurii mari mai
pot schimba viața cuiva”, Ilie Moromete este preocupat de conservarea propriului
echilibru lăuntric, fiind mulțumit de condiția sa economică.
El este particularizat printre ceilalți țărani prin trăsăturile care îi aduc
prestigiul în sat: bucuria contemplației, plăcerea de a vorbi, darul povestirii,
sociabilitatea, inteligența, fantezia, umorul, ironia. El are capacitatea de a-și disimula
gândurile și sentimentele, de aceea ceilalți consideră că are un comportament bizar,
care determină înstrăinarea de familie.
Ilie Moromete este un personaj domninant, simbolic. „Filosof”, „naiv”,
„actor”, „inocent”, „disimulant” sunt câteva epitete care se asociază în mod curent cu
acest personaj. Actor, Moromete își exprimă uimirea, nedumerirea sau supărarea,
calculând efectul fiecărui cuvânt, modelându-și intensitatea vocii, căutând clipa
potrivită pentru a-și lansa replica. Moromete are și o mare capacitate de disimulare,
ilustrative fiind secvențele în care hotărăște vânzarea salcâmului sau în care îl înfruntă
pe agentul fiscal. Astfel, reacțiile sale sunt, uneori, imprevizibile: „Paraschiv nu-i
răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete rămase câteva clipe cu spatele întors
spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie și strigă:<<N-am!>>”. Ilie
Moromete este un stăpân neînduplecat, vocea lui răsună într-o variantă tonalitate, de la
finețea ironică la sarcasmul ucigător.
Scena ploii, când Moromete este udat până la piele de „o ploaie repede și
caldă”, este revelatoare. Monologul său interior arată efortul permanent al lui
Moromete de a înțelege lumea, schimbările satului. O întreagă filosofie de viață se
cuprinde în gândurile rostite de Moromete; părăsit de fiii cei mari, se consolează cu
faptul că și-a făcut datoria de părinte: „Tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-
am ținut pământul până în momentul de față, deși ei au fugit ca niște trădători și n-au
vrut să-l muncească”.
Caracterizarea directă, particularitate a naratorului obiectiv, surprinde drama
pierderii salcâmului, adevărat axis mundi. Lucrurile, oamenii par a nu-și mai găsi
rostul: „Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici”.
Moromete dorește păstrarea integrității pământului. El nu este un spirit
activ, ci unul cpntemplativ, căruia îi place să-și analizeze faptele în singurătate:
„Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi răspunse
serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta”. Ca urmare, deși evită inițial
angajarea, structura sa caracterială va fi angrenată într-o serie de conflicte ce impun,
inevitabil, implicarea. De aici, cheia dramei lui Moromete care intră în conflict cu
propria familie, cu satul și cu istoria.
Evocarea drumului la munte relevă în personaj o neobișnuită mobilitate
intelectuală, iar scena în care mocana îl înfruntă, mari disponibilități afective. De
altfel, toți, mai cu seamă Țugurlan, observă că Moromete avea darul ciudat de a
descoperi laturile ascunse ale lucrurilor: „Țugurlan se pomeni gândind fără voia lui că
niciodată până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva... Ce-i cășunase acum
pe Moromete?... Dar ceva cu neputință de explicat îi aduse la ureche glasul acestuia,
parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie și citea ziarul... Ce ciudat citea!”. Cu
excepția lui Niculae, toți îl acuză că „stă toată ziua”, „ești mort după ședere și după
tutun”. Într-adevăr, pentru Moromete, lumea e un spectacol, personajul are plăcerea
vorbelor, a povestirii, plăcerea de a se distra pe seama prostiei celorlalți.
Tehnica amânării este un alt concept al filosofiei de viață a lui Moromete, el
încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu
Jupuitu este magistral construită de prozator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalți
fiind înadins provocate de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înțelegeau
greutățile bietului țăran, spunându-le poruncitor, ferm agenților, surprinși de atitudinea
acestuia:„N-am!”.
Sociabilitatea, inteligența, umorul, bucuria contemplației, arta disimulării
fac din el un țăran neobișnuit, un observator șiun moralist. Celor din jur le apare „ca
un om sucit, cu toane, imprevizibil, închis intr-o meditație a sa, obscură și
impenetrabilă” (Ovid Crohmălniceanu).
În concluzie, superioritatea spirituală a lui Moromete se manifestă prin
atitudinea sa de personaj contemplativ. Pentru el, timpul are „nesfârșită răbdare”, cu
toate că, după cum afirma Eugen Simion, „Moromete stă sub un clopot cosmic și
drumurile mari ale istoriei trec prin ogarda lui”.