Maitreyi

Mircea Eliade
-tema și viziunea-

Mircea Eliade este, alături de Vasile Voiculescu, George Călinescu și

Camil Petrescu, unul dintre marii prozatori interbelici, el prelungindu-și însă
activitatea literară până în deceniul nouăal sacoului al XX-lea. Romanul apare în anul
1933, după „Isabel și apele diavolului”.
„Maitreyi” este un roman subiectiv, metafizic, existențial, deoarece condiția
umană înlocuiește psihologismul, ficțiunea este complet purificată artistic,
autenticitatea este redată de confesiunea personajului-narator, de discursul analitic și
de monologul interior. Această operă literară este și un roman al experienței, al trăirii:
sursele sunt autobiografice, personajul Allan fiind un alter ego al lui Mircea Eliade;
există trei niveluri ale scriiturii: jurnalul intim,revenirea asupra jurnalului, confesiunea
după încheierea experienței. Dacă sciitorul Camil Petrescu urmează modelul
proustian, în elaborarea romanului „Ultima noapte de dragostre, întâia noapte de
război”, Mircea Eliade își alege ca model romanul lui Andre Gide, „Falsificatorii de
bani”. Încă din incipit este validată perspectiva narativă homodiegetică, datorită
următorilor indici formali: „am șovăit”, „n-am izbutit”, „să aflu”.
Viziunea despre lume este generată, în acest roman, de estetica
autenticității, care generează deopotrivă: elemente de jurnal intim, momente de
narațiune retrospectivă, considerații despre contrastul dintre lumea occidentală i cea
orientală.
Subiectul poate fi rezumat astfel: „Maitreiy” este relatarea poveștii lui
Allan și a Maitreyiei. Povestea este narată chiar de Allan. Acesta se mută în casa lui
Sen. Scopul lui Sen este de a-l ajuta pe Allan să economisească niște bani și să-și
simplifice existența lui de european, tăind în India. Mai târziu, Allan va afla că o altă
intenție a lui Sen, în ceea ce-l privește, era aceea de a-l înfia.
După ziua de naștere a eroinei, afirmă Allan: „s-a întâmplat faptul pentru
care am început eu a scrie acest caiet”. Acest fapt este o plimbare cu mașina, prilej cu
care Chabu arată că știe despre adevăratele relații dintre Maitryi și Allan.S-ar părea că
Chabu îl iubește și ea pe Allan (inconștient), de aceea se îmbolnăvește, fiind, pentru o
vreme, aproape nebună. Cu ingenuitate, Chabu îi denunță pe cei doi doamnei Sen.
Fără a realiza, fata este geloasă pe Maitreyi.
Allan este izgonit din casa lui Sen. Trăiește o vreme singur într-un
bungalow din Himalaya, unde cunoaște o tânără, Jenia Isaac, căreia îi relatează
povestea lui și a Maitreyiei și de care se apropie, pentru scurtă vreme, amintindu-și
apoi, cu și mai multă pasiune, de fata lui Sen. Pentru o vreme, Allan se stabilește în
Singapore, unde află, printr-o rudă a lui Sen, că Maitreyi, ale cărei scrisori nu le citise,
este pe cale de a înnebuni și că s-a dat vânzătorului de fructe, cu intenția de a fi
alungată de tatăl ei și de a-l reîntâlni pe Allan. Dar pentru Allan, lucrurile par încă
incerte și greu de înțeles, iar romanul se încheie ca o operă deschisă: „Sunt ceasuri
când mă gândesc și nu pot face nimic. (...) Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei”.
Deși Allan este și narator, și personaj, el nu își poate anticipa destinul:
„Mai târziu, și chiar în timpul în care am scris această povestire, m-am gândit asupra
destinului meu de a nu ghivi niciodată viitorul, de a nu prevedea niciodată nimic
dincolo de faptele de fiecare zi...”. Aceasta afirmație accentuează caracterul deschis al
romanului, dar, practic, nu știm care a fost soluția finală a poveștii de iubire (tehnică
narativă modernă). Nu știm dacă Allan a supraviețuit întâmplărilor și dacă Maitryi s-a
vindecat, în cele din urmă.
Allan se comportă aparent discutabil după despărțirea de Maitreyi,
refuzând de a-i răspunde la telefon sau de a-i citi scrisorile par a fi indicii ale
egoismului său, dar comportamentul general al personajului arată că este la fel de
„bolnav” din dragoste ca Maitryi sau Chabu (conflict interior). Eroul umblă săptămâni
întregi fără țintă, hainele îi sunt murdare și dezordonate, ceea ce fusese înainte
energicul funcționar european rămâne o imagine a trecutului. Spre sfârșit, el pare
totuși vindecat de pasiune, dar gândul ultim la Maitreyi provoacă suferință și
incertitudine.
Pentru personajele principale ale cărții iubirea are un caracter nefast.
Fatalitatea acaparează întregul joc al pasiunii. Chabu înebunește pentru o vreme,
redevine apoi lucidă și, în cele din urmă, moare. Maitreyi e aproape înnebunită la
despărțirea de Allan, după cum îi mărturisește acestuia un cunoscut comun: „Maitryi
țipă întruna: <<De ce nu mă dați la câini? De ce nu mă aruncați în stradă?!>> Eu cred
că a înnebunit”. Allan însuși își pierde luciditatea și se supune pasiunii.
De aceea, este descris în roman un întreg ceremonial al pasiunii. Între
Maitreyi și Allan va exista o logodnă mistică, de fapt o uniune a sacruluicu profanul.
Maitryi supune toate momentele pasiunii unor jocuri ritualice, acesta fiind o formă de
a-și demonstra credința, devotamentul, dar și iubirea absolută. Totuși, rămâne un lucru
inexplicabil printre tainele fetei: o scrisoare în bengaleză pe care i-a trimis-o un
necunoscut arată că mai avusese legături cu cineva.
În concluzie, un rol special i se acordă hazardului. Când Allan și Maitreyi
se joacă interpretând titlurile cărților, întâlnindu-se la „Tales of unexpected”, de
Herbert George Wells, fata interpretează hazardul ca pe un semn favorabil iubirii.
Hazardul va decide, până spre final, destinul eroilor.