Mihai Eminescu

(născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, Regatul
României)

Debut: 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron
Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele
în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia”
alte cinci poezii.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19
ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ
14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.[11]
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și
Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele,
participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani
de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena,
pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din
Pesta. Apar primele semne ale „bolii". Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea
i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar
nu s-a prezentat la examene.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația
sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru
copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé. Poetul avea o
bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui
Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Hegel.

Există o teorie a conspirației, care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu.
Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament
bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea
poetului. În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a
făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala
cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu. Există surse conform cărora
Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice
ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei.

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a
fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca
mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate
de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române. După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui
Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele
poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica
poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei
abia după 1965 prin câteva momente semnificative.

Eminescu a fost creatorul epicii filozofico-fantastice in literatura romana demonstrand, ca limba noastra
este disponibila sa exprime cugetari inalte in forme sensibile, in acelasi timp fiind si ,,un deschizator de
drumuri in proza lirica”. La nivelul intregii opere a poetului, proza este ca o demonstratie
complementara de idei si imagini care duc mai departe sensurile poeziei. Cu greu s-ar putea intelege
,,structura eroului titanic si demonic” din poezie daca n-ar interveni ,, paginile cu motivari ample si
adanc coerente” din proza. Caracteristica cea mai importanta a nuvelelor o constituie impletirea epicului
cu filozofia, ideea filozofica fiind pretextul evolutiilor faptelor narate. Intamplarile povestite sunt ireale,
incarcate cu romantism. Proza fantastica eminesciana este initiatoarea scrierilor fantastice ale secolului
XX, pana la Mircea Eliade si Vasile Voiculescu. Proza se individualizeaza prin cateva dimensiuni specifice:
a.) dimensiunea intelectuala, rezultat al interesului pentru filozofie, pentru concepte abstracte;

b.) dimensiunea fantastica, evidentiaza un mod personal, eminescian de a concepe si de a trata

fantasticul;

c.) dimensiunea romantica – proza fiind esential romantica prin problematica, motive, tipologie;

d.) dimensiunea realista – personajele lui Eminescu duc cu ele chiar in cele mai fantastice aventuri
consideratii sociale, politice

Proza lui Eminescu reprezinta in evolutia prozei un moment de discontinuitate in continuitate, adica
inaugureaza doua coordonate fundamentale: filozofica si fantastica intr-o proza realizata pe o solida
dimensiune realista.