STUDENT MALAESCU ANA-MARIA

ANUL III

REFERAT

   
Răspunderea patrimoniala a angajatorului

Răspunderea patrimonială este o sancțiune specifică ce intervine pentru săvârșirea

unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în executarea unui contract și are caracter reparator.

Răspunderea patrimonială nu își are izvorul într-un contract civil, ca în cazul

răspunderii civile, ci în contractul individual de muncă, această împrejurare explicând
terminologia sa diferită.

În conformitate cu dispozițiile art. 253 din codul Muncii,

(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile

contractuale, să îl despăgubească pa salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu
material sau moral din calpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor da serviciu sau în
legătura cu serviciul.

(2). În cazul în care angajatorul refuza să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate

adresa cu plângere instanţelor judecătoreşti competente.

(3). Angajatorul care a plătit despăgubirea îşi va recupera suma aferenta de la salari-
atul vinovat de producerea pagubei în condiţiile art.254 şi următoarele.

Acest articol consacră obligația angajatorului de a despăgubi pe salariat, în situațiile

în care salariatul a suferit fie un prejudiciu material, fie un prejudiciu patrimonial.

Răspunderea angajatorului este cea a răspunderii contractuale reglementate în art.

1350 din Codul civil.

Aşadar, pentru ca răspunderea angajatorului sa fie antrenată trebuie îndeplinite

următoarele condiții cumulative;

-salariatul sa fi suferit un prejudiciu (nu are relevant ca acest prejudiciu este moral sau
material);

-prejudiciu să fie cauzat din culpa angajatorului;

-prejudiciul să fi intervenit în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în

legătura cu serviciul.
 Cu privire le răspunderea pentru daune morale pricinuite salariatului, având în vedere
succesiunea de acte normative precum şi de interpretări ale Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie,
se pot face următoarele precizări,

În forma adoptată în anul 2003 Codul muncii, articolul 269 (devenit după republicare
art. 253 din Codul muncii), nu cuprindea nici o prevedere cu privire la răspunderea
angajatorului pentru daunele morale provocata angajatorului, ci doar cu privire al răspunderea
materiala a angajatorului.

Cum jurisprudența a fost extrem de diversă în luna mai 2007 înalta Curte da Casaţie şi
Justiţie a statuat, în cadrul Recursului în Interesul Legii nr XL (40) din 7 mai 2007 că anga-
jatorul răspunde pentru daunele morale numai daca acestea sunt prevăzute în contractul
colectiv de munca.

Prin Legea nr.237/2007 privind modificarea alineatului (1) al articolului 269 din
Legea nr 53/2003-Codul muncii, a fost introdusă obligația angajatorului de a răspunde şi
pentru prejudiciul moral cauzat salariatului.

Aşadar, la acest moment, dispozițiile Recursului în interesul legii nr XL (40) din 7

mai 2007 nu mai are nici o aplicabilitate, răspunderea angajatorului pentru prejudiciul moral
cauzat salariatului nu mai este supusă condiției existenței unor prevederi în CCM aplicabil.

Normele aplicabile şi în situaţia răspunderii angajatorului pentru prejudiciul moral

cauzat salariatului sunt normele da drept comun reglementata în art.1350 din Codul civil.

Recuperarea prejudiciului de către salariat.

Al doilea alineat al articolului pe care îl comentăm reglementează situația în care

angajatorul refuză să despăgubească pe salariat de prejudiciul suferit.

În această situație salariatul se poate adresa instanței competente, care conform

codului de procedură civilă, inclusiv NCPC, este tribunalul din raza căruia îşi are domiciliul
sau reședința reclamantul.

Acțiunea în răspundere.

Din interpretarea celui de-al treilea alineat rezultă că angajatorul răspunde pentru
prejudiciul moral sau material cauzat salariatului, chiar dacă acest prejudiciu este consecința
unui salariat al său.

Astfel, acest alineat prevede că angajatorul care a plătit despăgubirea îşi va

recupera  suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei.

Procedura de recuperarea prejudiciului comis de un salariat altui salariat, inclusiv

prejudiciu moral (avem în vedere aici hârțuirea morală, hârțuirea sexuală, discriminarea etc),
este reglementată de art. 254 şi urm, din Codul muncii.
  

Doctrină

1.Răspunderea patrimonială este una reparatorie, ca şi cea civilă clasică (după caz,
contractuală seu delictuală) ori cea materială. Ea este patrimonială deoarece salariatul care a
produs o pagubă angajatorului va fi obligat, cu bunurile aparținând patrimoniului sau - in
primul rând cu salariul - să acopere acel prejudiciu, reîntregind patrimoniul afectat.

2. Răspunderea patrimoniala in cadrul raporturilor juridice de muncă este o

răspundere individuală; ea exclude, în principiu, solidaritatea, spre deosebire de raporturile
juridice civile în cadrul cărora aceasta operează în temeiul unor prevederi legale şi, adeseori
pe baza clauzelor stipulate de părţi.

3. O altă caracteristică constă în reglementarea răspunderii patrimoniale prin norme

legale imperative; modificarea ei prin clauze ale contractului de muncă, derogatorii dala lege
In defavoarea salariatului, este inadmisibilă.

4. Răspunderea patrimonială, este o răspundere integrală/nu numai pentru dauna efec-

tivă şi actuală (damnum emrgens) ci şi pentru foloasele nerealizate (lucrum cessans), spre
deosebire de răspunderea materială care este limitată.

5.Răspunderea civila delictuală devine incidență nu numai dacă inculpatul este

condamnat, dar şi în cazul când fapta penală a fost amnistiată, a intervenit prescripția ori
decesul făptuitorului, s-a dispus încetarea procesului penal în baza unei legi speciale de
grațiere sau de amnistie, întrucât şi în aceste cazuri paguba este urmarea unei infracțiuni
precum şi în situaţia în care a intervenit înlocuirea răspunderii penale. (A, Ţiclea. op. cit., p.
833. Art alin. (1) lit. f din Codul de procedura penală combinat cu art. 90-98 din Codul
penal).

Recuperarea pagubei se face însă, însă în conformitate cu normele specifice

răspunderii patrimoniale în cazurile în care a intervenit clasarea, scoaterea de sub urmărire,
încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal deoarece fapta nu mai
poate fi considerată infracțiune si şi nu poate fi sancționată ca atare ( A. Ţiclea, op. Cit. ..p
833).

 II. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ A ANGAJATORULUI

9. Reglementare.

Nu doar salariaţii răspuns patrimonial faţă de angajator, în ipoteza în care ei produc o

pagubă, dar şi angajatorul răspunde patrimonial faţă de salariaţi, într-o atare situaţie.

În acest sens, art. 253 alin 1) din Codul Muncii prevede că angajatorul este obligat, în
temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat
în situaţia în care acesta a suferit vreun prejudiciu material  sau moral din culpa angajatorului
în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Textul de la alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 237/2007 adăugându-se după
prejudiciul material, cuvintele „sau moral",  instituindu-se astfel răspunderea angajatorului şi
pentru daunele morale.

Răspunderea angajatorului prezintă următoarele caracteristici: este contractuală,

având izvorul în contractul individual de munca, este reparatorie, prejudiciul are legătură cu
serviciul, se aplică aceleași reguli ale răspunderii civile contractuale etc.

Deoarece corespunde unui principiu specific obligațiilor bilaterale şi pentru că - aşa

cum revede expres art. 253 alin. (3) din Codul muncii - despăgubirile plătite de unitate se
recuperează de la cei vinovați, in condițiile art. 254 şi următoarele, răspunderea angajatorului
este reglementată în acelaşi titlu împreună cu răspunderea patrimonială şi disciplinară a
salariaţilor”.

10. Condiţiile răspunderii patrimoniale a angajatorului.

Toate condițiile de existență ale răspunderii civile contractuale (valabila şi în cazul

salariaţilor) se regăsesc şi in cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului (prejudiciul, fapta
ilicită, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpă). Aceste condiții sunt necesare să
existe, cumulativ, nu doar în cazul răspunderii pentru daune materiale, ci şi in cel al
răspunderii pentru daune morale.

De asemenea, în mod simetric răspunderea poate fi angajată, potrivit prevederilor art.

253 și urm din Codul muncii, numai pentru prejudicii produse salariaților timpul îndeplinirii
îndatoririlor de serviciu sau in legătură cu serviciul.

Desigur, fapta ilicită - ca o condiție a răspunderii angajatorului - este o faptă a uneia

sau a mai multor persoane din colectivul său. Este şi motivul pentru care textul de lege
menționează că despăgubirile plătite de angajator se vor recupera de la cei vinovaţi în
condiţiile art. 254 şi următoarele din Codul muncii.

Culpa este o condiție prevăzută de lege pentru angajarea răspunderii angajatorului. în

tortură cu aceasta, potrivit unei reguli de drept comun în materia răspunderii contractuale,
debitorul care nu şi-a îndeplinii obligațiile este prezumat în culpa fiind aparat de răspundere
numai dacă dovedește că a fost împiedicat să execute prevederile contractului printr-o cauza
are nu-i poate fi imputată”.

Fără îndoiala, regula îşi regăsește aplicarea şi în ceea ce privește răspunderea

patrimonială a angajatorului.

 
  

11. Cazurile în care angajatorul răspunde patrimonial.

Dispozițiile art. 253 din Codul Muncii pot fi incidente în numeroase situații, unele
prevăzute expres de lege. Astfel angajatorul poate fi obligat la:

-daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului în situația întârzierii

justificate a plăţii salariului sau a neplății acestuia.

-plata de despăgubiri in caz de anularea concedierii, precum si în ipoteza constatării

nevinovăției penale a persoanei suspendate din funcție;

-acoperirea prejudiciilor cauzate victimelor accidentelor de munca, sau îmbolnăvirilor

profesionale.

Se înţelege că angajatorul nu va răspunde in situaţia în care culpa în producerea

accidentului de munca îi aparține exclusiv salariatului care nu şi-a respectat atribuțiile
prevăzute in fișa postului, precum şi cele prelucrate cu ocazia instructajelor făcute în unitate.

Răspunderea patrimonială a angajatorului mai poate interveni în următoarele

cazuri:

-salariatul, fără să fie concediat, este împiedicat de a munci;

-nu se iau masuri corespunzătoare pentru asigurarea şi paza îmbrăcămintei

personalului care folosește echipament de lucru şi acesta este sustras sau degradat;

-salariatul suferă un prejudiciu ca urmare a discriminării la care este supus;

-este depășit termenul legal de înaintare a dosarului de pensionare sau a tergiversat

eliberarea actelor necesare pensionării;

-angajatorul eliberează adeverinţă completata incorect, refuza sau întârzie eliberarea

de documente care atestă calitatea de salariat a solicitantului, producând astfel acestuia o
pagubă.

Dar. şi în acest caz, răspunderea patrimonială a angajatorului poate interveni dacă

întrunite cumulativ toate condiţiile acestei răspunderi.

În ipoteza in care salariatul nu face dovada unui prejudiciu actual sau viitor, deci
paguba ce pretinde a fi reparată are un caracter eventual, ipotetic, şi lipsit de certitudine, încât
nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

În conformitate cu dispoziţiile art. 44 din Legea nr.319/2006 a securităţii si sănătăţii

în muncă, „angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate
victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, in măsura în care daunele nu sunt
acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat”. Într-o asemenea situaţie,
existenţa unui contract de muncă atrage incidenţa răspunderii civile contractuale, ca
răspundere cu caracter special, derogatoriu, faţă de răspunderea civilă delictuală.

            Unele reguli privind stabilirea pierderii şi nerealizării câștigului de muncă, sunt

statornicite de art. 1388 din Codul Civil, care dispune:

„(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din munca se va stabili
pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de
pierderea sau reducerea capacităţii sale de munca ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe
care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi
avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obţinerii unui venit din
muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus in
executare, se va tine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesionala şi nici nu era în curs să o
primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

În concluzie, se observă că răspunderea patrimonială are suficiente trăsături definitorii

și derogatorii de la dreptul comun care îl reprezintă răspunderea patrimonială.

În acest context se observă că acolo unde legislația muncii nu reglementează în mod

expres, devine aplicabil dreptul comun, în măsura în care acesta este comptabil cu exigențele
și specificul reglementării raporturilor de muncă.

Reglementarea actuală a răspunderii pentru pagubele cauzate în cadrul raporturilor

juridice de muncă este una asimilată principiilor răspunderii contractuale nu numai pentru că
aşa prevede textul de lege al art. 253 alin. 1 şi 254 alin. 1 codul muncii ci şi pentru că actuala
reglementare a răspunderii patrimoniale numai conține elemente incompatibile cu regimul
juridic al răspunderii civile contractuale, statuând într-un fel, strict pe planul stabilirii
răspunderii patrimoniale, principiul poziției de egalitate juridică între angajator şi salariat,
niciuna dintre părţi nefiind subordonată celeilalte.

III. 12. Acțiunea în regres a angajatorului.

În conformitate cu art. 253 alin (3) din Codul muncii, angajatorul care a plătit
despăgubirile către cel prejudiciat le va recupera de la salariatul său vinovat de aceasta plată.

În realitate, acest salariat, reprezentant al unității, poale fi vinovat, după caz, de conce-
dierea nelegală, de neplata salariului, de neeliberarea carnetului de munca sau de alte fapte
prejudiciabile care au condus la răspunderea angajatorului.

Cel în cauză, fiind urmării în condițiile art. 254 şi următoarele din Codul muncii,
răspunde patrimonial pentru fapta sa ilicita, dar este necesar să existe cumulativ, si celelalte
condiții ale acestei răspunderi (prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăția).
 În lipsa prejudiciului, de pildă, răspunderea nu poate fi angajată; atâta vreme cât anga-
jatorul nu a fost păgubit, el nu are dreptul să pretindă nici o reparaţie.

Tot astfel, în lipsa vinovăției celui în cauză, exercitându-şi şi atribuţiile funcției în

mod concret, răspunderea sa patrimonială este exclusa.

Prejudiciul reprezintă „piatră unghiulară” a întregii construcții judiciare, fiind „nu

numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita
prejudiciului cauzat”.

Deși în materia răspunderii patrimoniale în general Codul Civil oferă instrumente

suficiente pentru tranșarea eventualelor probleme privind determinarea temeiului acesteia,
legiuitorul, prin intermediul dispozițiilor art. 253-259 din Codul Muncii, a înțeles să realizeze
o reglementare specială, aplicabilă situațiilor generate de raporturile de muncă.

Prin intermediul dispozițiilor art.253, respectiv 254 din Codul Muncii, sunt
reglementate condițiile atragerii răspunderii patrimoniale a angajatorului respectiv a
salariatului. Principalul aspect tranșat prin intermediul acestora este acela că răspunderea
patrimonială va fi atrasă potrivit „normelor și principiilor răspunderii civile contractuale.”

Dispozițiile mai sus indicate reiterează principiul potrivit căruia regulile aplicabile în
cazul răspunderii civile contractuale vor prevala celor aplicabile răspunderii civile delictuale,
principiu consacrat legislativ de prevederile noului Cod Civil prin intermediul dispozițiilor
art. 1350 alin. (3), potrivit cărora „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu
poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor
reguli care i-ar fi mai favorabile.”

Deși dispozițiile incidente în materia răspunderii patrimoniale specifice raporturilor

de muncă par să fie îndestulătoare, legiuitorul statuând expres că „angajatorul care a plătit
despăgubirea își va recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în
condițiile art. 254 și următoarele.

În practică, acțiunea în regres promovată de angajator împotriva salariatului care a

cauzat o pagubă unui terț, cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, a pus probleme sub
aspectul determinării naturii juridice a răspunderii incidente - răspundere civilă contractuală
sau delictuală.