ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, scris de Camil Petrescu, răspunde
cerinţelor modernismului formulate de Eugen Lovinescu.

Este un roman modern de tip subiectiv interbelic deoarece are ca şi caracteristici tema citadină,
unicitatea perspectivei narative, tehnicile narative, tipul de personaj şi tehnicile de analiză
psihologică(monolog, introspecţie), timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă,
luciditatea autoanalizei, anticalofilismul şi autenticitatea(prezenţa jurnalului şi a unor documente ale
epocii prezente în subsolul paginii), valorificarea a două experienţe existenţiale, considerate de
personajul narator „definitive”.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este şi un roman psihologic prin temă,
conflict(interior), protagonist(o conştiinţă problematizantă) şi prin utilizarea unor tehnici de
individualizare a personajului.

Titlul este format din două părţi si anticipează structura compoziţională a romanului. Fiecare partea a
titlului se poarte constitui in titlu al cărţilor; fixează cele două teme majore ale romanului. Cuvântul
„noapte” capătă semnificaţii simbolice, semnificând căutările interioare ale personajului principal.

Tema romanului este drama intelectualului camilpetrescian însetat de absolutîn raport cu iubirea și
războiul.

Conflictul este predominant interior. Se naşte din discrepanţa dintre lumea ideilor în care trăieşte
personajul şi viaţa(realitatea) socială. Este şi un conflict exterior, ca reflex al primului, prin care se
conturează o imagine veridică a realităţii româneşti înainte de Primul Război Mondial.

Perspectiva narativă este subiectivă şi unică, aparţinând unui narator-personaj. Viziunea este
„împreună cu”, iar naraţiunea se realizează la persoana I.

Tehnicile narative sunt moderne, preluate din romanul francez al lui Marcel Proust(tehnici proustiene).
Tehnica memoriei involuntare presupune relatarea întâmplărilor în ordinea aleatorie a memoriei, iar in
cadrul tehnicii fluxului de conştiinţă, personajul devine centrul de conştiinţă al romanului, el analizând
semnificaţia fiecărei întâmplări.

Timpul şi spaţiul sunt mobile, se modifică şi se nuanţează în funcţie de trăirile interioare ale
personajului. Există două niveluri ale timpului, timpul obiectiv cronologic(Primul Război Mondial) şi
timpul subiectiv psihologic(timpul rememorării).
Romanul este structurat în două părţi intitulate „Cărţi”. Legătura dintre ele se realizează printr-un
artificiu compoziţional prezent în primul capitol, şi anume introducerea timpului subiectiv psihologic în
timpul obiectiv cronologic. Propriu-zis, prima carte debutează cu cel de-al doilea capitol.

Incipitul se constituie în primul capitol şi se află în simetrie cu finalul, pentru că se pleacă dintr-o
realitate obiectivă şi se termină cu aceeaşi realitate ( se începe cu povestea de iubire şi se încheie cu
sfârşitul poveştii) . Finalul romanului este deschis, dând posibilitatea cititorului unor multiple
interpretări, iar pe de altă parte, eroul camilpetrescian trebuie supus unor alte experienţe existenţiale.

Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune şi un nou tip de personaj, o
conştiinţă lucidă, analitică, intelectualul, inadaptabilul superior.

Particularităţile de construcţie a personajului în romanul psihologic sunt înlocuirea corespondenţelor

artificiale dintre portretul fizic şi cel moral cu detalii semnificative în trăirile personajului; interesul spre
conflictul şi portretul interior, prin analiză şi introspecţie; interesul asupra lumii interioare, la nivelul
conştiinţei; utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică(introspecţia, monologul interior, fluxul
conştiinţei, memoria afectivă).

Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan
Gheorghidiu, identificându-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator,
deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin
care trece acest intelectual dominat de incertitudini. Student la Filozofie, cu un statut social modest,
căsătorit cu o colegă studentă la Litere, având aceeaşi condiţie materială. O fire reflexivă, care analizează
cu luciditate realitatea din jurul său, construindu-şi o lumea ideală, abstractă, care intră în contradicţie
cu realităţile sociale.

Dialogul de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că "cei care se
iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se
declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală".

Este în căutarea absolutului în orice experienţă de viaţă, scriitorul confruntându-l cu două experienţe pe
care le consideră definitive.

Ela este personajul feminin al romanului, subiectiv, perceput din punctul de vedere al lui Ştefan
Gheorghidiu. Este studentă la Litere, cu o situaţie materială modestă. Cea mai frumoasă fată din
Universitate, curtată de mulţi colegi, îl alege pe Gheorghidiu, cu care se căsătoreşte, acesta devenind
centrul universului ei. Pare să corespundă prototipului de femeie ideală perceput de Ştefan Gheorghidiu,
şi de aceea este considerată de acesta ca fiind o femeie unică.

Primirea moştenirii oferă o altă faţetă a Elei, percepută în mod acut de către personajul narator.
Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare
vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei.

Relaţia dintre cei doi cunoaşte suişuri şi coborâşuri, care duc treptat la înstrăinarea celor doi. Ela apare
ca o fiinţă interesată de latura materială, , atrasă de viaţa mondenă şi vinovată de infidelitate, atenţia ei
îndreptându-se spre Domnul G.
Prima experienţă este cea a iubirii înşelate. Crede că Ela este femeia perfectă şi coincide cu acel tipar de
idealitate pe care si-l crease. Intervine descrierea pe care o face asupra Elei, considerând-o unică. Pentru
Ştefan Gheorghidiu, iubirea este un proces de autosugestie, el însuşi prezentând etapele care au dus la
această iubire. Cuplul stă sub ideea perfecţiunii şi trăieşte în armonie până în momentul în care eroul
primeşte moştenirea de la unchiul Tache Gheorghidiu.

Interesul Elei pentru moştenire şi încercarea de implicare în viaţa mondenă îl fac pe Ştefan Gheorghidiu
să descopere o altă faţă a ei. Procesul de înstrăinare este dublat de o analiză continuă şi chinuitoare pe
care o face fiecărui gest al Elei.

Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază chinul lăuntric al personajului şi constituie
apariţia Domnului G., avocat obscur dar bărbat monden, în prim-plan motiv al chinurilor lui Gheorghidiu,
acestea amplificându-se pe măsura disimulării. El maschează totul printr-o veselie excesivă, suferind o
dramă a geloziei.

Relaţia cu Ela capătă o întorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi împăcări repetative, Gheorghidiu
încercând să descopere certitudinea că Ela este infidelă. În relaţia celor doi, certitudinea infidelităţii este
dată chiar de Gheorghidiu, care aduce în patul conjugal o prostituată cu care Ela îl descoperă. Altădată,
vine acasă şi nu o găseşte pe Ela, o caută înnebunit pe străzi, este hotărât să divorţeze, dar renunţă în
final pentru că descoperă un bileţel de la verişoara sa Anişoara, care o cheamă pe Ela în seara aceea să
doarmă la ea.

Treptat, personajul suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cu izbucnirea Primului
Război Mondial, când Ştefan Gheorghidiu se înrolează ca voluntar.

A doua experienţă este războiul absolut, şi anume confruntarea cu moartea. În calitate de

sublocotenent, descoperim firea polemică a lui Ştefan Gheorghidiu, revoltat de realităţile frontului,
idealizate de instituţiile şi de presa vremii. Acest sentiment polemic este dublat de cel al responsabilităţii
vieţii acestora.

(Odată izbucnit războiul, acesta devine o dramă colectivă în care este implicat şi Ştefan Gheorghidiu.
Sentimentele ca frica, dorinţa de a fugi, de a se ascunde, devin comune şi nu favorizează oamenii
indiferent de statutul social sau intelectual. Capitolul elocvent în acest sens , care surprinde imaginea
monstruoasă a războiului , este intitulat sugestiv „Neacoperit pământul lui Dumnezeu”.

Din această experienţă, Gheorghidiu iese modificat, salvat ca om. Rănit şi spitalizat, se întoarce în
Bucureşti, are certitudinea înşelării, dar nu-l mai interesează şi se desparte de Ela, lăsându-i casele de la
Constanţa, banii, adică tot trecutul.

Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să
depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o
experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este,
de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.)

Principalul mod de expunere este naraţiunea confesională (cu caracter de confesiune). Monologul
interior evidenţiază natura psihologică a romanului şi frământarea interioară a personajului, dialogul
contribuie la stabilirea relaţiilor dintre personaje şi dinamizează discursul narativ, introspecţia conştiinţei
şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, scot în evidenţă zbuciumul interior al
personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.
Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi
nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă
literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".

În concluzie, opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern
de tip subiectiv, psihologic, deoarece arată drama intelectualului camilpetrescian însetat de absolut,
conturată într-o manieră modernă, alături de tehnici narative şi tehnici de analiză psihologică modernă.