Prescripția extinctivă în procedura insolvenței debitorului profesionist, precum și în raporturile cu cei

obligați alături sau pentru acesta

Precizări introductive. În dreptul civil român, viziunea legiuitorului asupra instituției prescripției
extinctive[1] a fost diferită în cadrul reglementărilor care s-au succedat începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Astfel, în sistemul Codului civil de la 1864, pe temeiul dispozițiilor art. 1091 și art.
1837, prescripțiunea liberatorie reprezenta un caz de stingere a obligației și, implicit, a dreptului
subiectiv civil corelativ[2]. În plan procesual, prescripția reprezenta un mijloc de apărare pe care numai
debitorul putea să îl opună creditorului pentru a obține respingerea acțiunii formulate împotriva sa,
instanța de judecată neputând invoca, din oficiu, această excepțiune (art. 1841). Odată cu adoptarea
Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripției extinctive a suferit o modificare substanțială,
stabilindu-se că, prin prescripție, nu se stinge însuși dreptul subiectiv civil, ci doar dreptul (material) la
acțiune prin care se valorifică dreptul subiectiv civil (art. 1 alin. 1)[3], consecința fiind aceea că, chiar
dacă obligația a fost executată voluntar după împlinirea termenului de prescripție, plata este
considerată justificată, iar nu o plată nedatorată (art. 20), ceea ce se admisese și sub imperiul Codului
civil de la 1864, în doctrina[4] și jurisprudența aferente acestuia, însă numai din rațiuni de echitate, căci
textele de lege din vechiul Cod civil nu conțineau expres această soluție.

De asemenea, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, prescripția extinctivă nu mai era considerată o
instituție de ordine privată, întrucât nu doar debitorul, ci și instanța, din oficiu, era obligată să invoce
intervenirea prescripției (art. 18).

În sfârșit, începând cu data de 1 octombrie 2011, potrivit Codului civil din 2009, prin prescripția
extinctivă[5] se stinge, așa cum prevăzuse și Decretul nr. 167/1958, doar dreptul material la acțiune (art.
2.500), nefiind, deci, supusă restituirii plata voluntară efectuată după împlinirea termenului de
prescripție [art. 2.506 alin. (3)], dar, în temeiul noii reglementări, se revine la soluția Codului civil de la
1864 conform căreia prescripția nu poate fi invocată de către organul de juridicție din oficiu, ci numai de
partea interesată (art. 2.512).

1. Legea aplicabilă în timp prescripției. Indiferent că este vorba despre dreptul la acțiunea
condamnatorie sau dreptul la acțiunea executorie[6], prescripția extinctivă este guvernată de legea în
vigoare la data la care prescripția a început să curgă, așa cum rezultă cu claritate din dispozițiile art. 6
alin. (4) C.civ. care, reprezentând norme de drept intertemporal în materie de prescripție in genere, sunt
aplicabile, pe temeiul art. 711 din CPC, și în cazul prescripției dreptului de a obține executarea silită.
Prevederile art. 6 alin. (4) C.civ. au rolul de a stabili legea aplicabilă unei prescripții începute ulterior
datei de 1 octombrie 2011, în sensul de a determina, dacă s-au succedat (ulterior datei de 1 octombrie
2011) mai multe acte normative care reglementează instituția prescripției extinctive, care dintre aceste
acte normative (sau care variantă a unui act normativ ce a suferit modificări) va fi aplicabil(ă) prescripției
ce vizează un anume raport juridic. Soluția legislativă care instituie supraviețuirea legii vechi (a legii sub
imperiul căreia prescripția a început să curgă, indiferent de modificările legislative ulterioare) este
prevăzută și de art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, atunci când trebuie stabilită legea
aplicabilă unei prescripții care a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, adică sub imperiul
Decretului nr. 167/1958, și care nu se împlinise la data intrării în vigoare a noului Cod civil, este și
rămâne aplicabilă reglementarea Decretului nr. 167/1958, nefiind aplicabile dispozițiile Titlului I al Cărții
a VI-a din noul Cod civil.

Față de cele de mai sus, rezultă că nu trebuie să se confunde chestiunea nașterii raportului juridic civil,
care se poate situa sub imperiul vechii reglementări (Codului civil de la 1864, Codului comercial etc.), cu
aspectul privind legea care guvernează prescripția dreptului la acțiune întemeiat pe acel raport juridic
(născut anterior datei de 1 octombrie 2011) și care poate fi Decretul nr. 167/1958, dacă începutul
prescripției (de exemplu, scadența obligației[7]) se situează anterior datei de 1 octombrie 2011, sau noul
Cod civil, dacă acest moment este ulterior datei de 1 octombrie 2011[8]. Raportându-ne la momentul
începutului curgerii prescripției în funcție de care se stabilește legea aplicabilă prescripției, avem în
vedere atât ipoteza dreptului la acțiunea condamnatorie, cât și, în cazul titlurilor executorii
nejurisdicționale, ipoteza dreptului la acțiunea executorie, recte a prescripției dreptului de a obține
executarea silită. Într-adevăr, în situația în care creditorul deține un titlu executoriu, adică un înscris
nejurisdicțional căruia legea îi conferă putere executorie[9], este firesc – și aceasta este o dovadă în plus
și care face de necontestat faptul că prescripția extinctivă este o instituție de drept material, inclusiv în
cazul prescripției dreptului de a obține executarea silită[10] – ca referința în privința legii aplicabile în
timp să fie aceeași ca și în situația în care creditorul ar fi trebuit să formuleze o cerere de chemare în
judecată pentru obținerea unei hotărâri judecătorești[11]. Aceasta înseamnă că reglementarea
aplicabilă prescripției trebuie stabilită, în primul rând, prin identificarea legii substanțiale care definește
regimul acestei instituții juridice și, după aceasta, urmează a se stabili și legea de procedură aplicabilă,
adică Codul de procedură civilă în vigoare la data la care a început să curgă prescripția.

Dacă, în materie contractuală, scadența obligației fixează momentul la care începe să curgă prescripția,
atunci rămâne ca aceasta să fie stabilită după cum este vorba de obligații pure și simple sau obligații
afectate de modalități, urmând a fi observate regulile aplicabile, de exemplu, art. 2.524 alin. (2) și (3)
C.civ. sau, după caz, art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, dacă este vorba de o obligație afectată de
un termen suspensiv sau de o condiție suspensivă.

2. Prestații successive și prescripții distincte. Referindu-ne la situația obligațiilor contractuale, mai

trebuie adăugat că, în funcție de natura contractului și modul de executare al acestuia, vor trebuie avute
în vedere particularitățile unei anumite operațiuni juridice. În situația unui contract de locațiune, de
pildă, atât potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cât și conform art. 2.503 alin. (2) și art. 2.526 teza I
C.civ., dreptul la acțiune corespunzător fiecărei chirii se va stinge printr-o prescripție distinctă[12]. De
asemenea, în cazul unui contract de furnizare, ținând cont că obligația de a transmite proprietatea poate
privi bunuri ce vor fi livrate (predate) în mod continuu – art. 1.766 alin. (1) C.civ., trebuie admis că va
curge o prescripție distinctă pentru plata prețului aferent fiecărei prestații ce va fi executată de către
furnizor. Așadar, deși presupune și obligația de transmitere a proprietății bunurilor furnizate, esențial
poate fi faptul că furnizorul se angajează la anumite prestații succesive prin care se asigură beneficiarului
necesarul de marfă/produse pe care acesta le vinde în exploatarea întreprinderii sale[13]. Dar sunt și
situații în care ar fi greșit să se considere că, doar pentru că există prestații successive, contractul este cu
executare succesivă. Astfel, în cazul unui contract de vânzare cu plata prețului în rate, în mod evident,
prețul bunului (dreptului) vândut fiind, în esență, o unică prestație, așadar, este vorba de un contract cu
executare uno ictu[14], vor deveni aplicabile dispozițiile art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 teza a II-a C.civ.,
conform cărora, începutul prescripției se determină prin raportare la exigibilitatea ultimei rate de preț,
deci nu va curge o prescripție diferită pentru fiecare rată în parte (de la exigibiliatea fiecărei rate
neachitate), chiar dacă neplata la scadența uneia sau mai multor rate poate determina, în condițiile art.
1.756 C.civ., rezoluțiunea contractului de vânzare[15].

Un alt contract cu executare uno ictu este și contractul de credit[16]. Într-adevăr, chiar dacă creditul,
acordat sub forma unui împrumut de consumație, se restituie fragmentat, în rate de capital și accesorii
(dobândă, comisioane), obligația de restituire a capitalului reprezintă o unică prestație, așa cum a fost și
prestația instituției de credit/instituției financiare nebancare la acordarea creditului, când a pus la
dispoziția împrumutatului întreaga sumă de bani. De aceea, deși fiecare rată de credit este privită
distinct, în sensul că, potrivit graficului de rambursare, are propria scadență față de exigibilitatea
celorlalte rate, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că, în ce privește prescripția, întrucât rata este
compusă dintr-o fracțiune de capital și accesorii, momentul de început al prescripției extinctive va fi
diferit. Astfel, cât privește fracțiunea de capital ca element component al unei rate, prescripția (pentru
întreg capitalul) nu va curge de la scadența ratei respective, ci de la exigibilitatea ultimei rate stabilite în
cadrul graficului de rambursare, conform acelorași dispoziții ale art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 teza a II-a
C.civ. Într-adevăr, chiar dacă capitalul se restituie în rate, fiind vorba de o unică obligație de restituire a
acestuia, va exista o singură prescripție. Desigur, dacă a intervenit declararea scadenței anticipate ca
urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente, începutul prescripției referitoare la capital nu
mai poate fi stabilit în raport cu exigibilitatea ultimei rate ce fusese stabilită prin graficul de rambursare,
pentru că nu va mai exista acea scadență. Astfel, scadența întregului capital și, deci, începutul
prescripției creanței constând în capitalul împrumutat se va situa la data declarării scadenței anticipate
[practic, la momentul la care notificarea privind scadențarea anticipată a creditului a fost comunicată
împrumutatului, fiind vorba de un act unilateral supus comunicării, conform art. 1.326 alin. (1) C.civ.].
Dar, în ce privește accesoriile (dobânzi și comisioane), având în vedere că acestea sunt datorate și
reprezintă prețul pentru folosința sumei de bani împrumutate, respectiv costul serviciilor bancare
aferente gestionării creditului și cum această folosință a banilor și prestare de servicii specifice se
desfășoară pe mai multe unități de timp (luni, ani, adică perioada de acordare a creditului), devin
aplicabile normele prevăzute de art. 2.503 alin. (2) și art. 2.526 teza I C.civ. [art. 12 din Decretul nr.
167/1958], astfel că va curge o prescripție distinctă pentru accesoriile cuprinse în fiecare rată, de la data
exigibilității fiecărei rate[17]. În cazul creditului acordat sub forma facilității de credit, distincția dintre
creanța constând în accesorii și creanța constând în capitalul ce este ținut la dispoziția clientului devine
și mai evidentă, pentru că specific acestui contract este faptul că restituirea sumei utilizate trebuie să se
facă la data la care se încheie perioada de utilizare a creditului, până la această dată, clientul putând
utiliza creditul pentru ca, ulterior utilizării, să-l ramburseze și, astfel, să reînnoiască suma disponibilă (art.
2.194 C.civ.). Prin urmare, și prescripția extinctivă va curge diferit, după cum este vorba de accesorii (de
la exigibilitatea fiecărei rate de dobândă) sau capital (de la scadența obligației de restituire a sumei
utilizate, la finalul contractului).
3. Deschiderea procedurii insolvenței. Suspendarea și întreruperea prescripției. Pierderea dreptului de
creanță ca efect al decăderii din termenul pentru formularea cererii de admitere a creanței în tabelul de
creanțe

Scopul legii insolvenței este, așa cum se prevede la art. 2 din Legea nr. 85/2014, instituirea unei
proceduri colective în cadrul căreia creditorii își vor putea satisface creanțele împotriva acesteia art. 5
pct. 44 din Legea nr. 85/2014), acordându-i-se debitoarei, atunci când este posibil, șansa supraviețuirii
ca urmare a îndeplinirii cu succes a unui plan de reorganizare a afacerii[18].

Având în vedere finalitatea procedurii insolvenței, se observă că, deși aceasta este o procedură de
urmărire a averii debitoarei [aceasta fiind esența falimentului, fără a fi însă exclusă vânzarea silită a
bunurilor debitoarei și în cazul reorganizării judiciare, conform art. 133 alin. (5) lit. E și F din Legea nr.
85/2014], spre deosebire de procedura de executare silită, insolvența, odată deschisă, nu mai permite
creditorilor care nu au formulat o cerere în condițiile art. 70 din Legea nr. 85/2014 să aleagă dacă
intervin sau nu în cadrul procedurii declanșate la cererea debitoarei sau la cererea unui alt creditor al
acesteia. Într-adevăr, o procedură de executare silită individuală poate cunoaște, în condițiile art. 654
CPC o lărgire a cadrului subiectiv, în sensul că, fie ca urmare a conexării unor executări, fie ca urmare a
intervenției altor creditori în executarea declanșată de creditorul urmăritor, se poate ajunge în situația
în care doi sau mai mulți creditori să urmăreasca bunurile/veniturile debitorului în vederea recuperării
creanțelor. Dar, dacă creditorul, având un titlu executoriu, nu declanșase și el executarea împotriva
debitorului sau dacă, indiferent că deține sau nu un titlu executoriu, nu a intervenit într-o executare deja
pornită, nimic nu îl va împiedica pe acest creditor, cât timp nu a intervenit prescripția să demareze,
ulterior, o procedură judiciară sau, după caz, execuțională împotriva debitorului său. În condițiile
deschiderii unei proceduri de insolvență însă, față de dispozițiile art. 114 din Legea nr. 85/2014,
creditorii care au fost notificați de administratorul/lichidatorul judiciar cu privire la deschiderea
procedurii și necesitatea formulării cererii de admitere a creanței asupra averii debitorului, conform art.
99 și 100 din Legea nr. 85/2014, pot pierde drepturile lor dacă nu au acționat în termenul stabilit pentru
înscrierea creanței la masa credală[19].

3.1. Chestiuni de drept. Dispozițiile art. 114 din Legea nr. 85/2014 se referă la sancțiunea decăderii
creditorului care nu a formulat cerere de admitere a creanței sale din dreptul de a mai fi înscris în tabelul
de creanțe, stabilindu-se, totodată, că acest creditor nu va mai putea să-și realizeze acest drept ulterior
închiderii procedurii insolvenței (afară de situația în care ar fi vorba de un debitor de rea-credință).

Este aceasta o decădere de drept material sau o decădere de drept procesual? Mai mult, dacă se admite
că este vorba de o decădere de drept material, cum se poate concilia această calificare cu ideea că, în
același timp, atât unele dispoziții legale din Legea nr. 85/2014, cât și textele legale din Codul civil care
reglementează prescripția vorbesc despre suspendarea, respectiv întreruperea prescripției? În ce
condiții este posibil să se stabilească că, în contextul deschiderii insolvenței, atât suspendarea, cât și
întreruperea prescripției, incidente cu efecte legale diferite asupra cursului prescripției? Altfel spus, se
poate identifica, într-o interpretare sistematică a legii, o rațiune pentru care se referă, în valorificarea
aceleiași împrejurări, i.e. deschiderea insolvenței, atât la suspendarea, cât și la întreruperea prescripției?

Doctrina de specialitate[20] a încercat să ofere răspunsuri la întrebările formulate, însă noi considerăm
că subiectul supus analizei nu poate fi considerat epuizat prin explicațiile care au fost oferite.

3.2. Acte normative diferite. Dispoziții legale sau soluții identice. În ceea ce privește prescripția
extinctivă, dacă ne referim la legislația în vigoare, sunt aplicabile dispozițiile art. 79 din Legea nr.
85/2014 și prevederile art. 2.537 pct. 2 C.civ. Dar, pentru că, așa cum aminteam mai sus, trebuie
identificată legea aplicabilă prescripției unei anumite creanțe și aceasta nu are legătură cu
reglementarea sub imperiul căreia se deschide procedura insolvenței, trebuie avută în vedere și ipoteza
în care prescripția este guvernată de Decretul nr. 167/1958, potrivit principiului supraviețuirii legii vechi,
conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cazul prescripțiilor care erau începute la data de 1 octombrie
2011.

Astfel, este posibil ca, deși procedura insolvenței se deschide în prezent, în privința unei anumite
creanțe pentru care se va formula cerere de admitere la masa credală, reglementarea aplicabilă
prescripției să fie Decretul nr. 167/1958, în care nu există o dispoziție asemănătoare celei din art. 2.537
pct. 2 C.civ. Va trebui, așadar, stabilit temeiul în baza căruia are loc întreruperea prescripției prin
înscrierea creanței la masa credală. În ceea ce privește reglementarea care guvernează o anumită
procedură de insolvență, aceasta poate fi Legea nr. 85/2006 sau, după caz, Legea nr. 85/2014, pentru că,
în cazul procedurilor declanșate sub imperiul Legii nr. 85/2006, acestea continuă să fie guvernate de
reglementarea respectivă, conform dispozițiilor art. 343 din Legea nr.85/2014[21]. Însă, cât privește
chestiunea prescripției, reglementarea aplicabilă unei proceduri de insolvență nu prezintă importanță,
dispozițiile legale care se referă la suspendarea prescripției fiind identice, atât conform art. 79 din Legea
nr. 85/2014, cât și potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2006.
3.3. Suspendarea și întreruperea prescripției. A. Suspendarea judecății/executării silite versus
suspendarea/întreruperea prescripției

a) Delimitări conceptuale.

Conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii insolvenței are ca efect
suspendarea de drept a acțiunilor și executărilor silite inițiate împotriva debitorului, pentru ca, de la
momentul la care hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței devine definitivă (după distincțiile
care trebuie făcute în raport cu dispozițiile art. 71 sau art. 72 corelate cu art. 46 din Legea nr. 85/2014),
acțiunile și executările silite care, inițial, fuseseră suspendate să înceteze.

Rezultă că, odată deschisă procedura insolvenței, un creditor, după cum deține sau nu un titlu
executoriu împotriva debitorului, nu ar mai putea declanșa o executare silită împotriva acestuia sau,
după caz, nu ar mai putea iniția un proces în contradictoriu cu debitorul. Într-adevăr, suspendarea de
drept a executării silite prevăzută de dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie înțeleasă,
în măsura în care executarea silită nu era declanșată la data deschiderii insolvenței, ca un impediment la
executare ce ar determina instanța de executare să respingă, pe temeiul art. 666 alin. (5) pct. 7 CPC,
cererea de încuviințare a executării silite ce s-ar declanșa ulterior deschiderii procedurii insolvenței. De
asemenea, dacă acțiunea în pretenții nu fusese declanșată la data deschiderii procedurii insolvenței
[pentru a interveni suspendarea de drept prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 8 corelat cu art. 75 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014], soluția cu privire la cererea de chemare în judecată ce s-ar formula împotriva
unui debitor supus unei proceduri de insolvență va fi de respingere, ca inadmisibilă, a acesteia. Or, dacă
executarea silită nu a fost încuviințată de către instanța de executare sau dacă acțiunea a fost respinsă
pe temeiul excepției de inadmisibilitate, potrivit art. 709 alin. (3) CPC și, respectiv, art. 2.539 alin. (2)
C.civ., prescripția nu se consideră a fi fost întreruptă[22].

Situația descrisă mai sus permite a fi observată împrejurarea că, dacă creditorul se afla, la momentul la
care s-a deschis procedura insolvenței, în ultimele zile ale termenului de prescripție (a dreptului la
acțiunea condamnatorie sau executorie) – deci creditorul nu întrerupsese prescripția, anterior
deschiderii insolvenței, conform art. 709 alin. (1) pct. 2 CPC sau art. 2.537 pct. 2 C.civ. –, acesta ar fi,
practic, în imposibilitate de a mai acționa împotriva debitorului, ulterior deschiderii insolvenței, în timpul
scurt rămas până la împlinirea termenului de prescripție, pentru că executarea silită sau acțiunea ar
urma să fie respinse. Atunci când creditorul se află în imposibilitate, materială sau juridică, de a acționa
împotriva debitorului, se justifică ca legiuitorul să reglementeze un caz de suspendare a prescripției[23].

Aceasta a fost și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit cazul de suspendare a termenelor de
prescripție, conform art. 79 din Legea nr. 85/2014 sau art. 40 din Legea nr. 85/2006. Într-adevăr, dacă
nu ar fi fost stabilit acest caz de suspendare a prescripției (ceea ce, desigur, ar fi fost nedrept), ar fi
însemnat că creditorul care nu inițiase o executare silită[24]/acțiune împotriva debitorului anterior
intrării acestuia în insolvență este supus fatalității ca dreptul său la acțiune să se prescrie, dacă, până la
momentul la care urma să devină posibilă formularea cererii de admitere a creanței sale la masa credală,
termenul de prescripție ar fi continuat să curgă și s-ar fi împlinit.

Suspendarea cursului prescripției se justifică cât timp titularul dreptului la acțiune nu poate face acte
întreruptive de prescripție. Din momentul în care creditorul va putea (din nou) acționa, prescripția își
reia cursul, așa cum rezultă din partea introductivă a dispozițiilor art. 2.532 C.civ. și din prevederile art.
2.534 alin. (1) C.civ.[25]
În situația deschiderii procedurii insolvenței, odată stabilit faptul că noi acțiuni sau executări silite nu mai
pot fi inițiate împotriva societății debitoare, rezultă că singurul act întreruptiv de prescripție pe care îl
mai poate face un creditor al insolventei este înscrierea creanței sale la masa credală. Această realitate
juridică a fost reglementată prin dispozițiile art. 2.537 pct. 2 C.civ.

b) Corelația între suspendarea și întreruperea cursului prescripției extinctive

Având în vedere că dispozițiile art. 79 din Legea nr. 85/2014 (sau ale art. 40 din Legea nr. 85/2006) nu
stabilesc momentul până la care dăinuie cauza de suspendare a prescripției, s-ar putea acredita ideea că
suspendarea cursului prescripției s-ar întinde pe tot parcursul procedurii insolvenței, adică atâta timp cât
există impedimentul impedimentul juridic de a exercita individual acțiunea (condamnatorie sau
executorie) pe calea de dreptului comun. O asemenea interpretare nu ar putea fi primită tale quale, fără
nicio rezervă, din moment ce o asemenea continuitate a suspendării cursului prescripției nu se conciliază
din punct de vedere logic cu efectul întreruptiv al cursului prescripției care se produce prin cererea de
admitere a creanței împotriva averii debitoarei. Or, întreruperea cursului prescripției presupune, prin
ipoteză, că, la un moment dat, suspendarea cursului prescripției a încetat, tocmai pentru a fi posibilă
realizarea actului care are ca efect întreruperea cursului prescripției.

Într-adevăr, orice cauză de suspendare a prescripției trebuie să înceteze la un moment dat, pentru ca, de
la acel moment, titularul dreptului la acțiune să poată îndeplini actul întreruptiv de prescripție. Dacă nu
ar putea fi identificat momentul la care cauza de suspendare a prescripției a încetat, ar însemna că
titularul dreptului la acțiune este în continuare în imposibilitate de acționa. Or, dacă dispozițiile Codului
civil vorbesc despre întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală, trebuie admis că, pentru a
putea fi întreruptă (prin depunerea declarației de creanță), la un moment dat, cursul prescripției se
reluase (deci încetase suspendarea prescripției generată de deschiderea procedurii insolvenței). Este
adevărat că, odată deschisă procedura insolvenței, un alt act întreruptiv de prescripție afară de
înscrierea la masa credală nu mai poate exista, deci posibilitatea creditorului de a acționa este limitată
(nemaifiind posibilă, spre exemplu, întreruperea prescripției prin punerea în întârziere, în conformitate
cu dispozițiile art. 2.537 pct. 4 C.civ.), însă această posibilitate de a acționa există, astfel că devine pe
deplin rațională întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală a debitoarei insolvente.
Problema practică care se ridică este aceea de a determina momentul la care încetează cauza de
suspendare a cursului prescripției, în condițiile în care legea nu oferă o soluție expresă în acest sens.

Cea mai rațională soluție practică ar fi să se considere că suspendarea cursului prescripției încetează și
prescripția își reia cursul la data la care la data la care creditorului i se va comunica, conform art. 99 și
100 corelate cu art. 42 alin. (3) din legea nr. 85/2014, notificarea prin care administratorul judiciar îi
aduce la cunoștință deschiderea procedurii și termenul-limită pentru depunerea cererii de admitere a
creanței împotriva averii debitoarei. Aceasta înseamnă că creditorul va trebui să manifeste diligență și,
în timpul rămas până la împlinirea termenului de prescripție, să formuleze și să depună, conform art.
102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cererea de admitere a creanței sale în tabelul creditorilor insolventei,
întrerupând astfel prescripția dreptului său la acțiune[26].

Se subînțelege că cererea creditorului de admitere a creanței împotriva averii debitoarei trebuie să fie
făcută, prin ipoteză, înăuntrul termenului de prescripție, pentru a putea produce efectul de întrerupere
a prescripției. Dacă cererea s-ar face după împlinirea cursului prescripției și se constată că a operat
prescripția, prin ipoteză, efectul de întrerupere a cursului prescripției nu se mai poate produce.

Totuși, o asemenea soluție presupune unele nuanțări.

În primul rând, această soluție nu acoperă ipoteza specială a creditorilor care nu au fost notificați de
administratorul judiciar, cu privire la care determinarea momentului la care încetează cauza de
suspendare a prescripției poate să ridice unele dificultăți practice, soluția urmând a fi determinată de la
caz la caz.

În al doilea rând, dacă încetarea cauzei de suspendare este legată de notificarea prin care
administratorul judiciar îi aduce la cunoștință deschiderea procedurii și termenul-limită pentru
depunerea cererii de admitere a creanței împotriva averii debitoarei, având în vedere faptul că, de la
această dată prescripția își reia cursul, înseamnă că nu poate fi exclus riscul ca prescripția să se
împlinească chiar înăuntrul termenului- limită pentru depunerea cererii de admitere a creanței.

În acest caz, considerăm că poate fi avut în vedere efectul special al suspendării prescripției, prevăzut de
art. 2.534 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „[p]rescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui
termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai
scurte, care nu se vor împlini decât după exprirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării”.
Chiar dacă, în materia insolvenței, art. 79 din Legea nr. 85/2014 (sau art. 40 din Legea nr. 85/2006)
instituie un caz special de suspendare a prescripției extinctive, acesta intră în sfera de aplicare a art.
2532 pct. 10 C.civ. (”alte cazuri prevăzute de lege”), astfel încât nu există nicio rațiune pentru nu a aplica
într-o asemenea ipoteză efectul special al suspendării cursului prescripției. Altfel, ar putea să existe
riscul unor soluții nefericite în care prescripția să se împlinească, chiar dacă nu s-a împlinit încă
termenul-limită acordat potrivit legii pentru înscrierea la masa credală.

Rezultă că, numai aparent efectul suspensiv al cursului prescripției este simplu și confortabil, dar privit în
corelație cu efectul de întrerupere a cursului prescripției prin însăși cererea creditorului de admitere a
creanței, poate să ridice atât probleme practice, cât și teoretice.

Pe de altă parte, dacă creditorul formulează cererea de admitere a creanței împotriva averii debitoarei,
se produce efectul de întrerupere a cursului prescripției, care presupune că prescripția care a curs până
la data data actului de întrerupere se șterge, astfel încât s-ar putea considera că nici nu mai prezintă o
mare importanță practică data la care a încetat cauza de suspendare și s-ar fi reluat cursul prescripției.
Având în vedere că, de la data deschiderii procedurii, creditorul nu mai poate exercita individual nicio
acțiune de drept comun, iar dacă aceasta a fost exercitată, nu mai poate continua, soluția suspendării
cursului prescripției este, fără îndoială, una necesară și echitabilă, față de ”sacrificiul” impus creditorului
de a urma calea unică a procedurii insolvenței.

Din această perspectivă, nu excludem nici interpretarea în sensul că, din momentul în care s-a deschis
procedura insolvenței și s-a produs efectul suspendării cursului prescripției, suntem pe tărâmul unei legi
speciale și rațiunea acesteia este și aceea de a proteja creditorul de riscul împlinirii prescripției, cât timp
acesta se încadrează în termenul-limită pentru depunerea cererii de admitere a creanței. Într-adevăr,
dacă creditorul este notificat de administrator, presupunând că, de la această dată, ar înceta cauza de
suspendare a cursului prescripției, ar fi cu totul nefiresc ca acesta să mai fie expus riscului de a se împlini
cursul prescripției, întrucât creanța lui ar trebui să se bucure tocmai de protecția legii speciale în cadrul
termenului-limită care i se acordă pentru a depune cererea de admitere a creanței, astfel încât ar trebui
să se aplice cu prioritate această lege (specialia generalibus derogant). Și aceasta cu atât mai mult cu cât,
practic, sancțiunea specifică nepunerii cererii de înscriere în termen la masa credală este, așa cum vom
arăta în continuare, mai drastică decât prescripția, și anume decăderea.
În această interpretare, cererea creditorului de admitere a creanței ar putea fi privită ca având o dublă
semnificație juridică: are, în principal, efectul de întrerupere a cursului prescripției, dar prin acesta,
implicit, acest act de procedură face și dovada clară și neechivocă, de netăgăduit, a încetării cauzei de
suspendare a cursului prescripției. Altfel spus, se poate considera că încetarea cauzei de suspendare a
cursului prescripției este prezumată prin actul însuși al cererii de admitere a creanței la masa credală.
Prin urmare, în contexul special al procedurii insolvenței, stabilirea și proba momentului concret al
încetării suspendării prescripției nici nu ar mai trebui să prezinte importanță practică, având în vedere,
pe de o parte, beneficiul supendării cursului prescripției pe care legea îl conferă creditorului, fără vreo
limitare sau circumstanțiere de natură să inducă vreun risc de împlinire a cursului prescripției, iar, pe de
altă parte, faptul că, prin efectul întreruperii prescripției, prescripția care a curs până atunci se șterge,
iar, după întrerupere, în viitor, va începe să curgă o nouă prescripție. Altfel spus, nu există nicio
contradicție logică între suspendarea și întreruperea cursului prescripției, pentru că actul energic de
întrerupere (cererea de admitere a creanței) face per se dovada de netăgăduit și a încetării cauzei de
suspendare, iar mecansimul suspendării prescripției a fost conceput în favoarea creditorului, tocmai
pentru a elimina riscul legat de o posibilă împlinire a cursului prescripției după data deschiderii
procedurii insolvenței, când creditorul este practic ținut să-și valorifice creanța în procedura colectivă a
insolvenței.

Această interpretare permite practicianului în insolvență și, după caz, judecătorului sindic, să verfice
dacă creanța creditorului este sau nu prescrisă prin raportare doar la momentul obiectiv al deschiderii
procedurii insolvenței, ceea ce ar înseamna că vor fi considerate ca fiind prescrise creanțele pentru care
termenul de prescripție s-a împlinit până la data deschiderii procedurii insolvenței. După acest moment
devin practic aplicabile regulile speciale din procedura insolvenței.

De asemenea, se observă că, potrivit art. 2.537 pct. 2 C.civ., prescripția se întrerupe ”prin înscrierea
creanței la masa credală”, iar nu prin ”cererea de admitere a creanței” sau ”cererea de înscriere a
creanței la masa credală” sau ”cererea de intervenție în procedura insolvenței”. Aceasta înseamnă că
cererea de admitere a creanței întrerupe cursul prescripției, însă sub condiția ca cererea să fie admisă.
Altfel spus, efectul provizoriu al întreruperii prescripției prin cererea de admitere a creanței se
consolidează prin admiterea cererii și înscrierea creanței la masa credală, pentru că, în ipoteza în care
cererea se respinge, prescripția, de regulă, nu este întreruptă. În acest sens, devin aplicabile dispozițiile
art. 2.539 alin. (2) C.civ., potrivit cărora, dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o
hotărâre rămasă definitivă, creditorul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea a rămas definitivă,
poate introduce o nouă cerere, caz în care prescripția este considerată întreruptă prin cererea de
chemare în judecată sau arbitrare precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă. [27]

Ulterior întreruperii prescripției prin această unică modalitate, se poate considera că cererea de
admitere a creanței la masa credală are natura juridică similară a unei cereri de chemare în judecată,
ceea ce înseamnă că situația se aseamănă, până la un punct, cu cea prevăzută de dispozițiile art. 2.541
alin. (4) C.civ., în sensul că, odată întreruptă prescripția, pe parcursul procesului de insolvență, nu va mai
curge o nouă prescripție până la închiderea procedurii insolvenței[28]. Altfel spus, după întreruperea
prescripției va începe să curgă o nouă prescripție (de același fel), dar începutul noii prescripții este
amânat până la momentul la care va exista, potrivit legii, din nou posibilitatea de valorificare a creanței
rămase neacoperite.

Pe de altă parte, modul de redactare a art. 2.541 alin. (5) C.civ. ar putea să inducă și ideea că
suspendarea instituită de art. 79 din Legea nr. 85/2014 ar juca un rol și în raport cu noua prescripție care
va începe să curgă după întrerupere, având în vedere că textul se referă la faptul că prescripția ”va
reîncepe să curgă” și, chiar în conținutul lui concret evocă ideea că, până la închiderea procedurii
insolvenței, oricum creditorul se menține în sfera aceleiași imposibilități juridice de a acționa individual,
pe calea dreptului comun. Deci, s-ar putea considera că, odată cu depunerea cererii de admitere a
creanței, se întrerupe cursul prescripției, însă, noua prescripție care, în mod firesc ar trebui să înceapă să
curgă, potrivit art. 2.541 alin. (2) C.civ., nu poate, prin ipoteză, să înceapă să curgă chiar de la aceeași
dată, pentru că, în continuare, subzistă imposibilitatea juridică pentru creditor, instituită chiar de Legea
nr. 85/2014, de a acționa individual, potrivit dreptului comun. Altfel spus, și dacă, ne-am imagina că,
după actul de întrerupere a prescripției marcat de cererea de admitere a creanței, s-ar da efecte
dispozițiilor art. 79 C.civ., s-ar ajunge tot la aceeași concluzie, în sensul că, în raport cu această nouă
prescripție, aceeași cauză de suspendare a cursului prescripției prevăzută de art. 79 din Lege nr. 84/2014
(care ține creditorul captiv procedurii insolvenței) împiedică și noua prescripție să înceapă să curgă pe
tot parcursul procedurii și până la data închiderii procedurii. Într-adevăr, potrivit art. 2.532 C.civ., dacă o
împrejurare care, potrivit legii, este o cauză de suspendare se ivește mai înainte ca prescripția să fi
început să curgă, prescripția nu poate începe să curgă, începutul însuși al cursului prescripției fiind
amânat până la momentul la care încetează piedica legală (cauza de suspendare).

Cu toate acestea, față de modul în care este reglementată întreruperea a cursului prescripției în
cuprinsul art. 2.541 alin. (5) C.civ., considerăm că, în realitate, după formularea cererii de admitere a
creanței, efectul suspendării cursului prescripției prevăzut la art. 79, în raport cu acțiunile de la art. 75
alin. (1) din Legea nr. 85/2015, chestiunea nici nu mai prezintă interes practic, pentru că întreruperea
prescripției are per se un efect atât de energic încât, suspendarea prevăzută de art. 79 din lege nu este
de natură să mai aducă vreun plus în ceea ce privește protecția drepturilor creditorului care, oricum, nu
are deschisă, până la închiderea procedurii calea individuală a acțiunii de drept comun în vederea
valorificării drepturilor pe care le are. Rămâne importantă distincția între suspendare și întrerupere, sub
aspectul duratei termenului, pentru că numai în cazul întreruperii curge o nouă prescripție, în timp ce, în
cazul suspendării aceeași prescripție își reia cursul, socotindu-se și timpul care a curs până la
suspendare.

Noua prescripție care va începe să curgă la închiderea insolvenței va fi de același fel ca și prescripția care
a fost suspendată și, respectiv, întreruptă în contextul deschiderii și derulării insolvenței. Într-adevăr,
procedura insolvenței se caracterizează prin aceea că, în același cadru procesual (înțeles, desigur, în sens
larg), are loc atât faza judecății, dacă avem în vedere situația creanțelor înscrise la masa credală care nu
erau constatate printr-un titlu executoriu (creanțe a căror înscriere în tabelul de creanțe este decisă, în
caz de contestație, prin hotărârea judecătorului-sindic), cât și faza urmăririi silite colective pentru
recuperarea creanțelor creditorilor participanți la procedură. Prin urmare, creditorul care a fost înscris la
masa credală fără a se fi întemeiat pe un titlu executoriu în pretinderea creanței sale (creanța fiind însă
recunoscută pe baza faptului juridic/actului juridic constatat printr-un înscris care nu are caracter
executoriu) nu va obține, chiar dacă se află într-un proces, o hotărâre judecătorească care să reprezinte
titlu executoriu, așa cum se întâmplă în situația unei cereri de chemare în judecată formulate pe calea
dreptului comun, ipoteză în care, potrivit art. 2.541 alin. (4) C.civ. [și art. 706 alin. (2) teza a II-a CPC], la
finalizarea procesului (judecății) prin hotărâre definitivă, începe să curgă o prescripție de altă natură, și
anume prescripția dreptului de a obține executarea silită.

Așa fiind, creditorul înscris la masa credală care, prin aceasta, a întrerupt prescripția dreptului la
acțiunea condamnatorie, va beneficia de un nou termen de prescripție a aceluiași drept la acțiune, de la
momentul închiderii procedurii insolvenței, ceea ce înseamnă că, dacă mai există persoane împotriva
cărora ar putea să acționeze pentru recuperarea creanței rămase neacoperite în cadrul insolvenței, va
trebui să formuleze o cerere de chemare în judecată împotriva acestora, afară, desigur, de cazul în care
raportul juridic cu aceste persoane ar izvorî dintr-un înscris care, în sine, reprezintă titlu executoriu, cum
este situația contractului de ipotecă – art. 2.431 C.civ.[29]

De lege ferenda, ar fi de dorit ca legiuitorul să revadă/completeze dispozițiile art. 79 din Legea nr.
85/2014, pentru a asigura o mai mare claritate a textului, în corelație cu dispozițiile din Codul civil. De
exemplu, s-ar putea prevedea că, de la data deschiderii procedurii insolvenței și până la data cererii de
admitere a creanței, prescripția nu se va considera împlinită, iar, după întreruperea prescripției prin
înscrierea creanței la masa credală, noua prescripție va începe să curgă în condițiile art. 2.541 alin. (5)
C.civ.

În sfârșit, întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală privește, prin ipoteză, pe creditorii ale
căror creanțe nu au stat la baza formulării cererii de deschidere a procedurii, astfel cum rezultă din
dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. De asemenea, depunerea cererii de admitere a
creanței împotriva averii debitoarei nu are valența unui act întreruptiv de prescripție nici în ipoteza în
care un creditor declanșase deja un litigiu împotriva debitoarei la data la deschiderii procedurii
insolvenței. În acest caz, dacă creanța acelui creditor nu a fost, totodată, cea care a reprezentat și
temeiul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, înscrierea acesteia la masa credală
prezintă relevanță din perspectiva sancțiuni decăderii prevăzute de art. 114 din Legea nr. 85/2014, căci,
așa cum am arătat deja, acest creditor întrerupsese deja prescripția prin declanșarea procesului de fond
împotriva debitoarei, iar o nouă prescripție nu a mai curs pe perioada soluționării litigiului – art. 2.541
alin. (4) C.civ.

După cum am subliniat în cele ce precedă, este posibil ca, chiar dacă procedura insolvenței se deschide
sub imperiul Legii nr. 85/2014, prescripția unei anumite creanțe împotriva debitoarei să fie guvernată de
Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958,
este posibil ca o prescripție care a început să curgă sub imperiul acestui act normativ să fi fost
întreruptă, în timp util și în mod succesiv, prin acte de recunoaștere din partea debitorului, astfel încât, și
în prezent, creanța să nu fie prescrisă.

Se observă că, în conținutul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea
prescripției, nu se regăsește un text similar celui prevăzut de art. 2.537 pct. 2 C.civ. care, inter alia, se
referă la întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală. Aceasta nu înseamnă însă că, chiar și
sub imperiul vechii reglementări, ar putea fi admisă o altă soluție decât cea prevăzută, în prezent, de
dispozițiile Codului civil. Ținând cont de condițiile politico-economice de la epoca adoptării Decretului nr.
167/1958, este evident că legiuitorul nu s-ar fi putut referi, illo tempore, la întreruperea prescripției prin
înscrierea la masa credală. Cum în perioada comunistă nu a mai existat posibilitatea desfășurării de către
particulari, în formă individuală sau asociativă, a actelor specifice comerțului, este de la sine înțeles că și
reglementările atunci adoptate au avut în vedere această premisă, deci normele juridice nu au mai putut
conține referiri la viața comercială. Însă, în contextul noii ordini politice (re)instaurate în România după
evenimentele din decembrie 1989, chiar dacă vechea reglementare a Decretului nr. 167/1958 a
continuat să se aplice încă 20 de ani de la sfârșitul epocii în care a fost adoptată, trebuie admis că, într-o
interpretare rațională a legii, este firesc să se recunoască efect întreruptiv de prescripție actului prin
care se realizează înscrierea la masa credală a unei societăți intrate în insolvență. Într-adevăr, câtă
vreme deschiderea procedurii insolvenței împiedică declanșarea unor noii litigii de fond/executări silite
împotriva societății insolvente, adică nu mai este posibil să se efectueze actul întreruptiv de prescripție
prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, rămâne ca cererea de admitere a creanței la
masa credală să ia locul cererii de chemare în judecată/cererii de executare pe care, dacă nu s-ar fi
deschis insolvența, creditorul ar fi formulat-o împotriva debitoarei.
Natura juridică a decăderii. Un ultim aspect în legătură cu înscrierea creanței la masa credală este cel
care vizează sancțiunea decăderii în cazul în care nu se depune cererea de admitere a creanței împotriva
averii debitoarei, conform art. 114 din Legea nr. 85/2014. Este important de stabilit dacă este vorba de o
decădere de drept substanțial sau, dimpotrivă, de drept procesual, pentru că efectele, consecințele
acestor două sancțiuni sunt complet diferite, ceea ce este firesc, întrucât premisa decăderii de drept
material este diferită de cea pe care o presupune decăderea procedurală.

Ori de câte ori este vorba despre exercitarea unui drept subiectiv civil, iar aceasta presupune formularea
unei cereri de chemare în judecată (sau a unei alte cereri având natura juridică a cererii de chemare în
judecată), chiar dacă valorificarea dreptului subiectiv civil se face printr-un act de procedură (cererea
principală sau incidentală), va interveni sancțiunea de drept material pentru neexercitarea dreptului în
termenul prevăzut de lege. Sancțiunea poate fi prescripția extinctivă sau, după caz, decăderea. În timp
ce efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului material la acțiune, iar nu a însuși
dreptului subiectiv civil, în cazul decăderii, efectul acesteia este chiar pierderea dreptului subiectiv civil
neexercitat în termenul stabilit de lege sau prin voința părților, potrivit art. 2.545 C.civ.

Atunci când intervine decăderea de drept procedural, înseamnă că trebuie să fie în discuție existența
unui drept procesual care, așa cum rezultă din dispozițiile art. 185 alin. (1) CPC corelate cu cele ale art.
180 alin. (1) din același cod, nu a fost exercitat în termenul imperativ stabilit de lege sau de instanță[30].
Premisa existenței unui drept procesual o constituie un proces civil (o judecată) sau o executare silită
începută, în sensul că dreptul procesual se poate naște numai după învestirea instanței (sau a
executorului judecătoresc) cu cererea prin care a fost dedusă judecății (solicită executarea cu privire la)
o anumită pretenție. De exemplu, invocarea unei excepții procesuale sau declararea căii de atac
împotriva hotărârii judecătorești se realizează prin valorificarea drepturilor procesuale corespunzătoare,
în condițiile legii.

Față de faptul că, în vederea declanșării procedurii insolvenței și a stabilirii cadrului procesual subiectiv,
creditorii valorifică drepturile lor de creanță împotriva debitoarei[31], în mod evident, se pune problema
analizării unei sancțiuni de drept material, și anume intervenirea prescripției extinctive a drepturilor la
acțiune în legătură cu aceste creanțe, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 106 alin. (2) din Legea nr.
85/2014. Prin urmare, ar trebui să admitem că, chiar dacă drepturile de creanță (afară de cele care au
stat la baza formulării cererii de deschidere a procedurii) sunt valorificate prin acte de procedură
(cererile de admitere a creanțelor la masa credală) care se îndeplinesc în cursul unui proces început,
neefectuarea acestor acte de procedură nu poate conduce la intervenirea unei decăderi de drept
procesual, fiind exercitate drepturi subiective civile (creanțele), iar nu drepturi procesuale. Cu toate
acestea, dispozițiile art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 vorbesc despre decădere, iar dacă despre
decăderea de drept procesual nu poate fi vorba, ar însemna că rămâne a fi analizată ipoteza decăderii
de drept material.

Doctrina de specialitate[32] nu a analizat în profunzime calificarea decăderii prevăzute de art. 114 din
Legea nr. 85/2014 (sau art. 76 din Legea nr. 85/2006).

Credem că, întrucât neexercitarea drepturilor de creanță (drepturilor la acțiune aferente acestora) este
sancționată prin prescripția extinctivă, nu s-ar putea vorbi, în interpretarea dispozițiilor art. 114 din
Legea nr. 85/2014, de o decădere de drept material în cazul nedepunerii cererii de admitere a creanței
împotriva averii debitoarei. Totuși, se ridică problema de a stabili dacă, în cazul în care creditorul a fost
notificat cu privire la deschiderea procedurii de către administratorul judiciar, însă nu s-a conformat
imperativului de a depune declarația de creanță în termenul-limită, ar mai putea ridica pretenții
împotriva debitoarei, ulterior închiderii procedurii (în care a ratat posibilitatea valorificării dreptului său).

În reglementarea noului Cod civil , este posibil ca părțile să modifice durata termenului de prescripție,
așa încât, în cazul unui drept de creanță, să se instituie un termen de prescripție de 10 ani, conform art.
2.515 alin. (4) C.civ. Iată de ce devine important de stabilit soarta dreptului de creanță al creditorului
neparticipant la procedura insolvenței, fiind posibil de imaginat că societatea debitoare va parcurge cu
succes o procedură de reorganizare judiciară, fiind dispusă reinserția acesteia în viața economică,
conform art. 175 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la un moment la care nu se împlinise încă termenul de
prescripție (de 10 ani) al creanței creditorului care a fost străin de procedura insolvenței (reorganizării
judiciare).

La prima vedere, decăderea la care se referă dispozițiile art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ar putea
fi tratată ca o decădere de drept procesual, în sensul că, chiar dacă se valorifică un drept subiectiv civil
prin cererea de admitere a creanței împotriva averii debitoarei, sancțiunea vizată de teza întâi a alin. (1)
al art. 114 din Legea insolvenței este pierderea drepturilor pe care creditorii înscriși la masa credală le au
în cadrul procedurii de insolvență (dreptul de vot, dreptul de a contesta tabelul de creanțe, dreptul de a
participa la distribuiri etc.)[33].

Dar, aceasta nu înseamnă că decăderea în discuție va avea doar efectele pe care creditorul neînscris la
masa credală le resimte prin aceea că este tratat ca fiind străin de procedura în care nu s-a înscris,
pentru că, potrivit tezei a II-a a dispozițiilor legale analizate, creditorul respectiv nu își va mai putea
realiza (afară de excepțiile prevăzute în textul de lege) creanța sa nici ulterior închiderii procedurii. Or,
acest efect energic (indirect) al decăderii[34] prevăzute de art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014
conduce la concluzia că, practic, creditorul neînscris la masa credală se află într-o situație similară cu cea
a titularului unui drept subiectiv civil supus unui termen de decădere de drept material, când, după cum
am văzut, neexercitarea dreptului are ca efect stingerea acestuia. De aceea, chiar dacă prescripția
dreptului de creanță neînscris la masa credală nu ar fi împlinită la data închiderii procedurii insolvenței,
apreciem că titularul acestui drept nu îl va mai putea valorifica împotriva debitoarei a cărei reinserție în
viața economică a fost dispusă în urma îndeplinirii obligațiilor stabilite prin planul de reorganizare în
conformitate cu care debitoarea a parcurs procedura insolvenței[35].

Importanța practică a sancțiunii decăderii este evidentă. Dacă creditorul nu a făcut cerere de înscriere la
masa credală, în aplicarea dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 85/2014, practic, se stinge însuși dreptul
subiectiv civil, ceea ce înseamnă că, în acestă ipoteză problematica privind prescripția extinctivă devine
lipsită de interes, dat fiind că, potrivit art. 2.500 alin. (1) C.civ., prescripția extinctivă stinge numai
dreptul material la acțiune.

4. Prescripția în raport cu codebitorii solidari sau garanții societății supuse unei proceduri de
insolvență
În cazul contractelor de credit, dar nu doar în privința acestora, drepturile de creanță sunt însoțite de
diferite garanții constituite fie de către societatea împrumutată, fie de către terți, fideiusori sau garanți
ipotecari, după cum este posibil ca latura pasivă a raportului juridic obligațional să presupună
solidaritatea mai multor debitori față de un creditor.
Desigur, în procedura insolvenței deschisă împotriva debitoarei, creanța va fi înscrisă în tabelul de
creanțe ca beneficiară a unei cauze de preferință (art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014) numai dacă
ipoteca/privilegiul a fost constituită/s-a născut asupra unui bun (sau drept) din averea debitoarei.
Altminteri, creanța va fi înscrisă la masa credală ca o creanță chirografară (art. 5 pct. 22 din Legea nr.
85/2014), chiar dacă, pentru creditor, există o garanție reală pe care o va putea executa pentru
satisfacerea creanței sale, dar această garanție a fost constituită de către un terț. Chestiunea prezintă
interes, după cum se cunoaște, din mai multe puncte de vedere (dreptul de vot atunci când se votează,
pe categorii de creanțe, planul de reorganizare, problema curgerii dobânzilor etc.).

Dacă garanțiile reale au fost constituite (și) de către terți sau aceștia s-au obligat ca fideiusori ori în
calitate de codebitori solidari ai societății intrate în procedura insolvenței, în practica judecătorească
soluțiile nu sunt unitare în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale din materia prescripției.
În esență, s-au conturat două opinii.
Într-o primă opinie, s-a considerat că, întrucât, potrivit art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014,
acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor sau terților garanți nu se suspendă de drept ca
urmare a deschiderii insolvenței împotriva debitorului principal, înseamnă că, în raport cu aceștia,
prescripția continuă să curgă împotriva creditorului pe toată perioada în care debitorul principal se află
în insolvență.
Altfel spus, dacă creditorul nu poate susține că, în relația cu codebitorii/terții garanți, ar fi fost în
imposibilitate de a acționa (așa cum se întâmplă în relația cu debitorul principal, după ce acesta intră
într-o procedură de insolvență), atunci nu ar putea invoca nici prevederile art. 79 din Legea nr. 85/2014
care stabilesc suspendarea cursului prescripției (în raport cu debitorul principal, căci împotriva acestuia
nu mai pot fi continuate/inițiate acțiuni sau executări silite).

Într-o altă opinie, pe care o împărtășim, se resping argumentele prezentate mai sus, arătându-se că
acestea nu prezintă rigoare juridică, având în vedere că sunt ignorate, în mod flagrant, anumite dispoziții
legale care reglementează raportul creditorului cu codebitorii solidari sau cu terții care au garantat
pentru obligația asumată de debitorul principal.
Astfel, s-a arătat[36] că, odată deschisă procedura insolvenței împotriva debitorului principal,
suspendarea prescripției față de acesta pe temeiul art. 79 din Legea nr. 85/2014 se extinde și asupra
codebitorilor solidari sau fideiusorilor/garanților ipotecari ai insolvenței.
Potrivit dispozițiilor art. 2.535 și art. 2.542 alin. (1) C.civ., suspendarea prescripției operează, ca regulă,
doar în beneficiul celui care a fost în imposibilitate de a efectua acte de întrerupere, iar întreruperea
prescripției poate fi opusă, în principiu, doar celui contra căruia s-a efectuat actul întreruptiv, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
În măsura în care dreptul de creanță izvorăște dintr-un raport juridic caracterizat prin solidaritatea
codebitorilor sau dacă creanța este garantată cu o fideiusiune, regulile prevăzute la art. 2.535 și art.
2.542 alin. (1) nu mai sunt aplicabile, pentru că legea prevede altfel.
Într-adevăr, extinderea efectului suspendării prescripției (generat de deschiderea procedurii insolvenței,
conform art. 79 din Legea nr. 85/2014), respectiv al întreruperii prescripției prin înscrierea creanței la
masa credală (conform art. 2.537 pct. 2 C.civ.) operează și față de codebitorii solidari sau față de garanți,
pe temeiul art. 1.449 alin. (1) C.civ., respectiv al dispozițiilor art. 2.536 și art. 2.543 C.civ.
Potrivit acestor dispoziții legale, suspendarea/ întreruperea prescripției față de debitorul principal ori
față de fideiusor produce efecte în privința amândourora.

În ceea ce privește situația terților garanți ipotecari, se ridică o problemă de interpretare a textelor,
având în vedere că acestea se referă doar la fideiusor, iar nu și la garantul ipotecar, de unde s-ar putea
desprinde concluzia că nu ar fi aplicabile și acestuia. Concluzia ar putea fi susținută de dispozițiile art.
2.360 C.civ., potrivit cărora creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a
ține seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Altfel spus, dreptul
de ipotecă fiind un drept real, ar trebui să urmeze regimul juridic al drepturilor reale, respectiv devin
aplicabile dispozițiile art. 2.504 C.civ. referitoare la prescripția dreptului la acțiune privind creanța
ipotecară.

Totuși, în opinia noastră, situația garantului ipotecar este acoperită de dispozițiile art. 1.449 alin. (1)
C.civ.[37], pentru că, chiar dacă acesta răspunde doar în limita valorii bunului (dreptului) pe care l-a adus
în garanție, el nu poate invoca beneficiul de discuțiune[38] sau de diviziune (specifice fideiusiunii), fiind,
astfel, în situația unui debitor solidar – art. 1.447 alin. (1) C.civ. De aceea, dispozițiile art. 163 din Legea
nr. 71/2011, potrivit cărora terțului garant ipotecar nu i se aplică regimul juridic al fideiusiunii, nu
trebuie înțelese în sensul că creditorul nu ar putea invoca împotriva garantului ipotecar extinderea
efectului suspendării, respectiv întreruperii prescripției care a operat față de debitorul principal pe motiv
că dispozițiile art. 2.536 și art. 2.543 C.civ. s-ar referi doar la fideiusor. Considerăm că sensul prevederilor
art. 163 din Legea nr. 71/2011 este acela de a stabili că garantul ipotecar nu poate invoca apărările,
excepțiile pe care le poate opune creditorului un fideiusor, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2.318
sau art. 2.319 C.civ. etc.
În lumina dispozițiilor legale evocate, față de codebitorii solidari/ fideiusori, se produce nu doar
extinderea efectului suspendării prescripției, ci și al întreruperii prescripției prin înscrierea la masa
credală a debitorului principal și dacă se analizează cu atenție dispozițiile art. 2.541 alin. (5) C.civ. Astfel,
în măsura în care procedura insolvenței își va urma cursul firesc, în sensul că debitoarea va fi supusă unei
proceduri de reorganizare și/sau unei proceduri de faliment, situația creanței rămase neacoperite la care
se referă dispozițiile legale menționate interesează, în realitate, raportul creditorului cu codebitorii
solidari sau cu terții garanți ai acesteia. Într-adevăr, dacă debitoarea a fost supusă unei proceduri de
faliment, societatea va fi radiată la închiderea procedurii [conform art. 175 alin. (2) din Legea nr.
85/2014], creanța rămasă neacoperită la care se referă dispozițiile art. 2.541 alin. (5) C.civ. ar mai putea
fi realizată (“posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite” ar mai putea fi
îndreptată) doar împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor. Prin urmare, prescripția a fost întreruptă
prin înscrierea creanței la masa credală în insolvența debitorului principal, nu a mai continuat să curgă
pe tot parcursul procedurii de insolvență (falimentului), efectul întreruptiv de prescripție s-a produs și cu
privire la codebitorii solidari/terții garanți, iar o nouă prescripție va începe să curgă, pentru recuperarea
creanței rămase neacoperite în falimentul debitorului principal, la momentul închiderii procedurii de
faliment.

Extinderea față de codebitorii solidari/ fideiusori a efectului întreruptiv de prescripție prin înscrierea
creanței la masa credală a debitorului principal, mai exact întreruperea și curgerea unei noi prescripții
față de aceștia potrivit art. 2.541 alin. (5) C.civ., operează, în condiții similare celor prezentate mai sus, și
dacă debitorul principal a fost supus unei proceduri de reorganizare. În urma executării integrale a unui
plan de reorganizare, debitorul principal este descărcat de datorii, conform art. 181 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014. Aceasta înseamnă că, în cazul în care planul de reorganizare a prevăzut o reducere de
creanță, creditorul a cărui creanță a fost diminuată prin plan nu va mai putea, ulterior închiderii
procedurii insolvenței, să solicite debitorului principal plata părții de creanță ce a fost redusă în urma
aprobării și confirmării planului de reorganizare. Însă, potrivit art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014,
creditorul conservă acțiunea sa împotriva codebitorului solidar fideiusorului pentru întreaga valoare a
creanței sale, chiar dacă a votat pentru acceptarea planului (se subînțelege că este vorba de un plan care
a prevăzut reducerea creanței acestui creditor). Atunci când votează aprobarea unui plan de
reorganizare care prevede reducerea creanței sale, creditorul își exprimă consimțământul cu privire la o
remitere parțială de datorie, modalitate de stingere a obligațiilor prevăzută de art. 1.629 C.civ.
Dispozițiile art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 consacră o veritabilă excepție de la prevederile art.
1.633 alin. (1) C.civ., pentru că fideiusorul nu va beneficia de efectele remiterii parțiale de datorie pe
care creditorul a acordat-o debitorului principal, atunci când a votat aprobarea planului de
reorganizare[39].

De asemenea, în ceea ce-i privește pe codebitorii solidari (inclusiv garantul ipotecar), prevederile art.
140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 trebuie înțelese în sensul că reprezintă o derogare de la dispozițiile
art. 1.451 alin. (2) teza întâi C.civ.

Se poate ridica însă problema dacă nu cumva, încă de la data confirmării planului de reorganizare
(aprobat de creditor) prin care s-a prevăzut reducerea creanței, ar începe să curgă prescripția împotriva
codebitorilor solidari/fideiusorilor pentru partea din creanță scutită de la plata de către debitorul
principal supus reorganizării. Altfel spus, dacă creditorul a știut că, în cadrul procedurii de reorganizare,
nu își va mai recupera o parte din creanță, care ar fi rațiunea pentru care prescripția aferentă acestei
părți din creanță să înceapă să curgă, împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor, abia la momentul
închiderii reorganizării? Există o rațiune care justifică aplicarea întocmai a dispozițiilor art. 2.541 alin. (5)
C.civ. chiar și în această situație (adică noua prescripție va începe să curgă împotriva codebitorilor
solidari/fideiusorilor doar de la momentul închiderii procedurii de reorganizare). Când votează un plan
de reorganizare care prevede reducerea creanței sale, este posibil ca creditorul să dorească să susțină
afacerea debitorului principal, adică să accepte să primească mai puțin, chiar dacă, în cadrul procedurii
de reorganizare sau a falimentului, potrivit estimărilor (valorii patrimoniului debitorului), creditorul ar fi
putut să-și recupereze integral creanța sa ca urmare a valorificării bunurilor din averea debitorului
principal insolvent. Dar succesul planului de reorganizare nu poate fi o certitudine, cu tot sprijinul pe
care creditorul i l-ar arăta debitorului principal insolvent. Astfel, dacă acesta din urmă va eșua în privința
realizării planului de reorganizare, se va deschide procedura de faliment. Or, în cadrul falimentului,
conform art. 140 alin. (1) teza a II-a și art. 148 din Legea nr. 85/2014, creditorul va participa cu întreaga
valoare a creanței sale, nemaiprezentând relevanță faptul că, în cadrul planului de reorganizare,
acceptase o reducere a creanței sale. Prin urmare, cât timp este incert dacă planul de reorganizare (care
a prevăzut reducerea creanței, acceptată de creditor) va fi îndeplinit cu succes, dar este cert că
creditorul ar putea, dacă se ajunge la faliment, să-și recupereze integral creanța în procedura de
insolvență, trebuie admis că și prescripția aferentă părții din creanță ce a fost diminuată prin planul de
reorganizare va începe să curgă, împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor, numai de la închiderea
procedurii de reorganizare, când, într-adevăr, devine cert că creditorul nu mai poate pretinde diferența
de creanță decât de la aceștia.

Soluțiile prezentate mai sus se aplică, în mod corespunzător, și dacă prescripția este guvernată de
prevederile Decretului nr. 167/1958. Potrivit art. 26 din acest act normativ, dispozițiile Codului civil de la
1864 în materie de prescripție au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a reglementării Decretului
menționat, dar numai în măsura în care erau contrare acestuia. Astfel, este cert că au fost abrogate
dispozițiile art. 1091 și art.1837 C.civ.1864, potrivit cărora, așa cum am arătat în partea introductivă a
acestui studiu, prescripția reprezenta un mod de stingere a obligației, implicit, a dreptului subiectiv civil
însuși. Însă, după cum s-a arătat în doctrină[40], nu există nicio rațiune pentru care să se considere că,
prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, ar fi fost abrogate (și) acele dispoziții care interesează
cercetarea noastră, și anume prevederile art. 1045 sau art. 1873 C.civ.1864. Prin urmare, reluând ideea
potrivit căreia, sub imperiul reglementării Decretului nr. 167/1958, trebuie să se recunoască, în temeiul
art. 16 alin. 1 lit. b) din această reglementare, efect întreruptiv cererii de înscriere a creanței la masa
credală a debitorului principal, urmează să admitem că, prin corelarea acestor dispoziții legale cu cele
ale art. 1091 și art.1837 C.civ.1864, efectul întreruptiv de prescripție s-a extins și asupra codebitorilor
solidari/fideiusorilor.
O ultimă observație pe care dorim să o mai facem în legătură cu situația codebitorilor solidari/
fideiusorilor este aceea în legătură cu înscrierea acestora la masa credală a debitorului principal supus
unei proceduri de insolvență. În mod eronat, se afirmă[41] că ar fi necesar, deși aceștia (încă) nu au
plătit creditorului față de care sunt obligați alături de debitorul principal insolvent sau pentru acesta, să
se înscrie cu o creanță sub condiție suspensivă la masa credală a debitorului principal, condiția
(evenimentul viitor și nesigur ca realizare) constând în faptul că, dacă vor plăti creditorului, se vor putea
îndrepta împotriva debitorului principal pentru care au plătit, potrivit regulilor prevăzute de art. 1.456 și
urm. C.civ. sau în temeiul altor dispoziții legale. Remarcăm că, de prea multe ori, în aplicarea Legii nr.
85/2014, se vorbește despre înscrierea în tabelul de creanțe a unor creanțe sub condiție suspensivă, fără
ca aceste creanțe să fie, cu adevărat, drepturi care izvorăsc din acte juridice civile afectate de
modalitatea condiției suspensive[42], conform dispozițiilor art. 1.399 și urm. C.civ. Afară de cazul când
legiuitorul a stabilit că o creanță se înscrie la masa credală sub condiție suspensivă, așa cum a făcut-o – e
adevărat, în mod criticabil – prin dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014[43], este lipsit de
orice temei să se imagineze, să se inventeze condiții suspensive care, în realitate, nu există. În realitate,
ținând cont și de prevederile art. 109 din Legea nr. 85/2014, situația raporturilor dintre debitorul
principal și codebitorii solidari/terții garanți urmează a fi analizată pe tărâmul subrogației legale,
prevăzută în raporturile dintre codebitorii solidari sau în cazul garantului ipotecar sau al fideiusorului, pe
temeiul dispozițiilor art. 1.596 lit. c), art. 2.305, art. 1.456 alin. (1) și art. 1.459 C.civ. Aceasta înseamnă
că, întrucât subrogația operează doar sub condiția plății și în limitele acesteia, în măsura în care un
codebitor, un fideiusor sau un garant plătește creditorul înscris la masa credală, faptul plății este
suficient pentru a permite acestuia să ia locul creditorului plătit.

5. Supraviețuirea ipotecii în cazul creanței prescrise

În partea finală a acestui studiu, vom puncta unele aspecte în legătură cu imprescriptibilitatea dreptului
de ipotecă, față de faptul că, în practică, încă nu s-a asimilat, în mod corect, această noutate legislativă,
iar confuziile pot fi alimentate de o aparentă contradicție între anumite dispoziții legale la care vom face
referire ceva mai jos.

Dacă prescripția începuse să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, prescripția este
guvernată de prevederile Decretului nr. 167/1958. Potrivit art. 1 alin. 2 din acest act normativ, în
aplicarea regulii accesorium sequitur principale, prescripția creanței determina și stingerea dreptului de
ipotecă, ca drept real accesoriu constituit pentru garantarea dreptului de creanță. Prescripția creanței
reprezenta un temei de stingere, pe cale accesorie[44], a dreptului de ipotecă, potrivit art. 1800 pct. 4
alin. 1 C.civ.1864.

Însă, așa cum am menționat deja, chiar dacă actul principal din care izvorăște creanța, precum și actul
accesoriu de constituire a ipotecii au fost încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, este posibil ca
prescripția să fie guvernată de noul Cod civil, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Între soluțiile legislative novatoare ale Codului civil din 2009, se înscrie și cea prevăzută de art. 2.504,
care, la alin. (1), prevede că “[p]rescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și
stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripției dreptului de a
obține executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condițiile legii, bunurile mobile
sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”, iar la alin. (2), stabilește că
„[d]ispozițiile alin. (1) nu se aplică prescripției dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și a altor
accesorii ale creanței ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea
prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”. Acest text de lege instituie o excepție de la
regula (aplicabilă sub imperiul reglementării anterioare) conform cărei accesoriul (ipoteca) urmează
soarta principalului (dreptului de creanță). Dispozițiile legale menționate instituie, așadar, posibilitatea
creditorului garantat de a urmări bunurile mobile sau imobile ipotecate în favoarea sa, chiar dacă
creanța s-a prescris, însă doar în limitele prevăzute de lege, adică doar în limita sumei obținute din
valorificarea bunului ipotecat, iar dacă suma care se va obține din vânzarea bunului ar putea acoperi
atât capitalul, cât și accesoriile creanței garantat, cea de-a doua limită presupune că creditorul va putea
pretinde doar capitalul nerestituit, iar nu și accesoriile creanței garantate neachitate[45].

Este posibil ca, împotriva terțului garant ipotecar al unui debitor care a fost supus unei proceduri de
insolvență, creditorul să nu fi declanșat executarea silită nici în perioada în care debitorul se afla în
insolvență, dar nici ulterior închiderii procedurii de insolvență, moment de la care, după cum am arătat
mai sus, va curge, potrivit art. 2.541 alin. (5) C.civ., noua prescripție a creanței nerecuperate în
insolvență. Astfel, este posibil ca, în beneficiul terțului garant ipotecar, să se prescrie creanța, fără însă a
se stinge, potrivit art. 2.504 alin. (1) C.civ., dreptul la acțiunea ipotecară.
Așadar, creditorului garantat îi mai rămâne posibilitatea urmăririi bunului ipotecat, în condițiile
prevăzute de aceste dispoziții legale.

Caracterul executoriu al contractului de ipotecă a fost recunoscut prin dispozițiile art. 2.431 C.civ.
(desigur, în privința contractelor de ipotecă încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2011)[46], dar, în
ceea ce privește domeniul bancar, puterea executorie a contractelor de credit și a celor prin care s-au
acordat/constituit garanții personale sau reale era deja recunoscută, în cadrul legislației speciale – art.
120 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Odată stabilit faptul că creditorul ipotecar poate executa silit bunul ipotecat, chiar dacă creanța s-a
prescris, trebuie identificat termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în temeiul
contractului de ipotecă. Din acest punct de vedere, trebuie să se recurgă, suplimentar (adică după ce s-a
verificat că prescripția este guvernată de dispozițiile noului Cod civil), la un al doilea criteriu privind
aplicarea în timp a legii, si anume identificarea Codului de procedură civilă în vigoare la data la care
prescripția a început să curgă. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că, întrucât noul Cod civil și noul Cod
de procedură civilă nu au intrat în vigoare la aceeași dată, este posibil ca prescripția dreptului de a
obține executarea silită (doar) în temeiul contractului de ipotecă să fie supusă reglementărilor din:
(i)noul Cod civil și Codul de procedură civilă de la 1865, în măsura în care prescripția a început să curgă
după 1 octombrie 2011, dar până la data de 15 februarie 2013, sau (ii) noul Cod civil și noul Cod de
procedură civilă, dacă prescripția a început să curgă după 15 februarie 2013.

Distincția poate fi importantă, în funcție de modul în care sunt înțelese prevederile legale din vechiul
Cod de procedură civilă care reglementau termenul de prescripție aplicabil în materia drepturilor reale.
Astfel, dacă ne aflăm în ipoteza menționată la pct. (i), vor fi aplicabile dispozițiile art. 405 alin. (1) CPC
1865, potrivit cărora, “[d]reptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani , dacă legea nu
prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este
de 10 ani”. Dreptul de ipotecă este un drept real (accesoriu), așa încât se pune problema dacă se aplică
termenul de 10 ani. Atunci când legiuitorul s-a referit la titluri emise în materia acțiunilor reale
imobiliare, în doctrină[47] s-a apreciat că nu poate fi vorba decât de hotărâri judecătorești obținute în
urma promovării unor acțiuni prin care s-au valorificat drepturi reale imobiliare (drepturile reale
principale). Cum dreptul de ipotecă este constatat printr-un titlu executoriu nejurisdicțional, rezultă că,
în această interpretare, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită (începută după
1 octombrie 2011, dar sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865) în temeiul unui contract de
ipotecă este termenul general de prescripție de 3 ani. Totuși, în practică, chestiunea termenului de
prescripție aplicabil dreptului real de ipotecă a primit și rezolvarea, dându-se o interpretare mai largă
dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza a II-a CPC 1865, în sensul că s-ar aplica termenul de 10 ani.

În noul Cod de procedură civilă, a căruia aplicare interesează în ipoteza descrisă la pct. (ii), potrivit art.
706 alin. (1) teza a II-a din acest act normativ, se prevede că “[î]n cazul titlurilor emise în materia
drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani”. Într-adevăr, nu s-ar putea ignora faptul că
redactarea acestui text de lege este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că
noțiunea de titluri emise în materia drepturilor reale este, evident, mai largă decât cea a titlurilor emise
în materia acțiunilor reale imobiliare. În mod cert, sub imperiul noului Cod de procedură civilă (care
reglementează prescripțiile ce au început să curgă după 15 februarie 2013), termenul de prescripție a
dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă este de 10 ani.

În măsura în care se acceptă, în cazul prescripțiilor guvernate de noul Cod civil și de vechiul Cod de
procedură civilă, interpretarea potrivit căreia dreptul de a obține executarea silită în temeiul
contractului de ipotecă se prescrie în 10 ani, ar însemna că, la data elaborării acestui studiu (luna mai a
anului 2020), nu s-a prescris încă niciun drept de a obține executarea silită a unei ipoteci, în ipoteza
supraviețuirii ipotecii, deși creanța este prescrisă. Într-adevăr, dacă prescripția a început să curgă după 1
octombrie 2011, termenul de 10 ani se va împlini în 2021. Dacă însă se consideră că, în ipoteza acestor
prescripții, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în baza ipotecii este de 3 ani,
la fel ca și în cazul drepturilor de creanță (acest termen putând fi împlinit în prezent[48]), atunci se ridică
problema de a ști dacă, prin prescripție, creditorul ipotecar a pierdut dreptul real de ipotecă.

Spre deosebire de dreptul la acțiunea condamnatorie (dreptul de a obține condamnarea pârâtului), care
poate fi și imprescriptibil [exemplul clasic fiind acțiunea în revendicare – art. 563 alin. (2) C.civ.], dreptul
la acțiunea executorie (dreptul de a obține executarea silită) este întotdeauna prescriptibil, în termenul
de 3 ani sau de 10 ani (sau, potrivit unor norme speciale sau în temeiul convenției părților[49], un alt
termen).

În cazul titlurilor executorii jurisdicționale (hotărârile judecătorești și cele arbitrale), este cunoscut faptul
că, dacă intervine prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul hotărârii judecătorești
(arbitrale), titularul dreptului subiectiv civil are posibilitatea, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului
nu s-a prescris încă sau este imprescriptibil, să obțină un nou titlu jurisdictional, în cadrul unui nou
proces de fond – art. 2.539 alin. (3) C.civ. și art. 707 alin. (2) teza a II-a CPC.

Există oare însă posibilitatea ca, în cazul contractului de ipotecă, titlu executoriu nejurisdicțional,
creditorul ipotecar să se prevaleze de existența unui drept la acțiunea condamnatorie, după intervenirea
prescripției dreptului de a obține executarea silită, când, potrivit art. 707 alin. (2) teza întâi CPC, se
pierde puterea executorie a titlului (contractului de ipotecă) ce nu a fost pus în executare silită?

Dispozițiile art. 2.504 alin. (1) C.civ. se referă la posibilitatea de a urmări oricând[50] bunul ipotecat, sub
rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită. Într-adevăr, legiuitorul a recunoscut, chiar
prin acest text de lege, posibilitatea creditorului garantat de a introduce, ulterior prescrierii dreptului de
a obține executarea silită în temeiul ipotecii (când contractul de ipotecă și-a pierdut puterea executorie),
acțiunea ipotecară condamnatorie pentru a obține o hotărâre judecătorească care să recunoască
existența dreptului de ipotecă[51]. Dar pentru a nu mai exista îndoieli asupra imprescriptibilității
dreptului la acțiunea ipotecară, prin Legea nr. 138/2014 care a modificat și textul art. 74 din Legea nr.
76/2012, s-a prevăzut în mod expres această soluție[52].
Față de cele prezentate mai sus, se observă că situația unui drept de ipotecă – drept real accesoriu
imprescriptibil – ce își are izvorul într-un contract de ipotecă, titlu executoriu nejurisdicțional, este
inversă față de cea a unui drept real de proprietate – drept real principal imprescriptibil
. Astfel, în vreme ce valorificarea dreptului de proprietate presupune, mai întâi, formularea acțiunii în
revendicare, adică acțiunea condamnatorie și, ulterior obținerii hotărârii judecătorești, posibilitatea
punerii acesteia în executare, adică acțiunea executorie, în cazul valorificării unui drept de ipotecă, va
exista, pentru început, acțiunea executorie (punerea în executare silită a contractului de ipotecă) și, în
cazul în care contractul de ipotecă și-a pierdut puterea executorie prin intervenirea prescripției dreptului
de a obține executarea silită, posibilitatea creditorului garanta de a formula acțiunea ipotecară
condamnatorie.

Există o miză importantă pentru creditorul ipotecar ca, dacă a intervenit prescripția dreptului de a
obține executarea silită în temeiul ipotecii (deci și această prescripție, iar nu doar prescripția creanței),
instanța de executare, învestită cu soluționarea unei contestații la executare de către garantul ipotecar
care a solicitat anularea executării, să stabilească, în considerentele încheierii de anulare a executării, că
a intervenit prescripția dreptului de a obține executarea silită a ipotecii [în termenul de 3 ani, dacă se
împărtășește această opinie în legătură cu dispozițiile art. 405 alin. (1) teza a II-a CPC 1865], iar nu, pur și
simplu, că a intervenit prescripția creanței. Într-adevăr, dacă, în motivarea hotărârii judecătorești, nu se
identifică în mod riguros reglementarea aplicabilă prescripției (adică noul Cod civil și vechiul Cod de
procedură civilă), confundându-se chestiunea nașterii raportului juridic de drept material, adică
încheierea contractului de ipotecă sub imperiul vechiului Cod civil (care, prin dispozițiile art. 1800 pct. 4,
ridică dificultăți de interpretare) ), pe de o parte, cu aspectul privind reglementarea aplicabilă
prescripției extinctive, care se stabiliește în funcție de data la care prescripția a început să curgă (adică
după 1 octombrie 2011), pe de altă parte, există pericolul major ca, din inerție, să se aplice în continuare
și Decretul nr. 167/1958, pentru simplul motiv că, anterior datei de 1 octombrie 2011, când s-a încheiat
contractul de ipotecă, în vigoare erau Codul civil de la 1864 și Decretul nr. 167/1958.

Iată de ce, față de faptul că, potrivit art. 430 alin. (2) CPC, autoritatea de lucru judecat privește nu doar
dispozitivul (care, într-adevăr, va fi în sensul anulării executării pe motivul operării prescripției), ci și
considerentele pe care acesta se sprijină, este importat ca instanța de executare să arate, în motivare,
că, deși s-a prescris creanța, motivul anulării executării îl constituie nu împlinirea acestei prescripții, ci
faptul că a operat (și) prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de
ipotecă, creditorul fiind obligat să se adreseze cu o cerere în justiție, în temeiul art. 2.504 alin. (1) C.civ.
corelat cu art. 74 din Legea nr. 76/2012, pentru a obține recunoașterea dreptului de ipotecă printr-un
nou titlu executoriu, respectiv hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii ipotecare.

Încheiem acest studiu cu analiza unui aspect care, în practică, generează dificultăți de interpretare a
unor dispoziții legale aparent contrare, prevăzute în cele două acte normative care s-au succedat,
respectiv Codul civil de la 1864 și Codul civil actual.

Potrivit dispozițiilor art. 1800 pct. 4 C.civ.1864, ipoteca se stinge prin prescripție. Având în vedere aceste
dispoziții din vechiul Cod civil care, pe temeiul art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, rămâne
aplicabil actelor încheiate sub imperiul său, se ridică întrebarea dacă nu cumva există o necorelare între,
pe de o parte, dispozițiile din Codul civil anterior care prevăd stingerea ipotecii prin prescripție și, pe de
altă parte, dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care, dacă stabilesc posibilitatea ca prescripția să
fie guvernată de noul Cod civil (în măsura în care a început să curgă după 1 octombrie 2011), chiar dacă
data încheierii actului de creanță/ipotecă este anterior acestei date, înseamnă că recunosc, în aplicarea
dispozițiilor art. 2.504 C.civ., că prescripția creanței nu mai determină stingerea ipotecii.
Așa cum vom arăta în continuare, există doar o aparentă necorelare între dispozițiile anterior
menționate, deci nu suntem în situația unor norme juridice contradictorii. De fapt, intră, din nou, în
discuție chestiunea aplicării corecte în timp a legii, cu observarea atentă a istoricului reglementărilor și a
identificării și delimitării instituțiilor juridice ce nu trebuie să se confunde în problema analizată.

În primul rând, trebuie spus că art. 1800 pct. 4 C.civ.1864 se referă nu doar la prescripția extinctivă (în
alin. 1 al pct. 4 al art. 1800), ci și la prescripția achizitivă sau uzucapiune (în art. 1800 pct. 4 alin. 2).

La epoca adoptării Codului civil de la 1864, așa cum am arătat în partea introductivă a acestui studiu,
prescripția extinctivă (liberatorie) era un mod de stingere a obligațiilor (conform art. 1091 C.civ.1864).
Prin urmare, nici nu ar fi fost necesar ca vechiul Cod civil să se refere, distinct, la stingerea ipotecii prin
prescripția extinctivă a creanței, pentru că, dacă prescripția liberatorie stingea însuși dreptul de creanță,
înseamnă că temeiul de stingere a ipotecii prevăzut de dispozițiile art. 1800 pct. 1 acoperea și ipoteza
stingerii obligației (garantate) prin prescripție, ca prin oricare alt mod de stingere a obligațiilor (plată,
remitere de datorie etc.). Așadar, cum s-a spus, art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ. 1864 repetă dispozițiile art.
1800 pct. 1 C.civ.

Înainte de a face observațiile necesare pe marginea dispozițiilor art. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ.1864,
trebuie menționat că, odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, când s-a prevăzut că prescripția
extinctivă stinge numai dreptul la acțiune, iar nu dreptul subiectiv însuși, dispozițiile art. 1800 pct. 4 alin.
1 C.civ. 1864 au căpătat un sens diferit, adică nu s-a mai putut spune că sunt o reluare a dispozițiilor art.
1800 pct. 1 C.civ.1864, ci, mai degrabă, că trebuie înțelese prin coroborare cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din
Decretul nr. 167/1958. Dar ceea ce este de reținut în legătură cu stingerea ipotecii prin prescripția
extinctivă (atât sub imperiul Codului civil de la 1864 ca reglementare aplicabilă prescripției, cât și ulterior
adoptării Decretului nr. 167/1958) este faptul că acesta a fost un caz de stingere a ipotecii pe
caleaccesorie[53].

Dispozițiile art. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ. se referă însă la un caz de stingere a ipotecii pe cale
principală[54] constând în faptul că, întrucât imobilul ipotecat a ajuns în mâinile unui terț posesor (cu
sau fără titlu) care invocă dobândirea proprietății asupra acestuia ca efect al prescripției extinctive
(uzucapiunii), nu i se mai poate opune ipoteca constituită de către proprietarul care a pierdut posesia
bunului.

Din cele arătate mai sus, reiese cu claritate că, atunci când urmează a fi interpretate în vederea unei
aplicări corecte, dispozițiile art. 1800 pct. 4 C.civ. 1864 trebuie înțelese în sensul că ele privesc doar
situația unei prescripții extinctive care a fost reglementată de vechiul Cod civil sau de Decretul nr.
167/1958, respectiv al unei uzucapiuni guvernate de Codul civil de la 1864[55]. Cu alte cuvinte, chiar
dacă sunt situate în textul art. 1800 C.civ. 1864 care se referă la stingerea ipotecilor, dispozițiile
referitoare la stingerea ipotecii prin prescripție (extinctivă sau achizitivă) sunt, în realitate, dispoziții care
aparțin instituției juridice a prescripției extinctive sau, după caz, celei achizitive, adică dispozițiile art.
1800 pct. 4 C.civ. 1864 reglementează efecte ale prescripției extinctive sau ale uzucapiunii asupra unei
ipoteci. Or, dacă, față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, legiuitorul a decis ca, în cazul unei
prescripții care a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011, aceasta să fie guvernată de noul
Cod civil – chiar dacă dreptul de creanță și dreptul de ipotecă s-au născut anterior intrării în vigoare a
acestuia –, nu mai poate fi vorba de o prescripție extinctivă care să aibă ca efect stingerea ipotecii, câtă
vreme legea a decis, prin dispozițiile art. 2.504 C.civ., că ipoteca nu se mai stinge odată cu prescrierea
creanței. Prin urmare, prescripția extinctivă fiind guvernată de noul Cod civil, iar nu de Decretul nr.
167/1958, nu mai există premisa aplicării dispozițiilor art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ. 1864, chiar dacă
dreptul de ipotecă s-a născut în temeiul unui contract de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod
civil[56].