Prof. univ. dr.

Adrian GORUN
Fundamentele dreptului
Cap I. Sistemul ştiinţei dreptului.  Teoria generală a dreptului - element al sistemului
ştiinţei dreptului
Cap II. Conceptul şi definiţia dreptului
Cap III. Statul şi dreptul
Cap IV. Norma juridică
Cap V. Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
Cap VI. Realizarea (aplicarea) dreptului
Cap VII. Răspunderea juridică - caracterizare generală
Cap VIII. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
Cap IX. Izvoarele dreptului. Noţiune. Clasificare.
LIBERTATEA - DEZIDERAT ŞI REALITATE
Bibliografie generala

1.1. Consideraţii generale asupra ştiinţei

1.2. Dreptul şi ştiinţa dreptului
1.3. Sistemul ştiinţei dreptului
1.4. Funcţiile ştiinţelor juridice
1.5. Teoria generală a dreptului şi locul ei în sistemul
ştiinţelor juridice (ştiinţei dreptului)
1.6. Metodele cercetării ştiinţifice a dreptului
a. Metoda logică
b. Metoda comparativă
c. Metoda istorică
d. Metoda sociologică
e. Metodele cantitative

I. Sistemul ştiinţei dreptului. Teoria generală a dreptului - element

al sistemului ştiinţei dreptului

1.1. Consideraţii generale asupra ştiinţei

Într-o formulă generică, ştiinţa poate fi definită ca sistem de

cunoştinţe despre existenţă (realitatea fizico-naturală, socio-umană
şi spirituală), dobândite prin metode adecvate şi exprimate în
concepte, categorii şi principii.

John Bernal, vorbind despre rolul ştiinţei, precizează că aceasta

este un factor important pentru dezvoltarea actului de creaţie si un
neîncetat izvor de idei generale şi principii filozofice despre lume
(John Bernal, "Ştiinţa în istoria societăţii", Bucureşti, 1964, pag.
28).

El atrage atenţia asupra unui dublu înţeles al ştiinţei:

- ca instituţie, în sensul de organizaţie de oameni care îndeplinesc

în societate anumite roluri;

- ca metodă, cu sensul de ansamblu de procedee, mijloace prin care

se dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii, dar în care se regăsesc
şi reminiscenţe cu valoare tradiţională.

Definiţia de mai sus presupune câteva precizări :

1. Orice ştiinţă prezintă caracteristici esenţiale precum :

-         veridicitatea - redarea în enunţuri adevărate a aspectelor pe care le
descoperă în domeniul ei de cercetare;
-         raţionalitatea - corectitudinea sub aspect logic a enunţurilor;
-         verificabilitatea - enunţurile ei să se confirme în valoarea lor generală de
adevăr prin metode de verificare, referitoare la domeniul de referinţă;
-         perfectibilitatea - disponibilitatea de a integra descoperirile noi în sistemul
său explicativ.

2. Nu orice opinie are valoare de cunoştinţă. Pentru ca o propoziţie să aibă

valoarea cunoştinţei sunt necesare două condiţii :
-         să fie temeinică;
-         să fie adevărată.

3. Pentru ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă, sunt

necesare următoarele condiţii :
-         să aibă un obiect de cunoaştere, respectiv un domeniu
propriu de cercetare conceptuală;
-         să posede un limbaj propriu, riguros definit;
-         să se întemeieze pe un sistem propriu de principii, legi,
noţiuni şi categorii;
-         să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare,
formulând principii de metodă, reguli, criterii operaţionale;
-         să cuprindă ipoteze şi teorii competitive pentru explicarea
diferitelor aspecte ale domeniului cercetat;
-         să permită predicţii şi retrodicţii. (A se vedea şi Gh. C.
Mihai, Radu T. Motica - "Fundamentele dreptului. Teoria şi
filozofia dreptului", Ed. All, Bucureşti, 1997).

Ca fenomen social şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa

nu poate fi analizată doar din perspectiva sincronică - drept un
sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine statică) - ci ca un sistem
în diacronia lui, cu o anumită istoricitate şi evoluţie, care produce
continuu noi cunoştinţe.

În acest sens se discută despre incompletitudine, caracter perimat al

unor cunoştinţe, lipsă de actualitate, depăşirea teoriei de către
realitatea factuală, etc.

Există multe clasificări ale ştiinţelor, luându-se drept criteriu obiectul (domeniul)
de cercetare, metodele, raporturile cu alte ştiinţe.

Există o clasificare clasică trihotomică, acceptată şi în postmodernism, pe

domenii largi ale existenţei : ştiinţe ale naturii; ştiinţe despre societate şi ştiinţe
despre gândire.

Funcţie de referentul descris şi de explicat  se identifică două

subsisteme :
-         subsistemul ştiinţelor despre existenţă (ştiinţe ale naturii,
socio-umane; despre gândire)
-         subsistemul ştiinţelor acţiunii (ştiinţe organizaţionale, ştiinţe
tehnice, ştiinţe instructiv-educaţionale).

Ştiinţa dreptului este componentă a ştiinţelor socio-umane A. Botez

(în  "Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie",
vol. "Epistemiologia ştiinţelor sociale", Bucureşti,1979, pag. 95)
prezintă tabloul ştiinţelor sociale astfel :
1.     Ştiinţe de tip nomotetic, având ca obiect activităţile umane şi
ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare
(economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc.);
2.     Ştiinţele ce au ca obiect istoria, iar ca scop reconstituirea şi
interpretarea trecutului (ştiinţele istorice);
3.     Ştiinţele care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii
şi atribuţii, având drept obiect aspectele normative ale activităţii
umane (ştiinţele juridice, etica);
4.     Ştiinţele ce au ca obiect activitatea cognitivă, ca activitate
esenţial umană şi ca scop cercetarea epistemologică a ştiinţei
(epistemologia).

În cadrul oricărui subsistem de cunoaştere ştiinţifică există o ştiinţă

ce abordează generalul şi esenţialul din domeniul său, căutând-ui
explicaţii generice, fixându-le în noţiuni fundamentale; noţiunile
fundamentale constituie repere epistemologice ale ştiinţelor
particulare din fiecare subsistem. Asemenea ştiinţe sunt numite
fundamentale (economia generală, psihologia generală, estetică,
istoria, etc.).

Ştiinţele juridice, ca subsistem, aparţin subsistemului ştiinţelor

socio-umane; subsistemul ştiinţelor juridice are ca domeniu de
cercetare modalitatea de fiinţare a socio-umanului numită drept
(vezi Gh. Mihaiu, Radu T. Motica, op. cit.).

1.2. Dreptul şi ştiinţa dreptului

Dreptul reprezintă dimensiunea juridică a societăţii ca ansamblu de

reguli de conduită obligatorii care consfinţesc drepturi, libertăţii şi
obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce şi a căror respectare
este asigurată, la nevoie, de către forţa publică.

Aşadar, nu se confundă dreptul, ca realitate socio-umană, ca mod

de disciplinare a comportamentelor intr-o comunitate  - cu studiul
acestei realităţi, cu ştiinţa care îi cercetează legităţile, regularităţile,
geneza şi modalităţile de implicare şi determinare a
comportamentului uman.

Ştiinţele juridice (ştiinţa dreptului) studiază legile existenţei şi

evoluţiei statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele
lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale
sistemului social, influenţele instituţiei politico-juridice asupra
socialului şi ale acestuia asupra primelor.

Dreptul, ca fenomen normativ - fiind determinat de scopuri care se

impun acţiunii - reprezintă încercarea de disciplinare şi coordonare
a relaţiilor sociale, în vederea promovării unor valori acceptate de
societate precum: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea
libertăţilor individuale, societatea civilă, etc.(vezi Gh. Mihaiu,
Radu I. Motica).

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora

dreptul îşi structurează un mecanism adecvat - eficient şi adaptat la
omul real, concret - de influenţare a comportamentului, în temeiul
unor  cerinţe valorice.

Ea este o ştiinţă explicativă, cu un statut specific, dar şi o ştiinţă

normativă.

Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului,

caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte ştiinţe, raporturile
interne ale sistemului juridic.

Ştiinţa dreptului nu se limitează la studiul normei juridice, a jurisprudenţei şi

contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative), ci supune
procesului explicativ-interpretativ contextul social-cultural în care apar şi fiinţează
normele şi instituţiile juridice, cooperând în acest proces cu toate ştiinţele sociale-
economia politică, istoria, demografia, sociologia, politologia, statistica precum şi
cu filozofia (a se vedea N.Popa - Teoria generală a dreptului).

În acest sens sunt de actualitate aprecierile lui Schelling şi Titu

Maiorescu, dar şi lipsite de temei precizările lui August Comte
referitoare la caracterul neştiinţific al dreptului care ar impune
dispariţia sa din sistemul ştiinţelor. [1]

Statutul specific al ştiinţei dreptului rezultă din specificitatea domeniului relaţiilor şi

structurilor sociale analizate - domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, ca
subiecţi de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Cooperarea oamenilor în acest domeniu al realităţii sociale implică intervenţia
dreptului în scopul ordonării şi dirijării comportamentelor, impunându-le reguli
normative, modele, programându-le într-un sens anume acţiunile şi limitându-le,
în temeiul unor sancţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul "absolut" de
manifestare (vezi N.Popa, op.cit., pag. 8).

În sinteză:
a.     obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului
juridic în complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective,
relaţiile juridice şi ordinea de drept din societate, conştiinţa juridică;
b.     dreptul este un aspect al vieţii sociale supus investigaţiei ştiinţifice;
c.      în cadrul ştiinţelor sociale, ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) se distinge
(alături de etică) ca o ştiinţă normativă întrucât segmentul esenţial din viaţa
socială, fenomenul studiat este reprezentat de normele juridice;
d.     ştiinţa juridică operează cu concepte, definiţii şi în deosebi cu formulări de
legităţi de tipul postulatelor şi principiilor; propoziţiile ce formulează aceste legităţi
nu se confundă cu normele juridice (legi, decrete, acte normative diverse) întrucât
primele reprezintă concluzii ştiinţifice, aprecieri şi judecăţi de valoare în urma
studierii dreptului în toate ipostazele existenţei sale, în timp ce secundele
(normele juridice) sunt prescripţii, reguli interactive stabilite de puterea publică
(deci, segmente factuale ale existenţei în plan social) - opinie exprimată în
literatura de specialitate.

Formulările ştiinţei juridice (pe care  Kelsen le numeşte propoziţii de drept) sunt
descriptive, nu au caracter imperativ, ci pot fi adevărate sau false, având funcţia
de cunoaştere a dreptului. Normele juridice (dreptul) conţin prescripţiuni, sunt
imperative ( "să faci!", "să nu faci!", "să dai!") şi asigură exercitarea autorităţii
juridice reprezentată de organele publice; ele permit acţiuni dar şi limitează
acţiuni comportamentale (vezi Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).

Belgianul Francois Rigaux susţine că primul obiect al ştiinţei

dreptului este de a restaura conexiunile între normele juridice
aplicate de practicieni şi situaţiile juridice trăite de oameni, de a
elucida fenomenele dreptului şi de a identifica scopurile pe care le
serveşte (scopurile sunt determinate de alegerea politică, fiind deci
vorba de politica juridică sau legislativă). [2]

Analizând transpunerea potenţială a cunoştinţelor juridice în ştiinţă,

Mircea Djuvara spunea că această posibilitate se conturează în real
atunci când, având ca obiect un număr cât mai mare de acte din
cele care se ocupă dreptul, le ordonează şi le leagă după [3]
caracterele lor esenţiale prin noţiuni sau principii juridice universal
valabile, întocmai ca şi legile naturii.

1.3. Sistemul ştiinţei dreptului

Dreptul - ca ansamblu al normelor juridice cu rol de ordonare şi

orientare a comportamentului uman a constituit încă din antichitate
obiect de reflecţie şi cercetare pentru gândirea umană, realizându-
se un studiu asupra acestuia dintr-o dublă perspectivă:
- perspectiva filozofică: Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Hugo,
Grotius, Bodin, Hume, Locke, Montesqieu, Rousseau, Kant, Hegel,
Marx, Rawls, Nozik, Berlin, Hayek ş. a.
- perspectiva juridică: Gaius, Ulpian, Papinian, Modestin, Innerius
(glosator medieval), şcoli juridice din Italia, şcoala franceză
reprezentată de Cujas, şcoala de la Oxford, Eike von Repkow
(Germania), Kelsen ş. a.

Trebuie precizat că despre o constituire a ştiinţei juridice ca o

ramură distinctă a ştiinţelor sociale, având la rândul său un sistem
propriu, cu discipline distincte, se poate vorbi abia începând din
secolul al XIX-lea.

Forma normativă a dreptului este studiată dintr-o perspectivă

globală, fixându-se cunoştinţele despre ea în categorii
fundamentale, în enunţuri cu valoare de lege, validate pentru
întregul sistem de către Teoria generală a dreptului (ştiinţă în care
noţiunile, categoriile, principiile, legile au generalitate maximă, ele
reprezentând fundamentul metodologic şi epistemologic al tuturor
celorlalte ştiinţe juridice (a se vedea N. Popa - Teoria Dreptului în
sistemul ştiinţelor juridice, Analele Universităţii Bucureşti, Drept,
1991).

Analiza dreptului (tot ca întreg) din punctul de vedere al devenirii

şi evoluţiei sale, al diacroniei, este realizată de către Istoria
dreptului- fundament metodologic şi epistemologic pentru ştiinţele
istorico-juridice (Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului
european, Istoria teoriilor şi doctrinelor juridice etc.).
Dar forma normativă juridică nu are doar o structură diacronică, ci
şi sincronică : penală, civilă, administrativă etc. Ştiinţele juridice
care studiază formele particulare ale formei normative generale se
numesc ştiinţe juridice de ramură (particulare). O ştiinţă de ramură-
dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul
familiei, dreptul civil, dreptul penal etc. - cercetează ceea ce are
general, esenţial, funcţional şi necesar structural o ramură de drept,
constituită dintr-un ansamblu de norme şi instituţii juridice care
reglementează un ansamblu de relaţii sociale.

Astfel:
Totalitatea reglementărilor relaţiilor sociale cu conţinut patrimonial
(raporturi referitoare la drepturile reale şi raporturile obligaţionale)
şi personal nepatrimonial (referitoare la identitatea persoanelor, la
integritatea acestora şi la creaţia intelectuală) prin metoda de
reglementare a egalităţii juridice a părţilor reprezintă ramura
dreptului civil, iar studierea acesteia revine ştiinţei dreptului civil;

 Totalitatea reglementărilor prin care se stabilesc faptele sociale

considerate infracţiuni, pedepsele şi dreptul statului de a trage la
răspundere pe vinovat-infractor, apărându-se astfel principalele
valori sociale, prin metoda subordonării uneia din părţi (vinovatul)
celeilalte (statul) , reprezintă ramura de drept penal iar studierea
acestei ramuri revine ştiinţei dreptului penal.

Există o diversitate de ramuri de drept - dreptul constituţional,

dreptul fiscal, dreptul financiar, dreptul muncii şi securităţii sociale,
dreptul comercial, dreptul familiei, etc., fiecare făcând obiectul
unei ştiinţe juridice sau ştiinţe juridice de ramură.

Urmând trihotomia taxonomică adoptată de UNESCO, alături de

elementele de mai sus la sistemului ştiinţelor juridice, trebuie
precizate cele care constituie subsistemul ştiinţelor juridice tehnice
(ştiinţa dreptului procesual civil, ştiinţa dreptului procesual penal,
criminalistica. Există şi puncte de vedere conform cărora
procedurile sunt ramuri de drept, însă, le considerăm tehnice
întrucât studiază faptele, etapele, operaţiile, procedeele de
reglementare ale procesului civil sau penal, a se vedea în acest sens
şi opinia exprimată de Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).

Unele ştiinţe din afara sistemului ştiinţelor juridice participă la

cunoaşterea metodică şi cunoaşterea dreptului prin aplicaţiile lor:
astfel ştiinţele medicale contribuie prin aplicaţia numită "Medicină
legală", statistica prin aplicaţia numită "Statistică judiciară",
sociologia prin aplicaţia numită "Sociologie juridică", psihologia
prin "Psihologia juridică", retorica prin "Retorica juridică", Logica
prin logica juridică (vezi N. Popa, op.cit., pag. 13; Gh. Mihaiu,
Radu T. Motica).

Între sistemul ştiinţelor juridice şi celelalte ştiinţe socio-umane

există interdependenţe cognitive ca urmare a unităţii domeniilor lor
de referinţă şi cercetare (socio-umanul).

  1.4. Funcţiile ştiinţelor juridice

În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit

la nivelul fiecărei ştiinţe - presupune:
-         descoperirea faptelor brute;
-         fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la
faptele ştiinţifice);
-         elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a ipotezelor şi
teoriilor, a căror veridicitate este verificabilă (vezi Mircea Flonta,
op.cit.; Gh.Mihaiu, Radu T.Motica, op.cit.).

Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei:

-         dimensiunea descriptivă - stabilirea şi fixarea metodică a
faptelor ştiinţifice 
-         dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi teorii.

Prin ipoteze şi teorii o ştiinţă informează cognitiv despre (ceva determinat) şi

explică domeniul pe care îl cercetează; prin explicările ei, ştiinţa face accesibil
raţiunii domeniul respectiv, îl face deci inteligibil.

Având cunoştinţă de un fapt (sau o succesiune de fapte), explicările

în legătură cu el (ele ) vizează răspunsuri la întrebări legate de
necesitatea prezentă sau trecută (de ce este necesar? de ce a fost şi
nu mai este necesar? de ce a devenit necesar? etc). Aceste
răspunsuri evidenţiază raporturi cauzale, (raporturi de mecanism)
raporturi independente de subiectul cercetat atât în producerea, cât
şi în existenţa lor.

Explicaţia poate fi:

a. nomoligic-deductivă (nomos=lege) -când răspunde de ce fenomenul X a

fost necesar să se producă, modifice, dispară în baza unei legi
cunoscute deja (ideea de necesitate şi lege se referă la relaţii obiective,
imanente, conform firii relaţiilor -deoarece legea e o corelaţie existenţială
uniformă, generală între entităţi). O asemenea explicaţie conduce la
predicţii riguroase (calculul eclipselor de lună pentru următorii 50 000 de
ani determinismul laplacean).
b. inductiv-probabilistică  - răspunde că  A probabil, într-un grad oarecare
se produce în baza producerii seriei Aa………An.

Termenul juridic de cauză nu se identifică cu cel filozofic;

Termenul românesc (juridic) este preluat din latinescul "causa" care
reprezintă traducerea grecescului "aitia"-vină (la greci, cauza este
ceea ce tulbură starea de armonie, ea făcându-se vinovată de
încălcarea "logos-ului" - ordinii naturale-. Vinovăţia e legată de
responsabilitate, aceasta e corelată cu premeditarea, intenţia şi
acţiunea, ori a extinde la natură cauza ca vină, este o
antropomorfizare a naturii (lucru superstiţios). Vorbind despre
distincţia între a face lucrurile şi a "cauza lucruri", Georg von
Wright scrie: "Este convenabil să distingem între a face lucruri şi a
cauza lucruri şi, deci,  între abilitatea de a face şi abilitatea de a
cauza. Făcând anumite lucruri noi cauzăm alte lucruri. Ceea ce
cauzăm (determinăm) astfel sunt efectele acţiunii noastre. Ceea ce
facem este cauza acelor efecte. Voi numi cauza rezultatul, iar
efectele-consecinţele acţiunilor noastre. Lucrul făcut este rezultatul
unei acţiuni, lucrul cauzat este consecinţa unei acţiuni…
Conexiunea dintre o acţiune şi rezultatul ei este una intrinsecă,
logică, şi nu una cauzală (extrinsecă). Dacă rezultatul nu se
materializează, acţiunea pur şi simplu nu a fost executată …E o
eroare gravă să considerăm actul (acţiunea însăşi) ca o cauză a
rezultatului ei….Când spunem că o cauză produce un efect nu
înţelegem prin aceasta că o cauză - prin faptul că face ceva-
determină efectul. Datorită faptului că aceasta se întâmplă, cauza se
produce. A spune că noi cauzăm efecte nu înseamnă a spune că noi
suntem cauza (ci noi facem lucruri care apoi, în calitate de cauze,
produc efecte, "Ťacţioneazăť sau operează drept cauze". [4]

Textul particularizează ştiinţele juridice care explică realitatea

acţiunilor umane în forma normată juridic, adică a ceea ce trebuie
(juridic) să fie, în conexiune cu realitatea socială actuală şi cu acea
posibilă, în căutarea unor legităţi proprii integrate în legităţi sociale
generale (apud. Gh. Mihaiu, Radu T.Motica).

(NOTĂ  Pentru seminar se vor clarifica aspectele raporturilor

cauzale; relaţia cauzală ca relaţie de succesiune logică; fapte
consumate, tentativa, tentativa imperfectă etc.)

Explicarea din ştiinţele juridice prezintă următoarele caracteristici:

-         este teleologică-întrucât explicatul ei este acţiunea umană
(acţiunea este orientată către un scop - proiecţia ideală asupra
finalităţii acţiunii);
-         are caracter normativ- deoarece explicatul ei este acţiunea
umană care trebuie să fie (solicitată imperativ);
-         este cauzală- dacă explicatul ei este un element al
comportamentului neinterpretat intenţionalist.

Acţiunea umană are, pentru agentul ei, un sens- scopul- care îi premerge, iar
rezultatul acestei acţiuni este scopul însuşi (proiecţia ideală devenită realitate,
conturată în realitate) înfăptuit; explicăm telelogic, întrucât raţiunile acţiunii se
găsesc în scopurile activantului, cu o puternică încărcătură subiectuală, purtătorul
scopului urmărindu-l dinainte şi pe parcursul înfăptuirii lui (conştientizarea
scopului - exemplul celebru al diferenţei albinei şi păianjenului faţă de arhitect).
Normele juridice sunt mecanisme formale pentru a impune oamenilor să facă
anumite lucruri într-un anumit fel (cadrul prescriptiv- o anumită orientare a
scopului), astfel ca ordinea generală a faptelor sociale să se afirme netulburată.

Ştiinţele juridice explică, aşadar, teleologic şi normativ lumea

telelogic-normativă a dreptului, componentă a vieţii sociale,
desfăşurată teleologico-normativ (Gh. Mihaiu, R. I. Motica).

Forma normativă juridică vizează lumea lui "trebuie să fie"

juridică-la Kant, în morală "ce trebuie să fac?", altfel spus, ceea ce
e interzis, obligatoriu, permis să fie juridic se cere imperativ să fie,
sub ameninţarea unei sancţiuni din partea unei autorităţi publice
recunoscute. Ştiinţele nu-şi tratează neutral-descriptiv domeniile, ci
descriptiv-critic, în sensul că demersul lor nu este un demers în
sine, închis, ci un demers ce presupune raportare la valori: la
justiţie, la dreptate, la bine, la util, la coerenţă. În măsura în care
componente ale domeniilor juridice contrazic sau contravin, sau se
îndepărtează de aceste valori, ştiinţele juridice îşi asumă misiunea
să propună soluţii teoretice. Caracterul descriptiv-critic al ştiinţelor
juridice explică unghiul de vedere metajuridic al cercetărilor
ştiinţelor juridice, adică:
-         un unghi de vedere filozofic sub aspect ontologic (sunt
ştiinţe sociale de un anumit tip);
-         un unghi de vedere axiologic (sunt ştiinţe ce raportează
normele juridice la valori transjuridice);
-         un unghi de vedere antropologic (sunt ştiinţe ce au în vedere-
implicit sau nemijlocit- perfectibilitatea omului ca homo juris),
(vezi Gh. Mihaiu, R. I. Motica).

Deci, funcţiile ştiinţelor juridice sunt :

-         explicarea teleologic-normativă
-         implicarea teoretic-critică
-         universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este cunoaşterea
metodică a generalului, cum spunea Aristotel) şi dacă fiecare
sistem naţional are aceleaşi note fundamentale, cu particularităţile
proprii, atunci o ştiinţă juridică realizează universalitatea
descripţiilor cu specificitatea descripţiilor ei cu specificitatea
criteriilor ei aplicative).

  1.5. Teoria generală a dreptului şi locul ei în sistemul ştiinţelor juridice

(ştiinţei dreptului)

În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele

Universităţii Bucureşti, 1991) Nicolae Popa subliniază că
cercetarea fenomenului juridic nu poate fi restrânsă nici la nivelul
istoricităţii sale, nici la nivelul unei tratări de tip particular- adică a
formelor dreptului pozitiv, activ, în vigoare într-o anumită ţară, ci
trebuie realizată prin surprinderea aspectelor de generalitate, a
constantelor dreptului. Studiul conceptelor, categoriilor şi
principiilor fundamentale ale dreptului este realizat de Teoria
generală a dreptului. În cadrul Teoriei generale a dreptului sunt
elaborate concepte precum: dreptul (esenţa, conţinutul şi forma
dreptului), norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica
juridică, răspunderea juridică, etc. Demersul fundamentării acestor
concepte prezintă ca punct iniţial datele furnizate de ştiinţele
juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice, asigurându-se astfel,
la nivelul conceptelor posibilităţi de identificare, delimitare,
ordonare şi structurare a realităţii juridice.

Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul

dreptului şi cercetează structurile, mecanismele sistemului de drept
în care întâlnim aplicaţiile conceptelor filozofice: fenomenul
juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice, conştiinţa juridică, ea
valorifică diverse concepţii filozofice la nivelul unor domenii ale
acestora precum ontologia, epistemologia, antropologia, axiologia,
etica. Ea cuprinde ipoteze şi teorii competitive despre ceva
determinat obiectul la care se referă şi îl explică, ale cărei legi caută
a le descoperi: fenomenul dreptului şi celelalte componente ale
fenomenului juridic.

Fenomenul dreptului, în dubla sa ipostază-drept obiectiv şi drept

subiectiv- este componentă a fenomenului juridic care, pe lângă
fenomenul dreptului cuprinde: faptele juridice, raporturile juridice,
conştiinţa juridică, formele instituţiilor analizate cu caracter juridic
(Gh. Mihaiu, R. T. Motica).

Teoria generală a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care

ştiinţa dreptului judecă, explică realitatea juridică; ea surprinde
caracterele proprii şi permanente ale fenomenului juridic, spre a-l
defini şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social istoric din
care face parte. Ei îi sunt proprii două perspective de cercetare a
fenomenului juridic:
-         o perspectivă filozofică-studiul necesităţii şi posibilităţii
principiale a dreptului;
-         o perspectivă ştiinţifică- studiul cauzelor concrete, a modului
istoric determinat al apariţiei şi formelor de manifestare ale
fenomenului juridic (realităţii juridice). "Teoria generală a
dreptului are un limbaj propriu care exprimă în termeni definiţi,
fundamentali pentru celelalte ştiinţe juridice, ceea ce este general şi
necesar întregimii normative juridice. De pildă, ştiinţa dreptului
civil utilizează conceptul de Ťraport juridic civilť, spre deosebire
de ştiinţa dreptului penal care utilizează conceptul de Ťraport
juridic penalť întrucât primul vizează o relaţie de egalitate între
subiecte, iar cel de-al doilea, o relaţie de autoritate, dar ambele
concepte îşi au originea în noţiunea generică de Ťraport juridicť
utilizată de Teoria generală a dreptului". În acelaşi timp, fiecare
ştiinţă juridică de ramură operează cu concepte proprii :

Exemplu :
-         bunuri fungibile, bunuri generice, succesiune, obligaţie,
uzufruct, nulitate, contract sinalagmatic, drepturi personale
nepatrimoniale, etc. în dreptul civil;
-         recidivă, infracţiune, participaţie improprie, concurs de
infracţiuni, amnistie, graţiere, etc., în dreptul penal;
-         autonomie, retractare, funcţie publică, revocare, anulare, etc.
în dreptul administrativ;
-         suspendarea temporară a contractului individual de muncă,
destituire, transfer, în dreptul muncii etc.

Se poate spune că Teoria generală a dreptului ajunge la abordarea

regularităţilor fenomenului juridic utilizând datele furnizate de
ştiinţele juridice de ramură (deducţiile, axiomele şi postulatele
dobândite prin sinteză sunt răspunsuri la problemele practicii) dar,
la rândul ei, oferă acestor discipline instrumentele epistemologice
necesare cercetării proprii. Teoria generală a dreptului, studiind
esenţa fenomenului juridic, elementele sale de universalitate, nu
este afectată de aspecte precum intrarea în vigoare, modificarea,
abrogarea, aspecte specifice dreptului pozitiv precum dreptul civil,
penal, administrativ etc., unde, puterea legislativă dintr-un stat are
capacitate de intervenţie, ducând la apariţia sau abrogarea unor
norme în vederea satisfacerii idealurilor de drept, justiţie, libertate
(a se vedea şi N. Popa, Teoria generală a dreptului).

1.6. Metodele cercetării ştiinţifice a dreptului

Termenul "metodă" provine din limba greacă unde "methodos" are

semnificaţia de cale, drum, mod de expunere. Preocupările pentru
perfecţionarea metodei au dus la constituirea metodologiei - a
teoriei, ştiinţei despre metodă.

La general, metoda poate fi definită drept un ansamblu concertat de

operaţii intelectuale (ce pot consta în principii şi norme) care sunt
utilizate pentru cunoaşterea unor elemente ale unui fenomen sau a
fenomenului în întregul său.

Principalele metode ale cercetării juridice sunt :

a. Metoda logică

- având temei în caracterul eminamente deductiv al ştiinţei

dreptului, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice se folosesc de
categoriile, legile şi raţionamentele logicii. Forma logică esenţială a
oricărei deducţii analitice sau sintetice- este  silogismul. Aşa cum
preciza Athanasie Joja- "procedeele ştiinţelor variază, însă nu şi
formele şi esenţa raţionamentului, de aceea nu se  poate vorbi decât
cu o reservatio mentalis.. despre o deducţie juridică". [5]

Tocmai prin caracterul său eminamente sistematic, dreptul, ca

ştiinţă, se apropie considerabil de matematică, apropiere ce rezultă
din caracterul logic intrinsec al său. Bineînţeles, această apropiere
nu vizează conţinutul celor două ştiinţe, ci forma, respectiv
necesitatea stringentă a probei şi formării ipotezelor. Elaborarea
normelor juridice trebuie să se realizeze - pentru ca norma să aibă
consistenţă- prin respectarea principiilor logicii formale. În acelaşi
timp, o normă procedurală de drept obligă pe acela care face o
afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilind şi reguli ce
alcătuiesc tehnica dovezii.

S-a discutat mult în legătură cu existenţa logicii juridice ca logică

regională. Punctele de vedere sunt diferite: profesorul Gh. Enescu
consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative
[6] iar profesorul Petre Botezatu recunoaşte rolul dreptului  în
construirea teoriei argumentării. În general, se are în vedere
utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului
(logica judiciară) şi mai puţin un domeniu distinct de aplicare a
logicii în procesul specific de cunoaştere juridică.
b. Metoda comparativă

Comparaţie este operaţia ce urmăreşte constatarea unor elemente

identice sau divergente la două fenomene.

Compararea sistemelor de drept din diferite state, a caracteristicilor

ramurilor de drept, instituţiilor şi normelor acestora se dovedeşte
utilă şi eficientă în analiza fenomenului juridic, mai ales pentru
statele membre UE sau aspirante, într-un dublu scop :-        
compatibilizarea instituţională şi procedurală;
-         asigurarea deschiderii sistemelor de drept existente în plan
naţional către normativitatea euro-atlantică

Această procedură a determinat recunoaşterea, în cele mai multe

sisteme de învăţământ juridic a unei ramuri ştiinţifice-ştiinţa
dreptului comparat, îndeosebi ca urmare a amplificării
interdependenţelor economice, culturale instituţionale şi militare
dintre state.

În forma iniţială, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat

apare în primele decenii ale sec XX, o dată cu criza evidentă a
liberalismului-când se avansează şi primele idei referitoare la o
formă metodologică universală de studiere a dreptului. Apar apoi
lucrări ce pun bazele atât pentru o metodă a dreptului comparat, cât
şi ale unei ştiinţe autonome a dreptului comparat. (L. J
Constantinesco, R. David, V.D. Zlătescu).

Scopurile specifice ale metodei comparative sunt determinate de

raporturile existente intre proprietăţile obiective ale categoriilor
comparate. Comparaţia presupune utilizarea unor instrumente
logice precum: clasificări, definiţii, analogii. Ştiinţa dreptului
comparat a fixat deja anumite reguli care vizează utilizarea metodei
comparative în drept, printre care :

1. A compara exclusiv ceea ce este comparabil; regula presupune în

primul rând constatarea referitoare la apartenenţa sistemelor
comparate la acelaşi tip istoric de drept. Dacă sistemele de drept
din care fac parte instituţiile şi procedurile comparate sunt din
punct de vedere ideologic opuse, procesul comparativ nu este
relevant decât în sensul stabilirii diferenţelor (ex: în compararea
instituţiei proprietăţii în regimul totalitar şi regimul statului de
drept; compararea aceleiaşi instituţii şi a reglementării ei în dreptul
romano-germanic - căruia îi aparţine şi sistemul român de drept - şi
sistemul dreptului musulman  trebuie utilizată analiza de contrast -
comparaţia contrastantă: În acest cadru, în statul totalitar,
proprietatea este dezindividualizată, cu excepţia unei oligarhii; în
dreptul musulman funcţionează teoria teocratică, în conformitate cu
care întregul pământ aparţine lui Allah şi trimisului său Mahomed;
proprietarul suprem al pământului islamic este Califul-reprezentant
şi continuator al profetului, proprietatea este permanentă,
neexistând instituţia prescripţiei iar modurile de dobândire a
proprietăţii sunt diferite de cele din dreptul romano-germanic; sau
compararea instituţiei căsătoriei este un alt exemplu de încălcare a
regulii "a compara exclusiv ceea ce este comparabil" întrucât, în
dreptul musulman ea este scoasă din sfera originii divine şi trecută
în rândul tranzacţiilor civile- un contract încheiat în vederea
"dreptului de a se bucura de o femeie", drept recunoscut evident
doar bărbatului, contract bazat pe unele condiţii ce-i asigură
valabilitatea: consimţământul părinţilor, prezenţa a doi martori,
constituirea unei dote, logodna ca preludiu al căsătoriei, constând
în declaraţia bărbatului; sunt specifice uzanţele privind desfacerea
căsătoriei, repudierea soţiei şi poligamia). Comparaţia contrastantă
aduce indicii privind reglementările din sisteme de drept diferite. A
se vedea V.D. Zlătescu, Regulile metodei comparative în studiul
dreptului, Studii de Drept Românesc, I, 1989).

2. Termenii supuşi comparaţiei trebuie analizaţi în conexiunile lor

reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De
aici apare necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la
cunoaşterea principiilor de drept şi a regularităţii care comandă
sistemele de drept comparate. Luarea în discuţie a principiilor pe
lângă compararea instituţiei şi normelor- este necesară pentru a
mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a preveni
un eventual fragmentarism empiric; de asemenea trebuie realizată
cercetarea izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziţiei diferite
a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente
judiciare) de la un sistem juridic la altul.

3. În aprecierea termenului de comparat să se ţină seama nu numai

de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia anterioară în timp, în
procesul aplicării normei. În acest proces-mai ales când textul
supravieţuieşte unor perioade social-istorice diferite, forma iniţială
a regulii de conduită poate evolua într-atât încât sensul normei
apare complet diferit. Cel care compară va trebui în acest caz să
apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor
şi influenţa tradiţiilor.

4. La baza tuturor comparaţiilor trebuie să stea descoperirea unui

număr suficient de indici comuni, a căror existenţă permite discuţia
despre o identitate de fenomene.

În concluzie, comparaţia facilitează construcţia tipologiilor juridice

şi clasificărilor, iar în procesul de legiferare, prin această metodă,
se asigură furnizarea de informaţii (pentru legiuitor), în legătură cu
reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente
juridice internaţionale.

c. Metoda istorică

Se îmbină cu istoria dezvoltării sociale (deci şi instituţionale) şi

prezintă importanţă prin dezvăluirea sensului evenimentelor
trecute, a regularităţilor ce conduc la succesiunea acestora,
regularităţi ce-şi exercită influenţa şi asupra dreptului, determinând
modificări în conţinutul reglementărilor şi fizionomiei specifice
instituţiilor juridice. Fiecare lege corespunde unei necesităţi reale a
vieţii şi exprimă o anumită stare a moravurilor. Legea celor XII
Table (care a rezistat cu unele modificări timp de 18 secole), opera
legislativă a lui Justinian (Codul, Digestele, Institutele), Codul lui
Manui (India) Codul lui Hamurabi, etc. sunt atât edificii juridice,
dar, în măsură egală, sunt şi o dovadă a evoluţiei istorice. Şi la
români legea ţării (obiceiul pământului) Pravila lui Vasile Lupu,
Pravila lui Matei Basarab, Legea lui Caragea, legile lui Cuza,
constituţiile exprimă schimbările petrecute atât în reglementarea
raporturilor dintre indivizi şi stat, dintre indivizi ca persoane
private, cât şi evoluţia istorică a societăţii în subsistemele sale
(economic, politic, cultural). În general, dreptul reflectă evoluţia
socială şi exprimă nivelul vieţii culturale a unei societăţi.

Vorbind despre rolul metodei istorice în abordarea dreptului şi

despre corespondenţa dintre spiritul unei epoci şi năzuinţa realizării
dreptului Xenopol lansează întrebarea care-şi circumscrie şi
răspunsul: "Ce sunt toate frământările popoarelor decât neputinţa
de a realiza ideea dreptului, sau de a apăra această idee atât în
relaţiile dintre popoare, cât şi în cele dintre clasele sociale?".

Teoria generală a dreptului şi ştiinţele de ramură abordează

dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează.
Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea
instituţiilor juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le
urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile, etc.. Teoria dreptului
operează cu categoria de tip al dreptului , cu cea de bazin de
civilizaţie juridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite de
ştiinţa istoriei. De asemenea, originea şi apariţia statului  şi
dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la studiile
elaborate de istorici. Sunt situaţii în care , pe baza unor date
istorice, se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale
dreptului, activitate ce permite o analiză retrospectivă cu implicaţii
în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual. [7]

d. Metoda sociologică

Existenţa dreptului este corelată existenţei sociale şi toate

fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Dreptul este social prin
conţinutul său, întrucât, oricare ar fi formele şi genurile sale, este
întotdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă (comună) , fără de
care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora
şi pretenţiile altora. Toţi marii jurişti au privit legea ca pe o realitate
cu încărcătură social-umană: Cicero, Hobbes, Montesquieu, Hugo
Grotius, au dovedit corespondenţa legilor cu viaţa socială în care
individul acţionează; Montesqieu concepea “spiritul legilor" în
relaţiile dintre oameni şi dintre aceştia şi mediul înconjurător,
definind legile ca raporturi necesare decurgând din natura
lucrurilor. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metodă
sociologică în studiul dreptului decât de la începutul sec XX. Ca
ştiinţă a socialului exprimat în formele sale existenţiale, sociologia
a debutat prin manifestarea de rezerve faţă de ştiinţa dreptului.
Comte excludea ştiinţa dreptului din tabloul de ştiinţe imaginat de
el; eistând temerea că gândirea juridică dominată de principiile sale
ar putea împiedica tendinţa proprie sociologiei de a deplasa
accentul către factorii constitutivi ai societăţii ca sistem. Intersecţia
sociologiei cu dreptul s-a realizat  în 1904, la 100 de ani de la
apariţia Codului civil francez, constatându-se o rămânere în urmă a
legilor faţă de evoluţia societăţii, o "întârziere culturală" a
dreptului. Acesta nu mai putea oferi întotdeauna soluţii operative
pentru aspectele noi pe care viaţa le consemna. Dreptul se afla "în
întârziere faţă de fapte“, într-o criză, un declin evident. Se apelează
la sociologie, cercetându-se, dincolo de norma juridică, mediul
social care condiţionează dreptul. Sociologia aduce asupra
dreptului o viziune nouă, definindu-l ca fapt social, resintetizând
sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, oferind
ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului
social. Juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa "Bazele
sociologiei dreptului “ introduce punctul de vedere sociologic în
cercetarea dreptului, adept al "liberului drept", acesta
fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a
realităţii juridice, care nu se reduce la studiul normelor şi
instituţiilor juridice ci şi a factorilor sociali ce influenţează dreptul
("dreptul viu").

Cercetarea sociologică ia apoi amploare, în abordarea fenomenului

juridic prin contribuţia unor sociologi precum Gabriel Tarde, Emile
Durkheim, Max Weber, Georg Simmel dar şi a unor specialişti în
drept precum Theodor Geiger, Rudolf Stammler, H. Levy Bruhl, 
Maurice Hauriou, Renato Treves Jean Carbonier. În România s-a
remarcat şcoala sociologică monografică organizată şi condusă de
Dimitrie Gusti ( cunoscută în Europa sub denumirea de "Şcoala
sociologică de la Bucureşti"), cercetările de axiologie juridică
realizate de Petre Andrei, lucrările elaborate de Mircea Djuvara,
Eugeniu Speranţia, Mircea Manolescu, Traian Herseni.

Metoda sociologică aplicată în drept oferă o perspectivă nouă în

studiul realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în
care societatea influenţează dreptul şi acceptă la rându-i influenţă
din partea acestuia. Atât ştiinţele juridice cât şi sociologia juridică
au ca obiect dreptul însă, primele îl studiază din interior, sociologia
juridică apare ca abordarea extrinsecă. Conform afirmaţiei lui Jean
Carbonier, cercetarea sociologică a dreptului evidenţiază că între
fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit
- legile, activitatea jurisdicţională, activitatea administrativă-
denumite uneori şi fenomene  juridice primare, întrucât esenţa lor
evident juridică le face să se identifice cu dreptul. [8]

Există însă şi fenomene juridice secundare, în care elementul

juridic este mai puţin evident, precum responsabilitatea, statutul şi
rolul individului, autoritatea, chiar suveranitatea limitată iar
cercetările sociologico-juridice abordează ambele tipuri de
fenomene.

Folosind metode specifice precum observaţia, sondajul de opinie,

ancheta sociologică, chestionarul, interviul sociologia juridică
abordează domenii precum: crearea dreptului, gradul de cunoaştere
a legilor de către cetăţeni şi organele de stat, poziţia subiecţilor faţă
de reglementările juridice în vigoare, cercetarea cauzelor concrete
ale încălcării dreptului, limitele reglementării juridice, raportul
dintre sfera reglementărilor juridice şi extrajuridice etc. Cercetarea
sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi utilizată de către
legiuitor pentru a-şi procura informaţii în legătură cu măsura în
care legea este respectată, şi în ce proporţie îşi găseşte suport din
partea sentimentului juridic comun.

În concluzie, întrucât dreptul este o realitate socială iar regulile de

drept prezintă consecinţe importante pentru destinul individului
juriştii nu se pot izola printr-o tehnică exagerată, ei fiind nevoiţi să
ia în calcul aspectele sociologice ale dreptului.

   e. Metodele cantitative

Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii şi prognozele se

bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experienţă
dobândită de studiul cazurilor singulare. În statele occidentale s-a
dezvoltat o ramură specializată- jurometria- care pleacă de la
procedeul cazuistic, ca un mod de abordare orientat spre cazul
singular. Necesitatea introducerii unor metode cantitative în
cercetarea ştiinţifică şi în practica dreptului a izvorât din nevoia de
a conferi valenţe noi cercetării, în corelaţie cu unităţile practice.
Utilizarea calculatorului şi constituirea informaticii juridice
conduce la creşterea eficienţei procesului decizional. Profesorul
Vladimir Hanga, vorbind despre rolul ordinatorului în deciziile cu
caracter "repetitiv" subliniază deschiderea lumii juridice către
domeniul unei ştiinţe cu impact imediat- informatica, îndeosebi în
domeniul deciziilor administrative, caracterizate prin faptul că în
conţinutul lor se face aplicarea mecanică şi identică (pentru
aceleaşi categorii de fapte) a unor norme juridice la situaţii
reductibile în formele matematice finale. [9] Pe  plan mondial
cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele
direcţii:
-         elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
-         evidenţa legislativă;
-         evidenţa deciziilor de practică judecătorească (precedentele
judecătoreşti);
-         stocarea şi sistematizarea informaţiei ştiinţifice juridice;
-         evidenţe criminologice;
-         evidenţe infracţionale şi contravenţionale etc.

În planul evidenţei legislative, calculatorul oferă datele necesare

 aprecierii exacte a corelaţiilor dintre reglementări, realizând
recensământul exhaustiv al normelor ce pot intra în conflict,
incompatibilitate şi disfuncţiile posibile.

Consiliul Europei (Direcţia Afacerilor Juridice) şi Comisia

Europeană (prin Serviciul juridic) coordonează activităţile
privitoare la unificarea cercetărilor în domeniul legislaţiei
comunitare operând prin experţi pentru utilizarea informaţiei
juridice în domenii privind tratatele internaţionale, reglementările
interne, date de statistica juridică etc.

S-a spus chiar problema utilizării calculatorului în pronunţarea unor

soluţii în procesul judiciar, al substituirii judecătorului, fapt
imposibil ca urmare a nevoii individualizării faptei, precum şi a
individualizării pedepsei; instanţa trebuie să realizeze o evaluare a
fiecărei speţe, să ia în considerare circumstanţele atenuante şi
agravante, circumstanţele personale, particularităţile fiecărui
participant în proces ( reclamant, pârât, inculpat, parte civilă, parte
responsabilă civilmente).

În general, metodele cantitative aplicate în drept au meritul de a

contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice, la
sporirea eficienţei lor sociale, la îmbunătăţirea activităţii practice
de realizare a dreptului.

 
1
[1] La 1800 Schelling scria: “Ştiinţa dreptului e o ştiinţă pur teoretică. Ea e
pentru libertate exact acelaşi lucru ca mecanica pentru mişcare, pentru că
deduce acel mecanism natural sub care fiinţele libere pot fi gândite ca atare în
raporturi reciproce-mecanism care, negreşit, nu poate fi construit decât prin
libertate".

În 1860 Titu Maiorescu scria: “Ştiinţa juridică este una de cel mai înalt interes, nu
numai pentru unul şi altul, ci în general, astfel încât lipsa de interes pentru ea
trebuie privită ca expresie a unui caz absolut neştiinţific"; “…pentru omul de spirit,
ştiinţa dreptului este cea mai plină de spirit şi cea mai interesantă" (Epistolar,
1856-1864).

2
[2] Francois Rigaux "Introduction a la Science du Droit", Edition Vie Ouvriere,
Bruxelles, pag. 7-8.

3
[3] Mircea Djuvara, "Precizări de filozofie juridică. Fascicula I"  Tipografia ziarului
"Universul", Bucureşti, 1941 pag.7

4
[4] Georg von Wright –"Explicaţie şi înţelegere" Humanitas, 1995 pag. 83-86

5
[5] Athanasie Joja "Studii de logică" Editura Academiei , Bucureşti 1960, pag.

1
2
3
4
5
 154

6
[6] Gheorghe Enescu "Filozofie şi logică" Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
pag.138

7
[7] Nicolae Popa, op.cit., pag. 34-35.

8
[8] Jean Carbonierr "Sociologie juridique" A.Colin, Paris, 1977, pag. 17-18

9
[9] Vladimir Hanga "Calculatorul în ajutorul deciziei, Studii de cercetări juridice", I
, 1989, pag.73-78

6
7
8
9