Sunteți pe pagina 1din 208
Academia de Studii Economice din Moldova Catedra de Geografie şi Economia Mediului Petru Bacal Economia

Academia de Studii Economice din Moldova

Catedra de Geografie şi Economia Mediului

Petru Bacal

Economia Protecţiei Mediului

(Note de curs)

Chişinău, 2007

2

Petru Bacal

CZU 338.4:504.06 (075.8) B 12

Lucrarea a fost examinată şi recomandată pentru publicare la şedinţa Comisiei Metodice a facultăţii „Economie Generală şi Drept” din 15 mai 2007 (proces-verbal nr. 6) şi la şedinţa catedrei „Geografia şi Economia Mediului” din 03 mai 2007 (proces-verbal nr. ).

Recenzent: dr., conf.univ. Valeriu Sainsus

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Bacal, Petru Economia Protecţiei Mediului: (note de curs) / Petru Bacal; Acad. de Studii Econ. din Moldova. – Ch.: ASEM, 2007. – 414 p. Bibliogr. p. 406-414 ISBN 978-9975-75-214-5 100 ex.

338.4:504.06(075.8)

Autor: Petru Bacal

© Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM

ISBN 978-9975-75-214-5

 

Economia Protecţiei Mediului

3

 

Cuprins:

Introducere

 

8

 

Partea I

Capitolul I.

Importanţa teoretică şi practică a economiei protecţiei mediului

12

Tema I.1. Bazele teoretice ale economiei protecţiei mediului (2/0 ore)

12

I.1.2.

Consolidarea economiei protecţiei mediului ca ştiinţă Obiectul şi direcţiile de studiu ale cursului Metodele de studiu Relaţiile economiei protecţiei mediului cu ştiinţele economice şi naturale

12

I.1.2

15

I.1.3.

16

I.1.4.

17

Tema I.2. Legile şi principiile economiei protecţiei mediului

18

I.2.1.

Legea transformării şi conservării energiei şi manifestarea ei

în procesul economic natural şi uman Legea entropiei. Manifestarea şi importanţa ei teoretică şi practică Principiile generale ale economiei protecţiei mediului

18

I.2.2.

26

I.2.3.

29

I.2.4.

Principiile specifice ale economiei protecţiei

mediului

34

Tema I.3. Relaţia mediu – economie

37

I.3.1.

Limitele şi oportunităţile dezvoltării economice în relaţia cu mediul ambiant Evoluţia raportului dintre preferinţele economice şi cele ecologice Conceptul dezvoltării durabile

37

I.3.2.

40

I.3.3.

42

Capitolul II. Evaluarea economică complexă a potenţialului natural

48

Tema II.1. Valoarea potenţialului natural în viziunea principalelor doctrine economice

48

II.1.1. Contribuţia potenţialului natural în viziunea doctrinelor

4

Petru Bacal

II.1.2. Subestimarea rolului potenţialului natural de către doctrina

clasică (valorii

muncă) 51

II.1.3. Doctrina neoclasică sau marginalistă a valorii şi efectele ei

benefice şi negative asupra resurselor naturale şi calităţii mediului

56

II.1.4. Doctrina entropică. Avantajele şi dificultăţile teoretice şi practice de implementare a ei

59

Tema II.2.

Determinarea valorii integrale a potenţialului

natural

64

II.2.1. Valoarea economică (de utilizare) a bunurilor naturale

64

II.2.2. Valoarea neeconomică (de nonutilizare) şi intrinsecă a potenţialului natural

67

II.2.3. Metodele de evaluare indirectă a bunurilor naturale

69

Tema II.3.

Evaluarea economică directă a resurselor

 

naturale

73

II.3.1

Esenţa şi indicii evaluării economice directe a resurselor

naturale

73

II.3.2. Tipurile şi conceptele evaluării economice a resurselor naturale

76

II.3.3.

Metodele evaluării directe a resurselor naturale

81

Tema II.4.

Esenţa şi distribuţia rentei resurselor naturale

84

II.4.1. Esenţa şi originea rentei resurselor naturale

84

II.4.2. Renta diferenţiată şi tipurile ei

 

87

II.4.3. Renta absolută şi de monopol

89

Tema II.5.

Aprecierea economică a resurselor funciare

 

şi minerale

(4/2ore)

91

II.5.1. Valoarea şi preţul resurselor

funciare

 

91

II.5.2. Evaluarea potenţialului productiv al

solului

98

II.5.3. Estimarea valorii şi preţului resurselor funciare în Republica Moldova

101

II.5.4. Evaluarea geologică şi economică a resurselor minerale

109

II.5.5. Preţurile materiilor prime minerale

114

Tema II.6.

Evaluarea economică complexă a resurselor acvatice

120

II.6.1. Valoarea integrală a resurselor de apă

 

120

 

Economia Protecţiei Mediului

5

II.6.2. Evaluarea geofizică, ecologică şi economică a resurselor acvatice II.6.3. Estimarea economică şi ecologică a apelor minerale şi curative

123

127

Tema II.7.

Valoarea economică a resurselor forestiere şi a

biodiversităţii II.7.1. Estimarea valorii economice directe a resurselor forestiere

130

130

II.7.2. Evaluarea funcţiilor economice indirecte şi ecologice ale pădurilor II.7.3. Noţiunea, componentele şi evaluarea complexă a diversităţii biologice II.7.4. Evaluarea resurselor forestiere şi a biodiversităţii Republicii Moldova

133

135

141

Tema II.8.

Evaluarea capacităţii de asimilare a

mediului II.8.1. Esenţa, componentele şi însemnătatea capacităţii de asimilare a mediului II.8.2. Valoarea şi funcţiile economice ale capacităţii de asimilare II.8.3. Aspectele intenaţionale ale utilizării capacităţii de asimilare a mediului

146

146

149

153

 

Partea II

Capitolul III. Evaluarea pagubelor şi riscurilor de mediu

158

Tema III.1.

Pagubele şi prejudiciile de mediu (4/4 ore)

158

III.1.1.

Noţiunea şi clasificarea pagubelor de mediu Funcţiile economice ale evaluării impactului şi prejudiciilor ecologice Evaluarea prejudiciilor aduse solului şi subsolului Evaluarea prejudiciillor aduse resurselor biologice Evaluarea prejudiciului cauzat aerului atmosferic

158

III.1.2.

161

III.1.3

164

III.1.4.

171

III.1.5.

175

III.1.6.

Estimarea prejudiciilor cauzate prin încălcarea legislaţiei

privind folosinţa şi protecţia

apelor

181

Tema III.2.

Externalităţile de mediu

190

6

Petru Bacal

Economia Protecţiei Mediului

7

III.2.2.

Cauzele externalităţilor de mediu

194

Tema IV.4.

Mecanismul pieţelor ecologice

 

309

III.2.3.

Internalizarea costurilor de mediu ………………… ………197

IV.4. 1.

Esenţa şi modalităţile de aplicare a permiselor

negociabile

309

Tema III.3

Determinarea nivelului optim al poluării

199

IV.4.2.

Condiţiile, avantajele şi dezavantajele permiselor negociabile Sistemele de colectare-refinanţare Leasingul ecologic şi amortizarea accelerată a fondurilor de producţie ecologice

III.3.1.

Criteriile ecologice şi geografice ale nivelului optim al poluării Criteriile economice Criteriile politice

 

319

199

IV.4.3.

321

III.3.2.

203

IV.4.4.

III.3.3.

207

325

III.3.4.

Criteriile

tehnologice

208

Tema IV.5.

Asigurările ecologice

 

330

Tema III.4.

Riscurile ecologice

 

211

IV.6.1.

Esenţa şi obiectivele asigurărilor ecologice Clasificarea, avantajele şi dezavantajele asigurării ecologice Modalităţile de implementare a asigurărilor ecologice şi problemele derivate

330

III.4.1.

Esenţa şi componentele riscului ecologic……………………211 Evaluarea complexă a riscurilor ecologice …………………. 213 Gestionarea economică a riscurilor ecologice ………………216

IV.5.2.

332

III.4.2.

IV.5.3.

III.4.3.

336

Capitolul IV. Mecanismul economic de protecţie a mediului

222

Tema IV.6.

Sancţiunile economice pentru încălcarea legislaţiei

Tema IV.1.

Subvenţiile de mediu

222

ecologice Sancţiunile economice pentru încălcarea legislaţiei funciare şi subsolului Sancţiunile economice pentru încălcarea legislaţiei ecologice în domeniul apelor Sancţiunile economice pentru poluarea aerului atmosferic Sancţiunile economice pentru încălcarea legislaţiei de folosinţă a resurselor biologice

340

IV.1.1.

Esenţa şi tipologia subvenţiilor de mediu Sursele, avantajele şi dezavantajele subvenţiilor de mediu

222

IV.6.1.

IV.1.2.

230

340

IV.1.3.

Tipurile şi sursele subvenţiilor de mediu aplicate în Republica Moldova

 

IV.6.2.

233

350

 

IV.6.3.

355

Tema IV.2.

Taxele pentru utilizarea resurselor naturale

243

IV.6.4.

IV.2.1.

Esenţa şi însemnătatea implementării taxelor pentru utilizarea resurselor naturale Taxele pentru utilizarea solului şi subsolului Taxele pentru consumul apei Taxa pentru utilizarea resurselor biologice şi capacităţii de asimilare a mediului

 

361

243

IV.2.2.

247

Tema IV.7.

Mecanismul de funcţionare a fondurilor ecologice

369

IV.2.3.

255

IV.7.1

Importanţa, apariţia şi consolidarea fondurilor ecologice Structura actuală a veniturilor şi cheltuielilior fondurilor ecologice Elaborarea, selectarea şi realizarea proiectelor ecologice susţinute de Fondul Ecologic Naţional

369

IV.2. 4.

IV.7. 2.

262

376

 

IV.7. 3.

Tema IV.3.

Taxele pentru poluarea mediului şi depozitarea

 

381

 

deşeurilor (4/4 ore) Esenţa şi însemnătatea taxelor pentru poluarea mediului Taxele pe emisii Taxele pe efluenţi (deversări) Taxele pentru consumul de produse poluante sau al căror proces de exploatare, utilizare este potenţial poluant Taxele diferenţiate şi taxele pentru zgomot Taxele pentru depozitarea deşeurilor

270

Anexe

399

IV.3.1.

270

IV.3.2.

277

Bibliografia

 

406

IV.3.3.

286

IV.3.4.

295

IV.3.5.

301

IV.3.6.

305

8

Petru Bacal

Introducere

Implementarea principiului „beneficiarul plăteşte” constituie una dintre garanţiile de bază în tranziţia la economia de piaţă, care impune utilizarea contra plată a tuturor bunurilor de mediu incluse, direct sau indirect, în circuitul economic. Un alt principiu important al economiei protecţiei mediului - „poluatorul plăteşte” prevede compensarea tuturor costurilor externe (sociale) generate prin poluarea aerului, apei, solurilor, lumii animale şi vegetale. Aceste principii deţin o poziţie centrală în economia mediului şi sunt de o importanţă practică majoră. Totodată, aplicarea acestor principii nu obligă, în nici un caz stoparea utilizării resurselor naturale sau poluării mediului. Menirea lor primordială este utilizarea durabilă şi poluarea optimă (normativă) a resurselor de mediu. Astfel, folosindu-se în continuare de bunurile şi serviciile Naturii, omul trebuie să-i ajute acesteia să înlăture rapid şi eficient efectele nocive şi distructive generate de diverse activităţi antropice. Aceste nobile acţiuni vor răsplăti din plin specia umană, asigurându-i un mod de trai mai sănătos, mai confortabil şi mai prosper. Principiile „utilizarea contra plată a resurselor naturale” şi „poluatorul plăteşte” condiţionează perfecţionarea sistemului de gestionare, în special a structurilor organizaţionale, metodelor economice pentru adaptarea optimă la starea actuală a obiectului gestiunii: factorii de mediu şi sursele de impact. Realizarea acestui obiectiv este foarte actuală în toate regiunile Terrei. Însă, până în prezent aplicarea acestor principii este limitată, predominant de hotarele statelor sau, în cel mai bun caz, de cele ale unor unităţi integraţioniste viabile, precum Uniunea Europeană. Subestimarea folosirii resurselor naturale, în special a celor considerate „bunuri libere”, precum şi a efectelor ecologo-economice negative ale producţiei, precum deşeurile şi poluarea, generează costuri externe, care trebuie să fie neapărat incluse în calculul economic. Existenţa valorificării monetare a efectelor externe şi a includerii costului lor în cheltuielile întreprinderii este o temă

Economia Protecţiei Mediului

9

centrală a economiei mediului înconjurător. Datorită acestei proceduri, efectul extern, evaluat în expresie bănească şi contabilizat, face parte integrantă din calculul economic. Prin urmare, aplicarea adecvată a principiilor „beneficiarul plăteşte” şi „poluatorul plăteşte” are repercusiuni directe asupra costurilor producţiei industriale, asupra strategiei şi dezvoltării economice. În Republica Moldova, implementarea mecanismului economic de protecţie a mediului se află încă în faza iniţială. Cu toate că există o moştenire teoretică (informaţională) bogată în evaluarea resurselor naturale, localizarea greşită, din punct de vedere ecologic, a multor obiecte industriale şi locative, problemele grave ale tranziţiei, însoţite de neglijenţa masivă a factorilor de decizie, agenţilor economici şi populaţiei, frânează definitiv aplicarea pârghiilor economice eficiente de protecţie a mediului. În acelaşi timp, tendinţa de asociere la piaţa şi valorile paneuropene cere implementarea urgentă şi complexă a gestiunii economice a mediului. În caz contrar, vom deveni, asemănător multor ţări din lumea a treia, o anexă ecologică şi un focar permanent de probleme ce afectează securitatea umană, în ansamblu. Pornind de la cele menţionate mai sus, obiectivele primordiale al economiei protecţiei mediului sunt definirea aspectelor generale şi particulare ale relaţiei mediu – economie şi elaborarea mecanismului şi instrumentelor economice necesare aplicării optime a principiilor „beneficiarul şi poluatorul plăteşte”. Aceste obiective constituie, totodată, şi argumentele de bază pentru formularea capitolelor, temelor şi subiectelor expuse în conţinutul prezentelor note de curs. Astfel, iniţial, în capitolul I, au fost analizate aspectele generale şi particulare ale interacţiunilor activităţii economice şi noneconomice a omului cu mediul ambiant. Ulterior, în capitolul II, au fost definite funcţiile complexe realizate de componentele şi forţele Naturii în serviciul speciei umane şi aspectele teoretice şi practice ale evaluării directe şi indirecte a bunurilor naturale şi a serviciilor de mediu. În capitolul III, sunt elucidate, în detaliu, pagubele, costurile şi riscurile ecologice. De asemenea, sunt definite toate tipurile de prejudicii ecologice supuse compensării, în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare. Un alt avantaj al acestui capitol este definirea criteriilor de stabilire a nivelului

10

Petru Bacal

optim al poluării, care este una dintre direcţiile de bază ale economiei mediului. În ultimul capitol, sunt analizate majoritatea instrumentelor economice de protecţie a mediului, utilizate în practica internaţională şi naţională, sunt scoase în evidenţă avantajele şi dezavantajele acestor instrumente. La finele acestui curs, sunt descrise aspectele generale ale implementării fondurilor ecologice în lume, structura şi veniturile fondurilor ecologice din Republica Moldova, precum şi contribuţia acestora la selectarea, promovarea şi finanţarea proiectelor de mediu. Cursul de prelegeri la disciplina „Economia protecţiei mediului” este destinat studenţilor şi masteranzilor de la specialitatea „Economia şi Managementul Mediului”, pentru formarea unor specialişti de înaltă calificare în acest domeniu, de o mare necesitate şi actualitate practică. În scopul dezvăluirii subiectelor trasate în cuprinsul acestui curs, au fost folosite studiile teoretice şi aplicaţiile practice din republica noastră şi din străinătate, au fost analizate foarte amănunţit prevederile actelor normativ- legislative naţionale în vigoare, în special cele referitoare la evaluarea resurselor funciare şi a prejudiciilor ecologice, la subsidiile de mediu, taxele pentru utilizarea resurselor naturale, pentru poluarea mediului şi depozitarea deşeurilor. De asemenea, este analizată informaţia statistică existentă cu privire la utilizarea şi poluarea resurselor de mediu, aplicarea sancţiunilor administrative şi penale pentru încălcarea legislaţiei ecologice, acţiunilor civile de compensare a prejudiciilor aduse factorilor de mediu. Sunt scoase în evidenţă realizările, dificultăţile şi perspectivele gestionării economice a resurselor naturale şi situaţiei ecologice din Republica Moldova şi alte state ale lumii, care au probleme similare în acest domeniu. În concluzie, însuşirea subiectelor expuse în conţinutul acestui curs va contribui substanţial la buna pregătire a viitorilor specialişti în domeniul economiei şi managementului de mediu, la menţinerea şi ameliorarea imaginii profesionale a Academiei de Studii Economice – cel mai important centru de instruire economică superioară din Republica Moldova.

Economia Protecţiei Mediului

11

Partea I

12

Petru Bacal

Capitolul - I -

IMPORTANŢA TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A ECONOMIEI PROTECŢIEI MEDIULUI

Tema I.1. Bazele teoretice ale economiei protecţiei mediului (2/0 ore)

I.1.2.

Consolidarea economiei protecţiei mediului ca ştiinţă

Economia protecţiei mediului este o ştiinţă relativ tânără, care a apărut la interconexiunea ştiinţelor economice cu cele naturale, datorită prezenţei problemelor comune de cercetare şi soluţionare, aprofundării şi diversificării relaţiei mediu–economie. Activitatea economică a omului a fost condiţionată şi impulsionată în permanenţă de valorificarea resurselor de mediu, sub formă de substanţă, energie şi informaţie. De-a lungul timpului, potenţialul natural a fost unul dintre factorii decisivi de limitare sau extindere a arealului speciei umane, în ansamblu, şi diverselor grupe etnice, în particular. Astfel, lărgirea şi păstrarea bazei de resurse naturale a constituit în permanenţă un obiectiv primordial, care a asigurat bunăstarea materială şi dezvoltarea economică în armonie sau în contradicţie cu mediul natural. Uluitoarele progrese tehnologice ale revoluţiei industriale engleze aveau să sporească enorm capacitatea de valorificare economică a resurselor de mediu, îndeosebi sub formă de substanţă

Economia Protecţiei Mediului

13

şi energie. Prin urmare, regiunile şi statele industrializate au cunoscut o creştere rapidă şi continuă a avuţiilor naţionale, a indicatorilor macroeconomici, o multiplicare substanţială a volumului şi diversificării producţiilor şi serviciilor. Aceste realizări însă, au fost obţinute şi cu un sacrificiu nemaiîntâlnit al potenţialului natural existent. Ca rezultat, au fost utilizate şi epuizate cantităţi enorme de resurse naturale irenovabile, în special, combustibili fosili şi resurse metalifere, care constituie suportul obiectiv al bunăstării materiale, au fost degradate suprafeţe uriaşe de resurse renovabile (sol, ape, păduri), cu consecinţe drastice asupra biodiversităţii şi capacităţii de asimilare a mediului. Sărăcirea substanţială a patrimoniului natural a fost însoţită şi de eliminarea în aer, apă şi sol a zeci de mii tipuri de substanţe toxice, a miliarde de tone de deşeuri, cu efecte grave asupra sănătăţii şi securităţii omului. Motivele principale ale acestor consecinţe dezastruoase pentru viitorul speciei umane, biosferei terestre, în ansamblu, sunt, în primul rând, de natură economică. Setea de multiplicare neîntreruptă a profitului a fost impulsionată, în permanenţă, şi de subevaluarea multor bunuri naturale, îndeosebi a celor cu utilităţi publice. Astfel, costul marginal mic sau chiar nul de utilizare a resurselor naturale, în aparenţă abundente, au condiţionat epuizarea şi degradarea rapidă şi masivă a acestora. Un alt mare neajuns al teoriei şi practicii economice anterioare a fost neglijarea costurilor externe ale degradării şi poluării mediului (externalităţilor de mediu). Însă, anume definirea acestor costuri stă la baza implementării mecanismului economic de protecţie a mediului, instrumentelor economice de compensare şi prevenire a pagubelor de mediu, cu efecte grave asupra sănătăţii omului şi calităţii mediului. Internalizarea costurilor de mediu reprezintă, deci, şi cea mai eficientă şi acceptabilă modalitate de conformare a poluatorilor cu cerinţele ecologice. Mai mult decât atât, primele cercetări economice asupra problemelor de mediu, realizate la hotarul secolelor XIX şi XX, aveau drept obiective principale identificarea şi înlăturarea costurilor externe (sociale) pentru atingerea unei bunăstări sociale generale. Actualmente, estimarea şi internalizarea

14

Petru Bacal

costurilor externe, în regiunile dezvoltate, condiţionează transferul în masă a producţiilor poluante spre regiunile în curs de dezvoltare, unde mecanismul de internalizare aproape lipseşte. Economia protecţiei mediului apare, ca disciplină de studiu în anii’ 30 ai secolului trecut, datorită contribuţiei majore a renumitului economist englez Pigou, care printre primii a elaborat şi a cerut cu insistenţă implememtarea principiilor „beneficiarul şi poluatorul plăteşte”, având drept scop egalarea utililităţii marginale a bunurilor naturale pentru întreaga societate. De asemenea, acest savant este unul dintre cei mai de vază cercetători ai costurilor externe, a fenomenului de „externalitate” şi, pentru prima dată, propune taxarea activităţilor poluante în funcţie de costurile externe ale poluării respective, explicând schema generală a implementării şi funcţionării acestui mecanism. Astfel, după Pigou, mărimea taxelor pentru poluare trebuie să fie direct proporţională cu costurile externe (sociale) ale activităţilor economice poluante. Acest lucru va conforma automat activităţile poluante ca nivelul care maximizează beneficiul social net. Totuşi, determinarea unei astfel de taxe impune, în afară de cunoaşterea funcţiilor costului de combatere a poluării, evaluarea monetară a costului social, a daunelor cauzate societăţii. Prin urmare, înlăturarea maxim posibilă a deficienţelor de natură economică menţionate devine, încă la începutul secolului XX, una dintre marile provocări pentru centrele de cercetare şi instruire economică. În pofida rezultatelor teoretice iniţiate de Pigou, implementarea acestora a fost amânată până la criza energetică din anii ‘70. Creş- terea preţurilor la materia primă energetică, însoţită de sesizarea problemelor ecologice globale, în special a celor care afectează sănătatea omului, zonele intens valorificate şi populate au condi- ţionat abordarea mai profundă şi mai serioasă a relaţiei mediu – economie şi au impulsionat decisiv dezvoltarea economiei protecţiei mediului ca ştiinţă. O nouă etapă de dezvoltare a acestei ştiinţe începe la sfârşitul anilor ‘80, odată cu elaborarea conceptului şi obiectivelor dezvoltării durabile, în primul rând, în statele dezvoltate, la care au aderat, ulterior, majoritatea statelor lumii.

Economia Protecţiei Mediului

15

Situaţia actuală alarmantă a bazei de resurse şi calităţii mediului impune implementareau nor stimulente şi instrumente economice, care să soluţioneze cât mai rapid şi eficient problemele menţionate. În ultimul timp, teoria şi practica economică au reuşit, cel puţin selectiv, implementarea anumitor pârghii economice, care să stopeze risipa şi degradarea ireversibilă a componentelor de mediu. Printre cele mai eficiente şi răspândite instrumente, în special în statele dezvoltate, sunt: taxele pentru utilizarea resurselor naturale, taxele pe efluenţi şi emisii, subsidiile de mediu, taxele pentru consumul de produse potenţial toxice, permisele negociabile de emisii, amenzile, sistemele de garanţie-colectare, asigurarea ecologică etc. De o mare perspectivă sunt, de asemenea, taxele pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului, taxele diferenţiate, leasing-ul ecologic, amortizarea accelerată a echipamentelor şi tehnologiilor ecologice. În concluzie, economia protecţiei mediului este nu doar o disciplină teoretică, ci şi o modalitate practică de soluţionare a problemelor ecologice prin intermediul mecanismelor şi instru- mentelor economice.

I.1.2. Obiectul şi direcţiile de studiu ale cursului

Obiectul de studiu al economiei protecţiei mediului reprezintă mecanismul de evaluare a bunurilor naturale şi pagubelor de mediu, precum şi instrumentele de reglementare a impactului antropic asupra factorilor de mediu şi sănătăţii populaţiei. Direcţiile principale de studii ale economiei protecţiei mediului sunt următoarele:

- elaborarea bazei conceptuale a economiei mediului şi mecanismului economic de protecţie a mediului;

- analiza legilor şi principiilor, care definesc relaţiile funcţionale dintre sistemele vii, inclusiv dintre specia umană şi mediul ambiant;

- evaluarea economică complexă a potenţialului natural;

16

Petru Bacal

- aprecierea funcţiilor complexe ale diversităţii biologice şi capacităţii de asimilare a mediului;

- evaluarea pagubelor şi riscurilor de mediu;

- stabilirea costurilor de prevenire, reducere şi înlăturare a impactului asupra mediului şi sănătăţii populaţiei;

- definirea şi evaluarea riscurilor ecologice;

- aplicarea eficientă a instrumentelor economice de pro- tecţie a mediului;

- implementarea adecvată a fondurilor ecologice.

I.1.3. Metodele de studiu

Metoda istorică constă în studierea relaţiilor economie – mediu, stabilite pe parcursul perioadelor istorice ale evoluţiei societăţii, şi definirea salturilor calitative ale acestor relaţii. Metoda sistemică are drept scop definirea şi cercetarea complexă a sistemului mediu – economie, stabilirea şi înlăturarea optimă a situaţiilor problematice în relaţiile dintre componenţii naturali şi economici ai acestui sistem. Abordarea sistemică priveşte activitatea economică şi procesele, componentele naturii ca un mecanism integral. Astfel, schimbările pozitive şi negative, produse în cadrul unor componente, se vor răsfrânge neapărat şi asupra celorlalte componente ale acestui sistem. Metoda normativelor contribuie la elaborarea şi implementarea unor normative optime, din punct de vedere economic şi ecologic privind utilizarea resurselor naturale şi poluarea mediului. Metoda statistică constă în acumularea şi procesarea datelor referitoare la utilizarea complexă şi în anumite scopuri a resurselor naturale, la poluarea mediului, eliminarea şi tratarea deşeurilor. Metoda analogică are drept obiective prioritare elaborarea unor scenarii de valorificare economică a mediului, de evoluţie a stării factorilor de mediu în baza unor scenarii elaborate şi deja imple- mentate în unele state şi regiuni ale lumii.

Economia Protecţiei Mediului

17

I.1.4.

Relaţiile economiei protecţiei mediului cu ştiinţele economice şi naturale

Economia protecţiei mediului este o ştiinţă complexă şi interdisciplinară. Din acest motiv, s-au conturat o multitudine de interacţiuni cu diverse ramuri ale ştiinţelor naturale, sociale şi economice. Dintre ştiinţele naturale, cele mai multe interacţiuni s-au stabilit cu ecologia generală, geografia, chimia ş.a. Ca rezultat al acestor interacţiuni, au apărut o serie de direcţii particulare de mare actualitate, precum economia ecologică, economia resurselor naturale, gestiunea valorificării şi protecţiei mediului, geografia mediului, ingineria mediului etc. Dintre cele economice, cele mai variate şi profunde relaţii s-au stabilit cu economia politică, doctrinele economice, managementul strategic şi operaţional, marketingul, macroeconomia, finanţele publice, fiscalitatea, teoria şi practica negocierilor, contabilitatea şi auditul şi, în special, cu microeconomia, care studiază formarea şi evoluţia costurilor şi beneficiilor ecologice marginale şi contribuie decisiv la protecţia eficientă a mediului. Datorită relaţiei cu aceste ştiinţe, s-au diversificat direcţiile de studiu ale economiei protecţiei mediului şi a sporit calitatea studiilor teoretice şi aplicaţiilor practice în acest domeniu. De asemenea, au apărut unele discipline teoretice şi practice, precum contabilitatea şi auditul ecologic, asigurarea şi fiscalitatea ecologică, managementul ecologic şi ecomarketingul etc. În acelaşi timp, putem evidenţia şi relaţiile cu ştiinţele juridice, care au o imensă însemnătate la evaluarea bunurilor naturale, estimarea şi compensarea riscurilor şi prejudiciilor ecologice, aplicarea sancţiunilor administrative şi penale pentru încălcarea legislaţiei de mediu. În urma interacţiunii economiei protecţiei mediului cu ştiinţele juridice a apărut dreptul mediului, s-a impulsionat dezvoltarea dreptului funciar, dreptului civil şi a dreptului penal etc.

18

Petru Bacal

Bibliografie:

1. C. Negrei. Bazele economiei mediului. Bucureşti, 1997.

2. A. Teleuţă, Gh. Duca, A. Stratan. Economia mediului şi dezvoltarea durabilă. Chişinău, 2001.

3. M. Mâtcu. Economia protecţiei mediului înconjurător. Chişinău,

1998.

4. N. N. Constantinescu. Economia protecţiei mediului natural. Bucureşti, 1976.

5. V. Răducanu. Economia resurselor naturale. Bucureşti, 2000.

6. V. Rojanschi, F. Bran, Gh. Diaconu. Economia protecţiei mediului. Bucureşti, 1997.

7. A. B. Неверов. Экономика природопользования. Минск, 1990.

8. А. А Голуб, E. Б. Струкова. Экономика природопользования. М., 1995.

9. И. В. Петров. Экономические аспекты экологии. М., 1996.

I.2.1.

Tema I.2. Legile şi principiile EPM

Legea transformării şi conservării energiei şi manifestarea ei în procesul economic natural şi uman.

Activitatea economică a omului este condiţionată de mani- festarea continuă a unor legi generale şi specifice. Legile generale poartă un caracter universal şi se manifestă atât în procesul economic natural, incluzând practic toate unităţile şi sistemele vii – de la celulă până la biosferă, cât şi în cel uman. Astfel, sistemul biosocial sau activitatea umană, cu toată varietatea şi complexitatea ei, nu este ocolită de acţiunea acestor legi, ba din contra, în cazul nerespectării şi neglijării lor, ele se manifestă cu o intensitate sporită. Legile generale

Economia Protecţiei Mediului

19

reflectă modalităţile şi randamentul transformării şi conservării substanţei, energiei şi informaţiei în mediul înconjurător şi în componentele biotice, abiotice şi antropice ale acestuia. Legităţile specifice reflectă diferite aspecte particulare ale reproducerii bunurilor materiale în anumite condiţii sociale, economice şi ecologice concrete. Printre cele mai importante legităţi specifice se remarcă legea randamentelor neproporţionale şi descrescânde ale utilizării factorilor de producţie (D. Ricardo), legea avantajelor relative şi comparative, legea cererii şi ofertei etc. Se deosebesc 2 legi generale ale procesului economic natural şi uman:

1. Legea transformării şi conservării energiei;

2. Legea entropiei.

Conform legii transformării şi conservării energiei, în Natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă dintr-o stare în alta. Toată energia acumulată într-un sistem viu este egală cu diferenţa dintre energia asimilată şi cea eliminată. În nici un nivel trofic al ecosistemului nu se produce vreo pierdere sau vreun adaos de energie, ci doar o transformare a ei dintr-o stare sau formă în alta. Prin urmare, transformarea energiei, din punct de vedere cantitativ, nu suferă schimbări. Suportul energetic primordial al biosferei tereste şi al tuturor elementelor ei componente este radiaţia solară. Prin intermediul procesului de fotosinteză, energia radiaţiei solare este asimilată de către plante. Ulterior, energia adiţionată se transformă în energie a reacţiilor biochimice, care asigură realizarea diverselor servicii ecologice ale organismului vegetal, în relaţia cu mediul intern şi cel extern (reproducere, activitate nervoasă, schimb de ioni, căldură etc.) şi se conservă în substanţe organice ale plantelor. Ulterior, energia substanţelor organice a plantelor este folosită, ca bază nutritivă, de mai multe subnivele de consumenţi (grupe de organisme animale). Energia neutilizată şi cea prelucrată (necalitativă) de către producenţi şi consumenţi este eliminată în mediul înconjurător şi participă la anumite procese naturale, îndeosebi la procesele climatice şi circuitul biogeochimic din Natură. Oxigenul, produs de către plante, asigură

20

Petru Bacal

schimbul de substanţe şi energie al animalelor, fiind, practic de neînlocuit la procesele de respiraţie, creşterea şi dezvoltatea celulelor, în activitatea sistemului nervos central, sistemelor circulator şi respirator. În acelaşi timp, CO 2 eliminat, ca urmare a respiraţiei consumenţilor, este asimilat de producenţi şi folosit, odată cu apa, în procesul fotosintezei, la sinteza substanţelor organice. După încetarea activităţii vitale a producenţilor, substanţa organică vie se transformă, sub acţiunea gravitaţiei, proceselor de descompunere, presiunii, temperaturii şi altor factori fizico- şi biochimici în alte tipuri de substanţă ale biosferei. Printre substanţele biogene, o importanţă biochimică, dar şi economică majoră posedă resturile parţial descompuse ale plantelor şi animalelor, calcarul, cărbunele, turba, petrolul, şisturile bituminoase, gazul care pot fi utilizate pe larg în calitate de combustibil şi materiale de construcţie. Detritusul (materialul de la suprafaţa solului, îmbibat cu resturi de organisme vegetale şi animale, cu microorganisme saprofite, care participă activ la descompunerea substanţei organice în anorganice) constituie cel mai important depozit nutritiv pentru plante şi ciuperci şi un important mediu de viaţă pentru un număr foarte mare de microorganisme. De asemenea, materialul detritic reprezintă o sursă nutritivă primordială şi un spaţiu prielnic pentru formarea solului, fiind, astfel, o punte de legătură între componentele biosferei şi o verigă foarte importantă în circuitul de substanţe şi fluxul de energie şi informaţie al acesteia. Substanţele biogene, care nu şi-au găsit utilitare directă în circuitul de substanţe şi fluxul de energie al biosferei au fost depozitate în scoarţa terestră şi supuse diverselor procese de transformare fizico-chimică, în funcţie de adâncimea şi condiţiile localizării. Sub acţiunea presiunii şi temperaturilor foarte mari, câmpului gravitaţional, electromagnetic, radioactivităţii şi altor factori abiotici din mediul respectiv şi, bineînţeles, a timpului, s-au format numeroase zăcăminte minerale utile, de o importanţă energetică colosală, precum cărbunele, petrolul, gazul natural, şisturile şi nisipurile bituminoase, turba.

Economia Protecţiei Mediului

21

turba. Economia Protecţiei Mediului • 2 1 Figura 1.2.1. Procesul economic natural Sursa : adaptare

Figura 1.2.1. Procesul economic natural

Sursa: adaptare după P. Bran. Economia valorii, Chişinău, 1991.

Note:

abrevierea s., e., i. însemnă substanţă, energie şi informaţie; abrevierea m., r., a. n. semnifică mişcare, reproducere, activitate nervoasă.

Altele s-au transformat în materii prime foarte valoroase pentru construcţii, cum ar fi calcarul, ghipsul, marna, argilele, sau pentru industria chimică, precum fosfaţii, grafitul (de origine metamorfică) etc. Dintre substanţele bioinerte, formate sub acţiunea legilor transformării şi conservării energiei şi legii entropiei, cele mai valoroase sunt solul, mâlul organic, componentele biotice şi însuşirile biochimice ale apelor freatice. Ele constituie suportul ecologic primordial al activităţii vitale şi al ecosistemelor terestre. De asemenea, spre deosebire de substanţa biogenă, aceste substanţe sunt incluse activ în circuitul biogeochimic şi fluxul de energie de la suprafaţa terestră. De particularităţile lor depinde, în mare măsură, dezvoltarea şi răspândirea majorităţii formelor vitale din biosfera terestră. Nu mai puţin importantă este şi însemnătatea economică a substanţelor biogene. În pofida evaluării superficiale şi preţului redus (cu o oarecare excepţie a solurilor din statele dezvoltate şi din apropierea centrelor dens populate), aceste resurse asigură, practic, nu numai securitatea alimentară, ci şi existenţa întregii specii umane. În acest context, putem să ne închipuim doar o clipă urmările lipsei sau deficitului acut al solurilor, prielnice pentru agricultură şi, îndeosebi, a apelor freatice

22

Petru Bacal

Un loc aparte în energetica biosferei îl ocupă mlaştinile. Aceste ecosisteme specifice formează un sistem integral, alcătuit din substanţele biotice (organisme vii), biogene şi bioinerte, care au stabilit relaţii funcţionale specifice, diferite faţă de celelalte medii de viaţă şi ecosisteme terestre. Cu atât mai mult, ele realizează funcţii importante, nu numai prin faptul că sunt incluse în circuitul de substanţă şi fluxul de energie şi informaţie, dar şi prin faptul că participă foarte activ la stabilirea şi asigurarea echilibrului climatic şi energetic al planetei în ansamblu şi, îndeosebi, a regiunilor cu exces de umiditate şi a celor limitrofe acestora. Totodată, ele elimină cantităţi importante de metan, dioxid de carbon şi alte substanţe şi consumă volume enorme de oxigen (procesele de oxido-reducere), îcadrându-se perfect în relaţiile funcţionale dintre componentele biosferei. La finele procesului economic natural, după traversarea fazelor de producţie şi consum, se obţine, pe de o parte, biomasa şi bioproductivitatea sumară, rezultate din conservarea enegiei nutritive sau calitative, din acumulările de substanţe biogene şi bioinerte, derivate din energia neutilizată şi cea prelucrată, iar pe de altă parte, serviciile biologice, biochimice şi biofizice efectuate de organismele vegetale şi animale. Acestea sunt destinate menţinerii relaţiei cu factorii biotici şi abiotici ai ecosistemelor şi biosferei. Menirea serviciilor respective este, în primul rând, asigurarea gestiunii biologice eficiente, în sensul utilizării optime a substanţei, energiei şi informaţiei adiţionate de către fiecare unitate şi comunitate vitală, ocupării şi menţinerii unei poziţii funcţionale avantajoase în ecosistemele respective şi, în ansamblu, în biosfera terestră. Trebuie să remarcăm faptul că specia umană nu face excepţie de la această legitate, însă, deseori, din anumite cauze subiective sau obiective, voluntar sau involuntar, confundă avantajul optim cu cel maxim. După cum vedem din cele relatate mai sus, în procesul economic al naturii, practic, lipsesc deşeurile, iar toate componentele biosferei sunt încadrate, într-o măsură sau alta, în circuitele biogeochimice şi fluxurile de energie şi informaţie, iar în cazurile depozitării lor în scoarţa terestă pot servi în calitate de surse foarte valoroase şi ieftine de energie, ca mediu de trai, sau pentru alte utilizări importante.

Economia Protecţiei Mediului

23

Manifestarea legii transformării şi conservării energiei în cadrul procesului economic uman are multe trăsături comune cu manifestarea ei în Natură. În primul rând, există aceleaşi faze de producţie şi consum, aceeaşi sursă primordială de energie (radiaţia solară), un circuit asemănător al substanţelor şi un flux similar de energie şi informaţie. Asemenea celorlaltor sisteme vii, specia umană foloseşte, în calitate de intrări, potenţialul natural din sursele de energie inepuizabilă – radiaţia solară, energia eoliană, gravitaţională, energia hidraulică şi geotermică, precum şi din sursele de energie renovabilă – substanţa organică de origine animală şi vegetală. Comparativ cu celelalte specii, omul valorifică cantităţi uriaşe de surse de energie epuizabile, în special combustibililor fosili (substanţă biogenă). De asemenea, omul valorifică intens substanţele bioinerte, îndeosebi solul, care reprezintă suportul ecologic nesubstituibil pentru majoritatea speciilor din ecosistemele naturale. Cu ajutorul instrumentelor exosomatice (echipamentelor tehnice), extrage miliarde de tone de zăcăminte metalifere, în special minereu de fier, materii prime pentru industria chimică şi de construcţie etc. Astfel, sunt scoase din ciclurile biogeochimice naturale cantităţi enorme de substanţe şi elemente chimice, ceea ce duce nu numai la epuizarea acestora într-un viitor foarte previzibil, dar, mai ales, la apariţia şi manifestarea frecventă a diverselor perturbări şi dezechilibre în Natură, precum ar fi cele magnetice. Să nu uităm şi de faptul că toate componentele complexe sau particulare ocupă un loc funcţional, bine definit în Natură şi interacţionează reciproc. Astfel, perturbările apărute în unele componente, procese şi fenomene naturale terestre se pot extinde (efectul „domino”) şi asupra altora, cu care acestea interaţionează, provocând dezechilibre majore şi procese distructive, deseori ireversibile. Spre regret, societatea modernă, orbită de magia consumului, conştientizează cu greu şi superficial acest pericol eventual şi apocaliptic. Ieşirile (output-urile) procesului economic reprezintă, de asemenea, produsele şi serviciile, care formează, în ansamblu, potenţialul economic sumar. În procesul economic natural, din care, accentuăm, nu este exclusă şi specia umană, potenţialul economic

24

Petru Bacal

sumar este definit ca productivitate biologică care exprimă adaosul de biomasă şi servicii biologice. În procesul economic uman, potenţialul economic sumar include totalitatea produselor şi serviciilor, rezultate din desfăşurarea fazelor de producţie şi consum, definite, în ansamblu, drept produs brut sau valoare adăugată (adaosul de valoare). Criteriul principal de eficienţă, atât în procesul economic natural, cât şi în cel uman, este efectul util al utilizării (transformării şi conservării) substanţei, energiei şi informaţiei sau, în termeni economici - a factorilor de producţie. În Natură acesta se exprimă în Jouli sau alte unităţi metrice ale energiei, iar în activitatea economică contemporană a omului – în bani. Potenţialul economic tip produs (producţia industrială şi agricolă) este obţinut în urma combinării potenţialului natural (materiei prime) cu o parte din potenţialul economic sumar al ciclului anterior, conservat într-un nou ciclu de producţie şi consum. Astfel, pentru continuarea procesului economic uman, o parte din capitalul productiv şi resursele financiare, precum şi de servicii de natură fizică şi intelectuală este destinată conservării într-o nouă fază de producţie. O altă parte din servicii, ca şi în procesul economic natural, este destinată menţinerii şi amplificării capacităţii de consum. De asemenea, este foarte important ca majoritatea absolută a potenţialului economic tip produs, obţinut în faza de producţie să- şi găsească utililizare în faza de consum, pentru a evita eventualele crize de supraproducţie şi cantităţi masive de deşeuri. Pentru aceasta este nevoie, după cum s-a menţionat, de consolidarea permanentă a capacităţilor de consum. Totodată, pentru a preveni eventualele crize de subproducţie, este necesară alimentarea continuă a procesului economic cu potenţial natural şi potenţial economic din ciclul economic anterior. Un rol deosebit în realizarea eficientă a procesului economic îl joacă informaţia. Cu atât mai mult, unul dintre principiile de bază ale funcţionării sistemelor vii, fără nicio excepţie este autoorganizarea, care nu se poate realiza fără utilizarea informaţiei. Astfel, performanţele procesului economic natural şi uman vor fi condiţionate în mare măsură de eficienţa utilizării informaţiei, mai

Economia Protecţiei Mediului

25

ales a informaţiilor utile şi a inovaţiilor. Informaţia permite nu numai prevenirea şi înlăturarea situaţiilor problematice ale procesului economic, ci şi obţinerea, menţinerea şi amplificarea avantajelor competitive – garantul prosperităţii pentru toate sistemele vii, fără excepţie. Totdeauna, naţiuni prospere şi tenace au fost acelea care s-au bazat, în mare măsură, pe elaborarea şi implementarea inovaţiilor, dar nu numai în domeniul economic, ci şi în celelalte sfere ale vieţii, neignorând, desigur, rolul tradiţiilor. Această afirmaţie este foarte valabilă şi pentru ziua de azi. Exemplul

Germaniei, Japoniei, „tigrilor asiatici” sau, mai recent al Chinei, care

a depăşit deja (БИКИ, 2006) după valoarea produselor inovaţionale chiar şi SUA, este foarte convingător şi nu poate fi neglijat.

şi SUA, este foarte convingător şi nu poate fi neglijat. Figura 1.2.2. Procesul economic uman Sursa:

Figura 1.2.2. Procesul economic uman

Sursa: adaptare după P. Bran. Economia valorii, Chişinău, 1991.

Totodată, se pot observa şi multe deosebiri, printre care menţionăm prezenţa unei cantităţi enorme şi diverse de materii prime neutilizate, a unui volum imens şi foarte variat de deşeuri de producţie şi consum (circa 100 miliarde tone), multe dintre care sunt

nocive pentru factorii de mediu şi sănătatea omului etc. De asemenea, omul este preocupat de exploaterea la maximum a produselor şi serviciilor gratuite sau care se obţin, cu un efort minim, precum capacitatea de asimilare a mediului, de restabilire şi renovare

a resurselor naturale, aerul atmosferic, apa, diversitatea biologică şi

patrimoniul genetic. Prin urmare, ca rezultat al desfăşurării procesului economic uman, se obţin nu numai produse şi servicii utile şi benefice, dar şi multe produse, care nu-şi găsesc utilitate sau

26

Petru Bacal

provoacă efecte nocive şi distructive asupra factorilor de mediu, sănătăţii şi calităţii vieţii omului. Pentru a evita epuizarea alarmantă şi degradarea ireversibilă a potenţialului natural, care reprezintă nu doar baza energetică a procesului economic uman, ci şi mediul de manifestare a tuturor activităţilor umane, trebuie să avem grijă de eficienţa procesului de transformare. Să oferim Naturii cât mai multe servicii utile şi să ne debarasăm de deşeuri şi servicii dăunătoare.

I.2.2.

Legea entropiei. Manifestarea şi importanţa ei teoretică şi practică

Termenul de „entropie” din greaca veche înseamnă dezordine, haos. Entropia reflectă gradul de dezorganizare, de apropiere de echilibrul termodinamic absolut al unui anumit sistem. Astfel, cu cât entropia unui sistem este mai mare, cu atât sistemul respectiv este mai dezorganizat şi se situează mai aproape de echilibrul termodinamic. De asemenea, cu cât un sistem posedă o entropie mai mare, cu atât va dispune de o cantitate de energie disponibilă mai mică, şi invers. Prin urmare, se stabileşte un raport invers- proporţional dintre entropie, pe de o parte, şi energia calitativă sau disponibilă şi gradul de organizare, pe de altă parte. Nu întâmplător, entropia joasă se foloseşte, deseori, ca sinonim al energiei disponibile şi al organizării. Legea entropiei sau legea a II-a a termodinamicii a fost descoperită în anul 1865 de către savantul austriac Robert Clausius. În baza experimentelor şi deducţiilor sale, el a stabilit că energia termică (căldura) se deplasează mereu unidirecţional, de la corpurile mai calde spre cele mai reci. Prin urmare, transformarea calitativă a energiei este ireversibilă – în sensul micşorării calităţii ei şi nu invers. În Univers şi în mediul înconjurător, în ansamblu, şi în toate părţile lor componente, fără nicio excepţie nu se manifestă decât o singură tendinţă – de sporire a entropiei (energiei necalitative), de diminuare a ordinii (energiei calitative).

Economia Protecţiei Mediului

27

Cu această afirmaţie nu erau absolut de acord biologii care afirmau că, în Natură, în special în biosferă, se manifestă continuu procesele de sporire a ordinii şi complexităţii sistemelor vii. Dezordinea este doar un fenomen de excepţie şi se produce, în mod particular, în anumite grupe de organisme sau organe ale corpului speciei şi în etapa senilă a vieţii. Această dilemă între fizicieni şi fiziologi s-a soluţionat treptat pe tot parcursul secolului al XX-lea, datorită contribuţiei unor iluştri biofizicieni, precum Schrödingher, Engelgardt, Vernadski şi, îndeo- sebi, a savanţilor Bertallanfi şi Prigogine. Savantul belgian de origine rusă, Ilya Prigogine, elaborează cu succes teoria structurilor disipative şi demonstrează, cu lux de argumente, transformările energetice ce au loc în sistemele vii şi fluxurile biogeochimice care se manifestă între componentele vii şi cele nevii ale biosferei terestre. Conform lui Prigogine, structurile disipative (difuze), proprii doar sistemelor vii, au capacitatea de a asimila entropia joasă (energia disponibilă) din mediul înconjurător, îndeosebi din radiaţia solară. Entropia joasă din radiaţia solară este folosită la sinteza substanţei organice şi realizarea diverselor servicii fiziologice (biologice), care asigură coordonarea funcţiilor vitale şi integritatea sistemelor vii. Astfel, entropia joasă este folosită pentru menţinerea şi sporirea ordinii interioare a sistemelor vii. Totodată, o parte din energia neutilizată şi cea transformată (prelucrată) în sistemele vii este eliminată în mediul înconjurător, sporind, în acest mod, dezordinea şi entropia mediului înconjurător, în ansamblu. Cu cât mai multă entropie joasă (energie calitativă) va fi asimilată şi transformată de sistemele vii, cu atât mai multă energie „prelucrată” şi neutilizată va fi eliminată în mediul extern şi va creşte entropia şi dezordinea acestuia. Creşterea entropiei sporeşte viteza de deplasare, de apropiere de echilibrul termodinamic absolut. Această stare nu este altceva, decât sfârşitul, ultima secundă a unui ciclu al Universului şi a părţilor sale componente - galaxii, sisteme planetare, planete, macrosisteme vii etc., după care va începe un nou ciclu, cu procese definitorii similare ciclurilor anterioare, însă cu efecte calitative mai mari. Prin urmare, entropia şi ordinea, Viaţa şi Moartea nu sunt, în esenţă, stări contradictorii, ci doar complementare, indiferent de efectele palpabile ale acestora.

28

Petru Bacal

Economia Protecţiei Mediului

29

Prin urmare, sursa continuă a existenţei, a menţinerii ordinii oricărui sistem viu este entropia joasă asimilată din mediul înconjurător. Cu cât sistemul reuşeşte să „extragă” şi să folosească mai multă entropie joasă, cu atât el va fi mai performant. Eficienţa activităţii şi tenacitatea

îngust de populaţie sau de agenţi economici. Această situaţie o putem întâlni în istoria medievală a Portugaliei şi Spaniei, care, spre deosebire de Anglia, Flandra (Belgia actuală) sau Olanda, nu au investit aurul şi argintul adus din India şi America pentru

sistemelor vii depinde, în mare măsură, şi de eficienţa transformărilor

dezvoltarea manufacturii, ci pentru necesităţi militare şi viaţa de lux

energetice, de gradul de risipă a entropiei joase. Pentru sistemele vii,

a

clasei dominante. De asemenea, în cazul transformării insuficiente

sursa primordială de entropie joasă, de energie calitativă este radiaţia solară. După cum afirmă unii savanţi, dacă soarele ar înceta timp de câteva minute să emane radiaţie spre Pământ, viaţa de pe planeta noastră ar putea să dispară foarte rapid. Astfel, nu întâmplător organismele vii sunt numite şi „jucării ale soarelui”. Pentru activitatea economică a omului, drept sursă de entropie joasă serveşte nu numai radiaţia solară şi resursele biologice, ci, în mare măsură, şi combustibilii fosili. Totodată, acest focar de entropie joasă este limitat şi neregenerabil. Prin urmare, folosirea ineficientă,

potenţialului industrial în consum, vor creşte economiile, dar se vor micşora investiţiile şi va apărea o criză de supraproducţie similară celei din anii 1929-1933. În concluzie, venim cu afirmaţia enunţată de marele economist american de origine română, Nicolae Georgescu-Roegen: „Legea entropiei este cea mai naturală (obiectivă) lege dintre toate legile economice şi cea mai economică dintre toate legile Naturii”.

a

excesivă şi risipitoare va contribui decisiv la regresul economic şi chiar al speciei umane, în ansamblu. Astfel, omul, în procesul de

I.2.3.

Principiile generale ale economiei protecţiei mediului

prelucrare a resurselor naturale, trebuie să ţină cont neapărat de faptul că aceste resurse nu pot fi înlocuite, de rata de epuizare şi, în special, de coeficientul de transformare a acestora în bunuri de producţie şi consum. Coeficientul subunitar de transformare

Principiile generale ale economiei protecţiei mediului accentu- ează rolul prioritar al respectării cerinţelor de mediu, pornind de la situaţia ecologică şi socio-economică din momentul actual şi viitorul

entropică are o influenţă deosebită şi asupra preţului potenţialului natural şi al bunurilor materiale obţinute. De asemenea, omul trebuie să evite la maximum risipa şi să sporească utilitatea pe parcursul întregului proces economic, atât în faza de producţie, cât şi în faza de consum, să asigure o transformare şi o reconservare permanentă a potenţialului natural şi economic, atât în cadrul unui ciclu, cât şi în cadrul mai multor cicluri ale procesului economic.

imediat. Menirea lor principală este de a forma în rândurile societăţii şi, în special ale beneficiarilor, poluatorilor de mediu, factorilor de decizie o viziune ecologică avansată şi complexă. De asemenea, ele au ca obiectiv primordial conturarea relaţiilor sistemice dintre subiectul şi obiectul gestiunii protecţiei mediului, implementarea combinată a metodelor de gestionare. Relevăm 6 principii generale ale economiei protecţiei mediului:

Potenţialul economic obţinut în faza de producţie trebuie să-şi

1)

Principiul primatului Naturii;

găsească la maximum utilitate în faza de consum şi să evite deşeurile

2)

Principiul socializării Naturii;

şi risipa. Totodată, potenţialul economic obţinut în faza de consum a

3)

Principiul ecologizării producţiei materiale;

ciclului prezent trebuie reinvestit la maximum în faza de producţie a

4)

Principiul ecodezvoltării sau dezvoltării durabile;

unui nou ciclu economic, altfel sporul de valoare obţinut în procesul

5)

Principiul beneficiarul plăteşte;

economic nu va contribui ulterior la dezvoltare economică şi progres, dar va fi irosit pentru anumite necesităţi de lux ale unui spectru

6)

Principiul poluatorul plăteşte.

30

Petru Bacal

Conform primului principiu, Natura este suportul primordial al dezvoltării societăţii, iar însăşi activitatea economică a omului, similar celorlaltor fiinţe vii, este asigurată de fluxul neîntrerupt de potenţial natural din mediul înconjurător. Totodată, multe din resursele naturale folosite sunt pe cale de epuizare, ceea ce impune evitarea risipei şi conservarea bazei de resurse. De asemenea, fiecare component al naturii, indiferent de importanţa economică a acestuia, de aprecierea obiectivă sau subiectivă a omului ocupă un loc funcţional în schimbul de substanţe şi informaţie şi în fluxul de energie ce se realizează în cadrul elementelor componente ale mediului. Afectarea sau chiar distrugerea unor componente poate genera pericole asupra celorlalte componente şi asupra ecosiste- mului, în ansamblu. De exemplu, valorificarea agricolă extensivă a generat reducerea substanţială a diversităţii biologice, micşorarea fertilităţii solului şi alte efecte distructive care nu se răsfrâng doar asupra Naturii, ci şi asupra potenţialului economic al sistemului biosocial. De asemenea, acest principiu prevede folosirea legilor Naturii la reconstrucţia şi amenajarea ecologică, respectarea principiului „Natura ştie mai bine”. Prin urmare, principiul primatului Naturii declară prioritatea preferinţelor ecologice asupra valorificării economice excesive, nedirijate a resurselor de mediu peste limitele de renovare şi sustenabilitate ale acestora. Conservarea şi ameliorarea cadrului natural existent trebuie să prevaleze asupra experimentelor economice, tehnologice sau politice, care urmăresc un profit imediat maxim şi sunt absolut incompatibile cu cerinţele mediului. Deci acest principiu presupune primatul posibilităţilor Naturii asupra necesităţilor materiale nelimitate ale societăţii şi, corespunzător, adaptarea continuă a sistemului socio-economic la condiţiile şi capacităţile sistemului ecologic, şi nu invers. În acest context, trebuie accentuată prioritatea capacităţii de asimilare a mediului, carcasului ecologic din teritoriul respectiv asupra intereselor ramurale sau corporative, la momentul dat. Astfel, primatul Naturii trebuie să devină piatră de hotar în luarea deciziilor privind modul şi scara de utilizare a teritoriului, nu numai de către subdiviziunile specializate

Economia Protecţiei Mediului

31

în protecţia mediului, dar şi în toate domeniile care se ocupă de valorificarea resurselor naturale. Principiul socializării Naturii presupune transformarea acesteia într-un bun al întregii societăţi. Menţinerea şi ameliorarea bazei de resurse naturale, calităţii mediului reflectă interesele comune ale întregii societăţi şi trebuie, neapărat, luate în considerare la promovarea deciziilor privind valorificarea economică a teritoriului. Dacă valorificarea industrială, în special a masei lemnoase, materiilor prime chimice sau energetice ţine mai mult de interesele private ale companiilor din ramurile respective, atunci păstrarea funcţiilor ecologice şi sanitaro-igienice ale pădurii sau menţinerea calităţii aerului şi apelor reflectă interesele întregii societăţi, întregii naţiuni şi, îndeosebi, ale persoanelor cu venituri modeste, dar care sunt

afectate cel mai frecvent de impactul negativ asupra mediului. De asemenea, principiul socializării presupune împărţirea relativ echitabilă a rentei (veniturilor) de la valorificarea resurselor naturale, în special a celor energetice, forestiere, metalifere şi funciare. Principiul ecologizării producţiei materiale prevede realizarea următoarelor obiective:

- utilizarea complexă a resurselor naturale din teritoriul valorificat pentru excluderea maximă a deşeurilor şi prevenirea epuizării resurselor;

- aplicarea tehnologiilor cu ciclu de producţie complet;

- prelucrarea şi neutralizarea deşeurilor;

- recircularea (folosirea repetată sau multiplă) a resurselor acvatice;

- implementarea monitoringului, expertizei şi paşaportizării ecologice la toate sursele de poluare;

- asigurarea ecologică a populaţiei din zonele industriale cu poluare maximă;

- stabilirea zonelor sanitaro-igienice în perimetrul între- prinderilor poluante;

- stabilirea carcasei ecologice între zonele industriale şi rezidenţiale, localităţile urbane şi ecosistemele naturale.

32

Petru Bacal

Principiul ecodezvoltării sau dezvoltării durabile. Asemănător primului principiu dezvăluit anterior, principiul ecodezvoltării scoate în evidenţă supremaţia menţinerii şi ameliorării calităţii mediului asupra creşterii economice cantitative, asigurării condiţiilor de viaţă şi sănătate faţă de satisfacerea excesivă a necesităţilor actuale ale producţiilor industriale. Comparativ cu primul principiu, în centrul atenţiei se află omul în relaţiile sale cu mediul ambiant şi armonizarea acestor relaţii în viitorul imediat. Principiul ecodezvol- tării cere implementarea obiectivelor dezvoltării durabile în toate regiunile şi statele lumii, la diverse nivele ierarhice spaţiale. Similar principiului socializării naturii, principiul ecodezvoltării prevede echitatea socială la utilizarea bunurilor naturale disponibile,

participarea, în egală măsură, a populaţiei la valorificarea şi însuşirea bunurilor de mediu de importanţă planetară. Simultan, ecodez- voltării îi revine rolul primordial în integrarea sistemului gestiunii umane (biosociale), în conformitate cu cerinţele de mediu, sănătăţii populaţiei şi utilizării echitabile a bunurilor naturale. Un alt impe- rativ specific al ecodezvoltării este elaborarea şi implementarea mecanismului de conservare şi ameliorare a cadrului natural existent pentru utilizarea lui, în aceeaşi măsură, de către generaţiile viitoare. Principiul „beneficiarul plăteşte”. Implementarea principiului „beneficiarul plăteşte” constituie una din garanţiile de bază în tranziţia la economia de piaţă, care impune utilizarea contra plată a tuturor bunurilor de mediu, incluse direct sau indirect în circuitul economic. În acest caz, fiecare beneficiar al acestor resurse este nevoit să ofere o anumită plată, care reflectă valoarea bunului natural folosit, în funcţie de tipurile şi volumul de utilizare. Principiul „beneficiarul plăteşte” presupune redistribuirea veniturilor rezultate din valorificarea şi comercializarea resurselor naturale. În baza acestui principiu, este aplicat, atât impozitul funciar, cât şi taxa pentru utilizarea resurselor minerale. Obiectivele principale ale implementării acestui principiu sunt:

- acumularea de venituri în urma exploatării patrimoniului natural naţional;

Economia Protecţiei Mediului

33

- colectarea fondurilor pentru ameliorarea aspectelor cantitative şi calitative ale bunurilor naturale existente, asigurarea continuă a reproducerii resurselor naturale renovabile şi pentru diminuarea şi înlăturarea pericolului epuizării celor irenovabile;

- compensarea pagubelor provocate de scoaterea acestor resurse din cadrul natural sau din circuitul economic. Principiul „poluatorul plăteşte” presupune compensarea bănească a pagubelor de mediu de către cei care generează sau condiţionează, nemijlocit, poluarea, cu efecte nocive asupra calităţii factorilor de mediu şi sănătăţii omului. Mărimea plăţii stabilite reflectă raportul dintre mărimea pagubelor ecologice, în funcţie de volumul şi toxicitatea poluanţilor, gradul de poluare a zonei, densitatea populaţiei, frecvenţa bolilor respective, pe de o parte, şi suma cheltuielilor necesare pentru prevenirea şi înlăturarea sau neutralizarea poluanţilor respectivi, pe de altă parte. Principiul „poluatorul plăteşte” impune compensarea tuturor costurilor externe (sociale) generate prin poluarea aerului, apei, solurilor, lumii animale şi celei vegetale. Acest principiu are o poziţie centrală în economia mediului şi este de o importanţă practică majoră. O viziune mai nouă asupra acestui principiu prevede plata pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului. În acest caz, plata nu este interpretată de către poluatori ca o pedeapsă, ci ca un preţ oferit pentru un serviciu bine determinat şi înţeles de toată lumea. De asemenea, plata pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului are un caracter complex, incluzând, totodată, renta din folosirea anumitor însuşiri ale resurselor de mediu şi mărimea pagubelor de mediu prin utilizarea normativă sau supranormativă a capacităţii de asimilare a mediului. Actualmente, implementarea acestei viziuni se confruntă cu o serie de dificultăţi de ordin economic, politic, administrativ sau mixt. Cea mai mare realizare în acest domeniu poate fi considerată aplicarea în S.U.A a permiselor negociabile de emisii. Principiile utilizării contra plată a resurselor naturale şi „poluatorul plăteşte” implică perfecţionarea subsistemului de gestionare, în special a structurilor organizaţionale, metodelor

34

Petru Bacal

Economia Protecţiei Mediului

35

economice pentru adaptarea optimă la starea actuală a obiectului gestiunii: factorii de mediu şi sursele de impact. Realizarea acestui obiectiv este foarte actuală în toate colţurile Terrei. Până în prezent, aplicarea acestor principii este limitată, predominant, de frontierele statelor sau, în cel mai bun caz, de hotarele unor unităţi integraţioniste viabile, precum Uniunea Europeană. Deseori, statele şi companiile industriale, cu o pondere dominantă în poluare, pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului, nu oferă statelor şi regiunilor-victime nicio recompensă sau una extrem de mică comparativ cu valoarea resurselor şi mărimea prejudiciilor. De exemplu, în Republica Moldova, peste 2/3 din volumul emisiilor nocive sunt generate de surse externe, predominant din Ucraina, Germania, Cehia, România. Compensaţiile de poluare, însă, sunt colectate predominant de la sursele staţionare interne, care participă în prezent cu o pondere neînsemnată în volumul total al emisiilor înregistrate în spaţiul aerian al republicii noastre.

cunoaşterea deosebirilor şi particularităţilor spaţiale ale obiectului gestiunii respective. Diferenţierea teritorială a elementelor obiectului gestiunii ecologice, spre deosebire de alte domenii ale activităţii şi gestiunii umane, este marcată de predominarea componentelor naturale. Manifestarea şi comportamentul acestor componente sunt condiţionate, în mare măsură, de legile obiective ale Naturii, de interacţiunile factorilor geofizici endogeni şi exogeni, de relaţia lor cu factorii de origine cosmică, în special cu radiaţia solară. În pofida caracterului omogen al zonelor naturale, îndeosebi, a componentelor floristice şi faunistice ale acestora, relaţia factorilor naturali are o expresie strict teritorială, care se reflectă vizibil prin mediul geo- şi biochimic şi particularităţile microclimatice. Anume, datorită diferenţierii spaţiale a complexelor naturale şi compo- nentelor lor, fiecare teritoriu are propria reacţie de răspuns la acţiunea factorilor de mediu, indiferent de poziţia sa ierarhică. Cu atât mai mult, fiecare sistem teritorial, în funcţie de componentele abiotice şi biotice ale acestuia, are capacitatea intrinsecă de răspuns la acţiunea factorilor nocivi, reuşind, în mod organizat sau după

I.2.4.

Principiile specifice ale economiei protecţiei mediului

situaţie, să evite, să atenueze sau să înlăture efectul nociv şi distructiv produs asupra complexului teritorial natural respectiv, precum şi

Cele mai importante principii specifice sunt:

elemente variabile şi invariabile ale acestuia. În cadrul obiectului gestiunii mediului se disting, în acelaşi timp

 

1)

Principiul ştiinţific;

şi componentele care reflectă sursele şi formele impactului negativ, în

2)

Principiul accesibilităţii resurselor;

special a celor antropice. Caracterul spaţial al acestora este mult mai

3)

Principiul diferenţierii teritoriale.

pronunţat decât al elementelor suportului ecologic. Reglementarea

Principiul ştiinţific ne atenţionează asupra necesităţii argumentăriii ştiinţifice a tuturor deciziilor destinate valorificării economice a potenţialului natural din limitele unui anumit teritoriu. Principiul accesibilităţii resurselor prevede accesul lejer al tuturor indivizilor, persoanelor fizice şi juridice, grupurilor societăţii la patrimoniul natural al ţării, indiferent de forma de proprietate, mărimea veniturilor, posibilităţilor materiale şi financiare. Principiul diferenţierii teritoriale are o importanţă primordială

activităţii surselor de impact în raport cu sustenabilitatea teritoriului reprezintă o direcţie primordială a gestiunii şi un garant de bază al optimizării ei. De asemenea, diferenţierea spaţială a obiectului gestiunii, în primul rând, a situaţiei ecologice şi surselor de impact constituie un parametru esenţial în implementarea instrumentelor economice şi administrative de protecţie a mediului, îndeosebi, la elaborarea normativelor ecologice şi stabilirea cuantumului de plată pentru utilizarea, poluarea şi degradarea resurselor de mediu.

în gestiunea mediului. Adoptarea şi realizarea deciziilor, controlul şi totalizarea rezultatelor deciziilor curente şi anterioare necesită

36

Petru Bacal

Bibliografie:

1. P. Bacal. / Principiile specifice ale gestiunii protecţiei mediului înconjurător // Tezele Conferinţei Internaţionale „Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în realizarea reformelor economice din Republica Moldova”, 25-26 septembrie, 2003, ASEM, Chişinău, 2003, p. 245-247

2. P. Bran. Economia valorii. Chişinău, 1991.

3. D. Ţăruş. Prospecţiune economică. Aspecte structurale. Chişinău,

2001.

4. N. Georgescu-Roegen. Legea entropiei şi procesul economic.

Bucureşti, 1979.

5. M. Mâtcu. Economia protecţiei mediului înconjurător. Chişinău,

1998.

6. C. Negrei. Bazele economiei mediului. Bucureşti, 1997.

7. А. Д. Вырварец. Экономика природопользования. М., 1994.

8. К. К. Ребане. Энергия, энтропия, среда обитания. Таллин,

1984.

9. США уступили лидерство Китаю в сфере экспорта инфор- мационных технологий // БИКИ, № 147, 22.12.2005, стр. 5, 16.

Subiecte pentru conversaţii:

1. Dezvăluiţi manifestarea legii transformării şi conservării energiei în procesul economic natural.

2. Enumeraţi consecinţele benefice ale transformării şi conservării energiei pentru activitatea economică a societăţii contemporane.

3. Explicaţi asemănările şi deosebirile principale dintre transformarea şi conservarea energiei în Natură şi în activitatea economică a omului.

4. Esenţa transformărilor entropice în mediul înconjurător şi incertitudinile existente în explicarea acestora.

5. Dezvăluiţi condiţiile impuse de legea entropiei procesului economic natural şi uman.

6. Rolul informaţiei în asigurarea continuităţii şi eficienţei procesului economic.

Economia Protecţiei Mediului

37

7. Redaţi însemnătatea principiilor „primatului şi socializării Naturii” pentru bunăstarea socială şi conservarea mediului.

8. Actualitatea şi dificultăţile implementării principiilor „ecolo- gizării producţiei materiale şi ecodezvoltării”.

9. Esenţa şi actualitatea teoretică şi practică a principiilor „bene- ficiarul şi poluatorul plăteşte”.

10. Rolul diferenţierii teritoriale în aplicarea instrumentelor eco- nomice de gestiune a protecţiei mediului.

I.3.1.

Tema I.3. Relaţia mediu–economie

Limitele şi oportunităţile dezvoltării economice în relaţia cu mediul ambiant

De-a lungul timpului, între mediul înconjurător şi activitatea economica a omului s-au stabilit relaţii variate şi complexe, care au

determinat, în mare măsură, nu numai progresul speciei umane şi distanţarea ei faţă de celelalte specii, dar şi apariţia şi extinderea unor probleme ecologice, care pun în pericol însăşi continuitatea şi existenţa omului. Pentru activitatea economică a omului, mediul înconjurător serveşte în calitate de:

- furnizor de materie primă;

- recipient de deşeuri;

- spaţiu de localizare a obiectivelor economice şi de mani- festare a activităţilor industriale, agricole sau a serviciilor. De asemenea, mediul ambiant realizează o serie de funcţii economice indirecte şi ecologice foarte utile pentru viaţa oame- nilor. Printre funcţiile economice indirecte se remarcă: asigurarea echilibrului climatic, circuitului de substanţe, fluxului de energie şi informaţie în Natură, prevenirea alunecărilor de teren, eroziunilor,

38

Petru Bacal

salinizării şi altor efecte distructive pentru cadrul natural şi activitatea omului. Printre funcţiile ecologice menţionăm: pro- ducerea substanţelor organice vegetale şi animale, purificarea aerului, apelor, solului, autoregenerarea şi restabilirea substanţelor vii şi a celor bioinerte. În ultimul timp, este foarte apreciată valoarea turistică a mediului, în special în apropierea marilor oraşe. Astfel, utilizarea funcţiilor complexe ale mediului aduce omului

o multitudine de beneficii. În schimb, Natura primeşte pentru

bunurile şi serviciile sale oferite aproape gratuit speciei umane, de cele mai multe ori doar deşeuri şi ecosisteme naturale şi artificiale degradate din punct de vedere economic şi ecologic. Totodată, în ultimul timp, statele dezvoltate acordă o atenţie sporită conservării bazei de resurse, calităţii mediului, funcţiilor ecologice ale acestora şi

altor obiective, orientate spre a întoarce Naturii cât mai multe servicii utile şi reciproc avantajoase. În acest sens, o deosebită atenţie merită eforturile de restabilire ecologică a bazinelor şi cursurilor de apă, de reamenajare a ecosistemelor naturale. Timp de peste două secole, limitele ecologice nu au prezentat piedici serioase pentru dezvoltarea industrială a economiei mondiale. Dezvoltarea accelerată a economiei postbelice a fost condiţionată, pe

de o parte, de afluxul de investiţii străine, îndeosebi, americane, şi de

inovaţiile tehnico-ştiinţifice, de sporirea efectivului populaţiei şi a veniturilor şi, respectiv, a cererii de produse industriale, iar, pe de altă parte, de preţurile foarte mici la materiile prime industriale, în special,

la cele energetice şi chimice. De asemenea, producţia industrială

includea foarte superficial efectele colaterale ale producţiei, precum poluarea şi deşeurile, rata de epuizare şi regenerare a resurselor naturale, impactul asupra sănătăţii populaţiei şi diversităţii biologice. Astfel, dezvoltarea economică realizată după modelele existente până în anii 70 a generat asupra mediului înconjurător o serie de riscuri, inclusiv:

- riscul de epuizare a resurselor naturale neregenerabile, în special a resurselor energetice de origine fosilă;

- deteriorarea solului, erodarea acestuia şi extinderea deşertificării;

Economia Protecţiei Mediului

39

- ameninţarea biodiversităţii planetare;

- poluarea aerului şi a apei la nivelul întregii planete, dar mai ales în zonele puternic industrializate şi urbanizate;

- afecţiuni patologice masive, care au diminuat substanţial imunitatea şi rezistenţa organismului uman, îndeosebi în zonele rămase defavorizate;

- fenomenul ploilor acide cu consecinţe grave pentru componentele naturale ale ecosistemelor şi pentru sănătatea populaţiei ;

- efectul de seră şi impactul acestuia asupra climei planetei.

Modele de dezvoltare economică, aplicate în acea perioadă, nu au ţinut cont de faptul că unele resurse naturale sunt epuizabile şi că mediul înconjurător trebuie păstrat sănătos şi pentru generaţiile viitoare. Conştientizarea acestei crize a determinat societăţile moderne să ia măsuri eficiente pentru a găsi o nouă cale de dezvoltare, deoarece apăruse pericolul distrugerii nu numai a mediului înconjurător, ci şi a propriului viitor. Criza ecologică, manifestată acut în anii 60-70, a făcut ca procesul creşterii economice să cunoască unele limite, care, la început, au constituit obiectul unor dezbateri teoretice, urmând ca, pe măsură ce s-a conştientizat adevăratul impact al acestui proces asupra mediului înconjurător, să fie aplicate şi în practică, în acordurile economice şi politice adoptate. A apărut necesitatea redimensionării condiţiei ecologice a omului, ce trebuie înţeleasă ca o condiţie socio culturală de apropiere, din perspectiva adevăratelor interese socio umane ale Naturii şi elementelor sale componente. Realitatea economică nu se reduce la o simplă împărţire producţie–consum, ci se înscrie într-un concept mult mai complex care leagă producţia, consumul şi deşeurile. Important este că noi nu creăm nimic, dar transformăm resursele în bunuri economice şi în deşeuri, în acelaşi timp. De asemenea, consumul nu înseamnă numai folosirea sau distrugerea bunurilor, ci şi transformarea acestora în reziduuri. Poluarea apare ca rezultat al distrugerii materiei, risipei, care, tocmai din această cauză, trebuie ţinută sub control în două ipostaze: de pierdere şi de factor poluant. Deşeurile nu posedă o valoare economică directă şi, deci, nu preocupă pe nimeni. Dacă nu

40

Petru Bacal

se plăteşte pentru apa folosită sau pentru serviciile ecologice ale apei şi aerului, nu suntem dispuşi, din punct de vedere economic, să ne limităm consumul de apă şi emisiile nocive în mediul ambiant. Prin urmare, fenomenul, care nu este reprezentat printr-un schimb monetar pe o piaţă, va fi ignorat de sistemul economic. Subestimarea folosirii resurselor, în special a celora considerate „bunuri libere”, precum şi a efectelor ecologo economice negative ale activităţii de producţie, precum deşeurile şi poluarea, generează costuri externe, care, neapărat, trebuie incluse în calculul economic. Existenţa valorificării monetare a efectelor externe şi a includerii costului acestora în cheltuielile întreprinderii pe piaţă constituie o temă centrală a economiei mediului înconjurător. În scopul de a remedia aceste “slăbiciuni ale pieţei”, Pigou preconizează intervenţia statului, prin impunerea unor taxe asupra dezeconomiilor externe. În cel mai bun caz, taxele ar trebui să fie egale cu o sumă care să reflecte valoarea monetară reală a costului extern. Datorită acestei proceduri, efectul extern, evaluat în expresie bănească şi contabilizat, va face parte integrantă din calculul economic. Prin urmare, aplicarea adecvată a principiilor „beneficiarul plăteşte” şi „poluatorul plăteşte” are repercusiuni directe asupra costurilor producţiei industriale, asupra strategiei şi dezvoltării economice.

I.3.2.

Evoluţia raportului dintre preferinţele economice şi cele ecologice

Pentru a înţelege mai bine specificul relaţiilor dintre mediu şi economie, este binevenită analiza evoluţiei raportului dintre preferinţele ecologice şi cele economice. Dominarea absolută a preferinţelor economice asupra celor ecologice, pe tot parcursul perioadei industriale, a fost condiţionată de următorii factori:

1. În ierarhia nevoilor umane, nevoile economice îndeosebi cele primare, au o importanţă primordială; 2. Majoritatea populaţiei dispunea de venituri mici. Din această cauză, se preferă satisfacerea nevoilor primare,

Economia Protecţiei Mediului

41

cum ar fi asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, iar nevoile secundare, precum cele ecologice, sunt ignorate;

3. Obţinerea unor venituri mari pe seama valorificării resurselor naturale ieftine;

4. Abundenţa unor spectre şi volume mari de resurse naturale, ce au contribuit la subestimarea şi exploatarea excesivă a acestora;

5. Lipsa proprietăţii explicite asupra resurselor naturale;

6. Prezenţa unei capacităţi de asimilare a mediului capabile să neutralizeze efectele toxice ale poluării;

7. Aplicarea insuficientă a instrumentelor economice de protecţie a mediului;

8. Lipsa informaţiei despre efectele ecologice negative ale activităţilor de producţie;

9. Lipsa sau insuficienţa, din motive tehnice, economice şi juridice, a instalaţiilor de purificare şi a tehnologiilor de producţie cu un nivel mic al consumului de resurse şi al poluării;

10. Necorespunderea indicatorilor economici cu cei

ecologici de folosire a resurselor naturale. Odată cu afirmarea dezvoltării postindustriale, are loc modi-

ficarea raportului menţionat, în sensul creşterii rolului preferinţelor ecologice. Totodată, o parte dintre preferinţele economice au căpătat un caracter ecologic şi invers unele dintre preferinţele ecologice, cum ar fi economisirea de resurse şi reducerea poluării au căpătat un caracter economic. Această tendinţă se datorează următorilor factori:

1. Atingerea unor niveluri înalte de venituri în statele avansate economic. Acest fapt a sporit substanţial capacitatea de plată şi pentru satisfacerea nevoilor secundare, inclusiv a celor ecologice, care reflectă într-o mare măsură confortul de trai, cerinţele de odihnă şi recreere ale populaţiei;

2. Implementarea largă a instruirii şi educaţiei ecologice;

3. Predispoziţia psihologică, priorităţile indivizilor pentru ameliorarea confortului de trai şi a calităţii mediului;

42

Petru Bacal

4. Epuizarea şi degradarea multor resurse, care au contri- buit la scumpirea şi economisirea acestora;

5. Atingerea şi depăşirea capacităţii de asimilare a mediului în regiunile puternic industrializate;

6. Evaluarea complexă a resurselor naturale;

7. Implementarea pârghiilor economice de protecţie a mediului;

8. Elaborarea şi aplicarea largă a realizărilor tehnico-ştiin- ţifice;

9. Măsurile ecologice sporesc beneficiile întreprinderii;

10. Corelarea indicatorilor economici cu cei ecologici.

I.3.3.

Conceptul dezvoltării durabile

Conştientizarea vastă a problemelor ecologice şi naturii lor economice a impulsionat largi dezbateri în forurile academice, la care au aderat, ulterior, şi factori importanţi de decizie politică. Ca rezultat, soluţionarea problemelor ecologice este declarată prioritară de către lumea industrială şi, în scurt timp, devine subiectul unei ample colaborări internaţionale. Cea mai remarcabilă contribuţie la reorientarea dezvoltării şi redimensionarea creşterii economice au avut-o membrii Clubului de la Roma, sub coordonarea cărora au fost realizate studii profunde asupra viitorului omenirii. În Primul Raport al acestui for – „Limitele creşterii” – D.H. Meadows şi colaboratorii săi atrag atenţia asupra unor eventuale disproporţii între efectivul populaţiei mondiale, consumul de resurse, volumul poluării şi deşeurilor, pe de o parte, resursele naturale disponibile, îndeosebi, cele irenovabile şi capacitatea de asimilare şi regenerare a mediului, pe de altă parte. Conform autorilor acestei publicaţii, disproporţiile menţionate aveau să conducă inevitabil la atingerea limitelor creşterii la începutul secolului. Prin urmare, apăruse necesitatea reducerii acestor disproporţii prin implementarea concepţiei „creşterii zero”, care reprezenta un scenariu nu prea optimist pentru lumea industrială, afectată din plin de şocul „crizei petroliere”, ce se

Economia Protecţiei Mediului

43

dezlănţuise aprig pe acea vreme şi care, după cum s-a dovedit, a afectat mult mai grav statele lumii a treia. Mai mult decât atât, în aceste state dominau sărăcia şi inechitatea socială şi, totodată, înregistrau cel mai mare şi extins boom demografic din istoria lor. În cel de-al doilea Raport al Clubului de la Roma, M. Mesarovici şi Ed. Pestel elaborează câteva scenarii asupra raportului dintre resurse şi consumul acestora, dintre situaţia ecologică şi capacitatea de autorestabilire a mediului, optând pentru implementarea şi realizarea unui scenariu mai optimist, definit de ei drept ”creştere organică”, care urma să combine optim interesele economice cu cele ecologice. Conform autorilor acestui studiu, fără o creştere economică constantă şi calitativă nu pot fi realizate problemele conservării resurselor şi protecţiei calităţii mediului, iar realizarea acestui scenariu necesită acţiuni sinergice din partea tuturor statelor lumii. Concluziile acestor studii au alcătuit, ulterior, fundamentul teoretic pentru elaborarea şi implementarea concepţiei ecodezvoltării de către forurile interna- ţionale ecologice şi demografice. De asemenea, ideea „creşterii organice” este actualizată în renumitul raport „Viitorul Nostru Comun”, numit şi „Brundtlant”, adoptat în 1987 de către Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare. Acest raport revoluţionar prevede implementarea concepţiei „dezvoltării durabile” – o dezvoltare axată pe o continuă relaţie optimă între dezvoltarea economică, echitatea socială şi calitatea mediului. Scopul acestei relaţii este „satisfacerea cerinţelor actuale fără a compromite capacitatea de satisfacere a necesităţilor generaţiilor viitoare”. Obiectivele ecologice prioritare pentru realizarea dezvoltării durabile sunt următoarele:

- redimensionarea creşterii economice prin distribuţia şi alocarea echitabilă şi raţională a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;

- endogenizarea protecţiei mediului în activitatea econo- mică a omului;

- conservarea şi sporirea bazei de resurse naturale disponibile;

- păstrarea şi ameliorarea diversităţii biologice;

44

Petru Bacal

- supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului prin menţinerea capacităţii de asimilare a acestuia;

- menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii apelor, aerului, solului, subsolului, florei şi faunei, sănătăţii populaţiei;

- reorientarea tehnologiei şi exercitarea controlului riscurilor acesteia;

- unificarea deciziilor privind mediul şi economia;

- evaluarea veridică, complexă şi transparentă a costurilor degradării şi poluării mediului;

- evaluarea beneficiilor funcţiilor economice directe, indi- recte şi celor ecologice ale resurselor de mediu;

- implementarea largă a standardelor ecologice interna- ţionale, în special, a celor care vizează sănătatea umană şi capacitatea de autopurificare şi autorestabilire a mediului;

- elaborarea şi aplicarea unei politici fiscale adecvate stimulării tehnologiilor şi producţiilor nonpoluante;

- eradicarea sărăciei prin asigurarea cu locuri de muncă, locuinţă, apă şi condiţii igienice;

- participarea activă a instituţiilor de drept internaţional în combaterea fenomenului de corupţie în domeniul poluării şi utilizării excesive şi ilicite a resurselor de mediul. Fără o protecţie adecvată a mediului, este imposibilă realizarea progresului civilizaţiei actuale, sub toate aspectele sale: economice, tehnologice, sociale etc. Totodată, fără un suport economic adecvat, protecţia şi conservarea mediului sunt aproape imposibile. Preju- diciile cauzate naturii şi sănătăţii subminează fundamentele productivităţii în viitor şi invers, fără o creştere economică, sunt greu de procurat resursele necesare protecţiei mediului. O condiţie importantă de realizare a obiectivelor dezvoltării durabile este adaptarea conceptului dezvoltării durabile la condiţiile specifice fiecărei ţări. Fiecare ţară are propriile nevoi de creştere economică, precum şi caracteristicile sale naţionale demografice, particularităţi specifice ale mediului natural, un spaţiu al său construit. Sensul dezvoltării durabile constă anume în modelul endogen de

Economia Protecţiei Mediului

45

reconciliere între om şi Natură. Aceasta nu exclude, desigur, nevoia de colaborare şi cooperare internaţională (de pildă, consolidarea capacităţii de management ecologic şi aplicarea politicilor naţionale vor face să crească cererea de tehnologii nepoluante, ceea ce va accelera transferurile şi cooperările tehnologice). Integrarea sistemelor economice şi ecologice s-a conturat prin elementele impuse de conceptul de dezvoltare durabilă, presupunând, printre altele: optimizarea, şi nu maximizarea obiectivelor economice, înţelegerea universalităţii restricţiilor impuse de legile Naturii, perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a resurselor. Cu timpul, termenul de dezvoltare durabilă cunoaşte noi valenţe. Motivaţia dezvoltării durabile rezidă în caracteristica, din ce în ce mai internaţională, a problemelor de mediu, perspectivele pe termen lung privind consecinţele diminuării resurselor şi poluării, ritmul şi calitatea creşterii economice, distincţia dintre capitalul uman şi capitalul natural şi posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital. Viziunea ecologică a dezvoltării durabile implică gestiunea, menţinerea stocului de resurse şi a factorilor cu productivitate, cel puţin, constantă într-o optică a echităţii dintre generaţii şi ţări. Dimensiunea internaţională a dezvoltării durabile ridică următoarea problemă: la evaluarea impactului politicii unei ţări, trebuie să se ţină cont de repercusiunile asupra restului lumii. Deoarece poluarea, ca şi alte procese, precum sărăcia, nu mai pot fi izolate în graniţele naţionale, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv strategic pentru întreaga umanitate. În prezent, mediul nu cunoaşte frontiere poluarea trece de la o ţară la alta, resursele planetei, atmosfera, oceanele biologice constituie un patrimoniu pe care doar o gestiune comună sau coordonată, pe plan internaţional, ar putea să-l apere. Mesajul dezvoltării durabile se înscrie perfect în Strategia de Reconciliere a Omului cu Natura. Prejudiciile cauzate mediului şi sănătăţii omului se răzbună asupra activităţii lui, şi invers, fără o creştere economică nu se poate realiza o protecţie avansată a mediului. Astfel, ţările înalt dezvoltate economic, precum Japonia, SUA., Canada, statele Europei Occidentale, în special Elveţia şi ţările

46

Petru Bacal

Economia Protecţiei Mediului

47

scandinave, au obtinut performanţe remarcabile în acest domeniu, asigurând concomitent o creştere organică şi obţinând o reducere a

5.

Evalution economique de politiques et projets environmentaux. Un guide pratique. Paris, 1995.

pagubelor şi costurilor de mediu, o cointeresare a populaţiei statelor respective în soluţionarea problemelor de mediu. De exemplu, 60- 80% din persoanele intervievate din Franţa, SUA, Finlanda au acordat prioritate problemelor de mediu, chiar dacă cheltuielile necesare ar antrena o încetinire a ritmului creşterii economice. În acelaşi timp, realizarea obiectivelor menţionate necesită o educaţie ecologică vastă şi profesională, având ca obiectiv prioritar edificarea unui comportament raţional al omului faţă de Natură, care să atribuie importanţă unor factori, ca:

6.

D.H. Meadows Limitele creşterii. Bucureşti, 1973.

7.

M. Mesarovici, Ed. Pestel. Omenirea la răspântie. Bucureşti, 1975.

6.

C. Negrei. Bazele economiei mediului. Bucureşti, 1997

7.

V. Răducanu. Economia resurselor naturale. Bucureşti, 2000

8.

А. А Голуб, E. Б. Струкова. Экономика природопользования. М., 1995.

9.

Н. Пахомова, А. Эндрес, К. Рихтер. Экологический менедж- мент. С.-Пб., 2003.

10.

И. В. Петров. Экономические аспекты экологии. М., 1996.

 

- recunoaşterea faptului că îngrijirea mediului este esenţială;

- un comportament ecologic adecvat dezvoltării durabile;

 

Subiecte pentru conversaţii:

- transformarea mediului într-o piatră de hotar al politicii generale pentru minimalizarea efectelor negative ale activităţii poluatorilor;

- introducerea unor parametri complecşi, pornind de la ideea inseparabilităţii relaţiei mediu–economie în strate- giile de dezvoltare social-economică;

1.

Definiţi principalele particularităţi ale relaţiei dintre Om şi Natură.

2.

Enumeraţi riscurile dezvoltării industriale generate asupra bazei de resurse naturale, calităţii mediului şi sănătăţii populaţiei.

3.

Numiţi cauzele dominării preferinţelor economice asupra celor ecologice în perioada industrială.

- apariţia autoreglementării pe lângă reglementarea guver- namentală;

4.

Motivele sporirii preferinţelor ecologice în perioada postindustrială.

- globalizarea conceptului de dezvoltare.

5.

Explicaţi premisele elaborării şi implementării conceptului „dezvoltării durabile”.

 

Bibliografie:

6.

Definiţi noţiunea, direcţiile şi obiectivele dezvoltării durabile.

1. P. Bacal. / Limitele ecologice ale dezvoltării şi strategiei economice:

7.

Condiţiile impuse de dezvoltarea durabilă asupra activităţii economice contemporane.

 

aspecte globale şi naţionale // Chişinău, Ed. ASEM, Materialele Conferinţei Internaţionale „Dezvoltarea durabilă a României şi Republicii Moldova în context european şi mondial”, 21-23 septembrie, 2006, Ed. ASEM, Chişinău, 2007, pag. 321-324

2. I. Cebotaru. Impactul structurii economiei Republicii Moldova asupra calităţii mediului înconjurător. Chisinău, 1992.

3. V. Rojanschi, F. Bran, Gh. Diaconu. Economia protecţiei mediului. Bucureşti, 1997.

48

Petru Bacal

Capitolul - II -

EVALUAREA ECONOMICĂ COMPLEXĂ A POTENŢIALULUI NATURAL

Tema II.1. Valoarea potenţialului natural în viziunea principalelor doctrine economice

II.1.

Contribuţia potenţialului natural în viziunea doctrinelor fiziocrate şi mercantiliste

În esenţă, valoarea bunurilor naturale sau materiale este condiţionată de importanţa acestora pentru om, de efortul sau munca depusă pentru obţinerea lor şi de abundenţa şi localizarea lor în spaţiu. Astfel, utilitatea, efortul şi raritatea sunt cei mai impotanţi factori, care determină, într-o măsură sau alta, valoarea şi preţul unui bun. Asupra izvorului şi formei de expresie a valorii au existat, în permanenţă, diverse opinii şi contradicţii. Cu toate că există aceste divergenţe, totuşi toate doctrinele economice definesc, în calitate de surse principale ale valorii bunurilor naturale şi materiale, efortul uman (fizic şi intelectual), raritatea şi amplasarea resurselor. Primele reflecţii asupra valorii şi contribuţiei resurselor naturale la formarea ei datează încă din antichitate. Savanţii antici, în special Xenofon, Aristotel şi Plinius cel Mare, acordau o importanţă diferită diverselor tipuri de resurse naturale, în funcţie de gradul de utilitate şi de raritate a acestora. Predecesorul lui Aristotel, Xenofon, afirma că „aceleaşi obiecte constituie valori pentru cine ştie

Economia Protecţiei Mediului

49

să le folosească, iar pentru cine nu ştie să le folosească, ele nu sunt valori”. Astfel pentru acest savant, expresia valorii reprezintă utilitatea sau stima pe care o acordă indivizii anumitor bunuri. Această afirmaţie este, într-o mare măsură, valabilă pentru acea perioadă când domina gospodăria casnică, iar schimbul era dezvoltat puţin. Enunţul iniţial al acestei afirmaţii a fost preluat şi desăvârşit de ştiinţa şi practica economică şi s-a păstrat până în zilele noastre. După Aristotel, valoarea este reprezentată de cele 2 însuşiri ale unui bun: utilitatea (întrebuinţarea) şi posibilitatea de schimb pe alte bunuri cu proprietăţi similare sau diferite. Utilitatea unui bun şi valoarea acestuia poate fi intrinsecă (proprie) şi de schimb. De asemenea, Aristotel optează pentru expresia monetară a valorii. Prin urmare, încă de la bun început, raritatea sau abundenţa au format suportul obiectiv al valorii, iar utilitatea (gradul de întrebuinţare) – suportul subiectiv. În condiţiile luptei permanente pentru terenuri produtcive care asigurau nu numai securitatea alimentară, economică, dar şi politică, o valoare superioară aveau pământurile fertile situate în preajma centrelor dens populate şi a marilor fluvii, folosite masiv pentru irigaţie şi pentru comerţul cu alte regiuni şi state din acea perioadă. Totodată, din cauza dependenţei sporite a productivităţii agricole faţă de condiţiile climatice, meşteşugurile şi comerţul erau ramurile care garantau o dezvoltare şi afirmare economică prosperă şi de durată. Astfel, valoare de utilizare (economică) maximă, aveau, la acea vreme, resursele naturale care deserveau necesităţile agricole (alimentare), meşteşugurile şi comerţul, mai ales cel extern. Printre acestea menţionăm: terenurile arabile, păşunile naturale cu fertilitate maximă, lemnul, sarea, cuprul, cositorul, fierul şi, bineînţeles, aurul şi argintul. Totodată, resurselor cu o utilitate variată şi sporită, dar libere (nesupuse forţelor pieţei, tranzacţiilor de vânzare-cumpărare sau moştenire şi dreptului de proprietate), precum aerul, energia solară, eoliană sau hidraulică, nu li se acorda o importanţă strategică, nu erau evaluate economic şi nu aveau preţ. În acelaşi timp, ele se reflectau neapărat în valoarea integrală a teritoriului, cu toate componentele sale naturale şi antropice.

50

Petru Bacal

Doctrina mercantilistă este, totodată, cea mai veche şi cea mai actuală doctrină economică. Atuul principal al acestei doctrine constă în faptul că valoarea şi avuţia depind de cantitatea de bani disponibili. Cei mai de vază reprezentanţi ai doctrinei mercantiliste au fost savanţii şi comercianţii lumii mediterane, îndeosebi greci şi fenicieni, ai lumii arabe şi chineze, apoi ai civilizaţiei Europei Occidentale. Printre cei mai cunoscuţi promotori ai concepţiei mercantiliste, se remarcă W. Stafford, J.P. Colbert, J. Bodin, O. Cromwell, A. Serra, A. de Montchretien, Th. Mun, R. Cantillion etc. Conform doctrinei mercantiliste, principala sursă şi formă de expresie a valorii sunt banii. Dat fiind faptul că, la confecţionarea banilor se folosea, aproape exclusiv, aurul şi argintul, aceste resurse aveau cea mai mare valoare şi serveau ca etalon al mărfurilor şi al bogăţiei. Totodată, mercantiliştii apreciau mult rolul circulaţiei banilor în fluxul economic. Astfel, cu cât viteza şi sfera circulaţiei erau mai mari, cu atât şi valoarea acestor bani şi metale era mai mare. Doctrina fiziocrată acordă potenţialului natural un rol decisiv în formarea valorii. Cei mai de vază reprezentanţi ai doctrinei fiziocrate sunt F. Quesnay, A.R.J. Turgo, J.C.M. Vincent de Gournay, E. Condillac ş.a. În opinia fiziocraţilor, bunurile şi procesele naturale sunt oferite de la Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite şi înmulţite (sporite). De asemenea, fiziocraţii considerau munca industriaşilor şi a comercianţilor sterilă, care nu aduce vreun spor de valoare, ci doar contribuie la transformarea şi însuşirea ei. Fertile erau declarate numai acele activităţi care contribuie la extragerea bunurilor din Natură, în primul rând, munca din agricultură, minerit şi piscicultură. Agricultura era considerată suportul sistemului economic, în ansamblu. Astfel, fiziocraţii acordau o importanţă primordială produselor şi forţelor divine ale Naturii, care sunt oferite gratis omului, şi efortului uman pentru dobândirea acestor resurse. Spre deosebire de reprezentanţii altor doctrine, fiziocraţii afirmau că procesul economic se derulează continuu, nu conform voinţei şi aspiraţiilor oamenilor, ci conform anumitor legi naturale. Neglijarea importanţei industriei şi comerţului, care se dezvoltau foarte intens în statele nord- atlantice (Anglia, Flandra, Olanda,

Economia Protecţiei Mediului

51

porturile libere de pe litoralul german şi scandinav), precum şi a legilor economice i-a influenţat ulterior pe A. Smith şi alţi economişti- teoreticieni celebri din acea perioadă să excludă definitiv potenţialul natural din ecuaţia valorii. În acelaşi timp, fiziocraţii, prin promovarea rolului legilor şi „ordinii naturale”, s-au apropiat foarte mult de explicaţia legilor naturale care guvernează procesul economic natural şi uman – legea transformării şi conservării energiei şi legea entropiei şi condiţiei obiective a valorii – entropia joasă. De asemenea, fiziocraţii, în special Turgo, apreciau valoarea şi după stima pe care o acordă un individ unui anumit bun, indiferent de efortul uman sau de cantitatea de bani necesară pentru producerea lui. De exemplu, multe mărfuri luxoase ale nobililor feudali, precum obiectele de artă (tablourile, sculpturile), bibliotecile, spaţiile forestiere de agrement şi vânătoare erau estimate, în primul rând, conform preferinţelor clasei respective pentru aceste obiecte şi utilităţi şi nu de costurile de fabricare şi întreţinere a acestora. Totodată, fiziocraţii acordau o atenţie deosebită utilităţii şi rarităţii. În opinia lor, utilitatea reflectă forma fizică a valorii, iar raritatea – forma nominală a ei. Din cauza boom-ului demografic, a sporirii veniturilor şi a dezvoltării vertiginoase a industriei prelucrătoare, fenomene caracteristice pentru Europa Occidentală de la finele secolului XVIII, terenurile agricole cu fertilitate naturală maximă şi zăcămintele cu concentraţie sporită de substanţe minerale utile devin deficitare şi îşi măresc valoarea de schimb şi preţul.

II.1.2.

Subestimarea rolului potenţialului natural de către doctrina clasică (valorii-muncă)

Doctrina economică clasică ia amploare la sfârşitul secolului XVIII. Cei mai remarcabili fondatori şi promotori ai acestei doctrine au fost economiştii W. Petty, A. Smith, D. Ricardo şi K. Marx. Conform acestor savanţi, unica expresie şi sursă a valorii este munca. Orice bun nu poate avea valoare, dacă nu conţine anumite cheltuieli de muncă. Astfel, teoria economică clasică a valorii mai

52

Petru Bacal

este numită şi teorie a valorii-muncă. Această teorie, în mare parte dogmatică, a dominat până la hotarul secolelor XIX şi XX, în fostele state socialiste până la finele secolului XX, iar în statele care şi-au păstrat orientarea socialistă şi regimurile politice totalitare este folosită, în mod prioritar, până în prezent. Unul dintre primii promotori ai teoriei valorii-muncă, W. Petty (1623-1687), avea o poziţie mai flexibilă referitoare la originea valorii. Acestui mare savant îi aparţine şi afirmaţia „,munca este mama bogăţiei, iar pământul – tatăl ei”. Folosirea pământului generează renta funciară, iar a banilor – dobânda. Munca industriaşilor (atât a muncitorilor, cât şi a patronilor) este generatoare de venituri, pe care Petty le numeşte salarii. Totuşi, apariţia plusprodusului, spre deosebire de alţi promotori mai tardivi ai doctrinei clasice, o datorează integral rentei funciare, căci în agricultură sporul de produse peste cheltuielile suportate este mult mai vizibil. Avuţia constă din obiectele utile create de oameni, prin munca lor, pe baza resurselor oferite de Natură. Totodată, W. Petty ajunge la concluzia că unica sursă şi etalon al valorii este munca omenească. Fiind influenţat de doctrina mercantilistă şi de dezvoltarea rapidă a ramurilor manufacturiere engleze şi a comerţului, el susţine că numai munca din domeniul mineritului este producătoare de valoare. Contribuţia decisivă în afirmarea teoriei valorii-muncă îi aparţine lui A. Smith, considerat, în fond, părintele economiei politice. Acesta afirma: „Munca apare, evident, ca singura măsură universală şi precisă a valorii cu care putem compara valorile diferitelor mărfuri, în toate timpurile şi în toate locurile. Întotdeauna a fost scump, aceea ce se obţine cu greutate, sau costă multă muncă pentru a se dobândi, şi a fost mai ieftin aceea ce se obţine uşor, sau cu foarte puţină muncă. Prin urmare, numai munca, fiind aceea care niciodată nu variază în valoarea sa, numai ea este etalonul adevărat şi definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna şi oriunde, apreciată şi comparată. Ea este preţul lor real, iar banii sunt doar preţul lor nominal”. Astfel, după A. Smith, munca întruchipată în mărfuri este unica sursă şi etalon al valorii. În acelaşi timp, valoarea de schimb şi preţurile au o origine trinitară – munca, pământul şi capitalul, iar

Economia Protecţiei Mediului

53

veniturile derivate de la folosirea acestor factori de producţie se distribuie posesorilor (proprietarilor) lor, sub formă de salarii, rentă funciară şi profit. În fine, după acest mare savant, avuţia unei naţiuni şi sporirea ei depinde de numărul populaţiei, în ansamblu, şi, mai ales, de ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive şi neproductive, iar condiţia primordială pentru creşterea productivităţii ramurilor economiei şi bunăstării naţiunii este diviziunea muncii. Pentru sporirea productivităţii muncii industriale, care este, de altfel, superioară celei din agricultură, e nevoie de perfecţionarea profe- sională a muncitorilor, de economisirea timpului de muncă necesar pentru fabricarea unui lot de produse şi de gradul de mecanizare a operaţiilor de producţie. Însă, atât A. Smith, cât şi alţi reprezentanţi ai teoriei valorii-muncă, nu definesc obiectivul primordial al mecanizării şi, apoi al automatizării tehnologiilor industriale – extragerea şi prelucrarea unei cantităţi cât mai mari de materie primă industrială şi agricolă din Natură. Fără aceste bunuri şi servicii oferite aproape gratuit de Natură, dobândite şi gestionate, cu anumite eforturi de specia umană, procesul de producţie, atât în agricultură, cât şi în industrie nu ar avea loc. Totodată, A. Smith, iar, mai târziu K. Marx acordau o deosebită importanţă informaţiei şi inovaţiilor tehnologice, şi atribuiau mai puţin însemnătate eficienţei organizării producţiei. Anume, prin utilizarea masivă şi eficientă a acestor neofactori de producţie, poate fi apreciată contribuţia adevărată a omului, şi nu prin cantităţile de resurse dobândite din Natură sau prin volumul de deşeuri de producţie şi consum înapoiate acesteia. În calitate de argument fundamental al acestei afirmaţii ne poate servi progresul economic al unor ţări sărace în materii prime industriale, precum Japonia, Elveţia, Olanda ş.a. O poziţie dură în problema originii şi etalonului valorii o avea şi D. Ricardo. Ca şi A. Smith, acesta susţinea că sursa şi unitatea de măsură a valorii mărfurilor sunt reprezentate de cantitatea şi timpul de muncă mediu necesar pentru producerea lor. De asemenea, lui D. Ricardo îi aparţine „meritul” de a scoate definitiv potenţialul natural din ecuaţia valorii, afirmând că „valoarea unui bun nu conţine nici un atom de substanţă din natură”. Ulterior, el face

54

Petru Bacal

anumite precizări, reducând valabilitatea acestei afirmaţii doar asupra resurselor naturale, considerate bunuri libere, precum aerul, apa, energia solară, eoliană etc. Din cauza abundenţei şi accesibilităţii acestor forţe şi componente ale Naturii, care sunt folosite direct sau indirect în procesul de producţie, nu este nevoie de o anumită osteneală (lucru mecanic), muncă pentru obţinerea lor şi, respectiv, ele nu posedă valoare sau preţ, în pofida utilităţii foarte mari a acestora. De asemenea, unităţile de bunuri naturale libere nu au un proprietar (posesor) explicit şi nu pot fi schimbate pe unităţi din alte bunuri şi, prin urmare, nu au valoare de schimb şi nici preţ. Totodată, D. Ricardo aminteşte de raritatea unor resurse naturale, care sunt incluse în tranzacţiile comerciale, au un proprietar explicit şi posedă valoare de schimb şi preţ ridicate, în pofida spectrului lor îngust de întrebuinţare (activităţi comerciale, gaj ş.a.). La acestea se referă metalele preţioase, în special aurul şi argintul care pot influenţa nu atât valoarea, cât preţul altor mărfuri, care sunt supuse tranzacţiilor comerciale. În acelaşi timp, fiind un susţinător al teoriei maltusiene cu privire la evoluţia raporturilor dintre creşterea neproporţională a cererii (numărului populaţiei) şi ofertei de resurse naturale, el atribuia o importanţă deosebită deficitului eventual de terenuri agricole, mai ales de cele cu fertilitate naturală sporită, şi de materii prime agricole şi industriale, însă uită să includă acest indicator în formula de calcul a valorii, menţinându- şi atenţia asupra valorii de schimb doar a metalelor preţioase şi terenurilor agricole (terenuri arabile şi păşuni). Unul dintre cei mai de vază fondatori, nu numai ai teoriei valorii-muncă, dar şi ai teoriei economice, în ansamblu, K. Marx, menţiona că valoarea bunurilor este redată de munca abstractă întruchipată în aceste bunuri, iar etalonul valorii mărfurilor este timpul de muncă socialmente necesar pentru fabricarea acestor mărfuri. De asemenea, conform acestui teoretician de excepţie, dar şi ideolog dogmatic al doctrinei valoare-muncă, valoarea mărfurilor nu este creată decât în procesul de producţie, îndeosebi în sectorul industrial. În acelaşi timp, el afirma: „În procesul muncii activitatea omului efectuează, cu ajutorului mijlocului de muncă, o modificare

Economia Protecţiei Mediului

55

voită a obiectului muncii. Procesul dispare în produs. Produsul este o valoare de întrebuinţare, o substanţă din Natură, adaptată prin schimbarea formei, trebuinţelor omului. Munca s-a combinat cu obiectul ei”. Astfel, Marx exclude rolul consumului şi serviciilor la formarea valorii, dar lasă să se întrevadă şi originea primară a valorii de întrebuinţare – substanţa din natură. În opinia lui, bunurile materiale provin de la combinarea resurselor naturale cu munca pentru prelucrarea acestora. Munca, care „mijloceşte, reglementează şi controlează schimbul de substanţă cu Natura”, este singura responsabilă de valoarea produsului final, iar acesta trebuie să aparţină, exclusiv muncitorilor industriali (proletarilor). Totodată, K. Marx este şi fondatorul teoriei plusvalorii. Originea plusvalorii este, în exclusivitate, munca unicul factor de producţie care poate crea un spor de valoare. După Marx, plusvaloarea este condiţio- nată, pe de o parte, de compensarea parţială a muncitorilor pentru munca depusă, iar, pe de altă parte, de creşterea productivităţii muncii. Marx sesizează şi aşa-numitul paradox al productivităţii muncii:

valoarea muncii creşte odată cu micşorarea cheltuielilor de muncă (exprimate prin numărul de muncitori sau timp de muncă) pe unitate de producţie. Cu toate că nu explică acest paradox, Marx lasă să se întrevadă că sporul de valoare este generat, totuşi, de 3 factori principali:

Sporirea cantităţii de resurse naturale prelucrate într-o unitate de timp şi de un anumit număr de muncitori;

Inovaţiile tehnico-ştiinţifice;

Creşterea eficienţei de organizare şi executare a muncii industriale. Această concluzie are reflecţii benefice pentru progresul societăţii industriale şi postindustriale, net superioare apelului la abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi produselor derivate, la instaurarea dictaturii proletariatului, care se mulţumeşte doar cu „pâine şi spectacole”, adesea cu efecte tragice, nu numai pentru destinul foştilor nobili sau capitalişti, dar şi pentru destinul proletarilor, ţăranilor şi al naţiunilor întregi. Drept exemple artistice foarte elocvente, în acest sens, pot servi celebrele opere literare, precum „Arhipelagul Gulag” de A. Soljeniţîn sau „Ferma animalelor”

56

Petru Bacal

şi „1984” de G. Orwell. Spre marele regret, realitatea a fost însă mult mai tragică. Pentru noi, basarabenii, mult mai dureroase sunt povestirile rudelor, consătenilor şi conaţionalilor noştri deportaţi în taigaua şi tundra siberiană sau stepele cazahe şi calmâce. Prin urmare, promotorii acestei doctrine au „meritul” de a scoate nu numai potenţialul natural din ecuaţia valorii, ci şi omul din fluxul de

substanţă, energie şi informaţie, din procesul economic al Naturii. Până

la urmă însă activitatea umană a devenit şi mai dependentă, şi nu numai

de forţele şi componentele naturale, dar şi de consecinţele negative

manifestate asupra mediului şi sănătăţii populaţiei, care se manifestă cu

o intensitate din ce în ce mai mare, de la nivel local la cel global.

II.1.3.

Doctrina neoclasică sau marginalistă a valorii şi efectele ei benefice şi negative asupra resurselor naturale şi calităţii mediului.

Doctrina neoclasică sau marginalistă a fost elaborată la hotarul secolelor XIX şi XX în cadrul a trei centre ştiinţifice vest-europene:

Viena, Losana şi Cambrige şi este valabilă, în mare parte, şi în zilele noastre. Cei mai de vază promotori ai acestei doctrine au fost C. Menger, L. Walras, W. Stanley Jevons, H.H. Gossen şi Böhm-Bawerk. Doctrina neoclasică acordă potenţialului natural o anumită importanţă, în funcţie de utilitatea (întrebuinţarea directă) a resurselor şi proceselor naturale la producerea unui bun material sau la prestarea unui serviciu. Astfel, potenţialul natural va avea o contribuţie mai mare acolo, unde el va fi folosit în cantităţi mai mari decât ceilalţi factori de producţie, precum munca sau capitalul. Neoclasicii sunt numiţi şi autorii teoriei trinitare a izvorului valorii: resursele naturale, munca şi capitalul. Aceşti factori de producţie au un rol simetric echilibrat, iar utilizarea fiecărui factor va genera un anume fel de venit: resursele naturale – renta, munca – salariul şi capitalul – profitul sau dobânda. Spre deosebire de şcoala clasică, cea noclasică este preocupată, prioritar, de studierea laturii subiective a valorii – utilitatea. De

Economia Protecţiei Mediului

57

asemenea, neoclasicii nu pun accentul pe toată utilitatea sau valoarea bunului, ci pe cea marginală sau a ultimului lot de factori de producţie utilizaţi şi de produse finite fabricate. Doctrina marginalistă a dominat şi domină şi în prezent teoria şi practica economică referitoare la valoarea bunurilor materiale şi a producţiei industriale. Astfel, cu cât ultimul lot al unui anumit factor de producţie va fi mai ieftin decât al celorlalţi, cu atât acest factor va fi folosit mai mult. De exemplu, dacă producem 100 de seturi de mobilă şi vrem să sporim producţia cu încă 10 unităţi, atunci vom decide de câte unităţi suplimentare de fiecare factor de producţie va fi nevoie. De obicei, cele mai ieftine se dovedesc a fi resursele naturale, pentru care nu are cine se lupta şi deci, vor fi folosite în cantităţi excesive, ceea ce se va solda cu epuizarea şi degradarea lor. După teoria neoclasică, la formarea valorii participă, într-o anumită măsură, şi producătorul, şi consumatorul. Procesele de producţie şi consum sunt unite prin conceptele de productivitate şi utilitate marginale pozitive şi descrescătoare, având ca obiectiv maximizarea utilităţii şi nivelului producţiei, la un buget dat. Teoria marginalistă indică suplimentul de cost, necesar la fabricarea unei unităţi suplimentare, preţul pe care îl va impune piaţa asupra acestuia. În cazul consumului, utilitatea descreşte până în momentul saturaţiei, după care devine negativă. Suplimentul de utilitate de care beneficiază consumatorul, folosind o unitate suplimentară, dispare pe măsură ce înaintăm spre saturaţie. Astfel, va evolua şi valoarea. Starea de saturaţie trebuie prevăzută şi evitată, atât de producător, cât şi de consumator, deoarece valoarea, care depinde de utilitate, va urma aceeaşi evoluţie şi va avea acelaşi sfârşit. Forţarea „ofertei” se poate realiza numai dacă valoarea marginală a produsului ultim din lotul fabricat face ca valoarea întregului lot de produse să se încadreze în potenţialul economic al serviciilor rezultate din consum. Această forţă are nu doar scopul de a comanda cum să fie aşezate în structura valorii de întrebuinţare substanţa, energia şi informaţia şi cât potenţial trebuie înmagazinat în unitatea de produs pentru a putea fi însuşită ulterior de faza de consum şi reconservată în potenţialul economic.

58

Petru Bacal

Valoarea resurselor naturale, în opinia neoclasicilor, variază în funcţie de utilitatea marginală a acestor bunuri şi de raritatea lor. Bunurile naturale libere sau ubicue (care au o arie de răspândire foarte largă), în pofida utilităţii lor superioare, sunt, de obicei, ieftine, deoarece antrenarea în producţie şi consum a unor unităţi suplimentare nu implică costuri mari, în comparaţie cu alţi factori de producţie, iar „economia de scară” le face şi mai ieftine. Ca rezultat, utilizarea excesivă a bunurilor naturale libere şi a funcţiilor complexe ale acestora aduce beneficii individuale superioare celor rezultate din utilizarea muncii şi capitalului. De asemenea, valoarea şi, îndeosebi, preţurile reduse ale bunurilor naturale libere sunt condiţionate, în mare măsură, şi de poziţia apropiată a acestora faţă de punctul de saturaţie. În mod contrar, resursele naturale rare, în special diamantele, aurul şi argintul, cu toate că au o întrebuinţare mult mai îngustă, din cauza rarităţii, domeniului lor de folosire şi preferinţelor generale şi individuale superioare faţă de aceste metale, au o valoare maximală. Din cauza deficitului acut şi epuizării masive a rezervelor acestor bunuri naturale, costurile marginale de extracţie şi utilizare a lor sunt foarte ridicate şi manifestă, practic, cu rare abateri, o tendinţă permanentă de creştere, care se reflectă, într-o mare măsură, şi în preţul bunurilor respective. De asemenea, metalele preţioase au fost permanent căutate pe piaţă, situându-se, din acest motiv, departe de punctul de saturaţie, fapt care le-a asigurat o valoare şi un preţ foarte mare. O poziţie intermediară, în acest sens, deţin terenurile arabile şi păşunile cu fertilitate ridicată, terenurile cu o poziţie economico-geografică foarte favorabilă şi unică, iar în ultimul timp – resursele energetice. Utilitatea marginală şi valoarea acestor bunuri variază, în funcţie de anumite variabile economice (ofertă, asigurarea financiară, infrastructura de producţie şi consum, rata profitului în agricultură şi în alte ramuri, rata dobânzii bancare, preţul şi plata de arendă a terenurilor, costurile amortizării etc.), de factorii politici, sociali şi ecologici. Teoria neoclasică pledează pentru alocarea optimă, din punctul de vedere al costurilor şi beneficiilor cunoscute (contabilizate), în condiţiile unei utilizări alternative şi concurenţiale a unor resurse,

Economia Protecţiei Mediului

59

inclusiv naturale, bine definite şi limitate. Raritatea şi utilitatea marginală sporită a funcţiilor alternative a resurselor naturale, precum oferirea spaţiilor confortabile pentru activităţi turistice şi agrement, în condiţiile sporirii veniturilor şi timpului liber al unui spectru larg al populaţiei, conturează o valoare superioară ecosistemelor naturale. De asemenea, depăşirea capacităţii de asimilare, epuizarea resurselor minerale şi degradarea masivă a celor regenerabile condiţionează sporirea costurilor şi reducerea beneficiilor marginale, îndeosebi sociale, ale utilizării resurselor de mediu. Astfel, dacă, iniţial doctrina neoclasică a argumentat şi stimulat folosirea excesivă a resurselor naturale, diversităţii biologice şi funcţiilor acestora, mai ales a celor abundente, considerate bunuri libere, atunci, în prezent, în condiţiile apariţiei şi agravării deficitului acestor resurse, contribuie activ la folosirea lor economicoasă. De asemenea, datorită creşterii veniturilor, duratei timpului liber, precum şi instruirii şi educaţiei ecologice, s-au modificat esenţial şi preferinţele, şi comportamentul consumatorilor. Ca rezultat, utilitatea marginală şi, respectiv, valoarea resurselor naturale, în special a funcţiilor turistice şi de agrement, a funcţiilor economice indirecte şi ecologice, au sporit considerabil. În fine, teoria utilităţii marginale promovează substituirea şi conservarea resurselor naturale deficitare pentru utilizarea lor eficientă în viitor.

II.1.4.

Doctrina entropică. Avantajele şi dificultăţile teoretice şi practice de implementare a ei

În pofida reflecţiilor, predominant teoretice, ale doctrinei entropice, meritul principal al acesteia constă în analiza complexă şi profundă a procesului economic natural şi uman. Spre deosebire de celelalte doctrine dezvăluite anterior, doctrina entropică nu scoate activitatea economică a omului din cadrul ei natural. Sunt analizate în profunzime relaţiile complexe benefice şi pozitive dintre om şi Natură, suportul obiectiv al valorii – entropia joasă, precum şi modificările cantitative şi calitative ale valorii, condiţiile transfor-

60

Petru Bacal

mărilor şi conservărilor eficiente ale valorii, în fazele de producţie şi consum, şi procesul economic, în ansamblu. Rolul decisiv, în formarea valorii, i se atribuie potenţialului natural, informaţiilor şi inovaţiilor cu privire la organizarea şi realizarea proceselor de producţie şi consum. Nivelul de organizare şi ordonare reprezintă cel mai important criteriu al eficienţei procesului economic natural şi uman. Cele mai importante studii în acest domeniu au fost realizate de savanţii Nicolae Georgescu-Roegen, V. Leontieff (analiza input/output a procesului economic) şi, în mod special, unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai ştiinţei economice româneşti de pe ambele maluri ale Prutului, fondator al ASEM-ului, regretatul profesor Paul Bran. Conform doctrinei valorii entropice, unica sursă de valoare este entropia joasă adiţionată din mediul înconjurător sub formă de substanţă, energie şi informaţie, care sunt transformate şi conservate în potenţialul economic tip produs şi servicii, iar cele care nu se transformă, nu îşi găsesc utilizare în faza de producţie sau de consum contribuie la reducerea coeficientului de transformare şi, respectiv, a efectului util, la creşterea risipei, deşeurilor şi a entropiei sistemului economic. Astfel, valoarea este exprimată direct de entropia joasă conservată într-un produs sau serviciu. Asemenea entropiei, valoarea aflată în circuitul economic înregistrează o tendinţă unidirecţională de micşorare. Valoarea de la intrările procesului economic va fi totdeauna mai mare decât cea de la ieşirile acestuia. Valoarea potenţialului natural şi valoarea potenţialului economic reconservat dintr-un ciclu economic anterior vor depăşi substanţial valoarea potenţialului economic de la finele ciclului economic prezent. În comparaţie cu teoria valorii-muncă, nu putem obţine în niciun caz, un adaos de valoare, ci numai o reducere a acesteia. În practică însă, nu se estimează valoarea integrală, ci numai partea însuşită (valoarea economică directă) a acesteia, care poate fi schimbată pe alt bun sau serviciu. În acest context, munca, inclusiv cea intelectuală, nu este un izvor de valoare sau avuţie, ci numai un mijloc de obţinere a ei. Prin combinarea muncii cu potenţialul natural şi potenţialul economic tip produs, recunoscut

Economia Protecţiei Mediului

61

(asimilat) în faza de consum, se formează valoarea sumară a bunului dat. Coeficientul de transformare subunitar impune reglarea permanentă a raportului optim dintre producţie şi consum, evitarea risipei şi deşeurilor. Aportul omului, cu toate realizările şi mijloacele tehnico- ştiinţifice şi organizatorice, este menţinerea cât mai eficientă a ordinii şi organizării procesului economic, producţiei şi consumului, reducerea maximală a risipei de resurse şi a deşeurilor. De asemenea, omul trebuie să presteze, la rândul său, anumite servicii Naturii, precum ameliorarea funcţiilor ecologice ale aerului, apelor şi pădurilor. Aceste acţiuni vor compensa neapărat eforturile depuse şi nu vor contribui doar la redresarea mediului, ci mai ales, la ameliorarea calităţii vieţii şi confortului de trai. Conform doctrinei entropice, aportul mediului, componente- lor şi proceselor naturale va fi cu atât mai mare, cu cât procesul de producţie şi consum se realizează în cadrul natural, precum agricultura, silvicultura, piscicultura, turismul şi, cu cât vor fi folosite mai multe resurse naturale pe unitatea de producţie finită. De asemenea, este foarte importantă contribuţia mediului natural la înlăturarea şi reducerea efectelor nocive şi pagubelor ecologo- economice ale poluării şi deşeurilor. Similar doctrinei utilităţii marginale, doctrina entropică atrage atenţia asupra diminuării valorii şi preţului în apropierea punctului de saturaţie pentru a evita supraproducţia şi a perfecţiona în permanenţă consumul de bunuri şi servicii. Doctrina entropică atrage atenţia asupra timpului de realizare a producţiei şi consumului, care trebuie să corespundă unei transformări optime a potenţialului natural şi a celui economic. Deseori, risipa de valoare se exprimă şi prin risipa de timp, care poate fi dezastruoasă atât pentru producţie, cât şi pentru consum. Starea de produs a potenţialului economic ridică problema timpului sub aspectul afectării valorii. Pe măsura ce potenţialul economic se menţine în faza de produs, creşte uzura fizică şi morală a acestuia. Concurenţa exercitată de unele produse similare, ca întrebuinţare şi preţ, dar mai ieftine şi mai calitative, va anula o parte din valoarea

62

Petru Bacal

conservată în primul produs. Conservarea de valoare în produs nu este definitivă, iar fenomenul saturaţiei şi descreşterii utilităţii marginale, spre finele ciclului de viaţă a produsului, ne impune să grăbim procesul de transformare a potenţialului economic tip produs în servicii. Diminuarea valorii şi a preţului pe unitatea de produs este cauzată, în primul rând, de acţiunea legii entropiei. În cazul în care consumul este asaltat de un număr mare de produse, ce depăşeşte potenţialul de transformare în consum şi de reconservare într-un nou proces de producţie, vor apărea disproporţii între producţie şi consum, crize de supraproducţie masive, precum au fost crizele economice mondiale din 1875-1893 (din agricultură) şi din 1929-1933. În aceste condiţii, capacitatea procesului de transformare şi consum se reduce substanţial şi diminuează nu numai valoarea produselor şi serviciilor, ci şi a potenţialului economic, în ansamblu. Întrucât reducerea valorii pe unitatea de produs, datorită acţiunii legii entropiei, nu este direct proporţională cu creşterea volumului producţiei, sporirea productivităţii condiţionează creşterea venitului naţional. Reducerea efortului uman pe unitatea de produs este compensată de sporirea serviciilor oferite de mijloacele de producţie şi de potenţialul natural. Privind valoarea ca potenţial economic şi natural atras în circuitul economic, productivitatea muncii nu influenţează valoarea pe unitatea de produs, ci măreşte cantitatea de potenţial atrasă printr-un efort uman mai mic. Participarea potenţialului natural la procesul de producţie asigură adaosul de valoare însuşită sau aşa-numita plusvaloare, generată de munca productivă. Adaosul de valoare însuşită, generat de potenţialul natural, este mai mare în agricultură, industria extractivă, silvi- cultură, piscicultură, activităţi turistice şi de agrement, în care sunt folosite masiv şi direct bunurile şi serviciile Naturii. Prin urmare, dacă teoria valorii-muncă explică numai renta absolută a pământului, cea a doctrinei entropice – renta diferenţiată naturală şi artificială (eficienţa organizării procesului de producţie). Dimensiunea”timp” impune, de asemenea, păstrarea şi sporirea bazei de resurse şi calităţii mediului. Astfel, spre deosebire de doctrina neoclasică, doctrina entropică se bazează pe

Economia Protecţiei Mediului

63

conceptul ciclului ecologic de viaţă al produselor, care reprezintă un proces funcţional integral de transformare, conservare şi reconservare a potenţialului natural în potenţial tip produs şi în deşeuri de producţie şi consum. Pentru a evita efectele cumulative ale risipei şi acumulării deşeurilor, este neapărat necesară contabilizarea acestor costuri. Astfel, producătorii şi consumatorii vor fi reorientaţi spre abandonarea produselor, care necesită cantităţi mari de resurse naturale şi care produc multe deşeuri. Potenţialul natural e necesar să fie supus unor restricţii generale. În primul rând, întregul mecanism de atragere a entropiei joase din mediul înconjurător, de prelucrare şi consum al acesteia trebuie să se bazeze pe tehnologii care să necesite un consum minim de substanţă şi energie şi care să polueze cât mai puţin mediul. În al doilea rând – să promoveze creşterea rolului informaţiei şi a inovaţiilor, pentru a spori efectul util al producţiei şi consumului. În al treilea rând – să menţină şi să multiplice relaţiile organice dintre producţie şi consum, produse şi servicii şi, nu în ultimul rând, să asigure continuitatea procesului economic. Şi, în fine, a venit timpul să trecem de la „hrănirea” Naturii cu deşeuri la prestarea unor servicii benefice, nu numai pentru componentele şi procesele naturale, dar şi pentru prezentul şi viitorul speciei umane.

Bibliografie:

1. P. Bran. Economia valorii. Chişinău, 1991.

2. N. Georgescu-Roegen. Legea entropiei şi procesul economic. Bucureşti, 1979.

3. C. Negrei. Bazele economiei mediului. Bucureşti, 1997.

4. D. Ţăruş. Prospecţiune economică. Aspecte structurale. Chişinău,

2001.

5. S. Sută-Selejan. Doctrine şi curente în gândirea economică. Bucureşti, 1994.

6. V. Răducanu. Economia resurselor naturale. Bucureşti, 2000.

64

Petru Bacal

Subiecte pentru conversaţii:

1. Definiţi izvorul şi etalonul bunurilor în antichitate.

2. Explicaţi esenţa doctrinei mercantiliste privind valoarea bunurilor naturale.

3. Rolul Naturii în procesul economic uman, conform concepţiei fiziocrate.

4. Definiţi sursa şi etalonul valorii în viziunea doctrinei clasice.

5. Împortanţa fizică şi monetară a resurselor naturale în concepţia reprezentanţilor teoriei valorii-muncă.

6. Paradoxul şi originea complexă a plusvalorii.

7. Elucidaţi esenţa doctrinei neoclasice şi efectele benefice şi negative ale acesteia asupra evaluării şi utilizării resurselor naturale.

8. Relaţia dintre producţie şi consum în viziunea teoriei marginaliste.

9. Definiţi sursa, etalonul şi evoluţia valorii, conform doctrinei entropice.

10. Dezvăluiţi condiţiile impuse de către transformarea entropică procesului economic şi valorii bunurilor.

II.2.1.

Tema II.2. Determinarea valorii integrale a potenţialului natural

Valoarea economică (de utilizare) a bunurilor naturale

Valoarea totală a potenţialului natural este condiţionată de varietatea şi complexitatea funcţiilor acestuia, de raportul costurilor implicate şi a beneficiilor derivate, şi nu în ultimul rând, de valoarea intrinsecă a componentelor naturale, indiferent de aprecierea obiectivă sau subiectivă a omului. Prin urmare, valoarea integrală a

Economia Protecţiei Mediului

65

resurselor naturale include: valoarea de utilizare (use value), valoarea de opţiune (option value), valoarea de nonutilizare (nonuse value) şi valoarea intrinsecă (figura 2.2.1.).

(nonuse value) şi valoarea intrinsecă (figura 2.2.1.). Figura 2.2.1 Structura valorii integrale a potenţialului

Figura 2.2.1 Structura valorii integrale a potenţialului natural

Sursa: elaborat după Р. Перелет. Экономика и окружающая среда. Англо- русский словарь- справочник. М., 1996.

Valoarea de utilizare reflectă contribuţia potenţialului natural şi a componentelor lui la realizarea funcţiilor economice ale societăţii umane. Ea include, la rândul său, valoarea de utilizare directă (direct use value), valoarea de utilizare indirectă (nondirect use value) şi valoarea de opţiune. Valoarea de utilizare directă reflectă contribuţia resurselor naturale în realizarea funcţiilor economice directe, adusă prin alimentarea şi susţinerea continuă a procesului economic. Această contribuţie poate fi directă – prin consumul nemijlocit al resurselor din Natură sau indirectă – prin intermediul prelucrării industriale. Consumul direct nu necesită o prelucrare şi transformare fizico-chimică a componentelor şi produselor Naturii şi, deseori, evită forţele şi tranzacţiile pieţei, fiind consumate în cadrul familiei sau al comunităţilor rurale cu agricultură itinerantă. Drept exemple, în acest caz, ne pot servi valoarea nutritivă a fructelor, ciupercilor, pomuşoarelor, rădăcinilor, sucurilor sau pastelor din tulpini sau ramuri, a peştilor, algelor şi altor specii acvatice comestibile, valoarea terapeutică a plantelor şi animalelor, valoarea energetică a biomasei etc. Contribuţia indirectă, prin intermediul prelucrării industriale, este marcată, în special, de importanţa materiei prime industriale şi

66

Petru Bacal

agricole, îndeosebi pentru energetică şi metalurgie, pentru industria chimică şi a materialelor de construcţie, pentru industria mobilei, producţia de celuloză şi hârtie, pentru industria uşoară şi alimentară, şi nu în ultimul rând, pentru fabricarea industrială a medicamentelor. Cu atât mai mult, aceste produse sunt supuse aproape integral forţelor şi tranzacţiilor pieţei moderne. Ca rezultat, şi până în prezent, importanţa industrială mercantilistă domină valoarea estimativă şi preţul produselor şi componentelor naturale, în pofida semnalelor foarte alarmante de diminuare a acesteia şi argumentării ştiinţifice temeinice în favoarea supremaţiei funcţiilor neindustriale sau neagricole, mai ales în sectoarele grav afectate. Acest mare neajuns al evaluării economice actuale, în special în statele subdezvoltate şi în cele aflate în tranziţie, contribuie în continuare la aprofundarea şi extinderea problemelor diversităţii biologice şi a celor derivate (defrişarea masivă, încălzirea globală, creşterea intensităţii şi frecvenţei calamităţilor naturale), amână pe o perioadă nedeterminată realizarea obiectivelor dezvoltării durabile, trasate la Summit-ul de la Rio de Janeiro (1992). Valoarea de utilizare indirectă exprimă aportul funcţiilor economice indirecte ale potenţialului natural, componentelor şi proceselor lui pentru activitatea umană. În lipsa sau deficitul acestor servicii, aparent gratuite, societatea va avea nevoie de costuri suplimentare substanţiale, deseori foarte dificil sau chiar imposibil de suportat, din cauza amploarei şi intensităţii forţelor şi proceselor distructive cu efecte ireversibile asupra patrimoniului natural, potenţialului economic şi sănătăţii organismului uman. Foarte semnificativ, în acest sens, poate fi şi aportul componentelor naturale în reglarea echilibrului climatic, la nivel local şi regional, în protecţia contra alunecărilor de teren, eroziunilor provocate de apă sau de vânt, calamităţilor naturale climatice, contra epizootiilor şi epidemiilor, inclusiv acelora care afectează frecvent sănătatea omului. În calitate de funcţii economice indirecte ale potenţialului natural poate servi participarea componentelor sale, îndeosebi a ecosistemelor silvice tropicale şi temperate la neutralizarea şi asimilarea emisiilor nocive, cu efecte distructive asupra capacităţii de asimilare a mediului, care, după

Economia Protecţiei Mediului

67

cum se ştie, condiţionează direct nivelul optim al poluării şi eficienţa economică a cheltuielilor şi investiţiilor ecologice. Nu mai puţin semnificative, în acest sens, sunt valoarea cinetică (importanţa transportuară) a vântului, valoarea energetică a radiaţiei solare sau terestre, importanţa biochimică a apei şi aerului etc. De asemenea, foarte valoroase sunt şi alte funcţii economice indirecte ale potenţialului natural, precum cea turistică, recreativă şi terapeutică, instructiv-educativă, estetică, spirituală, care, în ansamblu, pot depăşi substanţial valoarea funcţiilor economice directe şi, în special, a celor industriale şi agricole. Prin urmare, evaluarea economică a potenţialului natural constă în aprecierea monetară a beneficiilor rezultate din folosirea directă sau indirectă, actuală sau viitoare a componentelor şi funcţiilor acestuia. Valoarea de opţiune a resurselor naturale reflectă costurile şi beneficiile actuale ale conservării componentelor naturale, ale schimbului destinaţiei agricole şi industriale în favoarea funcţiilor economice indirecte şi a celor ecologice.

II.2.2.

Valoarea neeconomică (de nonutilizare) şi intrinsecă a potenţialului natural

Valoarea de nonutilizare (nonuse value) sau valoarea potenţială reflectă sacrificiul, plata oferită în prezent pentru conservarea actuală, în scopul folosirii viitoare a componentelor şi funcţiilor complexe ale mediului. Valoarea potenţială a resurselor naturale include valoarea de existenţă (existence value) şi valoarea de moştenire sau testamentară (bequest value). Valoarea de existenţă exprimă disponibilitatea şi capacitatea de a plăti în prezent pentru utilizarea viitoare a funcţiilor economice indirecte şi a celor ecologice. Valoarea de existenţă pune accentul pe rolul mediului şi componentelor sale în menţinerea echilibrului ecologic dinamic în ecosistemele naturale şi antropizate, în asigurarea optimă a relaţiilor funcţionale dintre speciile de plante şi animale. Astfel, sarcina principală a estimării valorii de existenţă constă în argumentarea teoretică şi practică a conservării şi ame-

68

Petru Bacal

Economia Protecţiei Mediului

69

liorării ecologice a habitatelor şi a ecosistemelor naturale cu o diversitate ecologică bogată şi unică.

funcţiilor şi componentelor naturale în viitor. Obiectivul acestei

II.2.3.

Metodele de evaluare indirectă a bunurilor naturale

Valoarea de moştenire reflectă disponibilitatea şi capacitatea de a plăti în prezent, pentru conservarea şi utilizarea complexă a tuturor

evaluări este păstrarea şi sporirea capacităţilor generaţiilor viitoare de

Cele mai importante metode de evaluare indirectă a bunurilor şi serviciilor naturale sunt:

1)

a

beneficia integral de resursele şi serviciile economice directe şi

2)

stabilirea valorii de conservare; metoda drepturilor de poluare;

indirecte ale patrimoniului natural, care constituie, de altfel, şi scopul

3)

metoda „doză – efect”;

principal al Concepţiei dezvoltării durabile.

4)

cheltuielilor de transport;

În unele studii putem întâlni noţiunea de valoare de

geochimice, fluxurile de energie şi reţelele trofice ale ecosistemelor şi

5)

metoda evaluării contingentelor;

nonfolosinţă (nonconsumptive value), ceea ce exprimă beneficiul

6)

abordarea hedonistă.

rezultat în urma satisfacerii anumitor nevoi umane, fără utilizarea directă sau indirectă a componentelor şi funcţiilor Naturii. De exemplu, vizionarea cuibăritului sau a „dansurilor” nupţiale la păsări, a delfinilor, a unor fenomene extraordinare, precum aurorele boreale, eclipsele solare şi selenare, cascadele şi defileurile spectaculoase etc. De asemenea, valoarea de nonfolosinţă poate fi atribuită peisajelor virtuale cu obiecte, procese şi fenomene naturale fascinante de pe site-urile reţelei electronice globale Internet, specializate în oferirea imaginilor statice sau dinamice şi sonorizate ale celor mai valoroase resurse turistice antropice sau naturale. După cum s-a menţionat anterior, potenţialul natural dispune şi de o valoare intrinsecă, indiferent de aprecierea subiectivă sau obiectivă a omului. Această valoare derivă din importanţa funcţională a componentelor şi proceselor naturale pentru circuitele

biosferei terestre. Cu atât mai mult, fiecare component natural ocupă un loc funcţional, bine definit în ecosistem, iar afectarea sau dispariţia lui va provoca reacţii în lanţ de distrugere a ecosistemului,

Pentru stabilirea valorii de conservare, factorii de decizie ai unei ţări, regiuni sau localităţi atribuie resurselor naturale „libere” un anumit preţ. Acesta reprezintă valoarea marginală a unei unităţi de bun natural sau serviciu ecologic care, în urma activităţilor de exploatare sau prin poluare, este scos din circuitul economic. Astfel, bunului natural, considerat liber, i se atribuie o „valoare de conservare” şi orice agent economic, a cărui activitate afectează bunul liber respectiv, trebuie să plătească o recompensă echivalentă acestei valori. Neajunsul principal al metodei respective este modul relativ arbitrar în care factorii de decizie fixează mărimea „valorii de conservare” pentru fiecare bun natural sau serviciu ecologic. Metoda drepturilor de poluare este aplicată mai cu seamă în SUA, Australia şi alte ţări cu un grad relativ înalt de liberalizare şi de dezvoltare a economiei. În acest caz, autorităţile de mediu stabilesc cantităţile sumare normative de poluanţi („bule de emisii”) de pe un anumit teritoriu. În baza acestor date, autorităţile de mediu eliberează contra plată cupoane de emisii, în funcţie de volumul de producţie şi poluare planificat de către fiecare întreprindere,

în

ansamblu, şi a elementelor sale.

amplasată în zona respectivă. Suma emisiilor indicate în toate permisele eliberate pentru această regiune nu poate depăşi cantitatea normativă sumară a poluanţilor respectivi. Ulterior, aceste permise pot fi folosite nemijlocit de poluatorii care au cumpărat permisele respective, pot fi vândute altor poluatori sau băncilor şi burselor de valori mobiliare, care se ocupă de tranzacţii comerciale cu aceste

70

Petru Bacal

drepturi. Astfel, valoarea aerului, apei, pădurilor şi funcţiile ecologice ale acestora este reflectată de preţul sumar al permiselor de poluare. Metoda „doză – efect” (dose - response technique method) este o metodă tradiţională, destinată aprecierii valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor ecologice, precum şi de stabilire a pagubelor acestora, care pot fi uşor cuantificate şi estimate cu ajutorul metodologiei existente de evaluare a lor. Folosirea acestei metode permite stabilirea unei relaţii între pagubele cauzate şi efectele negative asupra bunurilor naturale şi serviciilor de mediu. De asemenea, se determină raporturile directe dintre nivelul impactului de mediu (doză) şi reacţia de răspuns (efectul) a componentelor şi proceselor naturale – recipiente ale acestui impact nociv şi distructiv. Această metodă permite evaluarea costurilor indirecte şi costurilor ascunse (shadow costs and prices) sau supleante de utilizare a bunurilor şi serviciilor de mediu şi este absolut necesară la implementarea metodei evaluării economice directe – analiza „cost-avantaj”. Metoda cheltuielilor de transport este o metodă de evaluare indirectă a obiectivelor ecologice şi ecoturistice, în funcţie de cheltuielile şi timpul de deplasare a vizitatorilor. Conform acestei metode, valoarea obiectelor ecologice şi funcţiile economice şi noneconomice ale acestora este reflectată de cheltuielile de deplasare a principalului flux de turişti până la aceste obiecte. Cheltuielile de transport se folosesc, astfel, în calitate de substituenţi ai preţurilor şi însemnătăţii social economice a obiectelor recreaţionale, ecoturistice şi balneoclimatice. De asemenea, frecvenţa vizitelor reflectă cantitatea de bunuri şi servicii recreative oferite de aceste teritorii. De exemplu, valoarea pădurilor şi a obiectelor acvatice din apropierea localităţilor urbane şi rurale, a peisajelor montane, plajelor marine etc. Metoda evaluării contingentelor este cea mai răspândită metoda de evaluare indirecta a bunurilor naturale, îndeosebi a celor de interes public. Evaluarea contingentelor se efectuează în baza unor sondaje sau intervievării populaţiei din zonă, a personalului instituţiilor publice, în special a celor de asistenţă medicală, socială şi educaţională. Scopul acestei metode este stabilirea priorităţilor în utilizarea terenurilor publice, pe care sunt amplasate anumite obiecte

Economia Protecţiei Mediului

71

naturale şi antropice destinate dezvoltării activităţilor turistice, de recreere şi odihnă a populaţiei, de restabilire şi ameliorare a sănătăţii oamenilor. De asemenea, se determină sacrificiile („plăţile”) care sunt dispuse să le ofere persoanele intervievate pentru conservarea obiectelor naturale sau pentru scoaterea acestora din patrimoniul turistic şi balneoclimatic. Reacţia şi răspunsurile indivizilor chestionaţi variază în funcţie de nivelul veniturilor, gradul de instruire şi educaţie, în special ecologică, de preferinţele etice, estetice şi spirituale ale indivizilor, de grupa de vârstă şi de sexul celor intervievaţi, de tradiţiile locale şi familiare, de importanţa economică şi neeconomică a bunului natural pentru populaţia zonei respective, de poziţia mijloacelor de informare în masă, mai ales a celor guvernamentale etc. Cei mai importanţi factori socioeconomici, utilizaţi de economişti în aplicarea metodelor de evaluare a contingentelor includ:

- influenţa strategiilor adoptate;

- influenţa informaţiilor;

- instrumentarul de cercetare;

- ipotezele de cercetare;

- modalităţile de plată.

Scopul metodei evaluării contingentelor este de a stabili preferinţele generale şi particulare ale indivizilor privind modul de utilizare a unui component natural cu anumite funcţii sociale. Evaluarea bunurilor naturale, conform abordării hedoniste, se bazează pe preţurile de piaţă ale bunurilor imobile. Această metodă poate fi folosită în cazul stabilirii importanţei funcţiilor şi avantajelor ecologice ale unor cartiere rezidenţiale, obiecte turistice, balneo- climatice şi de agrement, cu un grad sporit de confort. Valoarea terenurilor şi funcţiilor lor ecologice se apreciază conform pre- ferinţelor populaţiei, agenţiilor imobiliare şi firmelor de construcţii. Totodată, valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor ecologice depinde în mod direct de infrastructura locativă (rezidenţială), turistică, balneoclimatică şi de agrement, precum şi de căile de acces. Terenurile care posedă o infrastructură respectivă dezvoltată au şi un preţ de piaţă mai mare şi sunt foarte căutate de persoanele fizice

72

Petru Bacal

şi juridice interesate în anumite activităţi economice sau de agrement. De asemenea, ele beneficiază de o supraveghere severă din partea pazei de stat şi private. În acelaşi timp, lipsa acestei infrastructuri, precum şi aplicarea unor restricţii ecologice de utilizare a acestor spaţii diminuează substanţial valoarea lor de piaţă şi generează un comportament ostil şi, deseori, barbar al multor indivizi pe aceste terenuri. După cum vedem, de multe ori beneficiile indirecte şi cele ascunse, în special cele sociale, nu interesează pe nimeni. Drept urmare, unele teritorii foarte valoroase din punct de vedere ecologic au adesea un preţ foarte redus, suferă de un impact distructiv sporit şi sunt neglijate nu numai de administraţia publică locală, dar chiar şi de autorităţile ecologice centrale şi teritoriale. Astfel de exemple negative există aproape în fiecare localitate a republicii şi în imediata apropiere a acestora.

Bibliografie:

1. P.Bacal. Potenţialul natural ca suport şi limită de utilizare a teritoriului./Politica industrială şi comercială în Republica Moldova. Chişinău, ASEM, 1997, pag.518-521.

2. C. Negrei. Bazele economiei mediului. Bucureşti, 1997.

3. A. Teleuţă, Gh. Duca, A. Stratan. Economia mediului şi dezvoltarea durabilă. Chişinău, 2001.

4. V. Răducanu. Economia resurselor naturale. Bucureşti, 2000.

5. Р. Перелет. Экономика и окружающая среда. Англо-русский словарь- справочник. М., 1996.

6. Экономика сохранения биоразнообразия. М., 1995.

7. Evalution economique de politiques et projets environmentaux. Un guide pratique. Paris, 1995.

8. Economic analysis of environmental impacts. London, 1994.

Subiecte pentru conversaţii:

1. Caracterizaţi structura valorii integrale (totale) a potenţialului natural.

2. Formele de manifestare a valorii de utilizare directă a potenţia- lului natural.

Economia Protecţiei Mediului

73

3. Însemnătatea funcţiilor economice indirecte ale bunurilor şi serviciilor naturale.

4. Esenţa şi formele valorii potenţiale a resurselor naturale.

5. Definiţi valoarea intrinsecă a patrimoniului natural.

6. Dezvăluiţi metodele evaluării indirecte a resurselor de mediu.

7. Esenţa şi rolul abordării hedoniste în stabilirea valorii de piaţă şi preţului bunurilor naturale şi terenurilor.

Tema II.3. Evaluarea economică directă a resurselor naturale

II.3.1. Esenţa şi indicii evaluării economice directe a resurselor naturale

Resursele naturale reprezintă totalitatea componentelor, proceselor şi fenomenelor de origine cosmică, terestră, biotică sau abiotică care au o influenţă benefică şi limitativă asupra activităţii umane şi participă în mod direct sau indirect la satisfacerea diverselor necesităţi materiale sau spirituale ale omului. Resursele naturale posedă 2 însuşiri principale:

Utilitatea;

Raritatea.

Utilitatea reflectă posibilităţile şi domeniile de întrebuinţare, precum şi efectele utile rezultate din valorificarea resurselor naturale. Utilitatea este considerată baza subiectivă a valorii şi poate fi exprimată, în mod general, în grup sau individual. Raritatea este trăsătura de bază a oricărei resurse, indiferent de originea sa. Ea reflectă raportul dintre oferta limitată a resurselor şi cererea sporită pentru ele. Raritatea este suportul obiectiv al valorii şi, în special al preţului resurselor naturale, ori resursele încep să fie preţuite, de regulă, atunci când se resimte insuficienţa lor. Prin

74

Petru Bacal

urmare, utilitatea şi raritatea formează, în ansamblu, suportul economic al valorii. Nu mai puţin important este şi suportul juridic al valorii. Astfel, pentru ca un bun natural să posede valoare şi, mai ales, un preţ bine definit, trebuie să se afle în posesia unui proprietar, mai mult sau mai puţin definit. Din acest motiv, unele resurse naturale, precum aerul, apa, capacitatea de asimilare şi renovare a mediului sau biodiversitatea, nu li se acordă valoare economică directă şi nici preţ. De asemenea, valoarea economică şi preţul resurselor nu sunt condiţionate, atât de utilitatea generală (socială) a acestora, cât de posibilităţile de încadrare în circuitul economic productiv şi mecanismele pieţei cu bunuri materiale şi servicii, de avantajele financiare şi comerciale derivate. Astfel, valoarea economică directă este influenţată, pe de o parte, de valoarea de întrebuinţare, iar pe de altă parte, de valoarea de schimb. La rândul ei, valoarea de schimb se stabileşte în funcţie de raritate, de proprietate şi de includerea ei în tranzacţiile comerciale. Participarea în tranzacţiile pieţei este condiţionată nu numai de posibilităţile de folosire în activităţile economice, precum materia primă industrială sau agricolă, ci şi de gradul de lichiditate a acestor bunuri naturale. Astfel, bunurile naturale cu lichiditate sporită, precum metalele preţioase (diamantele, aurul şi argintul), terenurile şi alte imobile cu o poziţie economico-geografică avantajoasă, au fost, în permanenţă căutate pe piaţă şi au avut un preţ mare, indiferent chiar de oferta lor pe pieţele respective. Evaluarea economică directă a resurselor naturale constă în reflectarea bănească a bunurilor naturale. Valoarea economică directă este determinată, astfel, de mărimea eficienţei utilizării şi reproducerii resurselor naturale pe parcursul procesului de exploatare şi prelucrare. Scopul evaluării economice directe este evaluarea gradului de influenţă a potenţialului natural asupra avuţiei naţionale şi calităţii vieţii populaţiei. Spre deosebire de evaluarea indirectă, bazată predominant pe preferinţele subiective ale beneficiarilor bunurilor şi serviciilor de mediu (agenţilor economici şi populaţiei), selectaţi după anumite criterii stabilite în prealabil, evaluarea directă se axează pe analiza costurilor şi beneficiilor sociale

Economia Protecţiei Mediului

75

şi individuale generate de valorificarea funcţiilor economice directe ale resurselor naturale, precum şi a funcţiilor indirecte şi ecologice care sunt contabilizate şi supuse, într-o anume măsură taxelor de utilizare. Din aceste considerente, evaluarea economică directă a resurselor naturale indeplineşte două funcţii principale:

1. Funcţia de evidenţă a resurselor naturale, în calitate de patrimoniu national, factor de economisire a cheltuielilor de producţie şi timpului de munca, de ameliorare a calităţii vieţii. Evidenţa este necesară pentru întocmirea şi realizarea bugetelor beneficiarilor şi gestionarilor, în calitatea lor de persoane juridice, bugetelor locale şi a celui de stat. Dacă, în veniturile bugetului de stat, ponderea taxelor pentru utilizarea resurselor naturale nu este semnificativă, atunci pentru bugetele locale, acestea, în special impozitul funciar, reprezintă o sursă primordială. Evidenţa este necesară nu numai pentru prognozarea şi contabilizarea unor venituri, dar şi a costurilor necesare pentru restabilirea aspectelor cantitative şi calitative ale resurselor naturale afectate. 2. Funcţia stimulatoare sau incitativă pentru reducerea consumului de resurse naturale şi a poluării mediului, înlocuirea materiilor prime naturale cu cele artificiale, reciclarea deşeurilor etc. Aceste obiective se vor realiza cu ajutorul diverselor pârghii economice, precum taxele şi amenzile ecologice, subvenţiile de mediu, creanţele pieţei (permisele negociabile de emisii, sistemele de colectare -refinanţare, leasingul ecologic etc.) şi asigurarea ecologică. În practica internaţională, se folosesc 2 modalităţi principale de evaluare economică directă a resurselor naturale:

estimarea adaosului de beneficii obţinite din exploatarea unei resurse noi;

calcularea pierderilor rezultate din exploatarea definitivă a acestei resurse. Metode de evaluare economică:

Statistice, care constau în colectarea, sistematizarea, pro- cesarea şi analiza datelor referitoare la rezervele, condiţiile şi volumele de exploatare. Ele permit evidenţierea rela- ţiilor generale de utilizare a resurselor;

76

Petru Bacal

Analogică – de comparare între zonele de exploatare a resurselor minerale;

Economico-matematice – elaborarea şi aplicarea meto- delor matematice. Resursele naturale, prin însuşirile lor, reprezintă, atât valoare economica, cât şi valoare ecologică, care condiţionează, în ansamblu, calitatea vieţii şi însăşi viabilitatea societăţii umane. Pentru evaluarea resurselor epuizabile, este necesară calcularea ratei de substituire, iar a celor renovabile – calcularea ratei de reproducere sau capacităţii de asimilare a mediului şi costurilor necesare realizării acestor obiective. În funcţie de ciclul ecologic de viaţă al produselor, la evaluarea resurselor naturale trebuie luaţi în calcul trei factori:

- costurile de exploatare, inclusiv cele de extracţie, pre- lucrare primară şi transport;

- impactul ecologo-economic şi pierderile cauzate patri- moniului natural, respectiv costurile de reproducere şi restabilire a resurselor renovabile, calităţii aerului, apelor etc.;

- beneficiul social şi individual, rezultat din utilizarea resur- selor naturale şi a produselor obţinute prin prelucrarea acestora. Costurile de extracţie variază în funcţie de rezervele geologice, condiţiile de exploatare, inclusiv climaterice, adâncimea şi localizarea, gradul de concentraţie a substanţelor minerale utile, asigurarea financiară şi a transportului, nivelul de cunoaştere şi cercetare nu doar a condiţiilor de exploatare, ci şi a posibilităţilor de consum.

II.3.2.

Tipurile şi conceptele evaluării economice a resurselor naturale

Conform naturii eficienţei investiţiilor de capital menţionate, există două tipuri de evaluare economică a resurselor naturale:

- evaluarea economică absolută;

Economia Protecţiei Mediului

77

-