ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

Patrimoniul colectivităților locale

Dreptul de proprietate – reglementare juridică și efecte practice

Studentă: Ghica Livia-Georgiana

2021
 INTRODUCERE
Distincţia dintre proprietatea privată şi proprietatea publică este cunoscută Codului civil
român. În perioada regimului comunist ea a rămas însă fără aplicare, regimul juridic general al
proprietăţii fiind organizat pe cu totul alte coordonate1; dominantă era proprietatea socialistă
asupra mijloacelor de producţie, cu cele două forme ale sale, proprietatea socialistă de stat şi
proprietatea cooperatistă. Se mai recunoştea existenţa unui drept de proprietate personală,
aparţinând oricărei persoane fizice, dar al cărui obiect a fost constant restrâns 2 şi a unui drept de
proprietate individuală sau particulară, avându-i ca titulari pe ţăranii care nu se asociaseră (mai
mult sau mai puţin benevol) în cooperativele agricole de producţie şi pe meşteşugarii cu ateliere
proprii.
Dreptul de proprietate are o dublă accepțiune 3: în sens larg, exprimă totalitatea relațiilor
de producție, iar în sens restrâns desemnează acea parte a relațiilor dintre oameni care se
stabilesc în legătură cu însușirea, aproprierea într-o formă socială a obiectelor naturii.
Sensul restrâns al noțiunii de proprietate trebuie abordat dintr-o dublă perspectivă:
economică și juridică.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă însușirea, aproprierea bunurilor
fizice sau incorporabile către om, în cadrul și prin mijlocirea unor forme sociale determinate.
Proprietatea, în accepțiunea sa economică, a existat încă de la începutul societății omenești și va
dura atâta timp cât va dăinui aceasta deoarece nu poate exista viață socială fără producerea celor
necesare traiului, iar orice producție are ca premisă esențială și indispensabilă, însușirea de către
producător a bunurilor necesare acelei producții.
În sens juridic, proprietatea apare ca un rezultat al consacrării raporturilor economice de
proprietate în normele juridice și ia astfel, forma dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate
reprezintă un complex de atribute ocrotite din punct de vedere juridic, în baza cărora titularul
dreptului își poate satisface interesele sale legate de aproprierea unui bun, interese care sunt
determinate și condiționate de existența relațiilor economice de proprietate, corespunzatoare unei
societăți, la un moment dat.

1
M.N. Costin, Marile institutii ale dreptului civil român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1982, p.22-23.
2
E.Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.17-36.
3
C. Bârsan ,Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001,p. 27-48.
 Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru,
drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru în putere
proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente4.
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie,
folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita plenitudinea
lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare5.
TIPURI DE PROPRIETATE
Aşadar există două forme ale dreptului de proprietate și anume: dreptul de proprietate
publică și dreptul de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind dreptul real principal ce aparţine
persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra
unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc proprietatea publică, bunuri
asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia,în mod exclusiv, absolut şi
perpetuu, în limitele determinate de lege.
De regulă, bunurile proprietate privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt
alienabile, prescriptibile şi chiar sesizabile pentru datoriile regiilor autonome şi instituţiilor
publice care le au în patrimoniu. Dar, ele nu pot fi sechestrate şi urmărite pentru datoriile statului
şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru că ele sunt întotdeauna solvabile; aceste datorii se
înscriu în bugetul de stat sau în bugetele locale pentru a fi plătite.
Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi
pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Dreptul de proprietate publică se deosebeşte de dreptul de proprietate privată sub
aspectul caracterelor juridice proprii pe care le prezintă.
Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o
dispoziţie specială a legii sunt de uz şi utilitate publică.
Definiția, nu a valorizat atributele cunoscute ale dreptului de proprietate-posesia,
folosinţă, dispoziția- exercitate de către titularul acestuia.

4
E.Chelaru, Administrarea domeniului public si a domeniului privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 37-38.
5
Ibidem.
 Din dispoziţiile constituţionale şi ale altor acte normative relevante, cât şi din definiţia
dată dreptului de proprietate publică, rezultă că subiectele acestui drept sunt statul asupra
bunurilor din domeniul public de interes naţional şi unităţile adminstrativ-teritoriale – comună,
oraşul, municipiul, județul- asupra bunurilor din domeniul public de interes local.
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
Aceste subiecte de drept dobândesc un drept de administrare sau de concesiune a
bunurilor astfel primite, care nu trebuie să se confunde cu dreptul de proprietate, ci reprezintă o
modalitate specifică de exercitare a dreptului de proprietate.
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale. Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin
natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii
publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. Dacă prin lege nu se prevede
altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate
publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
ATRIBUTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Ca drept real, cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv care
conferă titularului său cele trei atribute, ce intră în conţinutul său: posesia (ius posidendi),
folosinţa (ius utendi şi ius fruendi) şi dispoziţia( ius abutendi).6
Posesia sau ius posedendi – este acel atribut al dreptului proprietate care conferă
titularului său posibilitatea de a stăpâni bunul asupra căruia are dreptul de proprietate. Este actul
de stăpânire materială potrivit nevoilor şi dorinţelor sale, pe care îl îndeplineşte el însuşi sau
încheind acte juridice cu alţii. Posesia este forma de exteriorizare materială a dreptului de
proprietate şi prin ea se mijloceşte utilizarea economică a bunului.
Posesia nu trebuie confundata cu detenţia. Esenţial, pentru posesie, este existenta
elementului intenţional - ,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt
proprietarul acestuia), spre deosebire de detenţie, numita si detenţie precara, unde lipseşte
elementul intenţional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adică deţinerea materiala a
lucrului; de exemplu, deţin un lucru proprietatea altuia, in numele acestuia, pentru ca aşa a dorit
proprietarul cand mi-a lăsat lucrul in păstrare ori mi l-a închiriat etc.

6
V.Stoica, Drept Civil.Drepturile reale principale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.95.
 Asadar, putem concluziona ca posesia este un mijloc indispensabil fiecarui proprietar
pentru a-si realiza scopul sau, adica utilizarea economica a proprietatii sale. Orice proprietar
trebuie sa aiba posibilitatea materiala de a se folosi de bunul avut in proprietate, in caz contrar
proprietatea ar ramane doar o simpla utopie.
Folosinţa sau jus utendi şi jus fruendi, reprezintă dreptul proprietarului de a se servi
personal de bunul său în funcţie de natura acestuia, iar pe de altă parte, este ius fruendi, adică,
reprezintă dreptul proprietarului de a culege fructele produse periodic de bunul său.
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, cunoaşte un aspect particular în cazul
coproprietăţii. Astfel fiecare coproprietar este îndreptăţit la fructe proporţionale cu cota sa din
dreptul de proprietate asupra bunului. În ipoteza în care un coproprietar exercită posesia
exclusivă a bunului, el este obligat să acorde celorlalţi coproprietari partea din fructe ce li se
cuvine.În caz contrar, coproprietarii au posibilitatea să ceară împărţirea fructelor, chiar fără
sistarea stării de proprietate.
Dispoziţia sau ius abutendi,abusus – este prerogativa proprietarului de a dispune cu
privire la fiinţa juridică sau materială a bunurilor din proprietate.
Dispoziţia materială presupune dreptul proprietarului ca, el însuşi sau prin altă persoană,
de a dispune de substanţa bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea
normelor legale în vigoare.
Dispoziţia juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul de
proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte inter vivossau mortis causa şi de a-l greva cu
drepturi reale, principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea legii.
CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
 Caracterul absolut
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezulta chiar de dispoziţia Codului civil,
care precizează acest lucru: ,,proprietarulunui lucru se bucura si dispune de acesta in mod
exclusiv si absolut”. Făcând parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate
conferă titularului puteri nelimitate in privinţa folosirii economice a lucrului, precum in ceea ce
priveşte soarta juridica a acestuia.
Puterea proprietarului asupra lucrului avut in proprietate se poate manifesta prin doua
modalitati:
 a) prin acte materiale de folosinţa si de consumaţie, de exemplu, citesc cartea,
locuiesc apartamentul, mă deplasez cu automobilul.
b) prin acte juridice, cum ar fi: înstrăinez imobilul prin vânzare ori donaţie, închiriez
apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel: titularul dreptului
de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de a profita de
utilitatile pe care acesta le conferă si de a savarsi actele juridice care răspund intereselor
proprietarului.
 Caracterul exclusiv
Caracterul exclusiv prin care se înţeleg, nu numai puterile depline ale titularului
dreptului, ci şi monopolulacestuia asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a
autorităţilor publice. Excepţie face proprietatea comună, caz în care există mai mulţi proprietari
asupra aceluiaşi bun în acelaşi timp, situaţie în care am putea vorbi de exercitarea în comun a
monopolului de către coproprietari.
Caracterul ,,exclusiv” al dreptului de proprietate poate fi privit intr-un dublu sens:
a) in sens general si comun tuturor drepturilor reale, dreptul de proprietate este un ,,drept
exclusiv”, pentru ca este opozabil oricărei persoane. De exemplu, o persoana este unui teren, ea
poate împiedica pe oricine ar dori sa treacă pe acel teren, fara incuviintarea sa, chiar daca
trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material. De aici apare si dreptul de a cere si a obţine
despăgubiri in vederea acoperirii pagubelor suferite prin încălcarea acestui drept.
b) dreptul de proprietate este un drept exclusiv, specific dreptului de proprietate, pentru
ca numai proprietarul este singurul indreptatit sa exercite cele trei prerogative conferite acestui
drept: posesia, folosinţa si dispoziţia. Fătul ca este un drept exclusiv, da dreptul proprietarului de
a revendica bunul in mana oricărui s-ar găsi.
 Caracterul perpetuu
Caracterul perpetuu este corolarul perpetuităţii dreptului de proprietate, în sensul că acesta
durează atâta timp cât există bunul. Aşadar, dreptul de proprietate, drept perpetuu, include şi
ideea transmisibilităţii sale, fie prin acte juridice între vii, fie pe calea succesiunii.
Proprietatea este un drept perpetuu intr-un dublu sens:
a) proprietatea nu este limitata in timp, pentru ca ea trece de la titularul actual la
urmaşii săi direcţi sau la acei cărora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu
gratuit, iar de la aceştia la urmaşii lor si aşa mai departe. Pentru acest motiv se spune ca dreptul
de proprietate este un drept ,,cesibil” si ,,transmisibil”, atât timp cat exista bunul asupra cărui s-a
dobândit dreptul;
b) dreptul de proprietate este un drept perpetuu, întrucât are o existenta independenta
de exercitarea dreptului si, ca atare, nu se poate pierde prin nefolosinta decât prin situaţii expres
prevăzute de lege, cum ar fi prescripţia achizitiva in cazul imobilelor si prescritia extinctiva in
cazul tuturor mobilelor.
 Caracterul insesizabil
Caracterul insesizabil derivă din caracterul inalienabilităţii dreptului de proprietate
publică întrucât imposibilitatea înstrăinării sau dobândirii acestui drept vizează toate mijloacele
de drept, inclusiv vânzarea silită. Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică
reprezintă o excepție de la principiul reglementat sub denumirea de garanţie comună a
creditorilor: cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Creditorii ale căror
creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie
să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt
suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii
autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
În legătură cu caracterul insesizabil al bunurilor din domeniul public se află şi interdicţia
constituirii garanţiilor reale asupra acestor bunuri7.
 Caracterul imprescriptibil
Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică îmbracă ambele aspecte, atât
cel extinctiv, cât şi cel achizitiv. Sub aspect extinctiv, acţiunea în revendicare a dreptului de
proprietate a unui bun din proprietatea publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la această
acţiune nu se stinge indiferent de timpul cât nu a fost exercitat 8. Acţiunea în revendicare a
bunurilor proprietate publică poate fi exercitată oricând şi nu doar înăuntrul unor termene
prevăzute de lege.

7
B. Florea, Drept civil, Drepturi reale principale, Universul juridic, București, 2011, p.81.
8
E. Bălan, Drept administrativ, Ed. Universală, București, 2002, p. 171.
 Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi persoana
interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.
OBIECTUL SI INTINDEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Obiect al dreptului de proprietate îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, corporal
sau incorporal.
Dreptul de proprietate asupra unui lucru se întinde nu numai asupra lucrului propriu-zis,
ci si asupra a tot ce depinde de el, ca accesoriu, precum si la tot ceea ce produce el. De exemplu,
in cazul proprietatii unui teren, obiectul proprietatii se întinde asupra suprafeţei solului, asupra
plantaţiilor ce ar putea cuprinde, precum si a produselor ce se vor realiza pe suprafaţa respectiva.
Delimitare in suprafaţa – in linie orizontala – consta in măsurarea suprafeţei solului sau
a suprafeţei construite si fixarea liniei despartitoare, adica a hotarului. Delimitarea in suprafaţa a
proprietatii funciare prezintă o importanta deosebita in cadrul operaţiunilor de punere in aplicare
a prevederilor Legii fondului funciar (Legea nr. 19/1991).
Operaţiunea de stabilire a hotarului – de granituire – va fi mult uşurata de efectuarea
lucrărilor cadastrale, impuse de Legea cadastrului.
Delimitarea in inaltime – pe linie verticala – se refera la dreptul proprietarului unui
teren de a folosi numai suprafaţa acestuia, dar si spaţiul ce se afla deasupra acelui teren. Dreptul
asupra spaţiului aerian permit unui proprietar sa ridice construcţii si sa facă plantaţii care se
înalta pe verticala, intre limitele hotarului. In virtutea acestui drept, proprietarul unui teren poate
cere vecinului sa taie crengile arborilor ce se extind deasupra terenului sau. Acest spaţiu aerian se
suprapune terenului, adica intinderea lui nu trece de limitele acestuia.
Delimitarea in adâncime – in profunzime – priveşte subsolul terenului asupra căruia se
exercita dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate si dreptul de accesiune
Dreptul de accesiune este un drept real ce se naşte in legătura cu dreptul de proprietate,
având temeiul legal in dispoziţiile codului civil, art.482, care prevede ca: „Proprietatea unui
lucru mobil sau imobil, da dreptul asupra a tot ceea ce produce lucrul si asupra a tot ce se
uneşte ca accesoriu cu lucrul in mod natural sau artificial”.
Sunt situaţii numeroase in privinţa dreptului de proprietate, cum ar fi:
 - cand sporirea suprafeţei terenului a avut loc pe cale naturala, prin aluvionare,
suprafaţa respectiva devine proprietatea celui care este si proprietatea la care s-a alipit suprafaţa
rezultata din depunerea aluviuni;
- plantaţiile si construcţiile făcute pe terenurile altuia revin proprietarului, care va avea
obligaţia sa restituie contra valoarea lor, celui care le-a făcut fiind de buna credinţa sau sa ceara
înlăturarea lor si sa i se plătească despagubirilr de la cel ce le-a făcut cu rea credinţa;
- atribuirea lucrului mobil rezultat din combinarea a doua substanţe, proprietarului
lucrului cu valoarea mai mare (un aliaj din argint) si, bineinteles, cu despăgubirea
corespunzătoare a proprietarului lucrului cu valoare mai mica (in exemplu dat, proprietarul
argintului) – este aşa numita „confuziune”
- atribuirea lucrului mobil rezultat din prelucrarea unui material apartinand altei
persoane, aceluia care are contribuţia mai însemnata la bunul respectiv, de exemplu, statuia
obţinuta dint-un bloc de marmura, va reveni sculptorului, spre deosebire de situaţia in care se
confectioneaza o haina, aceasta va reveni proprietarului stofei si nu confecţionerului – este
„specificatiune”.
MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
In raport cu diferitele criterii folosite de teoreticieni, se deosebesc mai multe moduri de
dobândire a dreptului de proprietate.
După intinderea dobândirii, se disting:
a) moduri de dobândire universala;
b) moduri de dobândire cu titlu particular;
După momentul cand operează transmisiunea, exista:
a) moduri de dobândire intre vii;
b) moduri de dobândire pentru cauza de moarte;
După situaţia juridica a bunului in momentul dobândirii:
a) moduri de dobândire originare;
b) moduri de dobândire
După caracterul transmisiuni, se disting:
a) moduri de dobândire cu titlu oneros;
b) moduri de dobândire cu titlu gratuit;