Tema 5

Evaluări ale dezvoltării durabile

1. Necesitatea evaluării
2. Argumente pentru îmbunătăţirea sistemelor actuale de evaluare
3. Dezvoltarea durabilă şi mediul – posibilităţi de măsurare
3.1. Seturi mari de indicatori;
3.2. Indici compoziţi;
3.3. Indicatori prin care se corectează PIB
3.4. Amprenta ecologică

1.Necesitatea evaluării prin indicatori

• Monitorizarea unui sistem necesită date

• Evaluările dezvoltării durabile au în vedere numeroase aspecte: creşterea

economică durabilă, starea şi evoluţia mediului, dezvoltarea umană etc.

• Există o dihotomie privind dezvoltarea sistemului de indicatori, datorită

abordărilor diferite ale dezvoltării durabile a mediului:

Economiştii încearcă să calculeze impactul epuizării rezervelor de
resurse naturale şi a degradării mediului şi să cuprindă aceste efecte
sub formă de „costuri” în contabilitatea naţională;

Ecologiştii consideră că evaluarea cu ajutorul preţurilor presupune
tratarea resurselor naturale ca şi mărfuri şi are relevanţă redusă; ei
susţin un sistem de indicatori în expresie fizică.
Se doreşte apropierea celor două abordări.

• Caracteristici necesare ale indicatorilor:

Relevanţa pentru decizia politică

Să se bazeze pe o înţelegere foarte riguroasă a obiectivelor dezvoltării
durabile

Să fie posibilă culegerea datelor.
Exemplu

Care este sursa Ce indicatori privind Ce indicatori de Cât de

problemei de mediu? schimbările în mediu impact există? eficientă este
sunt disponibile? politica?

Starea Consecinţe
Presiunea mediului socio- Răspunsul
înconjurător economice politic

1
 2. Argumente şi recomandări pentru îmbunătăţirea sistemelor actuale de
evaluare a dezvoltării

Un raport recent elaborat de J.Stigitz, A.Sen şi J.P.Fitoussi1 a prezentat câteva

argumente pentru necesitatea perfecţionării sistemului de evaluare:
• Indicatorii statistici sunt importanţi pentru proiectarea şi evaluarea
politicilor ce au ca obiectiv progresul societăţii; tot mai mulţi oameni se
uită la indicatori pentru a se informa şi pentru a lua decizii.
• Dacă măsurătorile sunt greşite, deciziile sunt distorsionate. Alegerea între
promovarea creşterii PIB şi protecţia mediului poate fi o alegere greşită.
• Există diferenţe între măsurarea standard a unor variabile socio-economice
standard, cum sunt creşterea economică, inflaţia, şomajul etc, şi percepţia
larg răspândită asupra acestora. De aceea o parte dintre cetăţeni nu are
încredere în cifre oficiale.
Mesaje şi recomandări ale raportului:
Raportul face distincţia dintre evaluarea bunăstării curente şi evaluarea
sustenabilităţii. Bunăstarea curentă se referă la resurse economice (ex.venitul) şi
aspecte non-economice a vieţii oamenilor (cu ce se ocupă, cum se simt, în ce mediu
natural trăiesc). Măsura în care aceste niveluri ale bunăstării pot fi susţinute în timp
depinde de mărimea stocului de capital care contează pentru viaţa noastră ( natural,
fizic, uman, social) şi care poate fi transmis mai departe generaţiilor viitoare.
Recomandări:
1. La evaluarea bunăstării materiale să se ţină cont mai degrabă de venituri şi
consum, nu de producţie; PIB nu măsoară bunăstarea şi poate da indicii
derutante cu privire starea de bine a populaţiei şi poate conduce la decizii
politice greşite.
2. Accentul să cadă pe perspectiva gospodăriilor populaţiei. Trendul
standardului de viaţă material se urmăreşte mai bine prin măsurarea veniturilor
şi consumului populaţiei.
3. Venitul şi a consumul să se analizeze alături de avuţie. O familie care îşi
cheltuieşte avuţia pentru cumpărarea de bunuri de consum îşi sporeşte
bunăstarea actuală pe seama reducerii bunăstării viitoare. Măsurarea avuţiei
este o condiţie cheie pentru măsurarea sustenabilităţii. Dacă evaluarea
monetară este incertă (ex.preţurile bunurilor de capital pot creşte sau scădea
dramatic) sau dificil de realizat, atunci sunt preferabili indicatorii non-
monetari.
4. Să se acorde mai multă importanţă distribuţiei, venitului şi avuţiei. Mărimile
medii ale venitului, consumului şi avuţiei au semnificaţie statistică, dar nu
reflectă situaţia reală privind standardul de viaţă. De exemplu, o creştere a
venitului mediu se poate distribui inegal între categorii de persoane.
5. Să se extindă măsurarea veniturilor către activităţile non-piaţă. De ex., multe
dintre serviciile realizate în trecut în cadrul familiei sunt acum cumpărate pe

1
Joseph Stiglitz, Amartya Sen, Jean-Paul Fitoussi – Report by the Commission on the measurement of
Economic Performance and Social Progress, august 2010 (internet)

2
 piaţă. Această schimbare s-a transpus într-o creştere a veniturilor în
contabilitatea naţională, ceea ce poate da o falsă impresie asupra schimbărilor
în standardul de viaţă. Evaluarea activităţilor non-piaţă ar trebui să înceapă cu
informaţii privind modul în care oamenii îşi petrec timpul (timpul liber), într-o
analiză în timp, dar şi comparativ între ţări.
6. Bunăstarea este multi-dimensională. Calitatea vieţii depinde de condiţiile
obiective şi de capabilităţile oamenilor. Se recomandă paşi noi în direcţia
îmbunătăţirii modului în care se măsoara sănătatea, educaţia, activităţile
personale şi condiţiile de mediu.
7. Indicatorii calităţii vieţii în toate dimensiunile sale ar trebui să evalueze
inegalităţile într-un mod cuprinzător.
8. Anchetele statistice ar trebui proiectate astfel încât să evalueze legăturile
dintre diferite aspecte ale calităţii vieţii, iar aceste informaţii să fie utilizate la
stabilirea politicilor în diferite domenii.
9. Oficiile statistice ar trebui sa ofere informaţiile necesare pentru agregarea
dimensiunilor calităţii vieţii. Astfel încât să se poată calcula indici
(compoziţi).
10. Măsurarea atât a bunăstării obiective cât şi subiective oferă informaţii cheie
despre calitatea vieţii oamenilor. Oficiile statistic ar trebui să includă
întrebări care să surprindă evaluările oamenilor, experienţele lor hedoniste şi
priorităţile lor.
11. Evaluarea sustenabilităţii necesită un tablou de bord format dintr-un set de
indicatori bine definiţi. Trăsătura distinctivă a componentelor tabloului de
bord ar trebui să fie faptul că reflectă variaţia unor “stocuri”. Un indice al
sustenabilităţii în expresie monetară are un loc în acest set de indicatori, dar
în actuala stare de lucruri, acesta ar trebui să concentreze în esenţă aspectele
economice ale sustenabilităţii.
12. Aspectele de mediu ale sustenabilităţii necesită o urmărire bazată pe un set de
indicatori în expresie fizică. In special există necesitatea unui indicator care
să măsoare apropierea de niveluri periculoase ale deteriorării mediului
(ex.asociate cu schimbările climatice sau deprecierea stocurilor de resurse
naturale).

3. Dezvoltarea durabilă şi mediul – posibilităţi de măsurare

Există o literatură bogată pe tema măsurării dezvoltarii durabile.

Tipologia indicatorilor:
3.1. Seturi mari de indicatori;
3.2. Indici compoziţi;
3.3. Indicatori prin care se corectează PIB
3.4. Amprenta ecologică

3
 3.1. Seturi mari de indicatori;
Indicatori ai dezvoltării durabile. Baza de date pentru România
http://www.insse.ro/cms/files/Web_IDD_BD_ro/index.htm
• nivelul 1: indicatori principali (de bază);
• nivelul 2: indicatori complementari, utilizabili pentru
monitorizarea şi revizuirea programelor de dezvoltare durabilă;
• nivelul 3: indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru
Dezvoltare Durabilă a României, acoperind pachetul de politici pe
care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în
Strategia UE
Astfel definit, setul de indicatori poate constitui o bazǎ solidă pentru monitorizarea
periodică a progreselor înregistrate în îndeplinirea obiectivelor stategice ale
dezvoltării durabile. Sistemul IDD pentru România este armonizat şi congruent cu
sistemul de indicatori utilizat la nivelul UE.

Baza de date (IDDR) cu IDD pentru România include 103 de indicatori, cu seriile
de date disponibile în sistemul statistic naţional începând din anul 2000.

Obiectiv 1. Transformari structurale si echilibre macroeconomice.

Exemple de indicatori: Rata de creştere a PIB/ loc, indicele inegalităţii veniturilor,
rata şomajului pe structuri;

Obiectiv2. Schimbari climatice si energie curata

Exemple de indicatori: emisii totale de gaze cu efect de seră, intensitatea energetică a
economiei, temperatura medie la suprafaţa solului;

Obiectiv 3.Transport durabil

Exemple de indicatori: volumul transporturilor de pasageri/ marfă raportat la PIB,
utilizarea transportului în comun, emisii de GES în transporturi, persoane ucise în
accidente de circulaţie etc.

Obiectiv 4.Productie si consum durabile

Exemple de indicatori: productivitatea resurselor, deşeuri industriale generate, deşeuri
municipale colectate, consumul mediu de carne pe locuitor, rata de motorizare,
întreprinderi cu system de management de mediu etc.

Obiectiv 5. Conservarea si gestionarea resurselor naturale

Obiectiv 6. Sanatate publica

Obiectiv 7.Incluziune sociala, demografie si migratie

Obiectiv 8.Saracia globala si sfidarile dezvoltarii durabile

Ex: importurile României din ţările în curs de dezvoltare

Obiectiv 9.Educatie si formare profesionala

Obiectiv 10.Cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica, inovare

4
Obiectiv 11. Cresterea productivitatii muncii si imbunatatirea ratei de ocupare

Obiectiv 12.Politica de investitii si diversificarea surselor de finantare

Obiectiv 13.Capacitatea administrativa si calitatea serviciilor publice

Ex.: Datoria publică în PIB, încrederea cetăţenilor în instituţiile statului.

3.2. Indici compoziţi

3.2.1. Indicele Bunăstării Economice propus de Osberg şi Sharpe
http://www.csls.ca/iwb.asp

Criterii utilizate la compunerea indicelui:

- fluxul de consum
- stocul de avuţie
- egalitatea
- securitatea economică.
S-a efectuat o analiză pe exemplul Canadei în perioada 1981-2008, comparând
evoluţia PIB/locuitor cu indicele bunăstării.

3.2.2. Indicele dezvoltării umane durabile (Sustainable Human Development Index)

Programul de Dezvoltare al ONU (UNDP) a prezentat „cadrul conceptual“ pentru
indicele dezvoltării umane durabile, care să reflecte evoluţia dezvoltării umane ţinând
sema şi de costul progresului pentru generaţiile următoare.
In cadrul unui forum de nivel înalt intitulat „Dincolo de PIB: măsurarea viitorului pe
care îl dorim” organizat la Conferinţa Rio 20+ în 2012 s-a precizat că acest indice se
bazează pe conceptul de echitate inter-generaţională, recunoscându-se că alegerile de
astăzi nu trebuie să limiteze alegerile generaţiilor viitoare.
Indicele va încorpora probleme planetare, care să ilustreze schimbările climatice şi
alte provocări ce prezintă riscuri pentru dezvoltarea umană pe termen lung, cel mai
frecvent în ţările şi comunităţile sărace.

3.2.3.Indicele de Sustenabilitate a Mediului

Indici compoziţi pot fi în expresie fizică, frecvent folosiţi pentru a evidenţia

dezvoltarea durabilă din perspectiva mediului natural

• Abordare ecologistă
• Trecerea de la indicatorii descriptivi la indicatorii de performanţă
• Indicatorii de performanţă măsoară abaterea condiţiilor curente de la
obiectivele stabilite prin politica de mediu
• Măsurarea impactului socio-economic este necesar pentru decidenţii politici
pentru a cunoaşte importanţa pagubei produse mediului

5
 Indicele de Sustenabilitate a Mediului (Environmental Sustainability Index –
ESI)

• ESI măsoară progresul general către sustenabilitatea mediului

• Sustenabilitatea mediului este măsurată cu ajutorul a 20 de indicatori, fiecare
combinând 2-8 variabile
• ESI demonstrează că este posibil să se identifice măsuri cantitative ale
sustenabilităţii mediului, care să permită comparabilitatea între ţări.

Componente Categorii de indicatori

Sisteme ale mediului
Reducerea stresului asupra
mediului
Reducerea vulnerabilităţii
umane
Capacitatea socială şi
instituţională
Gestiunea problemelor globale
Sursa: http://www.yale.edu/esi/
Calitatea aerului
Cantitatea de apă
Calitatea apei
Biodiversitatea
Fondul funciar
Reducerea poluării aerului
Reducerea stresulului asupra apei
Reducerea stresului ecosistemelor
Reducerea presiunii deşeurilor & consumului
Reducerea ratei de creştere a populaţiei
Asigurarea nevoilor umane de bază
Sănătatea determinată de mediu
Ştiinţă şi tehnologie
Capacitatea de dialog
Guvernarea problemelor de mediu
Capacitatea de răspuns a sectorului privat
Eco-eficienţa
Participarea la eforturi internationale realizate
în colaborare
Emissile de gaze de seră
Reducerea presiunii transfrontaliere asupra
mediului

3.3. Indicatori prin care se corectează PIB

O altă direcţie de măsurare a sustenabilităţii este cea care porneşte de la cerinţa
corecţiei noţiunii convenţionale de PIB, folosind elemente de care calculul standard al
PIB nu ţine sema.

S-au dezvoltat două direcţii:

A. Utilizarea unor indicatori care ajută la evaluarea costului apei, aerului şi a poluării
mediului, ca şi a pierderii de zone umede, terenuri agricole, păduri primare şi alte
forme de depreciere a resurselor naturale.

B. Integrarea Sistemului de Contabilitate Economică a Mediului în sistemul

contabilităţii naţionale

6
A. Utilizarea unor indicatori care permit evaluarea deprecierii resurselor
naturale

A.1. Dezvoltarea durabilă şi stocul de capital

În noua viziune, dezvoltarea durabilă înseamnă menţinerea stocului de capital,

compus din toate formele sale, şi care poate asigura pentru generaţiile viitoare aceleaşi
oportunităţi de utilizare ca şi pentru generaţiile prezente.

Astfel, declinul resurselor naturale poate fi compensat de o sporire a capitalului

produs de oameni, în condiţiile unor constrângeri slabe asupra creşterii economice.
Contabilitatea în expresie monetară poate fi folosită pentru a măsura modificările
stocului de capital total. Atunci când sustenabilitatea se defineşte în funcţie de stocul
de capital total, degradarea mediului nu este în mod necesar un indiciu că dezvoltarea
nu are un caracter durabil. Deprecierea sau degradarea activelor naturale poate fi
asociată cu acumularea de active existente sub alte forme. De aceea, condiţia pentru o
dezvoltare durabilă într-o economie este ca investiţiile în capitalul produs de oameni
să fie egale cu deprecierea economică a resurselor.

A.2. Venitul în concepţia lui Hicks2

Venitul hicksian şi deprecierea activelor

Teoria economică modernă cuprinde numeroase elemente ce se armonizează cu

gândirea în favoarea mediului înconjurător. Acest lucru este evident mai ales în
lucrările lui John Hicks. El a oferit o excelentă definiţie a sustenabilităţii prin
definirea venitului, încercând să-i confere un sens economic cu utilitate practică,
inclusiv în domeniul contabilităţii.
Definiţia venitului în concepţia lui Hicks: ”Scopul calculării venitului în afaceri este
acela de a indica oamenilor cantitatea pe care pot să o consume fără să devină mai
săraci. Urmând această idee, s-ar părea că trebuie să definim venitul individual ca
fiind valoarea maximă pe care o persoană poate s-o consume într-o săptămână, astfel
încât la sfârşitul săptămânii să fie într-o situaţie la fel de bună ca la începutul
săptămânii. Atunci când o persoană face economii, ea doreşte să-i fie mai bine în
viitor, iar dacă trăieşte depăşind venitul, ea îşi planifică să-i fie mai rău în viitor.
Având în vedere că sensul pragmatic al venitului este să servească drept ghid pentru
un comportament prudent, cred că este destul de clar, care este semnficaţia principală
a acestuia” 3.
Se presupune că singura sursă de venit a unei persoane este suma V depusă într-un
cont bancar. Dacă rata dobânzii pe o perioadă determinată este r, atunci ea obţine un
venit r ⋅ V în perioada respectivă. Dacă în cursul perioadei ea retrage din depozit o
sumă mai mare decât r ⋅ V , diferenţa nu este considerată venit, ci deprecierea
activului (contul bancar). Dacă suma suplimentară (diferenţa dintre suma retrasă şi
venitul r ⋅ V ) nu este folosită pentru a cumpăra bunuri de capital care să producă un
venit cel puţin egal cu dobânda la depozit, calculată la o rată a dobânzii r, atunci

2
John Hicks, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1972
3
John Hicks – Value and Capital, ed. a-2a, Oxford University Press, 1946, pg.172

7
persoana nu poate beneficia în mod continuu de un nivel al consumului mai mare de
r ⋅ V ; altfel spus, a cheltui o sumă mai mare decât venitul din dobânzi reduce venitul
aşteptat în viitor.
Folosind acelaşi raţionament, se consideră un bun de capital cu ajutorul căruia se
produc bunuri. Acesta aduce un venit net într-o perioadă determinată. Dacă nu se
efectuează cheltuieli de întreţinere şi reparaţii, costurile sunt mai reduse, iar venitul
net va fi corespunzător mai mare, ceea ce va pune însă în pericol veniturile viitoare.
Keynes a numit dezinvestiţia curentă implicată de utilizarea echipamentului costul la
utilizator (user cost). Costul la utilizator sau deprecierea echipamentului este, în cazul
simplu, diferenţa dintre valoarea bunului de capital neutilizat şi bine păstrat, la
sfârşitul unei perioade, şi valoarea aceluiaşi bun de capital, atunci când acesta este
folosit în producţie. În mod intuitiv acesta surprinde definiţia deprecierii economice
discutată în acest capitol, respectiv pierderea de valoare a unui bun de capital în
condiţiile unei utilizări optime. Venitul definit în sens hicksian obţinut de pe urma
unui bun este diferenţa dintre venitul net (renta) generat de activ în perioada
respectivă şi costul la utilizator sau deprecierea activului.
Venitul din exploatarea resurselor epuizabile
Hicks (1946) a exprimat acelaşi principiu aplicat la o industrie al cărei activ, de
exemplu o rezervă de resurse epuizabile, se va epuiza în cele din urmă. Principiul de
evaluare a activului enunţat de Hicks este următorul: “Dacă veniturile unei persoane
decurg din exploatarea unui activ neregenerabil, care se va epuiza la un moment dat în
viitor, putem spune că cheltuielile sale curente depăşesc încasările curente, diferenţa
dintre ele fiind partea alocată deprecierii”. Hicks face distincţia dintre venitul efectiv
(venitul adevărat, pe care îl numim în continuare venit hicksian) şi acea parte din
încasări care reprezintă deprecierea activului.
Considerând cazul unei mine, problema este dacă încasările din activitatea minieră
reprezintă în totalitate deprecierea minei. Este posibil să se obţină încasări din minerit
fără să se consume ireversibil resursa de bază? Poate o mină să fie tratată similar cu
un activ cum este contul bancar sau o maşină ce suportă reparaţii, în baza cărora se
pot obţine câştiguri fără ca activul să se deprecieze în cadrul procesului? S-ar părea că
o mină permite obţinerea unui flux finit de venituri nete viitoare, în timp ce o maşină
bine întreţinută sau un cont la bancă permite obţinerea un flux infinit de venituri nete.
Este totuşi posibil să ne gândim la un flux infinit de câştiguri dintr-o mină,
imaginându-ne ca proprietarii acesteia vând mina, depun suma egală cu preţul de
vânzare la bancă şi trăiesc în continuare din dobândă. În acest fel, un flux finit de
venituri nete poate fi echivalat cu un şir de sume anuale obţinute în viitor.
Astfel, încasările rezultate din utilizarea unui activ degradabil se constituie parţial din
venit şi parţial din depreciere. Se presupune că există o mină de valoare V. Încasările
se compun din
a) venit, echivalent cu dobânda pe care ar putea s-o genereze V dacă ar fi depozit la
bancă, şi
b) depreciere, egală cu suma ce ar trebui reinvestită (nu consumată), dacă
proprietarii ar dori să menţină pe termen nelimitat acelaşi nivel al venitului.

Se observă că în toate exemplele venitul este definit ca flux de unităţi monetare, care
ar putea fi, dar nu este în mod necesar, consumat din însăşi substanţa avuţiei sau

8
capitalului. În fiecare caz, conceptul de venit se reduce la r ⋅ V , în care V este
valoarea activului sau avuţia, iar r este rata dobânzii exprimată ca rată a profitului pe
care avuţia ar putea s-o susţină în mod nelimitat. Consumul ce depăşeşte această sumă
este consum din activ sau deprecierea stocului de capital sau de resurse. Dacă se
doreşte menţinerea unui venit pe termen nelimitat, ar trebui puse de o parte fonduri
egale cu această depreciere.
Concepţia hicksiană privind venitul este aplicabilă nu numai la nivelul unui activ
izolat, ci şi la nivelul economiei naţionale. La acest nivel de agregare, venitul hicksian
este chiar produsul naţional net, respectiv PNB minus consumul de capital. Consumul
de capital este echivalent cu partea alocată în mod potenţial pentru investiţii cu
scopul de a menţine capitalul intact.
În termenii conturilor naţionale, venitul hicksian este valoare adăugată. Acesta
constituie flux de plăţi aferente stocurilor de minerale exploatabile, ca parte a stocului
de resurse naturale. Valoarea adăugată este echivalentă cu plăţile efectuate către
factorii primari, respectiv muncă (salarii), capitalul produs (câştigul de capital) şi, în
cazul de faţă, către capitalul natural mineral (renta de resurse minerale). Utilizarea
stocurilor minerale devine similară cu utilizarea pământului, cu excepţia faptului că
are loc reducerea stocului de minerale.
Venitul hicksian la nivel naţional
Weitzman4 a demonstrat că în condiţii de creştere optimală, PNN ar trebui
gândit ca un venit în sens hicksian. Weitzman descrie avuţia naţională W ca fiind
valoarea prezentă a celui mai bun flux de consum pe care societatea şi-l poate permite
în viitor, aşa cum valoarea unui activ este egală cu valoarea prezentă de fluxuri de
venit net pe care le poate câştiga în condiţii de utilizare optimală. Se consideră PNN
determinat simplu ca sumă a consumului în anul t şi investiţa în anul t:
PNN (t) = C(t) + I(t).
El demonstrează că PNN în oricare an t este egal cu avuţia multiplicată cu o rată a
profitului ρ :
PNN(t) = ρ W(t).
PNN este un fel de venit hicksian, respectiv este venitul net pe care avuţia poate să-l
asigure într-o perioadă dată fără să diminueze avuţia.
În modelul lui Weitzman ρ este rata socială a preferinţei temporale; ea este egală cu
produsul marginal al capitalului (rata dobânzii) numai în condiţiile unei creşteri
susţinute şi a unei creşteri zero a populaţiei. Dacă populaţia creşte, ρ este egal cu rata
dobânzii minus rata creşterii populaţiei. Rezultatul lui Weitzman poate fi utilizat
pentru a demonstra că venitul naţional este analog cu venitul provenit din
valorificarea activelor.

A.3. Măsurarea deprecierii economice a resurselor naturale

Definiţia venitului adoptată în continuare arată că venitul este nivelul consumului de
care se poate beneficia fără a diminua stocul de capital. Prin urmare este necesar să se

4
M.L.Weitzman – On the Welfare Significance of National Productin a Dynamic Economy, Quarterly
Journal of Economics 90, 1976, pg.156-62

9
scadă din venitul observat orice flux monetar care reprezintă deprecierea stocului de
capital. Prin definiţie, deprecierea există atunci când valoarea activului la momentul t
+ 1 este mai mică decât valoarea aceluiaşi activ la momentul precedent t:
V(t + 1) < V(t)
Măsurarea deprecierii economice se poate face prin mai multe metode. Prezentăm în
continuare o metodă, numită Regula lui Hartwick.

Regula lui Hartwick

Renta de resursă naturală reprezintă un excedent economic pe care o economie îl
poate utiliza în scopul finanţării investiţiilor sau a consumului sau a celor două în
acelaşi timp, într-o anumită proporţie. Problema fundamentală se referă la efectul
alocării rentei pe cele două destinaţii asupra sustenabilităţii economice.
Hartwick a identificat condiţia teoretică5 ce face legătura dintre renta de resursă şi
sustenabilitatea economică. El a considerat cazul ipotetic al unei economii ce dispune
numai de resurse neregenerabile şi nu are alte surse de investiţii decât renta aferentă
resurselor naturale (nu există economii provenite din câştigurile obţinute în alte
industrii). El demonstrează că până şi o ţară aflată într-o asemenea situaţie extremă
poate să menţină un nivel constant al consumului pe locuitor pe termen nelimitat,
atâta timp cât investeşte o anumită parte din rente în capital fizic reproductibil (produs
de om).
Evoluţia costului de producţie este reprezentată printr-o curbă a costului marginal cu
pantă pozitivă; costul pe unitate de produs creşte pe măsura creşterii producţiei.
Pentru cele mai obişnuite bunuri, nivelul optim al producţiei este determinat de
intersecţia dintre preţ şi curba costului marginal. Dar, în cazul resurselor naturale,
punctul corespunzător producţiei optime se situează la stânga primului punct,
deoarece un producător de resurse trebuie să ia în consideraţie nu numai costul de
producţie direct, dar şi costul de oportunitate asociat producţiei ce urmează să fie
realizată în viitor: extragerea unei unităţi de resursă în prezent exclude extragerea
respectivei unităţi în viitor. Acest cost de oportunitate este numit “costul la utilizator”
(user cost). În fig.1 acesta este reprezentat prin distanţa verticală dintre preţ şi costul
marginal corespunzătoare nivelului optim al producţiei. Fig.1. ilustrează regula lui
Hartwick pentru cazul unei resurse neregenerabile.
Renta totală de resursă este suprafaţa OBCD situată sub linia preţului şi la stânga
liniei care marchează nivelul producţiei. Costul la utilizator împarte această arie în
două. Prima parte este mărimea rentei totale, dată de relaţia
Renta Hotelling = costul la utilizator × cantitatea.
Ceea ce rămâne reprezintă renta intra-marginală. Renta Hotelling totală este acea
parte prevăzută de regula lui Hartwick pentru a fi investită în vederea susţinerii
consumului. Renta intra-marginală poate fi consumată.

5
J.M.Hartwick – Intergenerational Equity and the Investing of Rents from Exhaustible Resources,
American Economic Review 67, 1977,

10
$/tonă
Curba costului marginal

B C Preţ

Renta Hotelling
A D

Rentă intramarginală

0 Cantitatea tone
extrasă

Fig.1: Repartizarea rentei de resursă în renta Hotelling şi renta intramarginală

Logica regulii lui Hartwick poate fi explicată astfel: valoarea oricărui bun de capital,
produs de om sau oferit de natură, este dată de valoarea actualizată a veniturilor nete
viitoare. În cazul unei unităţi de resursă naturală neregenerabilă, aceste venituri sunt
egale cu preţul net viitor actualizat (preţ net = preţ − costul extracţiei). Aceasta este
definiţia tehnică a costului la utilizator. Prin urmare, reducerea valorii capitalului,
atunci când se exploatează o resursă, constă în modificarea stocului de resurse şi este
egală cu costul la utilizator ponderat cu cantitatea fizică exploatată, adică cu renta
Hotelling totală. Investind această rentă în capital fizic, o economie îşi menţine stocul
total de capital şi, prin urmare, posibilităţile de consum6. Creşterea consumului ar
însemna o investiţie mai mare decât renta Hotelling totală.
În termeni simpli, regula spune că o economie trebuie să-şi folosească renta de resurse
pentru a finanţa diversificarea spre activităţi ce sunt într-o mai mare măsură
dependente de muncă şi capital fizic, şi mai puţin de resursele naturale. Aceste
activităţi susţin economia pe măsură ce stocul de resurse naturale se reduce. Unele
observaţii sugerează că această conversie a avuţiei naturale la alte forme de avuţie a
fost un factor important în dezvoltarea a numeroase ţări care sunt în prezent
industrializate. Exemple relevante sunt SUA şi Canada, al căror producţie de
minerale, cherestea şi alte resurse naturale deţinea o pondere importantă în produs
naţional în secolul 19 şi începutul secolului 20.
Hartwick a definit iniţial capitalul reproductibil ca simplu capital fizic: echipamente,
structuri şi infrastructură. El nu a inclus calificarea, tehnologia, cunoştinţele şi alte
forme ale capitalului uman. De asemenea, el a presupus constante populaţia şi forţa de
muncă. Cu timpul regula s-a dovedit aplicabilă în situaţii mai complicate şi mai

6
Robert Solow – On the Intergenerational Allocation of Natural Resources, Scandinavian Journal of
Economics nr.88, 1986

11
realiste, inclusiv în cele ce implică resursele regenerabile, progresul tehnologic şi
populaţia în creştere.
Dezvoltând rezultatele lor, Hartwick şi Solow au presupus că alte forme de capital pot
constitui în mod deosebit substitute ale resurselor naturale. Astfel, ei au presupus că
declinul inputurilor de resurse naturale poate fi oricând compensat de capitalul fizic şi
de îmbunătăţiri ale tehnologiilor. De exemplu, pe măsură ce se consumă combustibilul
fosil, energia se poate produce din resurse care sunt capital-intensive sau care
concentrează tehnologie, cum sunt energia nucleară sau cea solară. Sau resursele
naturale pot fi obţinute pe cale sintetică, cum sunt diamantele industriale. Hartwick şi
Solow recunosc faptul că substituibilitatea este o ipoteză critică şi nu se cunoaşte care
sunt limitele validităţii empirice.
Solow a arătat că reinvestirea rentei ar putea să nu conducă în mod necesar la un nivel
al consumului ce se poate menţine permanent, dar este mai probabil să se întâmple
acest lucru, prin comparaţie cu situaţia în care renta s-ar transforma în totalitate în
consum curent.

Aplicarea regulii lui Hartwick

Regula lui Hartwick oferă o posibilitate de a stabili dacă o ţară investeşte suficient
pentru a-şi menţine consumul. Acest lucru presupune să se verifice dacă investiţiile
nete, definite ca diferenţă dintre toate intrările şi toate ieşirile tuturor formelor de
capital, sunt pozitive. Intrările ar trebui să includă nu numai formarea brută a
capitalului fizic, ci şi creşterea stocurilor de capital uman şi resurse naturale. De
exemplu, ar trebui să includă sporirea resurselor regenerabile. Ieşirile ar trebui să
cuprindă toate scăderile înregistrate de toate formele de capital: deprecierea
capitalului fizic, consumul de resurse naturale etc. Astfel definite, investiţiile nete
arată direct în ce măsură capitalul total al unei economii creşte sau scade: stocul creşte
dacă investiţiile nete sunt pozitive şi scade dacă sunt negative.
Majoritatea ţărilor publică estimări la nivel macroeconomic ale investiţiilor brute în
capital fizic, denumite de regulă formarea brută a capitalului fix sau investiţiile brute
în capital fix. Unele ţări raportează şi deprecierea agregată a capitalului fizic,
denumită de regulă cotă de depreciere a capitalului. Dar nici o ţară nu calculează în
mod curent valoarea de capital a modificărilor stocului de resurse naturale. Această
cantitate ar putea fi denumită, prin analogie, cotă de depreciere a resurselor. Ar fi de
aşteptat ca această cotă să fie o componentă deosebit de importantă a investiţiilor nete
în economiile dominate de sectorul primar.
Estimarea consumului de resurse este problema centrală a “contabilităţii resurselor
naturale”. Aşa cum rezultă din fig.1, în cazul resurselor neregenerabile, cota ar trebui
calculată prin înmulţirea cantităţii extrase cu costul la utilizator.
O dificultate constă în faptul că stocul de resurse naturale nu este niciodată cunoscut
cu certitudine, mai ales în cazul resurselor subsolului. Unii analişti sunt împotriva
includerii descoperirilor de rezerve în baza faptului că sporul de capital natural nu este
rezultatul producţiei economice. Divizia Statistică a ONU împărtăşeşte acest punct de
vedere.

12
 Economiile nete ajustate
Economiile nete ajustate stabilesc o legătură între mărimile economice şi cele de
mediu şi reprezintă un indicator al gradului de sustenabilitate a dezvoltării măsurat
prin modificarea avuţiei. Acesta arată capacitatea unei economii naţionale de a susţine
un flux al consumului în viitor. În principiu, bunăstarea generaţiilor viitoare poate să
crească numai dacă are loc creşterea avuţiei în timp, ceea ce presupune ca economiile
nete ajustate să aibă o valoare pozitivă.
În mod ideal, la măsurarea economiile nete ajustate se iau în calcul toate formele de
capital, respectiv capitalul uman, activele naturale, cunoştinţele şi capitalul social. Dar
dificultăţile generate de lipsa datelor împiedică o asemenea abordare completă.
Estimările economiilor nete au în vedere, în general, elemente cheie ale diminuării
stocului de resurse naturale – epuizarea energiei şi a resurselor minerale, deprecierea
netă a fondului forestier, precum şi emisiile de CO2. De asemenea, în calcule sunt
incluse cheltuielile pentru educaţie, considerate aproximări ale acumulării de capital
uman, dar nu sunt incluse încă modificări în stocul de cunoştinţe (codificate) sau în
stocul de capital social.

Economiile nete ajustate (ENA) pot fi definite prin următoarea identitate din
contabilitatea naţională:
ENA = PNB– C – DCP – DCN + ACU
unde:
ENA = economiile nete ajustate
PNB = produsul naţional brut
C = consumul (privat şi public)
DCP = deprecierea capitalului produs
DCN = deprecierea capitalului natural
ACU = acumularea de capital uman
Dacă se ia în calcul deprecierea capitalului natural, se poate calcula produsul
naţional net ajustat (PNNA):
PNNA = PNB – DCP – DCN.
Presupunând că PNB este corect estimat, produsul naţional net ajustat poate fi
considerat o mărime ce aproximează venitul sustenabil. Totuşi există opinii7 potrivit
cărora, datorită măsurării pagubelor produse mediului, PNB standard este distorsionat
în mod semnificativ. Astfel, pentru a ajunge la o măsură riguroasă a venitului
sustenabil, ar trebui să se scadă din PNB nu numai deprecierea celor două forme de
capital (DCP şi DCN), ci şi pierderile rezultate din utilizarea sub-optimală a resurselor
naturale, cheltuielile de restaurare şi de protecţie, ca şi pagubele produse prin poluare.

7
David Pearce, Jeremy Warford – World without End. Economics, Environment and Sustainable
Development, published for the World Bank by the Oxford University Press, 1993, pg.52-55, 83-95

13
 Tabelul 1
Economiile nete ajustate, pe grupe de ţări, în 1999 (% din PIB)

Grupe de Economii Consumul Deprecie Depre Deprecier Pagube Cheltuie Economii nete
ţări, după brute de capital rea cierea ea netă a produs li pentru ajustate
nivelul fix resurse- resurselor resurselor e de educaţie
venitului lor de minerale forestiere CO2
energie
1 2 3 4 5 6 7 1−2−3−4−5−6+7
Venituri 20,3 8,3 3,8 0,3 1,5 1,4 2,9 7,8
reduse
Venituri de
nivel mediu 26,1 9,6 4,2 0,3 0,1 1,1 3,5 14,3
Venituri
reduse şi de 25,2 9,4 4,1 0,3 0,4 1,2 3,4 13,3
nivel mediu
Venituri de
nivel ridicat 22,7 13,1 0,5 0,0 0,0 0,3 4,8 13,5
Notă: Economiile nete ajustate sunt egale cu economiile nete (calculate ca diferenţă dintre economiile
brute şi consumul de capital fix) minus deprecierea resurselor energetice, minerale şi forestiere şi
pagubele produse de CO2 plus cheltuielile pentru educaţie
Sursa: World Development Report 2003, Banca Mondială, 2002, pg.17

În tabelul nr.1 sunt prezentate rezultatele obţinute prin aplicarea principiilor de

determinare a economiilor nete ajustate. Este evident că economiile nete ajustate sunt
o măsură mai bună a economiilor determinate după metode tradiţionale. Se observă
din tabel că ţările cu venituri reduse au economii nete ajustate semnificativ mai mici
decât economiile nete rezultate din diferenţa dintre economiile brute şi consumul de
capital fix.
În principiu, ţările în curs de dezvoltare au un potenţial scăzut pentru economiile
autohtone. În aceste condiţii, o modalitate de a acoperi diferenţa dintre economii şi
investiţii este împrumutul extern. În multe cazuri acest împrumut este rambursat prin
exportul de capital natural. Prin urmare, folosirea capitalului natural ar trebui să se
reflecte într-o cotă de depreciere impusă de o autoritate naţională care este
proprietarul capitalului. Obţinerea economiilor nete ajustate este precondiţia oricărui
efort de sporire a avuţiei. Pentru a produce şi a menţine stocul de capital total,
economiile ajustate trebuie să fie mai mari decât zero. Economiile ajustate negative
sunt un indiciu că dezvoltarea nu are caracter durabil.

B. Includerea resurselor naturale în contabilitatea naţională

• Agenda 21 a cerut integrarea aspectelor de mediu în contabilitatea naţională.

• În urma parcurgerii mai multor etape ONU a dezvoltat o metodologie de elaborare

a Sistemului Integrat al Contabilităţii Economice de Mediu (SICEM)8
8
System of Environmental-Economic Accounting. Central Framework, European Commission, FAO,
IMF, OECD, UN, World Bank, 2012, http://unstats.un.org/unsd/envaccounting/pubs.asp

14
• Categorii de conturi:

Conturi de resurse naturale: balanţe pe categorii de resurse naturale,
fluxuri de intrare şi ieşire, calculate în unităţi fizice şi valorice;

Conturi de fluxuri de poluare, care cuprind detalii sectoriale considerabile;
acestea sunt conturi satelit (în unităţi fizice) ale Sistemului Contabilităţii
Naţionale;

Conturi pentru cheltuielile de mediu, conturi satelit (în expresie valorică).

Sistemul Integrat al Contabilităţii Economice de Mediu oferă informaţii relevante

pentru managementul sistemelor de mediu, într-o abordare complexă, economică şi
ecologică. Transpunerea schimbărilor metodologice propuse se experimentează în
prezent şi va fi un proces dificil în fiecare ţară.
Pe baza datelor din SICEM se poate calcula ceea ce se numeşte „PIB verde”, care este
PIB ajustat cu deprecierea capitalului natural (ce exprimă suprautilizarea activelor
naturale considerate input-uri pentru procesele de producţie) şi cu poluarea mediului
(valoarea reducerii calităţii resurselor de mediu).

3.4. Amprenta ecologică

In prezent apare o nouă sursă de complexitate: dimensiunea globală.
Încă din anii `80 capacităţile de regenerare naturală a biosferei planetare au devenit
sistematic depăşite de impactul activităţilor umane.
Amprenta ecologică este un indicator care exprimă sintetic presiunea pe care
omenirea o exercită asupra biosferei prin consum. Conceptul de amprentă ecologică
globală a fost folosit prima dată de către ecologul canadian William Rees in 1992.
Amprenta ecologică se calculează prin raportarea consumului uman de resurse
naturale la capacitatea pământului de a le regenera şi se exprimă în hectare globale
(hag).
În era globalizării, prin cerere, consumatorii îşi pot extinde amprenta ecologică de la
zona lor de rezidenţă către suprafeţe cu mult mai mari aparţinând unor ţări
exportatoare de bunuri şi servicii. De exemplu plantaţiile de palmieri vor satisface nu
numai cererea locală de ulei de palmier, ci şi cererea de ulei din multe alte ţări.
Amprenta ecologică este asociată ţărilor consumatoare, nu celor exportatoare.
În prezent în lume sunt disponibile 1,8 hag/persoană. Fiecare european utilizează 4,72
hag, ceea ce înseamnă diminuarea disponibilului de consum al locuitorilor din alte
zone ale planetei.
Uniunea Europeană are o amprentă ecologică de 4,72 hag/pers, faţă de biocapacitatea
totală de 2,24 hag/ pers. Romania are o amprentă ecologică de 2,84 hag/pers, faţă de
biocapacitatea totală de 2,33 hag/ pers.

15
 Amprenta ecologică 2008
America de Nord 7,12
Canada 6,43
SUA 7,19
Uniunea Europeană 4,72
Austria 5,29
Belgia 7,11
Bulgaria 3,56
Rep.Cehă 5,27
Danemarca 8,25
Estonia 4,73
Finlanda 6,21
Franţa 4,91
Germania 4,57
Grecia 4,92
Ungaria 3,59
Irlanda 6,22
Italia 4,52
Letonia 3,59
Lituania 4,38
Olanda 6,34
Polonia 3,94
Portugalia 4,12
Romania 2,84
Slovacia 4,66
Slovenia 5,21
Spania 4,74
Suedia 5,71
UK 4,71
Sursa: WWF Living Planet Report 2012

Bibliografie
• System of Environmental-Economic Accounting. Central Framework, European
Commission, FAO, IMF, OECD, UN, World Bank, 2012
• Joseph Stiglitz, Amartya Sen, Jean-Paul Fitoussi – Report by the Commission on
the measurement of Economic Performance and Social Progress, august 2010
(internet)
• Dachin Anca (coord) – Evaluari ale dezvoltării durabile in Romania, Ed.ASE,
2003

16