Dezvoltare regională endogenă

1. Schimbarea de paradigmă în dezvoltarea regională

2. Perioada teoriei clasice
3. Perioada teoriei neoclasice
4. Dezvoltarea regională endogenă – perspectiva economistului
5. Dezvoltarea regională endogenă – perspectiva geografului

Reflectarea pe marginea noţiunii de “regiune” a preocupat numeroşi sociologi,

economişti, istorici, geografi, conducând la dezvoltarea unei ştiinte solide, aflată în
prezent in tot mai mare ascensiune, datorită conformităţii ei cu realităţile prezente.

In decursul secolului al XIX, teoria dezvoltării regionale a apărut şi s-a dezvoltat în

cadrul principalelor curente din domeniul teoriei economice (clasic sau neoclasic).
Totuşi, doar în anul 1975 a fost înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională,
iar o abordare unitară a politicii de dezvoltare regională a fost realizată abia în anul
1983 prin Carta europenă a amenajării teritoriului (Carta de la Torremolinos)1.

1. Schimbarea de paradigmă în dezvoltarea regională

Dupa al doilea război mondial, principalele probleme ale dezvoltarii au fost cele ale
inegalităţii teritoriale, regionale şi cele ale subdezvoltării. Se facea distincţia între trei
feluri de regiuni problemă: regiuni subdezvoltate (în principal zone agricole, densităţi
scăzute ale populaţiei, localizare la periferia ţării etc.), regiuni în declin (regiuni care
au fost intr-un proces de industrializare, dar care nu au fost capabile să îşi susţină în
continuare creşterea economică) şi regiuni congestionate (zone în care o concentrare
mai mare a investiţiilor ar putea duce la apariţia unor dezavantaje suplimentare care ar
depăşi avantajele). In carţile sale prof.univ. Daniela Luminiţa Constantin 2 tratează
aceste teorii şi implicaţiile lor.

În perioada după al doilea război mondial a predominat abordarea keynesistă ce se

regăseşte în dezvoltarea regională pe bază de master-plan. Concepţia era foarte mult
axată pe ideea că dezvoltarea regională diferenţiată reflectă în mare măsură
avantajele/ dezavantajele comparative ale regiunilor;

Anii 1970-1980: are loc trecerea către gândirea raţionalistă, asociată cu reorientarea
planificării dezvoltării regionale către abordarea planificării structurale şi strategice;

După 1990: în planificarea regională se introduc principiile dezvoltării durabile; se

trece la o abordare integrată prin care o strategie urmăreşte să dezvolte capacitatea şi
capabilitatea unei regiuni de a-şi utiliza mai bine resursele cu care este dotată;
accentul cade pe procese endogene care încurajează colaborarea public-privat şi alte
tipuri de colaborare în cadrul comunităţii; această schimbare de paradigmă a modelat
modul în care comunităţile locale şi indivizii îşi fac planuri de viitor;

1
Acest document a fost adoptat la Conferinta Europeana a Ministrilor pentru planificare spatiala si
regionala, , 20 mai 1983, Torremolinos, Spania.
2
Constantin,Daniela-Luminiţa, Economie regională: teorii, modele, politici, Editura ASE, 2010,
Dezvoltarea regionala si integrarea europeana, Oscar Print, 2003 şi Dezvoltare regionala si avantaje
competitive, Oscar Print, 2004

1
În mare măsură dezvoltarea economică regională rămâne fixată în paradigma anilor
`70, întrucât multe regiuni şi comunităţi locale au reţineri în a opta pentru schimbarea
pro-activă.

Perioadele de evoluţie ale teoriei dezvoltării regionale pot fi clasificate astfel :

- Perioada teoriei clasice
- Perioada teoriei neoclasice
- Perioada teoriilor regionale recente – dezvoltarea regională endogenă.

În timp, teoria creşterii economice a fost suportul pentru formularea unor teorii ale
dezvoltării regionale.

2. Perioada teoriei clasice

Teoriile tradiţionale privind creşterea ca fenomen pe termen lung, respectiv teoria

clasică ce neglijează importanţa progresului tehnic şi teoria neoclasică ce consideră
impactul progresului tehnic, au influenţat teoriile ce vizează dezvoltarea spaţială.

Modelele de dezvoltare regională diferă într-o anumită măsură de cele

macroeconomice prin faptul că tratează oferta de muncă ca fiind dependentă de
caracteristicile demografice ale regiunilor şi de migraţia între regiuni; acest aspect este
surprins în fig.1.

Model de creştere economică din perspectiva economistului:

Există două regiuni A şi B (fig.1). Regiunea A are venituri ridicate şi rata şomajului
scăzută, iar regiunea B invers. Randamentele factorilor de producţie sunt
descrescătoare.

Regiunea A.
Capital Venit ridicat Forţă de muncă
Şomaj scăzut

Regiunea B.
Venit scăzut
Şomaj ridicat

Fig.1: Teorie simplificată a migraţiei. Modelul Clasic

Sursa: Hart , R.A (1975) – Interregional economic migration: some theoretical considerations,
Journal of Regional Science, 15 (2)

Modelul economic clasic presupune că migraţia se produce cu costuri zero, iar forţa
de muncă este omogenă, astfel că forţa de muncă se va deplasa de la B la A în căutare
de locuri de muncă şi de remunerare a muncii mai ridicată. În acelaşi timp, capitalul

2
se deplasează de la A la B, unde se combină cu forţa de muncă abundentă şi ieftină.
Salariile scad în A, şomajul creşte, iar capitalul devine mai puţin abundent. Capitalul
suplimentar şi volumul mai redus de forţă de muncă din B vor conduce la reducerea
randamentului marginal al investiţiilor şi la creşterea salariilor. Procesul continuă
până când costul forţei de muncă şi rata şomajului se egalizează.

Teorii ce evidenţiază particularităţi ale regiunilor într-o abordare complexă

Teoriile localizării , dezvoltate la începutul secolului XIX sunt caracterizate de o

abordare complexă a problemelor economice din perspectiva spaţială, ţinând cont atât
de elementele teoriei economice generale, cât şi de cele ale ştiinţelor matematice,
geografiei, ale statisticii etc. Aceasta abordare complexă are ca ţintă unică regiunea,
iar ca mod specific de acţiune localizarea. In funcţie de aspectele urmărite prin
localizare se disting cateva tipuri esenţiale de teorii, si anume:

a) Teoriile localizării bazate pe tipurile de transport

Johann Heinrich von Thünen este considerat fondatorul acestei teorii care, începând
cu anii 1800 a tratat fenomenele economice ale epocii sale cu ajutorul analizei spaţiale
şi localizarii. Thünen şi-a propus realizarea unui model economic care să reflecte, prin
construcţia sa, importanţa celor doi factori spaţiali: distanţa şi zona (regiunea).

Lucrarea lui Thünen “Statul izolat” (1826)3 propune ideea economiei izolate într-un
spaţiu idealizat. Conform acestei teorii, există un stat ideal sau izolat care are un
singur oraş drept centru si care este înconjurat de o câmpie fertilă. El dezvoltă un
model ce descrie modalităţile de utilizare a terenurilor agricole din jurul locaţiei unei
pieţe centrale. Modelul său a fost creat înainte de industrializare, când fermierii îşi
transportau singuri produsele la piaţă şi urmăreau să obţină cel mai mare profit pe
piaţă. Von Thünen a emis teoria potrivit căreia se formează mai multe inele de practici
în utilizarea terenurilor agricole. Pe terenurile din inelul cel mai apropiat de piaţă se
vor produce bunuri profitabile pe piaţă, dar perisabile şi dificil de transportat. Pe
măsură ce distanţa faţă de piaţa centrală creşte, terenurile sunt folosite pentru bunuri
mai puţin profitabile pe piaţă, dar mai uşor de transportat.

In anul 1900 Wilhelm Launhardt4, un pionier al economiei matematice a continuat

teoria tradiţională a lui Thünen. Acesta a fost interesat în special de politicile de
preţuri ale căilor ferate, precum şi de elaborarea conceptului legat de amplasarea
activităţilor economice. Proprietarii de teren primesc acelaşi preţ de piaţă dacă se află
mai aproape de oraş şi plătesc un cost mai mic de transport, astfel încât aceştia câştigă
o rentă.

In anul 1909, Alfred Weber5 preia cateva idei din teoria lui Launhardt în cartea sa
“Teoria localizării ramurilor”, domeniul principal de interes al lui Weber fiind
alegerea localizării industriale, preocupat fiind de analiza factorilor principali ai
localizării.

3
Von Thünen, J.H - Isolated State, Pergamon Press, Oxford; 1966
4
Wilhelm Launhardt, A.Bewley (trad), The Theory of the Trace, Part One: The Commercial Trace
(1900), Part Two: The Technical Tracing of Railway (1902), Lawrence Aslyum Press, Madras,
publicată prima dată în 1872 în lb.germană
5
Conform Alfred Weber; Über den Standort der Industrien,; Tübingen, 1909. A se vedea si C.J.
Friedrich; Alfred Weber´s Theory of the Location of Industries; Chicago University Press, 1929.

3
 b) Teoriile localizarii bazate pe atracţia pieţelor
Cel care a revoluţionat cu adevărat aceasta teorie a fost Walter Christaller6, prin
lucrarea sa “Locurile centrale din Germania de Sud”, lucrare care si-a propus sa
determine principiile de bază care determină numărul, mărimea şi distribuţia
asezărilor umane. Ideea de bază a lucrării este “cristalizarea materiei în jurul unui
nucleu reprezintă o forma elementară a ordinii în natură”. Aplicarea principiului la
distribuţia asezărilor umane are la bază rolul funcţional al localităţilor. Astfel,
principala funcţie a unui oraş este de a fi centrul unei regiuni şi de a distribui bunuri şi
servicii pentru spaţiul din care face parte.

Odata cu apariţia teoriei concurenţei monopoliste teoria clasică a localizării cunoaşte

noi abordări. Printre numele de seamă care au contribuit la aceasta teorie putem
aminti pe Harold Hotelling, Tord Palander, Edward Chamberlin si August Lösch.

c) Teoriile localizării bazate pe profit

Aspectul principal pe care il urmăreşte localizarea în aceste teorii îl reprezintă
profitabilitatea regiunii, iar modelul de bază este cel al schimbului interregional care
derivă din teoria schimbului international – vezi Bertil Ohlin7. Prin intermediul
acestui model se analizează atingerea echilibrului între regiuni.

3. Perioada teoriei neoclasice

O predicţie comune a teoriilor neoclasice (modelele Harrod şi Domar, modelul

Solow-Swan) este că economia va tinde către o rată de creştere echilibrată, care
depinde de rata progresului tehnologic şi a ratei de acumulare a factorilor.

O implicaţie a modelului Solow este aceea că o ţară sau regiune ar trebui să tindă
către propria sa traiectorie de creştere echilibrată având o rată predictibilă. Dacă se
acceptă că nivelul tehnologic este identic în ţările considerate, atunci este de aşteptat
ca oricare două ţări cu rate de economisire şi rate de creştere a populaţiei identice să
fie convergente către acelaşi nivel al venitului. Similar, toate ţările ar trebui să fie
convergente către acelaşi nivel al venitului ce poate fi prognozat pe baza ratei de
economisire şi a ratei de creştere a populaţiei.

Teoretic, regiunile reflectă procesul descris mai sus, deşi flexibilitatea mai ridicată din
piaţa capitalului şi a forţei de muncă din interiorul unei ţări ar putea conduce la o
convergenţă intra-naţională mai rapidă decât convergenţa internaţională.

6
Walter Christaller, “Central Places in Southern Germany”, Pretince Hall, June 1966.
7
Bertil Ohlin, “Interregional and International Trade” , Harvard University Press, Revisted edition,
1967

4
 6. Dezvoltarea regională endogenă – perspectiva economistului8

Limite ale modelului neoclasic invocate de susţinătorii teoriei creşterii economice

endogene:
- Teoria clasică se bazează mult pe schimbările tehnologice care susţin creşterea
venitului pe locuitor, dar nu identifică mecanisme care să explice sursele ce
produc aceste schimbări;
- Oferă numai un cadru rudimentar pentru formularea politicilor economice;
- Modelul are capacitate limitată de a analiza comerţul între regiuni sau ţări şi
legăturile dintre acest comerţ şi creşterea economică.

Spre deosebire de cadrul neoclasic, noua teorie a creşterii susţine existenţa

divergenţei în creşterea economică.

Cu privire la cauzalitatea mişcărilor circulare între două regiuni, situaţia poate fi

ilustrată prin fig.2. Se consideră situaţia iniţială a regiunilor: Regiunea A are venituri
ridicate şi rata şomajului scăzută, iar regiunea B invers.

Mobilitatea forţei de muncă dintre A şi B poate fi împiedicată de diferite tipuri de

costuri ale migraţiei (costuri sociale, costuri de căutare, costuri financiare simple). De
asemenea, piaţa muncii este eterogenă, astfel că locurile de muncă disponiblile nu
sunt compatibile cu calificările forţei de muncă din B. Acest lucru constituie o
constrângere serioasă în industriile ce necesită nivel înalt de cunoştinţe. Capitalul nu
se deplasează de la A la B datorită randamentelor mai ridicate şi a gradului de
incertitudine mai scăzut în regiunile deja prospere.

Varianta mai modernă a acestei teorii acordă o atenţie specială creşterii endogene în
regiuni care dispun de forţă de muncă calificată şi de abilitatea de a continua
dezvoltarea industriilor lor bazate pe cunoaştere.

Regiunea A.
Venit ridicat
Şomaj scăzut
Capital Forţă de muncă
calificată

Regiunea B.
Venit scăzut
Şomaj ridicat

Fig.2: Teorie simplificată a migraţiei. Modelul nou al teoriei creşterii.

Sursa: Hart , R.A (1975) – Interregional economic migration: some theoretical considerations,
Journal of Regional Science, 15 (2)

8
Selecţie din: Kenneth Button, în Stimson, R., Stough, R., Nijkamp, P. (editors) - Endogenous
Regional Development, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, USA, 2011

5
Această abordare duce la concluzia că nu are loc egalizarea salariilor reale şi a
nivelului de ocupare. Mai mult chiar, sunt situaţii în care creşte divergenţa între
regiuni.

Teoria regională endogenă

Teoria regională endogenă are rădăcinile în teoria economică contemporană şi se

bazează pe o afiliere metodologică, respectiv pe considerarea unui set de „factori
stilizaţi” şi pe utilizarea raţionamentului matematic abstract. Pentru a oferi o
explicaţie adecvată acestor factori stilizaţi, modelele creşterii economice locale
trebuie să fie formulate într-o formă particulară a raţionamentului matematic în care
agenţii economici reprezentativi îşi maximizează funcţiile obiectiv inter-temporale în
raport cu constrângerea bugetară. Se porneşte de la ipoteza că realitatea geografică se
poate înţelege folosind modele de echilibru.

În mare măsură literatura pune accent pe cinci „factori stilizaţi” care determină
schimbări la nivel regional:
− Schimbările tehnologice şi inovarea;
− Capitalul uman, cercetarea şi educaţia;
− Aglomerarea şi externalităţile;
− Externalităţile pozitive ale cunoaşterii, inclusiv antreprenoriatul şi constituirea
de firme noi;
− Specializarea/ diversificarea sectorială.

Teoria regională endogenă se bazează pe logica funcţiei de producţie agregate.

„Noua” teorie a creşterii regionale încearcă să „endogenizeze” schimbările
tehnologice prin modelarea explicită a proceselor de „learning-by-doing”, a
externalităţilor pozitive ale cunoaşterii şi/sau a „distrugerii creatoare” a lui
Schumpeter. În mod obişnuit, schimbările tehnologice endogene sunt introduse prin
argumentarea unei funcţii de producţie convenţionale cu ‚factori’ cum sunt ‚capitalul
uman’ si/sau ‚capitalul social’ sub forma unei funcţii de producţie a cunoaşterii.
Această funcţie derivă din decizia raţională a capitalistului aflat în căutare de profit şi
care investeşte în ‚cunoastere’ si ‚inovare’. Aceste specificaţii teoretice sunt parte a
unei clase mai largi de modele care formează miezul economiei geografice
(geographical economics).

Numeroşi observatori au evidenţiat natura abstractă a modelelor propuse de teoria

regională endogenă, asociată cu lipsa de realism a ipotezelor necesare soluţiilor pentru
aceste modele. Testările empirice au rămas în urma dezvoltărilor teoretice. Totuşi, în
ultima perioadă a apărut o explozie de modele empirice şi o teorie care să folosească
„a treia cale” în econometria creşterii. Noua econometrie a creşterii reprezintă o
strategie de cercetare a economiştilor care încearcă să ţină seama atât de ipoteza
convergenţei între regiuni ce rezultă din mobilitatea factorilor de producţie şi a
mărfurilor, cât şi de factorii „structurali” care pot pot produce diferenţe în creşterea
regională, poate chiar divergenţe persistente în creştere.

6
Alte abordări ce vizează identificarea surselor creşterii la nivel regional:

• R.D.Norton şi J.Rees (1979) - Teoria privind ciclul produsului în condiţiile

încorporării dimensiunii spaţiale9. Autorii demonstrează că anumite regiuni pot fi
considerate inovatoare, în timp ce altele devin receptori ai inovaţiei. Conceptul de
„mediu inovaţional” a fost formulat cu scopul de a explica „cum, când şi de ce” se
produc noile tehnologii.

• P.Krugman şi A.Venables (1995 si 1996) au pus un accent mai mare pe cunoaştere

ca un bun tacit şi cu prioritate local10. Cunoaşterea tacită constă în deprinderi şi
tehnici care sunt dobândite experimental şi sunt transferate prin demonstraţie,
ucenicie, instruire personală şi prin servicii oferite de experţi. Astfel de cunoaştere
se transmite încet şi cu costuri însemnate. Acesta este un element de auto-
stimulare pentru dezvoltarea regională.

• OECD (2001) – evidenţiază importanţa investiţiilor în capital uman şi social

pentru dezvoltarea la nivel regional11.
Pentru a asigura un anumit nivel de operaţionalitate acestui concept, OECD şi Banca
Mondială au adoptat câte o definiţie a capitalului social:
> OECD: Capitalul social reprezintă “reţele împreună cu norme, valori şi
înţelegerea care facilitează cooperarea în cadrul grupului sau între grupuri”
> Banca Mondială: “Capitalul social se referă la instituţii, relaţii şi norme care
formează calitatea şi cantitatea interacţiunii sociale în cadrul societăţii…
Capitalul social nu este doar suma instituţiilor pe care se sprijină societatea –
este liantul care le ţine împreună”.
Capitalul social permite indivizilor, grupurilor şi comunităţilor să rezolve probleme
colective mai uşor. Norme ale reciprocităţii şi reţelele ajută la asigurarea
compatibilităţii cu comportamentul dezirabil în cadrul colectivităţii. În absenţa
încrederii şi a reţelelor care să asigure compatibilitatea, indivizii tind să nu coopereze
pentru că nu se pot baza pe alţii. Astfel, problema centrală a capitalului social este
reţeaua.

Sisteme industriale regionale bazate pe reţele de învăţare locale sunt potenţial mai
flexibile şi mai dinamice decât cele în care învăţarea este încredinţată firmelor
individuale. Reţelele de învăţare regionale permit fluxuri de informaţii, învăţare
reciprocă şi economii de scară.

Un exemplu citat de OECD este Silicon Valley,unde succesul se datorează în mare

măsură reţelelor orizontale de cooperare informală şi formală. În cazuri contrare, lipsa
de capital social inter-firmă a condus la o formă mai tradiţională a ierarhiei
corporatiste, la secrete, auto-suficienţă şi teritorialitate.

9
R.D.Norton şi J.Rees (1979) – The Product Cycle and the Decentralization of North American
Manufacturing, Regional Studies, 13 (2), pg.141 - 151
10
P.Krugman (1996) – Development, Geography and Economic Theory, MIT Press, Cambridge;
P.Krugman şi A.Venables (1995 si 1996) – Integration, Specialization and Adjustment, European
Economic Review, 40 (3-5), p.959-67
11
OECD (2001) – The Well-being of Nations: the Role of Human and Social Capital, Centre for
Educational Research and Innovation (CERI), OECD Publishing, Paris

7
 2. Dezvoltarea regională endogenă – perspectiva geografului12

Pentru decidenţii politici există presiunea de a identifica politici adecvate şi aplicabile

şi de a dezvolta programe compatibile cu internaţionalizarea producţiei şi a
consumului, de a stimula creşterea locală şi de a mobiliza capacităţile locale dincolo
de paliativele pe termen scurt care ajută la reducerea şomajului în asociere cu
problemele sociale.

Din perspectiva geografului discursul este dominat de două teorii majore care să
permită înţelegerea procesului care conduce la schimbări economice:
1. Teoria creşterii endogene din „noua economie geografică” a economiştilor;
2. „Noul regionalism” alături de elementele relaţionale şi de construcţie socială
în geografia economică.

Există numeroase controverse.

− „Noua” economie geografică (geographical economics) este respinsă de mulţi
reprezentanţi ai geografiei economice, care consideră că aceasta se bazează pe
construcţii teoretice greşit concepute prin care nu se pot explica mecanismele
ce determină creşterea economică locală.
− Din perspectiva cercetării teoretice şi empirice în geografie multe dintre
relaţiile utilizate în abordarea creşterii regionale endogene sunt considerate
simpliste şi insuficient teoretizate, care exprimă mai degrabă variabile de
control ce permit concentrarea atenţiei asupra convergenţei dintre economiile
locale. De exemplu, se consideră că aglomerările permit reducerea costurilor
de tranzacţie, dar există dovezi empirice că aglomeraţiile nu conduc la o
producţie mai ieftină, chiar şi în termeni de costuri de tranzacţie, ci pur şi
simplu o producţie mai „uşoară” în termeni pur comportamentali.
− Metodele cantitative sunt tolerate în geografia economică numai în măsura în
care acestea sunt capabile să ofere informaţii generale ca un preludiu al
cercetării calitative, care este reală şi preferată. Se evidenţiază construcţia
inerent complexă a proceselor sociale în contextul lumii geografice. În practică
acest lucru înseamnă să explorezi cum sunt construite şi cum funcţionează
economiile regionale prin prisma exeperienţelor trăite a indivizilor care trăiesc
şi lucrează în ele.

Noul regionalism

În ultimul deceniu, o parte importantă a cercetării s-a construit pe conceptul de

inserţie (embeddednes) pentru a explica dinamica economiilor locale. Această
perspectivă pune accentul pe rolul relaţiilor sociale în tranzacţiile economice,
considerând că pieţele anonime nu există şi că viaţa economică şi tranzacţiile se
construiesc pe conexiunile sociale.

Conceptul de adaptare prin inserţie (embeddednes) a determinat apariţia unui model

consistent de creştere economică locală, ce a generat multă literatură conexă despre

12
Selecţie din: Michael Taylor and Paul Plummer, în Stimson, R., Stough, R., Nijkamp, P. (editors) -
Endogenous Regional Development, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, USA, 2011

8
„noul spaţiu industrial”, „regiuni de învăţare”, „mediu inovativ” şi „sisteme inovative
regionale”, toate acestea fiind reunite în prezent sub termenul de „noul regionalism”.

Noul regionalim sugerează o creştere economică legată nu numai de condiţiile pieţei,

ci şi de interacţiuni inter-firme repetate, de schimburi de cunoştinţe, de relaţiile de
colaborare pe termen lung dintre vânzător şi cumpărător, de crearea de capital soial
etc.

Noul regionalism a devenit popular, dar are şi limite semnificative:

1. Mecanismele creşterii economice locale nu sunt clar articulate într-un model, iar
această limitare are patru componente interconectate:
- modelul este lipsit de o explicaţie semnificativă, nu măsoară creşterea sau
schimbarea, ci numai „succesul”, prin faptul că datele calitative pe care se
bazează modelul provin din regiuni/locuri aparent de succes; Cercetarea
empirică s-a orientat către aglomerări (clusters) de tehnologie înaltă şi regiuni
dinamice, neglijând localităţi şi regiuni aflate în declin, restructurare
industrială sau marginalizare socio-economică.
- Timpul este slab încorporat în model. Nu se explică mecanismul de transmisie
astfel încât să se specifice cum şi când se translatează şi se actualizează
elementele de potenţial economic (cunoştinţe, învăţare, inovare, capital social
etc).
- Se presupune că noile cunoştinţe se transmit fără probleme către noile afaceri,
neglijându-se procesele de formare a înţelegerilor, transmiterea ideilor şi
cunoştinţelor pe baze comerciale, asigurarea finanţării etc.
- Modelul pune pe primul plan proximitatea. În consecinţă subevaluează
posibilitităţi de transmisie mai extinse şi reţele care pot fi uneori mai
importante decât cele specifice unei anumite localităţi.
2. Modelul nu recunoaşte importanţa relaţiilor dintre firme cu putere economică
diferită. În realitate există inegalitate, care înseamnă că unele firme sunt
privilegiate, iar altele marginalizate în cadrul reţelelor locale, cât şi a reţelelor mai
extinse.
3. Modelul nu ţine seama suficient de imperativul capitalist al obţinerii de profit, de
mecanismul preţurilor şi de disciplina în formarea salariilor.

Bibliografie
Stimson, R., Stough, R., Nijkamp, P. (editors) - Endogenous Regional Development,
Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, USA, 2011