Elemente avansate de modelare, procesare si

simulare in ingineria materialelor.

Forcos Ionut
 Proprietățile fizice și mecanice ale biocombustibililor solizi, unități
de măsură
Conținutul de umiditate
Conținutul de umiditate este o proprietate importantă a biomasei care exprimă cantitativ
conținutul de lichid din materialul estimat. Cunoașterea conținutului de umiditate este necesară
pentru aprobarea soluțiilor echitabile de către producători, beneficiari și comercianți. Acest
indicator influențează lucrul cazanelor și randamentul acestora, comoditatea în exploatare,
conservabilitatea și eficiența în exploatare a biocombustibililor.
Conținutul total de umiditate a biocombustibililor este compus din umiditatea de
îmbibație (umiditatea exterioară) plus umiditatea higroscopică (umiditatea interioară).
Umiditatea de îmbibație reprezintă cantitatea de lichid care se conține în porii,
capilarele, micro și macro neregularitățile biocombustibililor solizi rezultate din procedeul de
fabricație sau determinate de natura biomasei folosite ca materie primă, precum și de alți factori.
Acest conținut de umiditate, de regulă, se elimină prin uscarea la aer până la obținerea unei
umidități de echilibru.
Umiditatea higroscopică reprezintă cantitatea de apă rămasă după îndepărtarea
umidității de îmbibație. Ea este constituită din umiditate de absorbție, hidratantă și pirogenetică.
Umiditatea de absorbție se află parțial în stare coloidală și este repartizată uniform în
masa biocombustibilului. Umiditatea hidratantă intră în componența moleculelor impurităților
minerale; Umiditatea pirogenetică este reprezentată în formă de compuși de oxigen și hidrogen.
Fiind un material higroscopic, biocombustibilii solizi își schimbă conținutul de umiditate
destul de repede, valoarea acesteia fiind condiționată de umiditatea și temperatura mediului
înconjurător. Variația acestor parametri conduce inevitabil la schimbareanținutului de umiditate a
biocombustibililor și, respectiv, la schimbarea diferitor proprietăți fizice și mecanice. Dacă
conținutul de umiditate a biocombustibililor solizi este mai mare ca cea a mediului, atunci are loc
uscarea naturală a biocombustibililor. Și invers, dacă umiditatea mediului este mai mare ca a
biocombustibililor, atunci aceștia absorb umiditatea din aer și cedează un șir de proprietăți fizice
și mecanice, în special, puterea calorifică, durabilitatea, stabilitatea în timpul transportării și
păstrării.
Există două moduri de exprimare a conținutului de umiditate a biocombustibililor solizi:
conținutul de umiditate în bază uscată și conținutul de umiditate în bază umidă.
Conținutul de umiditate în bază uscată (care mai este numită și umiditate absolută sau
pur și simplu umiditate) reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre masa apei prezente în
biocombustibilul solid și masa aceleiași probe în stare uscată.

în care m este masa probei înainte de uscare (în stare naturală), g; m0 – masa aceleiași probe
după uscare până la o valoare constantă, g.
Umiditatea absolută se folosește în procesele de uscare a biomasei, în special a lemnului,
însă este destul de incomodă în calculele termotehnice. De exemplu, un kg de biocombustibili cu
umiditatea absolută de 25 % va conține 200 g de apă. Această neconcordanță de cifre conduce la
confuzii atât în calcule, cât și în estimarea umidității propriu zisă.
Mai comod în aplicații este conținutul de umiditate în bază umidă.
Conținutul de umiditate în bază umidă (care mai este numită și umiditate relativă,
umiditatea de lucru sau conținutul de apă) reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre masa
apei prezente în proba de biocombustibil și masa aceleiași probe în stare inițială. Se determină cu
formula:

Conținutul de umiditate în bază umidă este foarte comod de utilizat în aplicații practice și
teoretice, exprimând direct cantitatea de apă din biocombustibil. De exemplu, un kg de
biocombustibil cu umiditatea de 10% conține 100 g de apă și 900 g substanță solidă.
În practică, se folosesc mai multe noțiuni de umiditate a biomasei, cum ar fi: umiditatea
la colectare, umiditatea biomasei în aer liber, umiditatea de procesare, umiditatea biomasei
absolut uscată.
Conversia Ud în Mar se realizează cu următoarele formule:

In Tabelul 1.7 se prezintă corelarea dintre umiditatea absolută și cea relativă, cu indicarea
cantității de apă, în grame, conținută într-un kg de substanță solidă.
Tabelul 1.7. Conținutul de umiditate relativă și absolută în funcție de conținutul de apă
(g) într-un kg de substanță solidă (s.s.)

Măsurarea umidității se efectuează prin mai multe metode. Cele mai răspândite sunt
metoda electrică și metoda cântăririi.
Metoda electrică este o metodă rapidă de estimare a umidității biomasei lemnoase, însă
are o precizie mică. Astfel, fiind o metodă aproximativă, aceasta nu poate fi folosită la
determinarea calității biocombustibililor solizi finali, cu atât mai mult la certificarea
biocombustibililor. Se folosește ca metodă orientativă la determinarea inițială a umidității
biomasei lemnoase din care se confecționează produsul finit.
In condiții de laborator, umiditatea se determină prin metoda cântăririi, în conformitate cu
standardele SMV EN 14774.1-3. Aceste standarde reglementează metodele de determinare a
conținutului de umiditate pentru toate tipurile de biocombustibili solizi și a biomasei din care se
confecționează aceștia. Metodele se bazează pe eliminarea apei din probe prin uscare în etuve
speciale și determinarea masei umidității în procente.
Uscarea probelor se efectuează în etuve, cu posibilitate de control și menținere stabilă a
temperaturii în limitele (105±2)O C. Etuvele trebuie să asigure ventilarea naturală a incintei sau
să fie dotate cu dispozitive de transportare a aerului sau azotului cu viteza de la 3 până la 5
volume de lucru ale etuvei pe oră. Viteza aerului trebuie reglată astfel încât să nu pulverizeze
particulele de biomasă sau să le miște din fiole.

Figura 1.5. Secvențe din timpul măsurării umidității biomasei lemnoase cu aparat electric
Probele din biomasă pot fi uscate în aer sau într-o atmosferă de azot. Uscarea în
atmosferă de azot se folosește în cazul materialelor care, la temperatura de 105o C, se oxidează.
În Figura 1.6. este prezentată vederea generală a etuvei de producție germană Memmert
UNB din dotarea Laboratorului de biocombustibili solizi din cadrul UASM. Această etuvă este
echipată cu controler cu microprocesor de urmărire continuă a consumului și sistem auto-
diagnostic de avarie. Procesul de uscare este controlat de microprocesor în totalitate. Suprafețele
interioare și exterioare sunt realizate din oțel inoxidabil, șlefuit electrochimic
SMV EN 14774-1:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului de
umiditate. Metoda prin uscare în etuvă. Partea 1: Umiditate totală. Metoda de referință:
ISO 18134: Solid biofuels - Determination of moisture content.
Această metodă se aplică la determinarea umidității pentru toate tipurile de
biocombustibili solizi și a biomasei din care se confecționează acești biocombustibili, când este
necesar să se asigure o precizie de măsurare înaltă. Probele cu masa de cel puțin 300 g se usucă
la temperatura de 150±2O C în curent de aer până se obține o masă constantă. Uscarea se
efectuează la presiune atmosferică, cu schimbarea aerului de la 3 până la 5 volume de lucru ale
etuvei pe oră. Procentul de umiditate se calculează din pierderea de masă a probei. Proba uscată
trebuie să fie cântărită când încă este fierbinte, lucru ce compensează efectul de flotație a
particulelor.
 Figura 1.6. Etuva cu conversie naturală seria UNB – Memmert Germania
Cantitatea de umiditate relativă se determină din relația:

în care m1 este masa fiolei goale, g,

m2 – masa fiolei și a probei supuse testării până la uscare, g,
m3 – masa fiolei și a probei supuse testării după uscare, g,
m4 – masa fiolei de control până la uscare (cântărită la temperatura camerei), g,
m5 – masa fiolei de control după uscare (cântărită caldă), g,
m6 – masa umidității asociată cu materialele de ambalaj, g
Cantitatea de umiditate relativă se determină folosind relațiile (1.3).
Precizia încercărilor. Deoarece metoda se aplică pentru diferite tipuri de biocombustibili
solizi, precizia acestei metode (repetabilitatea și reproductibilitatea) nu se determină și nu se
indică în rezultatele încercărilor
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
♦ identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
♦ identificarea produsului sau a probei încercate;
♦ referința la standardul aplicat;
♦ orice detalii neobișnuite notate în timpul încercării;
♦ rezultatele testării trebuie să fie exprimate prin simboluri relevante cu specificarea masei (în
bază uscată sau în bază umedă).
SMV EN 14774-2:2012:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului de
umiditate. Metoda prin uscare în etuvă. Partea 2: Umiditate totală. Metoda simplificată.
Principiul de măsurarea a conținutului de umiditate conform acestui standard SMV EN
este similar cu cel reglementat de SMV EN 14774- 1 și poate fi folosit atunci când nu este
necesară o precizie înaltă de măsurare, de exemplu, controlul de rutină al procesului de
producție. Singura diferență față de metoda SMV EN 14774-1 este excluderea procedurii de
corecție a efectului flotației (diferența dintre masa fiolei în stare rece și caldă). Greutatea fiolei
calde este mai mică decât cea a fiolei reci.
Cantitatea de umiditate relativă se determină din relația

în care m1 este masa fiolei goale, g,

m2 – masa fiolei și a probei supuse testării până la uscare, g,
m3 – masa fiolei și a probei supuse testării după uscare, g,
m4 – masa umidității asociată cu materialele de ambalaj, g.
Precizia încercărilor. Întrucât metoda se aplică pentru diferite tipuri de biocombustibili
solizi, precizia acestei metode (repetabilitatea și reproductibilitatea) nu se determină și nu se
indică în rezultatele încercărilor.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea produsului sau a probei încercate
c) referința la standardul aplicat;
d) orice detalii neobișnuite notate în timpul încercării;
e) rezultatele testării în bază umedă;
f) condiții și constatări, adică particularități neobișnuite, notate pe parcursul încercării, care pot
influența rezultatele obținute.
SMV EN 14774-3: 2012 Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului de
umiditate. Metoda prin uscare în etuvă. Partea 3: Umiditate totală. Umiditatea
eșantionului pentru analiza general
Acest standard EN se referă la toate tipurile de biocombustibili solizi și a biomasei din
care se confecționează acești biocombustibili și stabilește metoda de determinare a umidității în
probele analizate prin uscarea acestora în etuve speciale. Încercările se efectuează pe probe
analitice cu dimensiuni ≤ 1 mm pregătite în conformitate cu cerințele standardului SMV 14780.
Întrucât particulele mici de biomasă sunt higroscopice, umiditatea acestora se schimbă odată cu
schimbarea umidității aerului. Din acest motiv, în paralel se efectuează un șir de analize fizice și
chimice. Toate încercările se dublează, fiind realizate pe probe prelevate din același loc.
Cantitatea de umiditate din proba analitică se determină cu formula:

în care m1 este masa fiolei goale cu capac, g;

m2 – masa fiolei cu capac și cu proba supusă testării până la uscare, g;
m3 – masa fiolei cu capac și cu probă supusă testării după uscare, g.
Precizia încercărilor.
 Repetabilitatea se estimează prin compararea a două determinări efectuate în același
laborator, de același operator, la același utilaj, pe mostre prelevate din aceeași probă. Diferența
maximă dintre probele încercate nu trebuie să depășească 0,2% (absolut).
Reproductibilitatea. Întrucât biocombustibilii testați pot avea diferite origini de
proveniență, standardul SMV EN 14774-3: 2012 credibil nu poate stabili reproductibilitatea
testărilor.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea produsului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) orice deviere de la standardul aplicat;
e) mediul de uscare folosit;
f) rezultatele încercării exprimate prin simboluri relevante și baza în care este prezentată
umiditatea;
g) particularități, notate pe parcursul testărilor care pot afecta rezultatele obținute
Conținutul de cenușă
Biocombustibilii conțin un șir de elemente anorganice care, în rezultatul arderii, se
transformă într-un reziduu solid neinflamabil în formă de cenușă.
Conținutul de cenușă reprezintă o caracteristică de calitate foarte importantă a
biocombustibililor. Prezența cenușii micșorează calitatea combustibililor, în special puterea
calorifică; înrăutățește procesul de ardere; sporește gradul de corodare a cazanelor; mărește
cheltuielile de transportare, stocare și înlăturare din focare.
Compoziția chimică a cenușii din biomasa lignocelulozică variază mult în funcție de tipul
plantei, vârsta acesteia, partea plantei de unde a fost preluată, compoziția solului, condițiile
locale de creștere etc.
Cu cât sunt mai tinere culturile din care a fost preluată biomasa pentru fabricarea
biocombustibililor solizi, cu atât este mai mare conținutul de cenușă produs de la arderea
acestora. De exemplu, conținutul de cenușă din biomasa obținută din frunze de viță-vie variază
de la 6 până la 14%, din paie și cereale - 4-12%, coajă lemnoasă - 5-8%, așchii de lemn cu coajă
- 0,8-2,5%, miscanthus - 2,0-8%, rumeguș - 0,5-1,1, partea lemnoasă de viță de vie - 1-3%.
Determinarea conținutului de cenușă se efectuează prin calcinarea probei de
biocombustibil în cuptoare la temperatura de (550±10) o C (metoda lentă) și la temperatura de
(910±10) oC (metoda rapidă)
SMV EN 14775:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului de cenușă;
ISO 18122: Solid biofuels - Determination of ash content.
Aceste standarde se referă la toate tipurile de biocombustibili solizi și stabilesc metoda de
determinare a conținutului de cenușă. Conținutul de cenușă este definit ca masa reziduului
anorganic, rezultat de la arderea completă a combustibilului în condiții specifice, raportată la
masa substanței uscate, exprimată în procente.
 Metoda presupune o încălzire lentă a probei în etuvă până la temperatura de 250±10 oC
timp de 50 min, menținerea la această temperatură pe parcursul unei ore, pentru a asigura
eliminarea substanțelor volatile până la calcinare, încălzirea lentă până la temperatura de 550±10
o
C timp de 60 min și menținerea la această temperatură cel puțin 120 min.
Calcinarea probelor se efectuează în cuptoare electrice cu mufă reglabilă (Figura 1.7),
care asigură o încălzire uniformă, temperatura necesară și viteza de încălzire în conformitate cu
cerințele standardului SMV EN 14775:2012.

Figura 1.7. Cuptor electric cu mufă produs de firma Cehă LAC. Aspecte din timpul măsurării
conținutului de cenușă
Este necesar ca cuptoarele să fie dotate cu sistem de aerisire suficientă pentru alimentarea
cu oxigen a procesului de aprindere și calcinare (Viteza de schimb egală cu 5 ... 10 volume de
lucru a incintei cuptorului în minută.
Creuzetele folosite la calcinare trebuie să fie confecționate din materiale inerte, cum ar fi
porțelanul, siliciul sau platina. Dimensiunile acestora se leg astfel încât să asigure repartizarea pe
1 cm2 de pe suprafața fundului creuzetului a masei probei egale cu 0,1 g/cm2 . Adâncimea
creuzetului trebuie să se înscrie în limitele 10-20 mm.
Conținutul de cenușă în bază uscată se determină cu următoarea formulă:

în care m1 este masa creuzetului gol, g;

m2 – masa creuzetului plus masa probei supuse testării, g;
m3 – masa creuzetului plus masa cenușii, g;
Wa –umiditatea probei analizate, %.
Precizia încercărilor se estimează prin determinarea repetabilității și reproductibilității
metodei.
Repetabilitatea se estimează prin compararea a două determinări paralele (realizate într-o
perioadă de timp cât mai scurtă, dar nu simultan), efectuate în același laborator, de același
operator, la același utilaj, pe două mostre din aceeași probă pentru încercări. Diferența maximă
dintre probele încercate nu să trebuie depășească 0,2% (absolut) – în cazul conținutului de
cenușă până la 10% și 2,0% de la valoarea medie – în cazul concentrației de cenușă egală cu
10% și mai mult.
Reproductibilitatea se estimează prin diferența a două determinări paralele, realizate în 2
laboratoare diferite pe mostre prelevate din aceeași probă de încercare. Diferența datelor din
laboratoare nu trebuie să depășească 0,3% (absolut) – în cazul conținutului de cenușă până la
10% și 3,0% de la valoarea medie – în cazul concentrației de cenușă egală cu 10% și mai mult.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea produsului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) orice deviere de la standardul aplicat;
e) mediul de uscare folosit;
f) rezultatele testării exprimate în bază uscată;
g) particularități notate pe parcursul încercărilor care pot afecta rezultatele obținute.
Puterea calorifică
Puterea calorifica reprezintă cantitatea de căldură degajată prin arderea completă și
perfectă a unei mase unitare din particule de combustibil si răcirea gazelor de ardere până la
25ºC (298ºK). Valoarea puterii calorifice a biocombustibililor solizi, de regulă, se exprimă în
MJ/kg, kcal/kg, Wh/kg, dar în cercetări de laborator se folosesc destul de frecvent unitățile de
bază J/g.
Moment important!!!
La arderea biocombustibililor se formează vapori de apă. Vaporizarea are două surse de
proveniență:
1. Din umiditatea de îmbibație (apa prezentă în porii, capilarele, micro și macro
neregularitățile biocombustibililor solizi) și cea higroscopică (de absorbție, hidratantă și
pirogenetică);
2. Din sintetizarea moleculelor de apă care are loc în procesul de ardere a compușilor de
carbon.
În funcție de faptul dacă la estimarea puterii calorifice se ia în calcul sau nu căldura de
ardere consumată la vaporizarea apei și cea obținută de la condensarea aburilor, puterea
calorifică are doua valori numerice diferite: Puterea calorifică superioară, notată GCV (din eng.
Gross Calorific Value) sau denumirea mai veche HHV (higher heating value), și puterea
calorifică inferioară NCV (Net Calorific Value) sau denumirea mai veche LHV (lower heating
value).
Puterea calorifică superioară, spre deosebește de puterea calorifică inferioară, include și
căldura latentă (provenită de la transformările fazice) de condensare și de solidificare, care apare
la răcirea produselor de ardere până la temperatura de cameră.
Cu alte cuvinte, atunci când estimăm puterea calorifică superioară, se consideră că
vaporii de apă, formați în procesul de ardere, cedează căldura de vaporizare, transformându-se în
lichid, iar la estimarea puterii calorifice inferioare, se consideră că vaporii de apă, formați în
procesul de ardere, nu cedează căldură de vaporizare, rămânând sub formă de vapori. Astfel,
puterea calorifică superioară are întotdeauna valori mai mari în comparație cu puterea calorifică
inferioară.
În practică, la arderea combustibililor în sobe, cuptoare, șemineuri etc., apa rezultată de la
ardere se elimină în formă de vapori, împreună cu produsele arderii, fără a ceda căldura rezultată
de la transformările fazice. Din acest motiv, în calculele termotehnice se folosește, de regulă,
puterea calorifică inferioară, iar tendința producătorilor de termocentrale este de a micșora
pierderile de energie cauzate de eliminarea vaporilor de apă împreună cu gazele de emisie (de
exemplu, folosirea tehnologiilor de funcționare în condensare/condensație).
Astfel Puterea calorifică superioară reprezintă valoarea absolută a cantității totale de
căldură:
♦ degajată la arderea completă și perfectă a unei unități de masă de combustibil;
♦ pierdută la răcirea produselor arderii până la temperatura combustibilului;
♦ rezultată la condensarea aburilor formați la oxidarea hidrogenului, care se conține în
combustibil și care se formează în procesul de ardere. Puterea calorifică superioară se estimează
prin numărul de unități de căldură degajată în rezultatul arderii complete și perfecte în atmosferă
de oxigen în interiorul unei bombe calorifice, în condiții standard, a unei unități de masă din
combustibilul preparat pentru analiză. Se presupune că produsele de ardere constau din:
♦ O2 , CO2 , SO2 , și N2 în fază gazoasă,
♦ apa care se conține în probă în stare lichidă împreună cu vaporii săi și care este saturată cu
dioxid de carbon,
♦ cenuși solide.
Se consideră că carbonul, sulful și hidrogenul ard conform următoarelor reacții:
C+O2 →CO2 , S+O2 →SO2 , H+1/4O2 →1/2H2 O.
Puterea calorifică inferioara reprezintă cantitatea de căldură degajată la arderea completă
și perfectă a unei unități de combustibil fără evidența căldurii de vaporizare. La estimarea puterii
calorifice inferioare se consideră că apa este evacuată sub formă de vapori, formați în procesul
de ardere, și aceștia nu cedează căldura de vaporizare, rămânând sub formă de vapori.
Puterea calorifică inferioară a biomasei depinde de mai mulți factori, dintre care se
menționează: umiditatea și compoziția chimică a acesteia, în special, de raportul O/C și H/C.
Raportul dintre puterea calorifică inferioară și puterea calorifică superioară se determină
din relația:

în care 24,42, J/g - reprezintă căldura de vaporizare medie a apei, iar (8,94h+Mar) reprezintă
cantitatea de apă rezultată prin oxidarea hidrogenului, plus conținutul de umiditate din
combustibil (H este conținutul de hidrogen al mostrei în %, iar Mar este conținutul de umiditate a
mostrei în %).
 Calcularea puterii calorifice inferioare a biomasei solide cu procentaj diferit de umiditate se
poate efectua cu următoarea relație:

SMV EN 14918:2012 Biocombustibili solizi. Determinarea puterii calorifice; ISO 18125:

Solid biofuels - Determination of calorific value.

Aceste standarde definesc metoda de determinare a puteri calorifice superioare a

biocombustibililor solizi la volum constant și la temperatura de referință egală cu 25 o C într-o
bombă calorimetrică calibrată prin arderea unei mase anumite de acid benzoic certificat.
În figura 1.8. se prezintă aspecte din timpul determinării puterii calorifice la bomba
calorimetrică LAGET MS – 10A din dotarea Laboratorului de Biocombustibili Solizi a
Universității Agrare de Stat din Moldova.
Tabelul 1.8. Valorile puterii calorifice inferioare pentru diverse specii de biomasă cu
conținut de umiditate de la 0 până la 65%

Principiul și metoda de determinare a puterii calorifice la această bombă calorimetrică constă în

stabilirea cantității de căldură degajată de la arderea unei cantități cunoscute de combustibil
(aproximativ 0,5) și cedată sistemului calorimetric ce cuprinde o cantitate cunoscută de apă
(2700 ml la temperatura de 22 … 25 oС), a cărei temperatură se înregistrează.
Arderea probelor are loc în într-un vas confecționat din oțel inox neatacabil de acizii rezultați de
la arderea combustibilului, capabil să reziste la presiunile mari dezvoltate în timpul combustiei
explozive a combustibilului cercetat.
Figura 1.8. Aspecte din timpul determinării puterii calorifice la bomba calorimetrică LAGET MS
– 10A din dotarea Laboratorului de Biocombustibili, UASM
Determinarea puterii calorifice presupune parcurgerea a patru faze distincte:
1. Faza pregătitoare, care include determinarea constantei bombei calorimetrice și
pregătirea probelor.
2. Faza inițială constă din încălzirea apei din termostat până la temperatura de 22 … 25o
C (diferența de temperatura dintre apa din termostat și temperatura mediului ambiant nu trebuie
să depășească 0,5 oC), determinarea variației de temperatură a apei în interiorul containerului
calorimetric, datorită schimbului de căldură înaintea arderii. La sfârșitul fazei inițiale se
amorsează mostra de combustie;
3. Faza principală presupune arderea completă și perfectă a probelor de biomasă în
rezultatul căreia temperatura apei din interiorul containerului calorimetric crește în funcție de
puterea calorifică a particulelor de biocombustibil testate;
4. Faza finală constă în fixarea diferenței de temperatură de la sfârșitul fazei inițiale și
celei finale, modificată de arderea probelor de combustibil.
Precizia încercărilor se estimează prin determinarea repetabilității și reproductibilități
metodei.
Repetabilitatea se efectuează prin dublarea încercărilor în același laborator, de același
operator, la același utilaj, într-un interval cât mai scurt de timp. Diferența dintre probele încercate
nu trebuie să depășească 120 J/g.
Reproductibilitatea se efectuează în 2 laboratoare similare prin dublarea mediilor
încercărilor probelor reprezentative. Diferența nu trebuie să depășească 300 J/g.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) rezultate cu referire la starea validării puterii calorifice, adică cu folosirea simbolurilor
relevante:
 1. puterea calorifică superioară (la volum constant) pentru biocombustibil uscat (în bază
uscată, într-un material uscat) (GCVV,gr,d.);
2. puterea calorifică inferioară (la presiune constantă) pentru biocombustibil uscat (în
bază uscată, într-un material uscat) (NCVp,net d.);
3. puterea calorifică inferioară pentru majoritatea biocombustibililor (la prelevare sau la
livrare, ar) (NCV p,net,ar);
e) valorile hidrogenului, oxigenului, azotului, sulfului folosite la calcularea GCV și NCV
(referința trebuie menționată);
f) particularități notate pe parcursul încercărilor care pot afecta rezultatele obținute.
Densitatea în vrac
Densitatea în vrac este una din caracteristicile de bază la livrarea biocombustibililor după
volum și, împreună cu puterea calorifică, determină valoarea energetică a combustibilului.
Necesitatea reglementării acestui indicator este motivată de influența pe care o are densitatea în
vrac asupra cheltuielilor legate de transportarea și păstrarea biocombustibililor solizi, precum și
asupra randamentului cazanelor. Densitatea în vrac este direct influențată de densitatea și
dimensiunile peleților.
SMV EN 15103:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea densității în vrac; ISO 17828:
Solid biofuels - Determination of bulk density.
Standardele descriu metoda de determinare a densității în vrac a biocombustibililor solizi
folosind containere de măsurat speciale (5 litri și 50 litri) și se referă la toate tipurile de
biocombustibili solizi cu dimensiuni până la 100 mm.
Se folosesc două tipuri de containere standardizate: containerul mare și containerul mic
(fig. 1.9).
Containerele mari se utilizează pentru toate tipurile de biocombustibili, iar containerele
mici – pentru biocombustibili cu dimensiuni mai mici de 12 mm.
Containerul mare are formă cilindrică, confecționat din material rezistent la șocuri cu
suprafața netedă, cu volumul (50±1) l (se admite abaterea egală cu ±2 % de la volumul nominal,
cu diametrul interior 360 mm și înălțimea interioară 491 mm.
Container mic are formă cilindrică cu volumul (5±1) l (se admite abaterea egală cu ±2 %
de la volumul nominal cu diametrul interior 167 mm și înălțimea interioară 228 mm). Este
confecționat din material rezistent la șocuri cu suprafața netedă.
Figura 1.9. Aspecte din timpul determinării densității în vrac a biocombustibililor solizi
Probele se selectează în conformitate cu cerințele standardelor SMV EN 14778-1:2012 şi SMV
EN 14778-2:2012. Dacă este necesar, probele pot fi divizate în conformitate cu SMV EN 14780.
Volumul probei trebuie să depășească volumul containerului de măsurare cu 30%. Este necesar
să se asigure ca umiditatea probelor să fie distribuită uniform în interiorul probei pentru
preîntâmpinarea eventualelor pierderi de umiditate.
Densitatea în vrac a biocombustibilului solid în stare de lucru, exprimată în kg/m3 , se determină
conform formulei:

în care m1 este masa containerului gol, kg; m2 – masa containerului cu proba de material supus
testării, kg; V – volumul containerului, m3 .
Densitatea în vrac a biocombustibilului solid în bază uscată, exprimată în kg/m3 se determină cu
relația:

în care Mar este conținutul total de umiditate, %.

Precizia încercărilor se estimează prin determinarea repetabilității și reproductibilități
metodei.
Repetabilitatea se estimează prin compararea a două determinări paralele (realizate într-o
perioadă de timp cât mai scurtă), efectuate în același laborator, de același operator, la același
utilaj, pe două mostre din aceeași probă pentru încercări prelevate la recepție. Diferența maximă
dintre probele încercate nu trebuie să depășească 3,0% – în cazul probelor cu densitatea în vrac
mai mică de 300 kg/m3 și 2,0% – în cazul densității în vrac egală sau mai mare de 300 kg/m3.
Reproductibilitatea se estimează prin diferența a două determinări paralele, realizate în 2
laboratoare diferite, pe mostre prelevate din aceiași probă de încercare la recepție. Diferența
datelor din laboratoare nu trebuie să depășească 6,0% – în cazul probelor cu densitatea în vrac
mai mică de 300 kg/m3 și 4,0%– în cazul densității în vrac egală sau mai mare de 300 kg/m3 .
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei testate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) specificarea și dimensiunile containerului folosit;
e) orice deviere de la standardul aplicat;
f) particularități notate pe parcursul testărilor care pot afecta rezultatele obținute;
g) rezultatele cu privire la determinarea umidității la livrare: obligatoriu - în cazul BDar
(starea de lucru a biocombustibilului solid, formula 1.11); opțional - în cazul BDd (în bază
uscată, formula 1.12).
Durabilitatea mecanică
Durabilitatea mecanică reprezintă capacitatea biocombustibililor solizi densificați de a
opune rezistență la șocuri și uzării în timpul manipulării și/sau transportării.
SMV EN 15210: 2012. Determinarea durabilității mecanice a peleților și brichetelor, ISO
17831: Solid biofuels - Determination of mechanical durability of pellets and briquettes.
Standardele stabilesc cerințele și metoda determinării durabilității mecanice a peleților și
brichetelor de foc.
Probele sunt supuse unor lovituri controlate prin coliziunea peleților/ brichetelor între ele
și cu pereții unei camere rotative speciale. Durabilitatea se calculează prin masa probei rămasă
după încercare și separarea particulelor separate de la întreg.
Eșantionul probelor pentru determinarea durabilității mecanice se selectează conform cerințelor
SMV EN 14778:2012 și se prepară în conformitate cu SMV EN 14780:2012. Mărimea minimă a
eșantionului trebuie să fie de 2,5 kg (peleți) și 20 kg (brichete).
Instalația pentru încercarea peleților este compusă dintr-o cutie etanșă la praf, fabricată
din material rezistent la șocuri, de exemplu, din oțel inox cu dimensiunile interioare (300±3) ×
(300±3) × (125±1,3) mm, care trebuie să se rotească cu viteza 50 min-1 (fig. 1.10).

Figura 1.10. Instalația pentru determinarea durabilității mecanice a peleților din Laboratorul de
biocombustibili solizi, UASM
Pentru probele testate se determină umiditatea în conformitate cu SMV EN 14774-1:
2012 și SMV EN 14774-2:2012.
Proba testată se cântărește. Pentru fiecare probă testată se selectează cel puțin 500±10g la
peleți și 2±0,1kg pentru brichete care se introduc în cutiile instalațiilor respective. Probele cad
timp de 500 de rotații cu o frecvență de 50±2 min-1 pentru peleți și 105±0,5 de rotații sau timp de
5 minute cu o frecvență de 21±0,1 min-1 pentru brichete. Apoi proba testată se trece printr-o sită
cu dimensiunea ochilor de 3,15 mm la peleți, în acord cu ISO 3310-2, și 45 mm sau 2/3 din
diametrul sau diagonala berechetului, în acord cu ISO 3310-1, într-o mișcare circulară de
aproximativ 5-10 ori pe diametrul sitei.
Proba rămasă pe sită se cântărește cu un cântar la care mărimea diviziunii trebuie să fie de 0,1g.
Durabilitatea mecanică se determină cu următoarea formulă:
 în care mA este masa probei de biocombustibil supusă testării, g; mE – masa probei de
biocombustibil după testare, g. Rezultatul fiecărei probe se determină cu o aproximare de două
cifre după virgulă, iar rezistența mecanică medie se rotunjește la 0,1%.
Instalația pentru determinarea durabilității mecanice a brichetelor este confecționată din oțel în
formă cilindrică, cu volumul nominal de 160 l (fig.1.11).

Figura 1.11. Secvențe din timpul măsurării durabilității brichetelor

Durabilitatea mecanică a brichetelor se calculează analogic cu cea a peleților.
Precizia încercărilor se estimează prin determinarea repetabilității și reproductibilității
metodei doar pentru peleți.
Repetabilitatea se estimează prin compararea a două determinări paralele (realizate într-o
perioadă de timp cât mai scurtă, dar nu simultan), efectuate în același laborator, de același
operator, la același utilaj, pe două mostre din aceeași probă pentru încercări. Diferența maximă
dintre probele încercate nu trebuie să depășească 0,4 % (absolute) – în cazul durabilității mai
mare sau egală cu 97,5% și 2,0% – în cazul durabilității mai mică de 97,5%.
Reproductibilitatea se estimează prin diferența a două determinări paralele, realizate în
două laboratoare diferite, pe mostre prelevate din aceeași probă de încercare. Diferența datelor
din laboratoare nu trebuie să depășească 0,8 % (absolute) – în cazul durabilității mai mare sau
egală cu 97,5% și 3,0% – în cazul durabilității mai mică de 97,5%.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) rezultatul determinării durabilității mecanice (la recepție), ca valoare medie și conținutul de
umiditate (la recepție);
e) orice deviere de la standardul aplicat;
f) particularități notate pe parcursul încercărilor care pot afecta rezultatele obținute;
g) cantitatea de particule care au trecut prin sita cu ochiurile 3,15 mm și separată de la probă
până la determinare, în %.
Suplimentar la raport (informativ): rezultatele încercării durabilității mecanice pentru fiecare
determinare separată.
Fuzibilitatea cenușii
În timpul arderii, în focar, au loc un șir de modificări fizice ale cenușii. Cu creșterea
temperaturii, particulele cenușii se înmoaie până la fuziunea completă a acestora. Utilizarea
combustibililor cu temperaturi scăzute de fuziune a cenușii conduce la sporirea riscului formării
zgurii pe grătar. În consecință, procesul de ardere se înrăutățește și sporește gradul de corodare a
cazanelor.
Această temperatură variază în funcție de mai mulți factori dintre care cel mai important
este natura biomasei folosite în calitate de materie primă. De exemplu, cenușa rezultată de la
arderea lemnu lui și a cojii de copac are o temperatură de topire destul de înaltă (cca 1300-1400O
C), deci riscul de formare a zgurii pe grătar este neînsemnat. Temperatura de topire a cenușii
rezultată de la arderea biocombustibililor obținuți din plante erbacee are valori semnificativ mai
mici (sub 1000 O C). În consecință, și riscul de formare a zgurii pe grătar este mai mare. Încă și
mai mică este temperatura de topire a cenușii rezultată de la arderea cerealelor (cca 700 O C),
fapt ce înaintează un șir de probleme la utilizarea biocombustibililor din aceste materiale.
Întrucât temperatura de topire a cenușii variază în limite destul de mari, standardele de
calitate a biocombustibililor solizi impun cerințe concrete privind cunoașterea temperaturii de
fuziune a cenușii pentru biocombustibilii comercializați.
SMV EN 15370-1: Biocombustibili solizi. Metoda de determinare a fuzibilității cenușii.
Partea 1. Metoda de temperaturi caracteristice.
Standardul specifică metoda de determinare a fuzibilității cenușii pentru toate tipurile de
biocombustibili solizi. Probele se prepară în conformitate cu cerințele prevăzute de SMV EN
14775: 2012. Metoda de încercare este empirică. Determinările se efectuează la anumite viteze
de încălzire a biocombustibilului în atmosferă controlată.

1.12. Etapele fuziunii cenușii

Temperatura critică de topire a cenușii se determină prin monitorizarea creșterii
deformării probei, pe măsură ce este încălzită, fixând patru zone distincte (fig. 1.12):
1. Temperatura începutului înmuierii (Shrinkage starting temperature) SST, la care se
începe înmuierea probei (suprafața probei devine egală aproximativ cu 95% din suprafața probei
în stare inițială)
2. Temperatura de înmuiere sau deformare (Deformation temperature) DT, care se
recunoaște prin rotunjirea muchiilor sau a vârfurilor probei;
 3. Temperatura de topire sau semisferică (Hemisphere temperature) HT, la care proba
formează o masă cu forma aproximativ sferică, adică cu înălțimea egală cu jumătate din
diametrul bazei;
4. Temperatura de curgere (Flow temperature) FT, la care cenușa topită curge pe suport
formând un strat cu înălțimea egală aproximativ cu jumătate din înălțimea semisferei.
Zona dintre primele două temperaturi formează zona de înmuiere, iar cea dintre ultimele
două temperaturi – zona de topire.
Precizia încercărilor. Standardul nu prevede stabilirea preciziei încercărilor. Raportul de
încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea produsului încercat;
c) referința la metoda folosită (de exemplu, evaluare computerizată);
d) tipul atmosferei (de reducere sau de oxidare);
e) temperatura începutului înmuierii, rotunjită până la precizia de 10o C (voluntar);
f) temperatura de deformare, rotunjită până la 10o C;
g) temperatura semisferică, rotunjită până la 10o C;
h) temperatura de curgere, rotunjită până la 10o C;
i) alte caracteristici evidențiate pe parcursul încercării; devieri de la standard;
j) orice operație neinclusă în acest raport de încercări.
Conținutul de materii volatile
Toate substanțele organice, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt instabile termic.
La încălzirea biocombustibililor solizi fără accesul aerului, inițial, sub influența temperaturilor
înalte, apa rezultată de 69 Managementul calității la producerea biocombustibililor solizi la
arderea combustibilului se evaporă, apoi urmează destrucția moleculelor, însoțită de eliminarea
unor substanțe gazoase, care, împreună cu o parte din vapori, produc așa numitele materii
volatile.
Conținutul de materii volatile influențează calitatea biocombustibililor solizi și, în primul
rând, în cazul folosirii acestora în termocentrale cu ardere prin piroliză, deoarece în
biocombustibilii lemnoși se conține cca 70-80% materii volatile. Potențialul energetic al
materiilor volatile în biocombustibili constituie cca 70% din potențialul total al
biocombustibililor, care se formează la arderea acestora.
SMV EN 15148:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului de materii volatile.
Acest standard este aplicabil pentru toate tipurile de biocombustibili solizi și definește
metoda de determinare a substanțelor volatile prin stabilirea pierderii de masă a probei testate la
încălzirea acesteia fără contact cu aerul, în condiții standarde, minus conținutul de umiditate.
Încercările se efectuează pe mostre analitice cu masa de (1±0,1) g și dimensiuni > 1 mm,
prelevate, în conformitate cu cerințele standardului SMV 14780, din proba generală testată.
 Mostra se amestecă aducând-o în echilibru cu starea mediului din laborator sau în stare
uscată conform cerințelor descrise în SMV EN 14777-3. Simultan, se determină și conținutul de
umiditate pe o mostră prelevată din aceeași probă generală testată.
Mostra, introdusă în creuzete speciale (care limitează contactul cu oxigenul în timpul
testării), se menține timp de 7 min într-o mufă de calcinare, preventiv încălzită la temperatura de
(900±10) O C (fig. 1.10).
Cantitatea de materii volatile Vd , exprimată în procente în raport cu masa în bază uscată, se
calculează cu relația:

în care m1 este masa fiolei goale cu capac, g,

m2 – masa fiolei cu capac și cu proba supusă testării până la uscare, g,
m3 – masa fiolei cu capac și reziduu nevolatil după uscare, g,
Mad – conținutul de umiditate din proba analitică în % determinată în conformitate cu SMV EN
14774-3: 2012.70

Figura 1.13. Mufa de calcinare și creuzetele cu capac folosite la determinarea conținutului de

materii volatile din biocombustibilii solizi.
Precizia încercărilor se estimează prin determinarea repetabilității și reproductibilității
metodei. Repetabilitatea se estimează prin compararea a două determinări paralele (realizate într-
o perioadă de timp cât mai scurtă, dar nu simultan), efectuate în același laborator, de același
operator, la același utilaj, pe două mostre din aceeași probă pentru încercări. Diferența maximă
dintre probele încercate nu trebuie să depășească 2% de la valoarea medie a rezultatului.
Reproductibilitatea se estimează prin diferența a două determinări paralele, realizate în
două laboratoare diferite pe mostre prelevate din aceeași probă de încercare. Diferența datelor
din laboratoare nu trebuie să depășească 4 % de la valoarea medie a rezultatului.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
 a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) orice deviere de la standardul aplicat;
e) rezultatele testării prezentate în bază uscată;
f) particularități notate pe parcursul încercărilor care pot afecta rezultatele obținute.
Rezultatele testării trebuie să fie expuse prin simboluri relevante.
Conținutul de fracție fină (< 3,15 mm)
Fracțiile fine pot apărea atât în procesul de fabricare a biocombustibililor densificați, cât
și în timpul manipulării și transportării acestora. Fracțiile fine reprezintă niște particule cu
dimensiuni de până la 3,15 mm, de regulă, de origine organică, dar pot fi și anorganice (praf,
substanțe minerale, microcorpuri străine etc.) detașate de la biocombustibilii propriu-ziși sau care
n-au fost încorporate în combustibilul de bază în virtutea unor imperfecțiuni tehnologice.
Conținutul de fracții fine este limitat de standardele de calitate a biocombustibililor solizi și,
de regulă, nu trebuie să depășească 1% din masa totală a biocombustibilului. Aceste limitări sunt
impuse de influența negativă a unor factori care se manifestă în următoarele situații:
• prezența fracțiilor fine asupra fluxului continuu de alimentare cu materiale;
• apariția golurilor sau podirea materialelor stocate;
• densitatea în vrac; rezistența la debitul de aer în timpul operațiuni de uscare;
• comportarea la combustie;
• formarea de praf;
• randamentul biocombustibilului;
• eficiența și fiabilitatea centralelor termice.
Acest lucru se evidențiază, în special, în cazul cazanelor pe peleți, deoarece acestea sunt
ajustate pentru a lucra cu peleți lemnoși, dar atunci când particulele fine ajung în camera de
ardere, ele ard mai repede ca peleții. Totodată, cenușa se sintetizează mai repede, ceea ce
înseamnă că arzătorul trebuie curățat mai des.
De obicei, conținutul de fracție fină se stabilește la ieșirea din unitatea de producție. Pentru
aceasta se folosește metoda distribuției granulometrice.
SMV EN 15149-2:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea distribuției granulometrice.
Partea 2: Metoda cu site vibrante cu deschiderea ochilor mai mică sau egală cu 3,15 mm;
ISO 18846: Solid biofuels - Determination of fines content in quantities of pellets.
Standardele specifică metoda de determinare a distribuției granulometrice a particulelor
de biocombustibili solizi prin cernere cu site vibrante și sortarea particulelor fine pe clase
dimensionale în ordine diminuantă. Cernerea manuală nu se admite.
Se aplică pentru evidențierea de clase și obținerea de informații referitoare la granulația
particulele de biocombustibili solizi ale căror dimensiuni maxime nu depășesc 3,15 mm.
 Figura 1.14. Secvențe din timpul determinării distribuției granulometrice a biomasei
pentru biocombustibili solizi
Proba este cernută printr-un set de site vibrante. Ochiurile sitelor ce constituie setul au
dimensiuni ce se succed conform următoarei scări granulometrice: 3,15, 2,8; 2,0; 1,4; 1,0; 0,5;
0,25 (fig. 1.14). Geometria sitelor și a găurilor acestora este reglementată de standardele ISO
3310- 1 și ISO 3310-2.
Precizia încercărilor. Întrucât metoda se aplică pentru diferite tipuri de biocombustibili
solizi, precizia acesteia (repetabilitatea și reproductibilitatea) nu se determină și nu există date
generale de precizie pentru această metodă.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) orice deviere de la documentul normativ aplicat;
e) particularități notate pe parcursul testărilor care pot afecta rezultatele obținute;
f) rezultatele testării tabelate conform formei prezentate în tabelul 1 al standardului SMV EN
15149-2:2012;
g) dacă diferența dintre masa probei depășește cu 2% suma maselor tuturor fracțiilor,
această situație se va indica în raportul încercărilor.
Rezultatele încercărilor se exprimă în procentele fiecărei clase în raport cu masa totală a
probei. În cazul când se folosesc mai multe eșantioane dintr-o probă, masa fracțiilor din aceeași
clasă se sumează, fiind raportată la masa totală a eșantioanelor supuse încercărilor.
Dimensiunile peleților
Dimensiunile peleților influențează viteza de ardere a acestora. Astfel peleții scurți ard mai
repede ca cei lungi și una și aceeași cantitate de peleți cu diametrul de 6 mm vor arde mai repete
în centrala termică decât peleții de 8 mm.
Totodată, chiar în cazul peleților din aceeași grupă dimensională pot apărea probleme la
transportare, manipulare și ardere.
SMV EN 16127:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea lungimii și diametrului peleților;
ISO 17829: Solid Biofuels - Determination of length and diameter of pellets.
Aceste documente au scopul de a defini cerințele metodei de măsurare a lungimii și diametrului
peleților din toate grupele dimensionale, stabilite de standardele în vigoare.
Lungimea și diametrul peleților se măsoară cu mijloace de măsurat cu valoarea diviziunii de cel
puțin 0,1 mm. Cantitatea de peleți prelevată pentru determinări dimensionale se stabilește în
funcție de diametrul peleților, după cum urmează: d < 6 mm – 60 – 80 g; d = 6 … 8 mm – 80 –
100 g; d = 8 … 10 mm – 100 – 150 g; d = 10 … 12 mm – 150 – 200 g; d = 12 … 25 mm – 200 –
600 g (minimum 50 pelete). Prelevarea de probe se efectuează în conformitate cu SMV EN
14780:2012.
Peleții selectați pentru încercări se cern manual cu o sită cu dimensiunile ochiurilor de 3,15 mm.
Cernerea se realizează în așa mod încât să fie separate particulele fine existente, dar și să se evite
apariția unor noi particule fine.
Procedura este separată în două părți distincte: A și B.
Procedura A descrie metoda determinării cotei de peleți cu dimensiuni mari în funcție de
cerințele de calitate. Conform acestei proceduri, se determină masa probei prin cântărire cu o
balanță cu precizia de contrariere 0,01 g. Peleții cu dimensiuni mai mari ca cele stipulate în
cerințe se separă manual. Măsurările se realizează cu șublerul (fig. 1.15).
Fracția separată se cântărește și se determină raportul dintre masa peleților separați la masa totală
a probei.

Figura 1.15. Secvențe din timpul măsurării dimensiunilor peleților

Procedura B descrie metoda determinării lungimii medii a peleților. Măsurările se
realizează așa cum este prezentat în figura 1.15.
Pentru determinarea diametrului peleților, se selectează aleatoriu minimum 10 peleți din
fiecare probă și se măsoară diametrul cu ajutorul șublerului.
 Încercarea peleților, în funcție de parametrii testați, poate fi realizată folosind ambele
metode sau una din cele două descrise anterior.
Precizia încercărilor. Deoarece metoda se aplică pentru diferite tipuri de biocombustibili
solizi, precizia acestei metode (repetabilitatea și reproductibilitatea) nu se determină.
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei testate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) orice deviere de la documentul normativ aplicat;
e) particularități notate pe parcursul testărilor care pot afecta rezultatele obținute.
f) rezultatele testării.
Conținutul de elemente chimice
Compoziția chimică a biocombustibililor solizi are efecte multiple la utilizarea acestora în
scopuri termice.
C, H și O sunt componentele principale ale biocombustibililor solizi și au o relevanță
deosebită pentru puterea calorifică superioară, conținutul de H, în plus, influențează semnificativ
și puterea calorifică inferioară. Biocombustibilii cu conținut mai mare de C și mai mic de O și H
se considera biocombustibili mai calitativi, având o putere calorifică mai mare.
Conținutul de azot este responsabil pentru formarea oxizilor de azot (NOx ) care au
impact negativ asupra medului, favorizează formarea ploilor acide și formarea smogului.
Aspectul nedorit al prezenții N în compoziția biocombustibililor solizi derivă și din faptul că
acesta consumă o parte din căldura degajată la arderea combustibilului pentru a se încălzi până la
temperatura la care gazele arse părăsesc instalația de ardere.
Azotul se găsește în cantități mici (sub 2%) în biomasa folosită la producerea
biocombustibililor solizi. În biomasa lemnoasă conținutul de N este cel mai mic (până la 0,3%),
iar în cea provenită din reziduuri agricole, în special, de la spicoase, poate ajunge până la 2 %.
Concentrații mai mari de N pot fi cauzate de prezența aditivilor și altor constituenți sintetici.
Conținutul de sulf în biomasa folosită la producerea biocombustibililor solizi se găsește
în proporție mică (până la 7%), fiind semnificativ mai mic decât în combustibilii fosili. Cea mai
mare parte de sulf, după arderea biocombustibilului, rămâne în cenușă (40 – 90%), în timp ce
restul constituie partea volatilă SO2 . Cu toate că la ardere sulful produce o cantitate mare de
căldură (cca. 15 MJ/kg), acest element se consideră dăunător, deoarece oxidul de sulf este un
element cu activitate corozivă sporită, influențând negativ fiabilitatea elementelor metalice ale
sistemelor de încălzire, la care se mai adaugă și acțiunea poluantă.
Conținutul de clor ia parte la formarea de compuși, cum ar fi HCI, dionine / furani. Cea
mai mare parte a CI rămâne în cenușă (40-95%), restul formează HCI consolidată prin procese
de condensare, care, împreună cu alți compuși, cauzează efecte corozive intense pieselor
metalice ale sistemelor de încălzire. În biomasa lemnoasă se conține în cantități mici, fiind
depistată în reziduuri de la culturi tratate cu fertilizanți, îngrășăminte minerale etc.
 Elementele majore formatoare de cenușă (Al, Ca, Co, Fe, Mg, P, K, Si, Na și Ti) sunt
responsabile pentru comportarea cenușii la fuziune, formarea depunerilor pe grătare și procesele
de coroziune. În plus, elementele volatile, cum sunt Na și K, sunt principalii componenți
aerosoli, în formă de particule solide, aflate în dispersie în gazele eliminate de la ardere.
Elementele minore volatile (As, Cd, Hg, Pb, Zn) joacă un rol major în emisiile de gaze și,
în special, de aerosoli, formarea depunerilor de zgură, formarea și folosirea cenușii.
Elementele non-volatile sau parțial volatile (Ba, Co, Cr, Cu, Mo, Mn și V) sunt elemente
forte importante din componența cenușii rezultată de la arderea biocombustibililor și influențează
utilizarea ulterioară a acesteia.
SMV EN 15104:2012. Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului total de carbon,
hidrogen, și azot. Metode instrumentale; ISO 16948: Solid biofuels - Determination of total
content of carbon, hydrogen and nitrogen contents.
SMV EN 15289:2013. Biocombustibili solizi. Determinarea conținutului total de sulf și clor;
ISO 16994: Solid biofuels - Determination of total content of sulphur and chlorine.
Aceste standarde descriu metodele de determinare a conținutului total de C, H, N, S și Cl
din biocombustibilii solizi. Metoda se bazează pe principiul combustiei totale a probei, iar gazele
rezultate sunt separate pe o colană cromatografică. Ulterior, proba cu masa cunoscută se arde în
condiții până se transformă în cenușă și produse de combustie gazoase.
Precizia încercărilor se estimează prin determinarea repetabilității și reproductibilității metodei.
Repetabilitatea se estimează prin compararea a două determinări paralele (realizate într-o
perioadă de timp cât mai scurtă, dar nu simultan), efectuate în același laborator, de același
operator, la același utilaj, pe două mostre din aceeași probă pentru încercări. Diferența maximă
dintre probele încercate nu trebuie să depășească: pentru Carbon - 0,5% absolut; Hidrogen -
0,25% absolut; Azot - 0,05% absolut (dacă N < 0,5%) și 10% relativ (dacă N > 0,5%).
Reproductibilitatea se estimează prin diferența a două determinări paralele, fiecare din ele
reprezintând media aritmetică a rezultatelor încercărilor paralele, realizate în două laboratoare
diferite pe mostre prelevate din aceeași probă de încercare. Diferența datelor din laboratoare nu
trebuie să depășească: pentru Carbon - 1,5% absolut; Hidrogen - 0,5% absolut; Azot - 0,1%
absolut (dacă N < 0,5%) și 20% relativ (dacă N > 0,5%).
Raportul de încercări trebuie să includă cel puțin următoarele informații:
a) identificarea laboratorului care a realizat încercarea și data încercării;
b) identificarea biocombustibilului sau a probei încercate;
c) referința la documentul normativ aplicat;
d) orice deviere de la standardul aplicat;
e) metoda aplicată;
f) rezultatele testării, cu indicarea bazei în care sunt exprimate rezultatele încercării, cu
folosirea simbolurilor relevante;
g) diferite operațiuni care nu sunt incluse în documentul de referință sau care au fost
folosite opțional.
Conținutul de aditivi
Aditivii sunt materiale introduse intenționat în componența biocombustibililor solizi în
timpul producerii sau după producerea acestora, având scopul de a dirija anumite proprietăți
calitative, reducerea emisiilor de gaze, obținerea unui produs mai eficient.
Orice tip de aditivi adăugați în biocombustibilii densificați trebuie să fie evidențiați și
indicați în eticheta biocombustibilului. Cantitatea maximă de aditivi este de 20% din masa totală
a materiei prime, în caz contrar materia primă se consideră un amestec, iar biocombustibilii -
produs de origine amestec.
Pentru peleții de clasa EN plus cantitatea maximă de aditivi permisă este de 2%.
Cantitatea de aditivi introduși în timpul producerii peleților nu trebuie să depășească 1,8% din
greutatea totală, iar cei folosiți în etapa post producție (de exemplu uleiurile de acoperire) se
limitează la 0,2% din greutatea peleților. Tipul (materiale sau denumirea comercială ) și
cantitatea (în %, de regulă, din greutate) a tuturor aditivilor vor fi documentate în modul stabilit
de către standarde. Apa, aburii și căldură nu sunt considerate ca aditivi.
Aditivii, cum ar fi amidonul, făina de porumb, făina de cartofi, uleiurile vegetale, lignina
din sulfat procese (kraft fierbere) etc., trebuie să provină din produse agricole și forestiere
prelucrate sau nealterate.
Este interzisă folosirea aditivilor care creează probleme operaționale în termocentrale și
prezintă pericol pentru sănătate sau riscuri de mediu.