Sunteți pe pagina 1din 10

Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”

Timisoara Sectie – Seminar Teologie Ortodoxa


~ anul V de studiu ~

Premise
antropologice.
Sanatatea
primordiala si
originea bolilor

Materia de studiu : Formare duhovniceasca


Elev : Botos Remus-Emilian
Data : 30.10.2007

1
Sanatatea omului este vazuta de Sfintii Parinti, ca fiind desavarsirea omului, prin
indumnezeirea naturii umane. Facand pe om dupa chipul si asemanarea Sa, Dumnezeu a spus :
“Eu am zis, Dumnezei sunteti. “ (Psalmi 81,6). Sfantul Vasile cel Mare adaoga : “omul este o
creatura careia i s-a poruncit sa devina Dumnezeu.”
La creare, omul avea desavarsirea facultatilor sale spirituale si a puterii de intelegere,
parcurgand imitarea lui Dumnezeu; facultati care i-L faceau cunoscut pe Creatorul sau, cat si a
vointei libere a omului capabila a se indrepta spre Dumnezeu si puterilor si trasaturilor ce
reproduceau in om iubirea dumnezeiasca, in drumul spre unirea cu Dumnezeu. Desavarsirea
facultatilor tin de faptul ca au fost create dupa chipul celor care Ii sunt proprii lui Dumnezeu, ca
o icoana a insusirilor Lui si ca constituie capacitatea omului de a deveni asemenea lui
Dumnezeu, cu conditia sa nu se departeze de El si sa se deschida continuu harului Sau. Adam
avea deja in mare parte asemanarea cu Dumnezeu, trebuind sa o duca la desavarsire. Detinea
toate virtutiile, cu firea omului destinata a se impartasi de tot binele, intelepciunea si tot ce se
intelege ca fiind “bun foarte”. Sfintii Parinti confirma acestea cu tarie, continuand sa afirme ca
nu i-au fost date insa in chip deplin, mai trebuind ca omul sa le puna in practica prin
participarea activa la planul lui Dumnezeu.
In Rai, omul era asemenea unui prunc, sporind in cele bune, pana ajungea la starea
barbatului desavarsit. Astfel se disting chipul de asemanare, prin deplinatatea chipului, pana la
desavarsirea in asemanare, asemanare care trebuia dobandita prin vointa sa libera, iar astazi
dobandind aceasta prin a fi crestin in toata puterea cuvantului. Sufletul va primi astfel, obiectul
doririi noastre, ca rasplata a virtutii, cand mintea si ratiunea se vor unii cu Acela cu care suntem
inruditi prin natura creatiei. Asemanarea cu Dumnezeu, apartine deci in mod firesc omului, de la
creare, in natura sa fireasca, iar atingerea telului acesta, fiind si scopul crearii omului. “Sa-Mi
fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfant Sunt” (Levitic 20,26). Trebuie insa gasit
rodul conlucrarii vointei omenesti cu harul lui Dumnezeu, in libertatea totala de a se unii cu
Dumnezeu, sau de a refuza conlucrarea si neparticiparea la implinirea scopului pentru care a
fost creat si departandu-se de Dumnezeu, condamnandu-se singur la osanda vesnica, impreuna
cu razvratitii diavoli.
Omul traia in Rai, “viata cea adevarata”, fara nici un fel de dezbinare in nimeni si nimic,
cu simturi tefere si fara abateri la nevoile de astazi (foame, somn,etc.), fara temeri, tristeti,
dureri, cu simturi intregi si nemiscate, spre contopirea cu Dumnezeu, care era prieten, familie si
casa, acestea fiind starea paradisiaca in care se afla omul. Iar prin pacatul originar al
protoparintilor nostri, ei au parasit calea pe care ii asezase Dumnezeu si deci si telul harazit lui
in insasi natura sa, indumnezeirea omului. Astfel si-a intunecat oglinda sufletului, ce-L oglindea
pe Creator, iar omul devenind despartit, virtutiile i-au slabit. Chipul lui Dumnezeu de nesters,
exista in continuare in omul cazut, dar nu mai este scos si luminat prin legatura de dinainte cu
Dumnezeu, neajungand la desavarsire in starea paradisiaca, a ajuns sa se desfigureze si sa se
intunece, prin pacat, ajungand pana la uitarea aproape complet a adevaratei sale naturi, ajungand
sa o cunoasca prin glasurile revelate ale proorocilor, ca fiind doar “umbra bunurilor viitoare” si
nu “insusi chipul lucrurilor”, din care Adam a cazut (Evrei 10,1).
Prin venirea lui Hristos, la aproximativ 5000 de ani de la Adam, omenirea a fost
restaurata in natura sa originara, redobandind capacitatea de a ajunge din nou la desavarsire,
scopul pentru care fusese creat, Hristos redand unirea umanului in persoana Sa cu Persoana
divina, neincetand a fi nici Dumnezeu, nici om, ducand la desavarsirea naturii umane in chip
intim si total cu Dumnezeu, restabilind menirea intre om si Dumnezeu, anume unirea cu El,

2
lucru prin care omul trebuie sa exceleze cu eforturile sale proprii, prin virtuti si ascultarea
poruncilor Domnului.
Hristos ne-a aratat in El, chipul omului adevarat, fara nici un fel de cadere, in El
realizandu-se chipul omului cel nou, cu cele doua firi, chemand omenirea la imitarea Lui
(Romani 8, 29), pana la dobandirea asemanarii, om-Dumnezeu, Hristos reusind sa faca ceea ce
Adam a fost incredintat sa faca si nu a putut, desi a fost creat dupa insusi chipul Logosului
(Cuvantul lui Dumnezeu – Hristos). Astfel, fundamental vorbind, omul a fost creat fiinta
hristologica, cu judecata mintii, ca sa putem cunoaste pe Hristos, vointa ca sa ne avantam spre
El, libertate pentru a face acest lucru neconditionat, caci suntem chip al Dumnezeirii, si aducere
aminte pentru a-L purta cu noi, ca inceput si tel final in toate. (I Corinteni 8, 6; Apocalipsa 22,
13), pentru care s-au intemeiat toate, si doar indreptandu-se spre Dumnezeu omul devine cu
adevarat om.
Sfantul Apostol Pavel, vorbeste despre “zidirea lui Hristos, pana vom ajunge cu totii la
starea unitatii credintei in cunoasterea Fiului lui Dumnezeu (...)” (Efeseni 4, 12-14), in El si prin
El, fara a uita sa mentionam ca fiecare persoana a Sfintei Treimi, contribuie intr-un fel la
implinirea iconomiei Dumnezeiesti, Hristos unindu-ne cu Tatal si Duhul Sfant. Se dobandesc
impreuna si se conditioneaza reciproc. Asadar, sanatatea si desavarsirea sufletului, o constituie
asemanarea cu Hristos, prin Duhul, in Tatal. A duce o viata virtuasa, pentru om, inseamna a trai
in conformitate cu propria sa natura, prin virtuti, omul regasindu-se pe sine, revine la ceea ce
este dupa fire, cu incununarea lor in iubirea de Dumnezeu si de aproape.
Fara putinta de a savarsi raul si a se abate de la binele absolut si a incalca porunca lui
Dumnezeu, Adam nu s-ar mai fi numit liber, iar ispita nu ia dat raul in sine ci doar posibilitatea
cunoasteri lui, ramanand fara nici un fel de urmare, daca omul refuza sa i sa supuna, iar prin
acceptare, indulcirea si infaptuirea pacatului, oamenii au fost supusi si urmarilor pacatului si
departarii de Dumnezeu, cazand in nefiinta, golindu-se de gandirea continua, despre cu si in
Dumnezeu, gandind la binele si raul despre care incepuse sa aibe cunoastere, deschizand usa
fiintei lui spre o cunoastere asemanatoare cu cea din starea paradisiaca, dupa care va incepe sa
tanjeasca, dar alterand complet ascensiunea, “prin permiterea cugetarii si raului, care nu
respecta conditia fireasca de alipire cu Dumnezeu, a cazut in cea mai rea neoranduiala” (Sfantul
Maxim Marturisitorul).
Potrivit creatiei, toate sunt supuse Creatorului, cu libertate. Cand insa una din fapturi, se
revolta si nu asculta in libertatea ce o are de Facator, a format in ea insasi raul. Rautatea devine
astfel, abaterea de bunavoie de la starea conforma firii, la una contrara firii, care este pacatul.
Departandu-se de Dumnezeu, omul se departeaza de sine insusi, “pe langa sufletul propriuzis,
ca un al doilea suflet” (Sfantul Macarie Egipteanu), “asemanandu-se dobitoacelor celor fara de
minte,” continua Sfantul Maxim Marturisitoru, ba chiar intrecandu-le in irationalitate, mutand
ratiunea dupa fire in una contrara firi, ramanand o miime de om. De aceea Domnul ii numeste
morti, pe cei ce nu au cunostinta de Cale, Adevar si Viata, deci spre indumnezeire, caci spune :
“Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor (...)” (Luca 9, 60).
Astfel omul fara Dumnezeu crezand ca traieste, si adeseori chiar gandind ca traieste din
plin, nu realizeaza ca este un cadavru viu. Sfantul Simeon noul Teolog spune : “Mortii nu se pot
vedea intre ei, nici nu se pot plange unul pe altul. Cei cu adevarat vii, urmasii lui Hristos,
vazandu-i astfel, gem de durerea celor morti si ii plang, precum sfintii din cer si de pe pamant,
pentru cei peste care sta moartea, dar ei cred ca traiesc, orbi si surzi carora li se pare ca vad si
aud si cugeta ca niste nebuni lipsiti de cunostinta, caci este cu putinta sa traiesti fara sa ai viata

3
in tine, sa privesti fara sa vezi sa si asculti fara sa auzi cu adevarat.” Acestea si mai grav decat
acestea, sunt urmarile pacatului din care Hristos Dumnezeu Savaot, ne cheama la indumnezeire,
la asemanarea cu El, “caci prin pacat, (spune Sfantul Maxim) natura umana, poarta un razboi
nemilos cu ea insasi.

Patologia cunoasterii
Sfintii Parinti au constat la omul cazut, ca cunoasterea si organele ei sunt bolnave,
impreuna cu toata fiinta (suflet, ratiune, etc) cu fundament in necunoasterea lui Dumnezeu,a
sinelui, a raportului dintre ele, fiind datorate pacatului. Necunoasterea este o boala a sufletului,
opusa sanatatii fiintei intregi, venita din necunostinta lui Dumnezeu si patimire, la fel cum
nefiinta sau aparenta stiinta si nebunia, vin din reaua intrebuintare a puterii rationale.
Adam contempla in chip firesc ceea ce Sfintii Parinti numesc “ratiunile” spirituale ale
fapturilor, ca avandu-si obarsia si telul in Acesta, vazandu-le in intregime in Dumnezeu, cu
fiinta si insusirile de la El, iar in ele, pe Dumnezeu prezent prin energiile Sale necreate. Sfantul
Maxim Marturisitorul ne spune : “Cele ce nu se vad se oglindesc se oglindesc in cele ce se vad,
iar cele ce se vad sunt simboluri si insusiri in cele ce nu se vad. “ Crascand duhovniceste, Adam
vrea sa vada fapturile si Universul, cu ochii lui Dumnezeu, datorita prefacerii mintii si simtirii
prin indumnezeire. (Intelepciunea lui Solomon 7, 17-21). Prin pacat, ochii spirituali se inchid, in
locul lor, cei trupesti se deschid (Facere 3, 7) : “au vazut atunci ca erau goi”, Sfantul Atanasie
spune : “ Goi nu de haine, ci de vederea celor dumnezeiesti, cu mutarea cugatarii spre cele
contrare sufletului; privind astfel cunoastereas trupeasca in locul celei dumnezeiesti. Prin
ignorarea lui Dumnezeu, inceteaza existenta cunoasterii dupa, cu, in si ca Dumnezeu.
Astfel ca “raul“ sta in necunoastrea Cauzei celei bune a tuturor lucrurilor; la umplut pe
om de cunostiinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simtiri, facultatile cognitive ale omului,
nemifiind luminate de Duhul Sfant. Omul si-a amestecat astfel, toata puterea intelegatoare cu
simtirea, iar cugetul omului a fost cu total robit de aceasta lume. Dobandind o cunoastere
apropiata animalelor, si departata de tot ce ar putea-o apropia si contopi cu Dumnezeu, mintea
devine oarba, rataceste chiar daca are multe insemne ale drumului langa ea, incapabila de
dr5eapta judecata si de adevarata cunoastere, fara lupta inspre apropierea, urmarea si
asemanarea lui Hristos. “ Omul, gresind impotriva ratiunii (Logosul), poate fi socotit fara
ratiune si deci asemanarea cu dobitoacele. ” (Sfantul Clement Alexandrinul), avand despre tot
cel inconjoara, o cunoastere parcelata, la intelesul material si mai putin decat atat, iar cand
incearca ceva mai mult decat atat, in loc sa caute pe Hristos, da nastere la cateva artificii
(scantei) ale ratiunii. Nu face decat sa se desparta mintea de inima, dezvoltand inumanul din om,
sau imperiul senzualului, ajungand pana la a fi convins ca cunosterea rationala, este singurul
mod auntetic de cunoastere, chiar singurul posibil, astfel dezvolta “robia cugetelor” , ce
cuprinde de la cele mai empirice si mai puitin organizate forme de gandire, pana la constructiile
ingenios elaborate ale cugetarii celei mai abstracte, subliniaza Sfintii Parinti. Instrainarea mintii
in simtire (activitatea rationala) este treapta cea mai de jos la care poate ajunge spiritul uman in
cunosterea lui Dumnezeu, care distruge “omul launtric” sau mintea unita cu inima care era
centrul ontologic si izvorul tuturor puterilor omului, scotandul pe om din sine si in afara lui
Dumnezeu, in permanenta raspandire, agitatie, cu gandiri felurite si dezbinate, “ratacirea
sufletului printre formele vazute ale sensibilului” (Sfantul Macarie Egipteanul).
Separarea mintii de inima este o schizofrenie spirituala (etimologic, caci ea divide mintea

4
de intregul suflet ). Urmand mintii, raspandita si impartita de multimea gandurilor pe care ea
insasi le naste si de senzualul care il primeste, toate celelate facultati ale omului, hartuite si
zapacite pe deasupra de multimea patimilor, sunt cunduse in toate directiile, facand din om o
fiinta divizata la toate nivelurile. Iata, astfel ca necunosaterea lui Dumnezeu este cu adevarat
“maica si doica tuturor relelor” (Sfantul Marcu Ascetul). Cumplit lucru este nestiinta,
necunoasterea, mai presus de toate cele cumplite, un intuneric de il pipai cu mana. (Iesire 10,
21). Iata deci cum notiunea de rau, este o nascocire din vointa libera a diavolului, si mai tarziu a
omului (prin diavol), raul este o fantasmagorie. Raul nu are substanta, spre deosebire de bine, el
este o non-existenta, este o stare, binele in schimb fiind realitate simtita, un fapt. Este non-
existenta, caci este necunoastere, negare, respingere, uitare si impotrivirea izvorului atot ce
exista. “Golindu-se de gandul la Dumnezeu, s-au golit de existenta”. (Sfantul Atanasie)
“Oamenii respingand gandul binelui, au inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu
sunt “ continua Sfantul Atanasie. “Eu sunt Cel ce Sunt” (Iesire 2, 14), omul ce este in afara Lui,
nu cunoaste decat neantul sau lipsa lui Dumnezeu, in nebunia mintii lui. “Ajungand afara de
sine, nascoceste ceea ce n sunt si le da chip lor” (Dionisie Areopagitul). Nemaivazand chipul lui
Dumnezeu din el, temeiul fiintei sale, nici ratiunile spirituale ale creeatiei, ramane in fata unei
realitati goale de orice semnificatie.
Cand omul priveste creatia ca lipsita de Dumnezeu, ajunge in delir : “Si a zis cel nebun in
inima sa: nu este Dumnezeu”, desi “cele nevazute ale Lui, se vad de la facerea lumii,
intelegandu-se din fapturi, adica vesnica lui putere si indumnezeire.” (Psalmi 13, 1; Romani 1,
2). Cu ochii sufletului inchisi el numai cunoaste nimic, chiar si atunci cand crede ca stie ceva,
scruteaza neantul drept realitate. “Precum atunci cand apare soarele si tot pamantul e luminat,
cineva inchizand strans ochii, isi inchipuie si naluceste intunericul, fara sa fie intuneric, umbla
ratacind, caznd si rostogolindu-se in intuneric, socotind ca nu este lumina.” Chiar ajunge sa
“vada” , toata creatia independenta, existand prin sine. Acesta este delirul ! Toata creatia exista,
isi are sensul, valoarea si realitatea prin Dumnezeu; pentru El exista, legata de El.
El este alfa si omega oricarei fapturi. Avem dea face cu o atitudine idolatra fata de o
fiinta, de fiecare data cand ea inceteaza a mai fi transparenta pentru Dumnezeu, atunci fiinta Il
ascunde pe Dumnezeu si se inchide in sine, nefiind de folos nici omului sa urce spre Dumnezeu,
nici sie-si , nici lui Dumnezeu, omul atribuinui slava care se cuvenea lui Dumnezeu. “S-au
ratacit in gandurile lor si inima lor cea ratacita sa intunecat. Zicand ca sunt intelepti, au ajuns
nebuni si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios, cu asemanarile chipului omului
celui stricat (...) (Romani 1, 21-22), caci au ajuns fara de minte si au nesocotit harul dat lor, caci
spune Sfantul Clement Alexandrinul, “nimic nu mi se pare ca a umplut mai mult de nebunie
viata omeneasca, precum indeletnicirea cu atat ravna de cele materiale, schimband adevarul lui
Dumnezeu in minciuna. (Romani 1, 25), care “pune un acoperamant din inselaciunea
senzualului, care leaga si de sperantele lucrurilor sensibile, impiedicand trecerea lui la cele
inteligibile.” (Origen).
“Din cauza ca a incalcat porunca, sufletul a ajuns jucaria potrivnicilor, tocind inclinarea
lui spre cele Dumnezeiesti, ajungand sa numai vada cele ce i-au facut si chiar crede ca asa a fost
de la inceput.” (Sfantul Grigorie Palama). Ajunge la o multime de cunostiinte, corespunzatoare
multimii de aparente printre care se misca. Precum cunostiintele stiintiifice. Ele stau in legatura
cu scopurile oamenilor, isi i-au forma dupa gandirea celor care s efolosesc de ele, si se schimba
cu usurinta dupa punctiul de vedere al celor care le detin. “ Astfel ca cunostiintele omului umple
vidul intelectual (creat prin pierderea modului de cunoastere spirituala) cu scopul de ai satisface
nevoile, adesea materiale, cele mai multe dictate de patimi, oferindu-i iluzia unei veritabilea.

5
cunoasteri, aparent umplandu-i golul ce il simte, fara a vedea ca nu-si poate implini prin ele
adevaratul sau destin: indumnezeirea. “Cunosterea trupeasca, este cunoastre desrta goala de
Dumnezeu, ce naste neputinta rationala in cugetarea lui Dumnezeu, punand-o syb stapanirea
trupului, grija ei fiind cu totul in lumea aceasta.” (Sfantul Isaac Sirul).

Patologia dorintei si a placerii


Omul a frost creat in vederea unirii cu Dumnezeu, cu facultatea poftitoare sadita in firea
sa, pentru a putea sa-L doreasca pe Dumnezeu, sa tinda spre inaltarea si unirea cu El. Spre
Hristos trebuie sa fie toata ravna, la fel cum menirea ochiului este sa caute si sa se sature de
lumina, urechea cu sunetele, iar sufletul se implineste numai cand Il afla pe Dumnezeu. El a
adat la zidire, mintii o anumita capacitate de placere, prin acre sa se poata bucura in chip tainic
de El,” ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Caci orice este inafara lui Dumnezeu produce o
placere neindestulatoare si marginita. La inceput, omul nu cunostea si nu avea trebuinta de
placerea legata de simturi. Inainte de cadere, omul iubeaq pe Dumnezeu, dupa cadere, a inceput
sa se iubeasca pe sine, despertindu-si mintea de cele inteligibile. Sfaintii Parinti, considera
iubirea de placere ca pe cea dintai si cea mai mare boala sufleteasca a omului caqzut.,
Vrajmasul, a induplecat pe om cu viclenie sa-si miste dorinta spre altceva din cele ce sunt. Iar
Sfantul Maxdim spune: “Cautand placerea din pricina iubirii trupesti din noi insine, si fugand de
durere din acesta pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi, facatoare de stricaciune, dupa
cum sunt timpurile la indemnul modului lui (uman) de a fi.
“Omul, dupa cedere, si-a intors puterea de-a iubi, mutandu-si tot elanul mintii de la
realitatile dumnezeiesti spre lucrurile pamantesti si josnice, cu sufletul prada tuturor patimilor,”
ne spune Sfantul Grigorie de Nyssa. “Trupul pofteste impotriva impotriva duhului, iar duhul
impotriva duhului, caci ele se impotrivesc unul altuia.” (Galateni 5, 17). Grija de una, duce la
departarea celeilalte. Ioan Gura de Aur spune: “De aceea dragostea noastra de Hristos este slaba,
caci irosim dragostea cu toata puterea ei in cele lumesti.” Sfantul Diador al Foticeei se intreaba
“ Ce pofta va mai avea omul de bunatatile lumii, cel ce e hranit de dragostea Dumnezeiasca ? ”
Prin pacat, el gusta din pomul cunostiintei binelui si raului, dorind desfatarea cu cele sensibile,
(la care inca nu ajunse-se), paraseste binele absolut si uni, experimenteaza si inaugureaza un
mod de existenta, in care, pentru el, binele si raul ajung sa se confunde, socotind foarte adesea
de la cadere, raul ca fiind bine, unde placerea devine criteriul binelui. Mintea se divizeaza intr-o
multitudine de dorinte eterogene si contradictorii. Asfel ca sufletul, dupa satisfacerea unei
placeri sau pofte, tot simte in sine un gol, ca mai apoi sa apara durerea si intristatrea (nu
neaparat durerea fizica).
Sufletul, de la crearea omului, este “suflarea de viata” din Duhul lui Dumnezeu, care, de
la cadere va tinde mereu, continuu, indiferent de starea in care s-ar afla, spre unirea cu
Dumnezeu, prin Hristos, in Duhul Sfant, sau de altfel tinde spre scopul crearii lui. Caci la acest
lucru se referea Hristos, cand a spus femeii samarinence: “Orice va beaq din aceasta apa, va
inseta din nou, cel ca va bea insa din apa pe care ii voi da-o Eu, acela nu va mai inseta in veac.”
(Ioan 4, 13-14). Sfantul Nicolaqe Cabasila, plin de Duh Sfant: “Oare ar fi bunatatile cu care
suntem incarcati, fie chiar toate bunatatile lumii, omul cutreiera printre ele, trecand de la una la
alta, prin sferele acestei lumi, si privind mai departe, cautand ceva ce niciodata nu va gasi in
acesta lume (...), “iar sufletul alterat fiind de pacat, spre dorinte si placeri lumesti, traieste intr-o
stare de permanenta frustrare, caci nu-si poate potoli setea de Hristos, indispensabila fiintei, de
la creare.
6
Patologia agresivitatii
Alaturi de puterea poftitoare, sufletul detine ca facultate a sa, si puterea agresiva. Cea
dintai functie a agresivitatii la omul sanatos (anume, Adam inainte de cadere si omul restaurat in
Hristos), este de a se impotrivi la tot ceea ce il poate indeparta de Dumnezeu, abatandu-l din
calea spre indumnezeire, pusa de Dumnezeu in suflet pentru a putea lupta contra diavolilor,
ispitelor sau oricaror fel de ganduri necurate. Sfantul Isihie Sinaitul spune: “Mania neprihanita,
ne-a fost daruita ca un scut si platosa, contra demonilor, si folosirea ei in chip drept, ca aparare
de satana. Iutimea, mania si ura trebuie sa vegheze la porti, impotriva celui cu inima impietrita,
care vine ca un fur sa ia comoara dumnezeiasca. Mania este a arma de departe contra celui ce-i
sopteste sa vina la placerile trupului, iar iutimea (partea patimasa) lupta cu demonii.”
Caci fara manie impotriva patimilor, nu e curatie in om. Se dovedeste folositoare mai ales
in rugaciune. Pentru a ajunge la vederea curata, trebuie sa respingem cu manie, toate gandurile
cele viclene. E proprie mintii, ura cea contrara raului, fara ura impotriva dusmaniei, nu se
descopera cinste in suflet. Sa uram fapta rea, dar nu si omul ce a facut-o. (Sfantul Maxim
Marturisitorul).
O alta functie a agresivitatii este permiterea omului sa lupte pentru dobanmdirea
bunurilor duhovnicesti, caci: “Imparatia cerurilor se ia cu staruinta, si cei ce se silesc o
dobandesc pe ea.” (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Mania intareste pofta, deci sa luam seama, sa fie
spre dorirea lui Dumnezeu. A lupta pentru orice, inseamna lupta pentru a ajunge la tel, si lupta
pentru pastarea lui. Evraghie Ponticul ne spune ca : “Indemnul de-a ne intoarce cu iutime
impotriva demonilor, ia forma unei manii virtuase, inteleapta si sfanta, conform psalmistului:
“Maniati-va dar nu gresiti.,” (Psalmi 4, 4). Insa pacatul ia pervertit si acesta putere ajungand sa
se razboiasca pentru bunurile materiale desarte si felurite,dorinte patimase, psatrandu-si functia
de iscusita lupta pentru dobandirea placerii.
Nemailuptand cu demonii si invoindu-se cu momelile si victoriile lor, omul isi intoarce
mania impotriva semenilor, vazand in ei, fie un obstacol in atingerea placerilor sau dorintelor,
fie cauza a “iubirii” egoiste pentru sine insusi. Avva Isaia ne spune: “Tanjim dupa cele
materiale, in locul poruncii iubirii, si in grijindu-ne de ele, ne razboim cu oamenii in timp ce se
cuvine sa punem iubirea de orice om, mai presus de cele vazute si decat insusi trupul nostru,”
indicand filautia (iubirea de sine insusi) ca principala cauza a bolii folosirii maniei, de dragul
placerii unii impotriva altora, omul atunci vietuind contrar ratiunii, innebuneste in delir; iar cel
mai grav mod, in care omul cazut foloseste mania, este impotriva lui Dumnezeu. Iar aceasta, cat
si folosirea maniei in general in scop rau, este datorita orientarii date celorlalte doua puteri ale
sufletului: ratiunea si dorinta, ea fiind folosita la implinirea scopurilor acestora. Sfantul Nichita
Stithatul spune : “ Iutimea sta la hotarul dintre pofta si ratiune, fiind fiecaruia arma in miscarea
lor contrara firii, sau cu firea spre spre cele dumnezeiesti, devine arma a dreptatii contra
demonilor (...).

Patologia libartatii
Omul a fost creat liber, adica stapn pe vointa proprie si puterea de a voii, in felul in care
doreste, fiind una din insusirile firii Dumnezeiesti. Daca sila, obligatia ne-ar dirija viata, chipul
din om nu ar mai fi unul Dumnezeiesc , ci fals. Cum se mai poate vorbi de un chip al naturii

7
absolute (zidit cu totul dupa asemanarea lui Dumnezeu) cand el e sugrumat si robit de sila?”
Prin libertatea ce ia dat-o Dumnezeu omului, a dorit sa-l faca partas propriei Sale
desavarsiri. Prin libertate omul este asemenea lui Dumnezeu, libertatea fiind o insusire a
sufletului rational. Vointa, este a sufletului rational, ne spune Sfantul Maxim. Sfantul Grigorie
de Nyssa, continua: “Cel care a fost zidit intru totul asemenea lui Dumnezeu, trebuia sa fie din
fire liber si stapan pe vointa proprie, pentru ac apoi participarea la bunurile Dumnezeisti, sa fie
rasplata unor stradanii virtoase, sau neascultarea poruncilor Lui.
Daca i-ar fi fost impuse, fara deschidere libera a vointei sale, nu avea insusirile lui
Dumnezeu, acum era in Rai, caci era obligat sa nu asculte de vrajmas, si era ca alt animal, fara
sa mai fie numit de Dumnezeu “coroana creatiei” , si sa asculte de porunca lui Dumnezeu.
Omul, unit cu Dumnezeu prin virtute, implineste libertatea absoluta. Doar patrsndu-si toata
insusirile conforme cu firea, in deplina libertate de altfel, a alta insusire, se poate numi cu
adevarat, dupa chipul lui Dumnezeu. “Libertatea absoluta, este asemanarea cu neatarnatul si
autodeterminantul, fiind una singura si inrudindu-se cu ea insasi.” (...) mai spune Sfantul
Grigorie de Nyssa. Cum Dumnezeu este izvorul a toata virtutea in Dumnezeire, vor fi cei ce se
cvor lepada in libertatea lor de toata rautatea. Marcul Ascetul numeste poruncile lui Duymnezeu
“porunci ale libertatii”. Iar Fericitul Augustin spune: “Nu exista decat o singura libertate : cea a
sfintilor si acelor care asculta legea Dumnezeiasca,” cea plina de iubire, ceilalti sunt robiti de tot
ce este inafara si la mila lu Dumnezeu. “Daca veti ramane in cuvantul Meu, veti cunoaste
adevarul, iar adevarul va va face liberi “ (Ioan 3, 31), ne spune Mantuitorul.
Dumnezeu nu delibeareaza. A delibera inseamna a nu avea cunostiinta de ceva. Desigur
omul are libertatea de a se intoarce de la bine, si sa ajunga la rau, fiind inzestrat cu liberul
arbitru, adica propria vointa libera in libertatea de la Dumnezeu, avand puterea si libertatea sa
cedeze impotriva atacurilor diavolului sau nu, Dumnezeu dandu-i odata cu libertatea si
cunostiinta bunei ei folosiri, caci nimic rau nu exista, daca nu iese din vointa. “Un barbat
neispitit si neincercat, spune Sfantul Ioan Damaschin, nu este vrednic de nimic. In incercarea
pazirii poruncii, el va primi nemurirea si indumnezeirea drept rasplata a virtutii. Prin ispita,
libertatea devine cu adevarat libertatea absoluta, prin ea fiind aprobata vointa, caci pricina
relelor este prostia nostra de a alege raul in locul binelui” Sfantul Grigorie.
Instrainandu-se de Dumnezeu, paqna la venirea lui Hristos, oamenii nu au mia fost liberi.
Prin libertatea in pacat, el face din sine insusi un dumnezeu, facandu-se independent de
adevaratul Dumnezeu, caci precum spune apostoului: “Toate-mi sunt slobode, dar nu toate-mi
sunt de folos.” (I Corinteni 6, 12) Dobandind prin pacat liberul arbitru, el experimenteaza
nehotararea si nesiguranta, pierzandu-se in dualitatea binelui si a raului, luand raul drept bine, si
binele drept rau. Asadar, omul cazut, fara Hristos, se crede liber, traieste defapt tintuit de trup si
stapanit de lege si patimile lui, supus simturilor si tiraniei poftelor, sclavul placerii si suferintei
si slujitor raului. Astfel, omul fara Dumnezeu, este incatusat de douia ori: prin iubnirea lumii cu
toate desertaciunile si in cele launtrice, cu sufletul inconjurat, imprejmuit, inchis cu ziduri si
inlantuit cu lanturile intunericului, de duhurile rautatii. Asadar omul nu va putea fi niodata liber,
fara o viata cu Hristos si in Hristos.

Patologia memoriei
Memoria ia fost data omului la creatie, ca prin ea sa-si aminteasca mereu de Dumnezeu.
Macarie Egipteanul spune : “Crestinul este dator sa-si aminteasca mereu de Dumnezeu, mai des
8
chiar decat respira.” Implicit aceasta este aducerea aminte de poruncile lui Dumnezeu, din
necuprinsa Sa dragoste. Inceputul purtarii nostre placute lui Dumnezeu este a ne gandi statornic
la El, si binecavantarile lui din fiecare zi a viaetii noastre. Ele ne indeamna sa-i rasplatim lui
Dumnezeu prin rugaciune, staruinta in virtuti, facand cu ravna si dorinta sfanta voia Lui. Cea
mai potrivita este rugaciunea inimii, care rostita neincetat, este aducerea continua aminte de
Dumnezeu. Isaac Sirul spune: “ Unirea duhovniceasca este amintirea nepetluita care arde in
inima ca un dor infocat.” Astfel el se poate feri de patimi si poate spori in virtuti, fiind si
conditia dragostei de Dumnezeu si impartasirea ei recdiproca. Rusinandu-se inima de bunatatile
si dragostea aratata de Domnul se va umple de dragostea si dorul Lui.
Sfantul Calist Ptriarhul spuna: “Aducerea mereu aminte de Dumnezeu, face mintea
curata si plina de raze Dumnezeiesti.” Astfel omul Il pastreaza pe Dumnezeu, inauntrul fiintei
sale, fara sa ne lasam cuprinsi de grijile pamantesti si mult spurcatele patimi. Aducerea aminte
de Dumnezeu devine izvorul unei iubiri desavarsite (Psalmi 76, 4), fiind memoria “inimii
curate” care invinge si alunga demonii. Prin pacat ea devine bolnava, precum pestele iesit din
apa, la fel si mintea fara aducere aminte de Dumnezeu. “Iadul si aduncul ierzarii sunt cunoscute
de Dumnezeu.” (Pilde 15, 11) unde iadul este nestiinta si pierzarea este uitarea, amandoua
ducand la moartea duhovniceasca. Ele, impreuna cu nepasarea lenesa, sunt cei trei uriasi ai
vrajmasului, de la care vin toate patimile si relele omului. Sfantul Diadih al Foticeei ne spune
iar: “ Adam si Eva, ispititi de placerea simturilor, au inceput sa uite de Dumnezeu, caci simturile
omului slabesc tinerea de minte a inimii.” Omul pana nu a privit la pomul oprit cu placere, isi
amintea cu grija de porunca Dumnezeieasca, caci spune Sfantul Marcu Ascetul : “tot cel ce uita
de Dumnezeu, cauta placerea desfranata.”
Memoria fara Dumnezeu si imaginatia, sunt chiele ce deschid portile sufletului spre toate
puterile intunericului. Sfantul Talasie Libianul remarca foarte frumos : ” exista trei cai prin care
omul primeste ganduri: prin lucrarea simturilor, prin amintiri si starea mustului sau amestecarea
trupului.” Astfel se pastreaza amintirea greselilor trecute, urmele patimilor pentru a le ademeni
si placerile si dorintele, din care se nasc ademenirile, si iata memoria fara aducerea aminte de
Dumnezeu este trezita, pornita si folosita de demoni, devenind un sanctuar sau laborator de
distrugerea sistematica si in etape, a sufletului spre osanda vesnica. Caci cu cat sta memoria in
amintirea lui Dumnezeu mai mult, va pastra mai putin amintirile si desertaciunile lumesti, si
desigur, invers.
Amintirea binelui, fara imitarea lui Hristos si ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, nu
este cale spre desavarsire, caci memoria isi aminteste si de rau, cantarindu-l cu binele, din
cunostiinta binelui si raului, unde insa raul apasa balanta, caci pare dulce si bun, ducand in final
prin neascultarea noastra si impotrivirea de Dumnezeu, pana la a ne condamna noi insine la
vesnica osanda, cand insa putem sa fim cu Hristos biruitori.

Patologia imaginatiei

Imaginatia are ca functie fireasca permiterea omului sa reprezinte lucrurile sensibile,


legate deci de simtire si simturi. Transforma senzatiile in imagini, avand o reprezentare a
perceptiei si capacitatii reproducerii. Imaginatia poate fi producatoare de imagini, reproductive
sau creatoare. In satrea primordiala, imaginatia era reprezentata creaturilor existente, fiind
nepatimitoare, iar Adam nu cunostea “inchipuirea necuviincioasa”. Imaginatia lui era simpla,
fara nimic rau, avandu-si rostul in cadrul contemplarii naturale, fiind transparenta la ratiunile

9
duhovnicesti (logoi), la fapturi si energiile Dumnezeiesti, percepute nemijlocit si contemplate
spre slava lui Dumnezeu, cu vise curate ce ii intareau sanatatea sufletului, fara sa-si inchipuie pe
Dumnezeu, care era transcendent in fiecare faptura, si fiind pururea mai presus de orice
cugetare. Cresterea duhovniceasca implica si depasirea acestei imaginatii bune, odata cu
depasirea lumii sensibile, in unirea cu Dumnezeu, si prin rugaciunea curata, cu nici un fel de
patimire si lepadarea de orice fel de imaginatie posibila. La acest nivel de contemplare, omul
este strans unit cu Dumnezeu, chiar si in somn, in lumina Sfantului Duh, acolo pana unde si
ingerii doresc sa priveasca. (I Petru 1, 12), numindu-se chiar vederi si descoperiri. Prin pacat,
imaginatia a devenit mijloc de separare de Dumnezeu, omul umplandu-se mintea cu produsele
imaginatiei, din patimi, mai ales din imaginatia creatoare, creandu-si lumi fantasmagorice din
patimile care le are, exprimate din realitate, amintiri si vise.
Imaginatia, in legatura cu memoria pervertita, vor stapani mintea si ratiunea, obligandu-
le sa le urmeze in toata mocirla intinsa de diavoli, ce va duce pana la razvratirea sau negarea lui
Dumnezeu, sau nepasarea de existenta Lui, astfel, fiinta umana va rataci mereu din nalucire in
nalucire. Sfintii Calist si Ignatie Xanhopol vorbesc despre ea si impotrivirea ei, inchipuind-o
asemenea miticului Dedal, care se schimba in multe chipuri.
In viata launtrica a omului cazut, ocupa un loc onorabil, in stransa legatura si concurenta
cu patimile si aprovizionarea lor. Ea lucreaza si aduncand naluciri, flamandului de mancare,
poftitorului de placeri si desfranare, formelor de femei, sau de slava desarta,cinstiri de la
oameni, sau pizmasului necazuri celui pizmuit, acestea in stare de somn sau de veghe.Sfantul
Nichita spune : “Dupa preocuparea omului dinluantru si dupa grijile lui, sunt miscarile trupului
si nalucirile mintii”, iar Sfantul Maxim continua : “Cand creste dorirea pacatoasa, mintea isi
naluceste materiile placerilor, in veghe sau somn. Astfel imaginatia, devine principalul
instrument al lucrarii diavolesti, fiind poarta principala de intrare in suflet, asemenea unui pod al
demonilor. Neavand imaginatia la dispozitie, diavolii nu ar mai putea fauri ganduri si imagini
mincinoase, prin cele mai dezgustatoare scopuri diavolesti, omul fiind hartuit si robit cu totul,
prin aceasta pricinuind si caderea omului, caci “ asa l-a despartit pe Adam de Dumnezeu, dandu-
i nalucirea demnitatii Dumnezeiesti ”. omul aproape nevazand nici astazi , ca este indepartat tot
mai mult de Dumnezeu si sufletul ii este tot mai bolnav.
Acestea toate si mai mari decat acestea, le lucreaza vrajmasul, neincetat sapand la
temelia intregii fiintei noastre, pentru a ne pierde de la Dumnezeu si a ne duce cu sine in chinul
cel vesnic, in care se osandeste. Dar noi, cu taria credintei, prin nadejde in dragoste, ascultarea
cu osardie de poruncile si jugul usor al lui Dumnezeu, cat si straduirea implinirii cat mai multor
virtuti, in Domnul, vom birui cu brat puternic, in numele Domnului Dumnezeului nostru si
Mantuitorului Iisus Hristos, caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu
Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor, amin.

10