EDUCAȚIA NONFORMALĂ

prof. . Rodica Glăvan, Inspectoratul Școlar al Județului Arad

prof. Petronela Ioja, Colegiul Național „Vasile Goldiș” Arad

„Educaţia nu înseamnă cât de mult ai reţinut, şi nici măcar cât de multe cunoşti. Este capacitatea
de a diferenţia între ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii.” (Anatole France)

Fiecare ființă umană învaţă în cele mai diferite contexte - la şcoală, acasă, în grupul de
prieteni, prin joc, la locul de muncă, prin interacţiunea cu ceilalţi etc. Altfel spus, putem învăța în
orice context, în orice situație, în orice moment activ.
Conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011, învăţarea în contexte nonformale este
considerată ca fiind învăţarea integrată în cadrul unor activităţi planificate, cu obiective de învăţare,
care nu urmează în mod explicit un curriculum şi poate diferi ca durată. Acest tip de învăţare depinde
de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea cunoştinţelor şi
competenţelor dobândite.
Competenţele şi atitudinile dezvoltate elevilor în cadrul învăţării nonformale includ:
competenţe interpersonale, capacitatea de lucru în echipă, încrederea în sine, disciplina,
responsabilitatea, capacităţi de planificare, coordonare şi organizare/competenţe de gestionare a
proiectelor, capacitatea de a rezolva probleme practice etc. Acestea sunt complementare celor
achiziţionate prin educaţia formală. În cazul educaţiei nonformale accentul este pus pe învăţarea prin
acţiune, învăţarea de la egali şi activitatea de voluntariat.
Educaţia nonformală își are începuturile încă din timpul fondării educaţiei. Într-un studiu
– Tight (1996:68) – se spune că educația nonformală se bazează pe „conștientizarea importanței
educației, învățării și instruirii ce are loc în afara instituțiilor educaționale recunoscute.” O expresie
înrudită îndeaproape cu „educația nonformală” este „învățarea pe tot parcursul vieții” (în engleză
„life-long learning”). Elemente comune celor doua tipuri de învățare sunt caracterul continuu și
dinamicitatea procesului educațional, care fundamentează în același timp orice definiție a educației
nonformale.
Termenul îşi are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul “ îm afara unor
forme special/ official organizate pentru un anume gen de activitate”. Educaţia nonformală se
realizează prin intermediul unor activitţi opţionale sau facultative. Ea presupune o nouă abordare a
învățării prin activități interactive, motivante, antrenante și amuzante.

1
 Valorizarea educaţiei nonformale apare ca urmare a faptului că sistemul educaţional
formal se adaptează într-un ritm prea lent la schimbările socioeconomice şi culturale ale lumii în care
trăim.
Conceptul modern de educaţie priveşte educaţia ca "Lifelong Process", adică un proces
de învăţare care se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, spre deosebire de conceptul tradiţional, în cadrul
căruia educaţia se dobândeşte în cea mai mare parte în timpul şcolarizării formale.
În societatea modernă sunt însă necesare abilităţi noi, cunoştinţe suplimentare, un proces
simultan de promovare a valorilor, precum egalitatea socială, accesul la educaţie pentru toţi şi
participarea activă la viaţa democratică.
În acest fel, este asigurat spaţiul pentru apariţia educaţiei nonformale şi informale.
„Educaţia formală şi nonformală sunt complementare. Ele coexistă. Elementele uneia
se pot regăsi în cealaltă” (Citat din raportul Grupului de lucru pentru Educaţia nonformală, din
cadrul Consiliului Europei, anul 2001)
Astăzi se acordă multă importanţă educaţiei nonformale, care este considerată în
Europa ca fiind parte necesară a conceptului modern de educaţie, ca o completare esenţială şi de
neînlocuit a educaţiei formale.
În cadrul conceptului modern de educaţie (învăţarea pe tot parcursul vieţii), educația
nonformală este o completare importantă a educaţiei formale. Urmărind principiul şanselor egale,
are un rol important în oferirea cunoştinţelor suplimentare pentru minorităţile dezavantajate care nu
au posibilitatea să urmeze şcolarizarea formală. Educația nonformală modifică şi completează
cunoştinţele care sunt dobândite în cadrul sistemului de şcolarizare formală luând în considerare atât
componenţa multiculturală a societăţii, specificul ţărilor aflate în tranziţie, cerinţele pieţei, cât şi
necesitatea de dobândire a abilităţilor practice de viaţă pentru a face faţă provocărilor în contextul
social mai amplu.
În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple,
care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează
spontan, incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor
instituţii extraşcolare.
Acest tip de educaţie nonformală, care serveşte unei varietăţi mari de cerinţe de învăţare
la tineri şi adulţi are în vedere:
- educaţia “complementară” (paralelă cu şcoala şi adresându-se elevilor)
- educaţia “suplimentară” (pentru cei care şi-au înterupt prematur studiile)
- educaţia de “substituţie” (pentru cei analfabeţi).
Printre obiectivele specifice acestui tip de educaţie se pot enumera: susţinerea celor care
doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ, agricultură, servicii, industrie etc.; ajutarea

2
populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale; alfabetizarea; desăvârşirea
prefesională sau iniţierea într-o nouă activitate; educaţia pentru sănătate sau pentru timpul liber etc.
Acţiunile incluse în perimetrul educaţiei nonformale la vârsta şcolară, prezintă unele
trăsături specifice:
a) Caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, în sensul că ele oferă elevilor
posibilitatea să opteze pentru activităţi la alegere. Activităţile extraşcolare ale elevilor
răspund funcţiilor importante ale timpului liber: informare, formare-dezvoltare, destindere-
recreere, divertisment-distracție
b) Sunt activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor, înclinaţiilor
elevilor. Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi au ca obiectiv
primar ocuparea eficientă a timpului liber, cultivarea intereselor şi aptitudinilor elevilor.
c) Antrenarea nemijlocita a elevilor la acţiuni în strânsă legătură cu îndrumarea
competentă din partea adulţilor, sunt, de regulă, sau în bună măsură, acţiuni concepute de
elevi, care le dau prijelul să-şi îmbogăţească experienţa socială, să participe la realizarea
propriei instruiri şi educaţii.
d) Conţinuturile sunt expresia căutărilor, opţiunilor şi invenţiei elevilor.
e) Solicitarea diferenţială şi diversă a elevilor în activităţile extraşcolare în
funcţie de aptitudini, interese, dorinţe, sex etc., ceea ce favorizează individualizarea
proceselor educaţionale.
f) Marea majoritate a activităţilor extraşcolare nu sunt grevate de evaluări, de
măsurări şi aprecieri care să se exprime în note sau calificative.
g) Educatorii joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de
animatori sau moderatori. Activităţile sunt îndrumate şi coordonate de un personal
specializat, în strânsă legătură cu elevii, părinţii, organizaţiile culturale etc.
În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple,
care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează
spontan, incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor
instituţii extraşcolare.
În stransă legatură cu ideea potrivit căreia învaţământul (educaţia şcolară ) trebuie privit
în perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de educaţie formală ( instituţionalizată
), educaţie nonformală (extraşcolară ) şi educaţie informală ( difuză ), pentru denumirea curentă a
tipurilor de educaţie ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi Ahmed – echivalând educaţia
cu invăţarea – au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:
• educaţie informală: „proces ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană
dobândeşte cunoştiinţe, îndemânări, aptitudini şi inţelegere din experienţele zilnice”

3
 • educaţie nonformală: „orice activitate organizată în mod sistematic, creată în
afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor specifice
populaţiei (atât adulţii, cât si copii)”
• educaţia formală: „educaţia instituţionalizată, structurată in mod ierarhic,
gradată cronologic si condusă de la centru (Ministerul Învăţământului), prin tradiţie, ea a
constituit centrul de interes al politicii şcolare”
Cele trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală – chiar dacă câmpuri
proprii de acţiune în ansamblul procesului de educaţie, funcţionalităţii diferite, îngăduie nu
numai extensiunea, ci şi o penetraţie şi o interdependenţă.
Educaţia formală are de căştigat dacă integrează creator influenţele datorate modalităţilor
de educaţie nonformală şi informală. În acelaşi timp, acumulările educative formale pot contribui
esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte.
Articularea celor trei tipuri de educaţie trebuie să se facă potrivit finalităţilor educaţiei
formale. Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip şcolar (formal), instituţiile de învăţamânt
ar pierde dacă s-ar izola de contactul cultural-educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru
impunerea valorilor purtătoare de viitor şi pentru cotracararea unor influenţe sau orientări
dăunătoare. Şcoala nu-şi mai poate permite să ignore mesajele celorlalte tipuri ale educaţiei, bogatele
informaţii şi experienţele inedite acumulate de elevi în timpul liber.
Cele trei forme se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că,
sub aspectul succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin
necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză. De amploarea şi
profunzimea educaţiei formale depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor nonformale şi
informale. Că la un moment dat ponderea educaţiei se poate deplasa în favoarea nonformalului sau
a informalului, este adevarat. Depinde când, cu ce se pleacă mai departe şi ce reuşeşte individul să
(mai) facă în continuare. Din punctul nostru de vedere relaţia dintre educaţia formală, nonformală şi
informală se caracterizează prin complementaritate, deoarece se completează reciproc şi conduc la
un rezultat favorabil pentru elev.

4
BIBLIOGRAFIE

1. Cucoş C., „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi 2002

2. Creţu D., „Psihopedagogie - Elemente de formare a profesorilor”, Editura Imago, Sibiu
1999
3. Jinga I., Istrate E., „Manual de pedagogie”, Editura All, Bucureşti 2006

WEBOGRAFIE:
https://www.link-academy.com/din-ce-cauza-europa-insista-asupra-invatamantului-nonformal
https://www.nonformalsepoate.ro/index.php/educatia-nonformala/ce-este-educatia-nonformala
https://www.edu.ro/educatie-non-formala-informala
https://www.eduform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-
educatiei-incluzive-de-calitate/relatia-dintre-educatia-formala-nonformala-si-informala
https://vechiumihaela.wordpress.com/educatie-nonformala/