Adrian Nuţă

ÎNCHISORILE INVIZIBILE
Reflecţiile unui psihoterapeut nonconformist

  INTRODUCEREA DE LA ÎNCEPUT
  21 iulie. Soarele se pregăteşte să intre în Leu. Luna tranzitează peste 
Pluton natal, în semnul Fecioarei. Accsta e momentul în care încep o nouă 
carte. A treisprezecea. Adică prima dintr­un nou ciclu. Ea conţine conferinţele 
pe care nu le­am ţinut niciodată. Motivele pentru care nu le­am ţinut sunt 
două. Mai întâi, nu m­a invitat nimeni. Din fericire! Apoi, chiar dacă m­ar fi 
invitat, aş fi refuzat, deoarece nu­mi place să călătoresc.
  Totuşi, pentru a nu priva posteritatea de câteva gânduri de o valoare 
inestimabilă, le­am adunat în această carte care, evident, are un preţ. Acest 
preţ nu se referă însă la banii pe care i­ai scos din buzunar. Abia urmează să 
descoperi la ceea ce vei renunţa. Renunţând, nu vei mai fi acelaşi. Sau aceeaşi. 
Dacă nu eşti o persoană deschisă către asemenea transformări, opreşte­te chiar
acum. Deşi cred că este prea târziu. Am stabilit deja o legătură cu Tine.

  CUPRINS:
  Introducerea de la început… 3
  Dependenţa… 3
  Dumnezeu… 8
  Umorul… 12
  Şi dacă viaţa este o piesă de teatru? 14
  Iisus din Nazareth… 18
  Posesivitatea… 25
  Sinele… 28
  De ce vrei să devii psihoterapeut?... 32
  Teorema ultimului discipol… 36
  Încheierea de la sfârşit… 38
  DEPENDENŢA

  Există două feluri de dependenţă. Le voi numi „materială” şi 
„psihologică”. Pentru a fi viu am nevoie de hrană, de apă, de aer. Depind de 
aceste elemente. Aceasta este dependenţa materială. Ea face parte din ordinea 
lucrurilor, prin urmare este naturală. Este în regulă. Devine periculoasă sau 
nenaturală când, de pildă, nu poţi supravieţui fără un anumit tip de hrană. 
Dacă nu pot trăi fără carne am ieşit din ordinea lucrurilor. Sunt dependent 
într­un alt sens. Patologic. Absenţa cărnii mă face să sufăr. Mă tulbură, mă dă 
peste cap. Sunt nefericit.
  Pentru a supravieţui psihologic am nevoie de hrană psihologică. Depind 
de ea. Am nevoie de afecţiune, recunoaştere, apreciere. Aceasta este 
dependenţa psihologică în sensul ei natural. Este O. K. Ca şi în cazul 
precedent, devine nocivă când am nevoie ca aceste „alimente” să vină de la 
cineva anume. De exemplu, vreau neapărat ca tata să mă iubească (să 
presupunem că sunt fată). Nu contează că alţi bărbaţi sunt afectuoşi cu mine. 
Eu vreau ca tata să ma iubească! Dar tata nu mă iubeşte şi eu sufăr. Sunt 
profund nefericită. Sunt dependentă emoţional. Acesta este sensul în care voi 
folosi în continuare termenul de „dependenţă”.
  Într­o lume în care totul este interconectat, independenţa este imposibilă.
Un anumit grad de dependenţă este binevenit şi util. Dincolo însă de acest 
punct optim, dependenţa produce suferinţă. Iată ce voi analiza mai departe.
  Care este substratul dependenţei? Este actul de a te agăţa de… un 
părinte, un partener, un copil, un profesor, un prieten. De ce te agăţi? Din 
ignoranţă. Nu ştii cine eşti. Ignoranţa conduce la dependenţa, iar dependenţa 
conduce la suferinţă. Aceasta este ecuaţia. Pe invers, cunoaşterea conduce la 
libertate, iar experienţa libertăţii te face fericit. E simplu.
  Totuşi, daca privim puţin în jur, găsim cu dificultate oameni atât de 
fericiţi. Eu unul nu găsesc. Care este explicaţia? Deja o ştii. Oamenii nu ştiu 
cine sunt. Asta nu mă miră. Ceea ce mă stupefiază este că oamenii nu vor să 
afle cine sunt ei cu adevărat. Ca urmare a acestei indisponibilităţi ajung ei să 
se confrunte cu tot felul de probleme. O parte din aceste probleme asigură 
prosperitatea breslei din care fac parte. Într­o lume armonioasă nu vor mai 
exista psihoterapeuţi, tot aşa cum nu vor mai exista medici. Pentru colegii mei 
mai anxioşi, îi anunţ că această perspectivă este extrem de îndepărtată. Şi noi 
şi copiii noştri vom trăi decent de pe urma problemelor de dependenţă 
psihologică.
  Să revin la exemplul cu fata şi cu tatăl ei. Este o situaţie pe care o 
întâlnesc frecvent (nu că dependenţa de mamă ar fi mai rară!). Stau şi măntreb 
în sinea mea: De ce? De ce această cramponare? De ce aştepţi ca un munte de 
gheaţă să devină un vulcan? Măcar unul plăpând. Adică puţină căldură. Ce 
rost are să baţi la o uşă care este zidită profesionist? Evident, acest 
comportament nu este raţional. Este iraţional. Prin urmare, bazele lui sunt de 
tip afectiv. Să­ţi prezint câteva.
  Aştepţi ceea ce nu vei primi niciodată pentru că dorinţa ta mai adâncă 
este să te pedepseşti. În adâncul tău, vrei să suferi şi ai găsit o modalitate 
infailibilă de a­ţi produce singur suferinţă. Baţi în neştire la o uşă în spatele 
căreia nu se află nimeni. Dar de ce vrei să te pedepseşti? Desigur, pentru că ai 
greşit undeva. Care o fi greşeala asta? Răspunsurile sunt variate.
  De exemplu, ai greşit pentru că te­ai născut fată. Într­o variantă mai 
scurtă, ai greşit pentru că te­ai născut. Părinţii tăi nu­şi doreau un copil, iar tu
te­ai încăpăţânat să apari. Sau tatăl tău îşi dorea un băiat şi s­a întâmplat ca 
tu să te naşti fată. Nici nu e nevoie ca părinţii să­ţi fi spus asta explicit. La nivel
inconştient tu eşti intens conectată cu ei şi ai putut simţi. Nu te­ai simţit 
dorită. Cu mintea ta de copil, ţi­ai asumat faptul de a te fi născut ca pe o eroare
personală, pentru care trebuie să plăteşti, O greşeală care trebuie ispăşită prin 
suferinţă.
  Hai să ne gândim puţin! Cum poţi fi tu responsabilă pentru dorinţele 
tatălui tău de a avea un băiat/un urmaş? Singurul responsabil pentru această 
dorinţă este chiar tatăl tău. Tu te­ai născut fată şi te poţi bucura pentru asta. 
Tatăl tău suferă nu pentru că tu eşti într­un anumit fel, ci pentru că dorinţa lui
este într­un anumit fel. El suferă şi asta n­are nici o legătură cu tine. Trebuie 
să înveţe să accepte această frustrare. Este un examen pe care îl va promova 
sau nu, depinde numai de el. Îl poţi ajuta dacă te solicită, dar n­are nici un 
sens să te învinovăţeşti. Dacă o faci totuşi, încercând să te comporţi ca un 
băiat, te invit să te cercetezi mai atent. Află cine eşti! Pentru că, străduindu­te 
să fii un băiat, te­ai identificat cu tatăl tău (cu dorinţa lui). În plan fantasmatic,
tu eşti băiatul pe care tata şi l­a dorit. Când el va fi mulţumit, te va iubi. Iar a fi
băiat nu se reduce la a nu purta rochii, a avea părul scurt sau a refuza să fii 
elegantă. Poate merge până la a face 2 facultăţi sau a avea, cu orice preţ, 
succes social – acestea fiind sublimări ale atributelor masculinităţii.
  Să­ţi povestesc despre altă „greşeală”. „Părinţii s­au despărţit (nu se 
înţeleg) din cauza mea”. Cu aceeaşi minte de copil, îţi asumi responsabilitatea 
pentru conflicte sau divorţ. E uimitoare mintea de copil, nu­i aşa? Are o 
caracteristică interesantă. Se numeşte omnipotenţa infantilă. Copilul crede că 
poate să facă orice, deoarece, în special în primii ani, contactul lui cu realitatea 
e foarte slab, în sensul ca e mediat doar de simţuri. Capacitatea de 
discriminare se dezvoltă mai târziu. Prin urmare, prin simpla lui prezenţă, 
copilul crede că poate crea neînţelegere şi chiar violenţă între părinţi. Astfel îşi 
asumă o responsabilitate care nu­i aparţine. Mai târziu, pentru a­şi ispăşi 
culpabilitatea, fata, încredinţată mamei după divorţ, aşteaptă zadarnic 
revenirea tatălui la sentimente mai bune. „Din cauza mea mama 1­a părăsit pe 
tata. Tata suferă. Când mă va iubi din nou, înseamnă că m­a iertat. Voi aştepta
până atunci”.
  Te invit din nou la puţină luciditate. Mama şi tata nu se înţeleg din 
motive care n­au nimic de­a face cu tine. Nu ştiu să comunice, nu sunt capabili
să se accepte unul pe altul, sunt incompatibili sau, cine ştie, se urăsc. Te­ai 
născut în această familie, e adevărat, dar nu ai nici un fel de responsabilitate 
pentru dificultăţile lor de contact, pentru viziunile lor diferite asupra lumii sau 
pentru valorile în care cred. Dacă au ales să se despartă, ceea ce poţi face este 
să respecţi această decizie. Nu­ţi imagina că este o decizie luată de tine! Dacă­ţi
place să crezi asta, te informez că trăieşti într­o lume a iluziilor, din care 
bucuria lipseşte cu desăvârşire. Crede­mă pe cuvânt! Bucuria face parte din 
realitate.
  O altă bază emoţională este nevoia de putere. Tata nu te iubeşte, dar tu îl
vei determina să o facă. Ai nevoie sa te simţi puternic, adică să simţi că ai o 
putere asupra sentimentelor altcuiva. Nu mai comentez, aceasta este tot o 
nevoie de tip infantil, adică vine dintr­o zonă imatură a psihicului. Când tata te 
va iubi, puterea ta îţi va fi confirmată. Până atunci suferi şi te zbaţi fără 
încetare, deoarece absenţa confirmării este echivalentă cu sentimentul de 
neputinţă. Ori, acesta este exact sentimentul de care fugi, încercând, în toate 
felurile, să schimbi atitudinea tatălui tău. Eşti o luptătoare, recunosc. Cineva 
cu un nivel energetic mai redus ar fi abandonat, refugiindu­se în rolul de 
victimă. Tu nu eşti genul care să se resemneze. Problema este că unele lupte nu
pot fi câştigate niciodată. La o scară mai mare, este ca şi cum ai lupta 
împotriva Soarelui, nelăsându­1 să apună. Dacă nu cauţi o putere nerealistă şi 
te mulţumeşti cu puterea inteligenţei, când Soarele se retrage şi întunericul se 
lasă peste lume, te poţi retrage şi tu într­un somn odihnitor.
  În sfârşit, un alt motiv pentru care baţi la o uşă ermetic închisă este 
nevoia de superioritate morală. Este tot o problematică a puterii. „Priviţi­mă, 
iată cum mă sacrific”. În contrast cu lipsa de sensibilitate, indiferenţa sau 
agresivitatea lui, ai ocazia să pari o persoană nobilă. Ţi­ai comandat deja o 
statuie? Este o întrebare pe care o pun întotdeauna clienţilor mei cu această 
dinamică. Faptul ca ei zâmbesc mă face să cred că vindecarea mai este posibilă.
  Ar mai fi şi alte motivaţii. Te las pe tine să le descoperi, dacă eşti mânat 
şi de altceva decât de curiozitate epistemică. Daca nu reuşeşti, ştii unde să 
suni.
  Mă gândesc uneori că dependenţa este ca o entitate atrasă de anumite 
relaţii, tot aşa cum gândacii sunt atraşi de resturile de mâncare din bucătăriile 
neîngrijite. O entitate, deci o fiinţă care se hrăneşte cu energiile celor doi 
dependenţi. Ah! Am uitat să precizez. Niciodată nu există un singur dependent. 
Dacă dependenţa lui A faţă de B este vizibilă şi recunoscută, adesea 
dependenţa lui B faţă de A este neconştientizată şi negată. Ca să mă agăţ de 
tine tu trebuie să­mi oferi ceva de care să mă agăţ. Dacă tu nu ai avea nici o 
satisfacţie, nu mi­ai oferi nimic de care să mă prind. Evident, eu m­aş putea 
roti în jurul tău, dar asemeni unui avion care se roteşte în jurul unui aeroport, 
dar nu aterizează, deoarece turnul de control nu­i permite asta. Dacă pilotul 
mai are puţină judecată, va căuta un alt aeroport, înainte să epuizeze 
combustibilul. Rostul unei terapii, între altele, este să­i trezească pilotului 
această judecată, evitând catastrofa.
  Unele relaţii de cuplu seamănă, întradevăr, cu bucătăriile murdare. Poate
îţi par nesuferit făcând astfel de afirmaţii. Asta e. Deocamadată nu depind de 
aprecierea ta. 2 oameni intră în relaţia de cuplu (sau în relaţia profesională de 
ajutor) fără să fi făcut ordine în ei înşişi. Le spun studenţilor mei că bună parte 
din travaliul devenirii profesionale are legătură cu salubritatea. După ce ai 
făcut curăţenie în tine însuţi, îl poţi asista şi pe celălalt în acest proces. Altfel, 
apropiindu­te de el în plan psihologic, este ca şi cum l­ai îmbrăţişa bine, 
hainele tale fiind pline de noroi. El poate pleca de la tine mai puţin curat decât 
a venit.
  Cum ajungi să fii dependentă de iubitul tău? Cum ajungi să depinzi de 
iubita ta? Cum e posibil ca fericirea ta să depindă de o altă persoană? Am un 
răspuns greu de digerat. Acestea nu sunt relaţii întemeiate pe dragoste. Sunt 
relaţii în care afecţiunea este amestecată cu frica. Sunt relaţii în care cei doi nu
au crescut suficient de mult psihologic. Nu sunt suficient de liberi. Aceasta este
credinţa mea. Doar oamenii liberi pot iubi cu adevărat. Prin „a iubi cu adevărat”
înţeleg o iubire pură, în care nu există nici o temere.
  Să detaliez: atunci când iubeşti nu ceri nimic în schimb. Te bucuri 
pentru că iubeşti. Nu există nici o condiţie. Bucuria de a iubi este scopul.
  Te bucuri că poţi iubi pc cineva. Te bucuri pentru că îţi exprimi 
dragostea.
  Când spui „Te iubesc. Nu pleca. Nu pot trăi fără tine”, deşi poţi fi convins 
că iubeşti, te asigur că nu iubeşti. Ceea ce tu simţi este o combinaţie de 
afecţiune şi teama de singurătate. Cu greu vei recunoaşte asta. Insă acesta este
adevărul gol­goluţ: te agăţi de celălalt deoarece nu crezi că te vei descurca fără 
el. Nu crezi că­ţi poţi asuma o viaţă de unul singur, cel puţin pentru o perioadă 
(până stabileşti o relaţie cu altcineva). Nu te simţi suficient de pregătit sau 
puternic pentru a face faţă vieţii de pe o poziţie independentă. Te temi. La nivel 
psihologic, eşti încă un copil care are nevoie de un părinte. Are nevoie de cineva
care să­1 protejeze într­o lume ostilă sau indiferentă. De aceea, iubirea ta are o 
componentă infantilă. Nu este iubirea unui adult care dăruieşte, ci este iubirea 
unui copil pentru părintele său. Oferi afecţiune, însă la schimb. Nu eşti 
suficient de centrat în tine însuţi pentru a oferi afecţiune fără a aştepta nimic 
în schimb.
  Când spui „Te iubesc. Nu sunt de acord să te întâlneşti cu altă femeie/alt
bărbat” situaţia e relativ asemănătoare. Te temi de pierdere! Dacă cealaltă 
femeie este mai atrăgătoare? Dacă celălalt bărbat este mai interesant? Te simţi 
ameninţat. Cealaltă persoană s­ar putea dovedi, pentru partenerul tău, mai 
bună ca tine. S­ar putea să o aleagă pe ea, ceea ce înseamnă că tu vei rămâne 
singur. Doar nu vrei să ajungi aici! Doar îţi iubeşti partenerul, n­o să permiţi 
aşa ceva!
  Aceasta nu este iubire, deoarece iubirea extinde libertatea. Iubirea 
autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să­şi depăşească limitele, să­şi 
îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu 
limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Închisorile sunt create din 
frică. Majoritatea sunt invizibile (înţelegi acum titlul cărţii?).
  Dezaprobând, condamnând sau pedepsind nevoia lui de a­şi petrcce 
timpul cu altcineva (nu neapărat un partener erotic), te aperi de propria teama 
de pierdere şi abandon. Instrumentul pe care îl foloseşti este controlul. 
Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai 
fi sigur pe tine, i­ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. Îţi vei asuma 
riscul ca el, bucurându­se de această libertate, să întâlnească pe cineva mai 
potrivit sau mai stimulativ. Dacă se întâmplă asta nu­ţi modifică sentimentele 
nici măcar cu un milimetru. Tu nu­1 iubeşti pentru ca el să te iubească la 
schimb. Tu iubeşti pentru bucuria de a­ţi manifesta această putere. A iubi 
necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într­o altă direcţie, tu 
nu vei fugi după el ca să­ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar 
alerga după cineva ca să­i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei taie 
(când fiinţa a înflorit pe deplin). Dacă el pleacă sau vrea să plece, nu­1 vei 
reţine. O să fii trist (ă) o vreme. E firesc, cineva drag a plecat din viaţa ta. Dar 
iubirea ta nici nu va seca, nici nu va fi blocată sa curgă spre altcineva.
  Dacă ceea ce citeşti îţi pare utopic sau nerealist, îţi garantez că este 
următorul nivel de evoluţie pentru noi, locuitorii acestui Pământ. Am întâlnit 
până acum 3 oameni în carne şi oase care să iubească în acest fel. Asta îmi dă 
mari speranţe, chiar dacă mi­au trebuit vreo 20 de ani până să­i găsesc.
  Cum se atinge acest nivel? Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să 
separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, 
teama de respingere? Într­un singur fel. Aflând cine eşti.
  Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără
condiţii. Am avut câteva străfulgerări ale acestei stări, aşa că îmi permit să fac 
pe deşteptul, chiar dacă în cea mai mare parte a timpului nu iubesc în acest 
fel. Iar a afla cine eşti înseamnă a fi în comuniune cu miezul divin al fiinţei tale 
(am numit acest miez Sinele).
  Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi 
nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i­ai cere să­ţi aprindă o 
lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să­ţi simţi Sinele este o fericire atât de
mare încât primul lucru care­ţi vine să­1 faci este să o împărţi cu cineva, să o 
dăruieşti cuiva. E şi o chestie tehnică la mijloc. Dacă nu o oferi există riscul să 
fii copleşit şi să explodezi. Nu că ar fi ceva rău, dar poate mai vrei să mai stai pe
Pământ.
  A afla cine eşti şi a­ţi manifesta Sinele este, după mintea mea puţin 
exaltată în clipa de faţă, esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă 
fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de 
încălzire pentru a pleca la drum.
  Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea 
momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi 
chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu 
Sinele (pentru cititorii mai religioşi reformulez; doar în comuniune cu 
Dumnezeu. Şi adaug; Dumnezeu locuieşte înăuntrul tău. Pentru cârtitori, vezi 
Luca 17,21: „Căci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”).
  Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi 
să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, 
dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! Te­ai prins? 
De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.
  Sunt conştient că lucrurile despre care scriu sunt la tel de răspândite în 
relaţiile de cuplu ca milioanele de dolari prin buzunarele mele. Există însă cel 
puţin un nivel al realităţii, cel al reprezentărilor, unde ele deja există. Ceea ce 
azi este reprezentare mâine va fi dorinţă, iar poimâine realitate concretă. Sunt 
sigur de asta, altfel aş renunţa la scris pentru activităţi mai profitabile precum 
politica sau traficul de droguri.
  Partea minunată din toate relaţiile de cuplu nefericite este că îţi arată 
unde nu există fericirea. Fericirea ta nu se află în celălalt! S­ar putea să­ţi ia 
foarte mult timp (vieţi întregi) ca să înveţi asta, însă în cele din urmă vei învăţa.
După ce cazi de mai multe ori în aceeaşi groapă, în cele din urmă o vei ocoli. 
Sper să nu înţelegi de aici că sunt împotriva relaţiilor de cuplu. Sunt pentru! 
Mă interesează şi susţin orice situaţie de viaţa care te poate învăţa ceva 
profund. Relaţia de cuplu este o astfel de situaţie. Problema nu este cu relaţiile 
de cuplu. Problema este cu oamenii care suferă în relaţii de cuplu fără să înveţe
nimic. Iar categoria cea mai nefericită e constituită din cei care suferă şi pretind
că sunt fericiţi.
  Voi încheia acest capitol despre dependenţă referindu­mă la relaţiile 
dintre părinţi şi copii. Această dependenţă se manifestă pe 4 axe: mamă – fiu, 
tată – fiică, mamă – fiică, tată – fiu.
  Dependenţa mamă – fiu creează un cuplu imposibil. Este tipul de relaţie 
care nici nu se poate consuma, deoarece nu este naturală (fiul nu are relaţii 
sexuale cu mama), nici nu se poate desface, din cauza intensităţii ei. Această 
fuziune mamă – fiu este facilitată de absenţa psihologică a tatălui. Atenţie, 
viitori taţi! Dacă tatăl nu intervine pentru a bara calea fiului către mamă („ea 
este soţia mea!”), iar mama are propriile ei probleme nerezolvate, riscul fuziunii 
creşte foarte mult. La aceasta se poate adăuga forţa arhetipală a maternităţii, 
de care o femeie poate fi copleşită.
  Dependenţa tată – fiică se bazează şi ea pe atracţia naturală a unui sex 
pentru celălalt. Dincolo de dorinţele incestuoase, taţii neimplicaţi afectiv, reci 
sau indiferenţi produc traume cu care fiicele lor se pot lupta chiar toată viaţa, 
căutând în partenerii lor răspunsul care le­a fost refuzat de cei mai importanţi 
bărbaţi din viaţa lor, bărbaţi pe care continuă să­i conţină.
  Când tatăl este absent, mama şi fiica pot intră într­o relaţie de iubire – 
ură, iubire pentru că singura sursă de afecţiune este cea maternă, ură pentru 
că această afecţiune devine sufocantă. Adesea fiica se trezeşte ca purtătoare a 
dorinţelor neîmplinite ale mamei. Copiii care primesc sarcina de a realiza 
visurile neîmplinite ale părinţilor, ştii povestea. În plus, când mama a încercat 
să facă totul pentru fiică, în adolescenţă, când apar primele tentative de 
individualizare, fiica se descoperă prinsă cu lanţul culpabilităţii. Pentru a creşte
şi a deveni femeie, ea trebuie să se separe de mamă, separare ce este resimţită 
de mamă ca respingere. Mamele care rezolva această dependenţă regăsesc în 
ele femeia multă vreme negată, deschizând, simultan, calea fiicelor către 
liberatate.
  Dependenţa tată – fiu se produce când mama a dispărut sau şi­a respins 
fiul, aruncându­1 în braţele tatălui. Supraidentificare cu un model masculin 
blochează manifestarea individualităţii tânărului bărbat, tot aşa cum coaliţia 
tată – fiu împotriva femeii ostile din familia lor îi poate bloca într­un tipar de 
respingere inconştientă a femeilor.
  Un caz special asupra căruia insist este hiperprotecţia parentală. Nu este
genul meu să fiu excesiv de blând, aşa că voi numi direct această atitudine 
incompetenţă psihologică. Nu eşti un părinte bun dacă îi oferi totul copilului 
tău, dacă încerci să­1 fereşti de toate greutăţile şi să­i satisfaci toate dorinţele.
  Hiperprotecţia este o formă ascunsă de manifestare a agresivităţii la 
adresa copilului. În ce fel? Iată cum: dacă nu îl laşi să se lupte singur cu 
anumite frustrări, în el nu se trezesc capacităţi şi puteri de care va avea nevoie 
mai târziu. Este ca şi cum ai continua să­1 duci în braţe de teamă că, 
încercând sa meargă singur, va cădea. EI trebuie să cadă şi să înveţe să se 
ridice! Astfel spus, trebuie să se confrunte cu frustrări corespunzătoare 
nivelului său de dezvoltare. Dacă sunt prea intense, nu le va putea integra. 
Însă dacă lipsesc, creativitatea lui nu va fi stimulată. Va învăţa să fie pasiv şi 
dependent.
  Părinţii hiperprotectori cresc copii dependenţi. Aceştia devin moi şi intră 
în relaţii de dependenţă, retrăind astfel singurul tip de relaţie cu care au fost 
obişnuiţi. Fără mijloace adecvate de a face faţă lumii, se vor refugia în braţele 
unui părinte simbolic, probabil salvator de profesie (semnal de alarmă pentru 
tinerii terapeuţi, excesiv de binevoitori în raport cu clienţii lor!).
  Ieşirea din dependenţa generată de supraprotecţie se face prin revoltă. Nu
trebuie să­ţi ceri scuze nimănui pentru ceea ce simţi. E firesc să fii furios dacă 
iniţiativa şi autonomia ta au fost blocate. Nu e deloc anormal să­ţi urăşti 
părintele când acesta s­a străduit să nu­ţi lipsească nimic. După ce vei exprima
această ură, vei putea trăi, pentru prima oară, un autentic sentiment de 
recunoştinţă.
  DUMNEZEU.
  Încă de la început trebuie să­ţi spun ceva. Nu­mi place acest cuvânt. Hei,
n­am spus că nu­mi place realitatea pe care cuvântul o indică. Nici vorbă de 
asta. Nu­mi place cuvântul. Sunt mai împăcat cu sinonime precum Absolutul, 
Tao, Brahman, Vidul, Sinele. Cel mai mult îmi place Sinele. Dar chiar şi Sinele 
sună cumva abstract Echivalentele lingvistice mai apropiate de experienţa 
umană obişnuită sunt fericirea, iubirea, conştienţa, libertatea. Toate se referă 
la una şi aceeaşi Realitate care, de fapt, nu poate fi numită.
  Puţini oameni îţi vor spune că îl caută pe Dumnezeu, că ţelul lor în 
această viaţă este comuniunea cu Dumnezeu. Dar toţi oamenii caută să fie 
fericiţi. Ce înseamnă asta? Înseamnă că îl caută pe Dumnezeu, fără să­1 
numească aşa.
  Din acest punct de vedere toţi oamenii care s­au învrednicit să se nască 
în această lume sunt nişte căutători spirituali. Ei îl caută cu pasiune pe 
Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu poate să stea liniştit. Este extrem de căutat. 
Nu aceasta este problema. Problema este nivelul de conştientizare. În funcţie de
acest nivel Dumnezeu sau Fericirea Supremă sunt căutate în mâncare, 
băutură, sexualitate, putere şi succes social, relaţii, creaţia artistică, asceza 
religioasă. Am uitat ceva?
  Este ca şi cum Dumnezeu ar avea niveluri, iar noi trecem de la un nivel 
la altul. Dumnezeu este puţin prezent într­o mâncare savuroasă, dar şi într­o 
frumoasă relaţie de prietenie. După ce ai devenit un expert în mâncăruri, 
instinctiv vei căuta altceva, deoarece nu te vei simţi împlinit. Experimentând o 
prietenie minunată vei constata că înăuntrul tău persistă o anumită 
nemulţumire. Şi vei pleca spre următorul nivel.
  Într­o altă analogie, este ca şi cum multă vreme ai fost atras de pietricele 
colorate şi l un moment dat descoperi pietrele preţioase. Nu­ţi va mai păsa de 
pietricelele adunate cu atâtea eforturi. Ce înseamnă asta? Înseamnă că te­ai 
maturizat.
  Pentru un puşti de 8­9 ani sexul nu are nici o semnificaţie.: Poţi să­i 
vorbeşti despre asta fără să­i trezeşti nici o pornire erotică. Dar pe la 13­14 ani 
nu mai trebuie să­i vorbeşti deloc. Îţi vorbeşte el. De ce? Pentru că a atins o 
anumită vârstă la care sexualitatea se trezeşte în mod natural. A crescut.
  Ceva asemănător se întâmplă cu spiritualitatea. Ai nevoie de o anumită 
vârstă interioară, de o anumită maturitate lăuntrică. Nu mă refer la vârsta 
corpului fizic. Dacă ai 70 de ani asta nu înseamnă că eşti suficient de matur 
psihologic pentru a­l descoperi pe Dumnezeu. E nevoie de o experienţă 
extraordinară pentru a porni în căutarea aspectului ultim al lui Dumnezeu. 
Această experienţă nu se acumulează într­o singură viaţă. Nu are cum. E 
nevoie de multe vieţi pentru ca lumea să nu te mai atragă, să simţi că ea nu te 
împlineşte complet. Aceasta este maturitatea. Aşa se naşte aspiraţia spirituală. 
Vrei să atingi acea fericire care este continuă şi întotdeauna proaspătă, 
neschimbată şi totuşi nouă. Vrei să­1 cunoşti pe Dumnezeu pentru că nimic 
din creaţia lui nu te­a satisfăcut pe deplin. Ai gustat din toate tipurile de hrană,
multe ţi­au plăcut, însă niciuna nu ţi­a oferit o bucurie durabilă, întotdeauna 
în tine a rămas un anumit gol. Majoritatea căutătorilor aparţin acestei 
categorii. Mai există însă o categorie, mult mai restrânsă. Este vorba despre 
oameni cu o experienţă mai puţin bogată, dar un nivel foarte înalt de 
inteligenţă intuitivă. Probabil şi tu eşti un astfel de om, altfel nu ai fi ajuns să 
citeşti această carte. Aceşti oameni îşi dau scama că nu e necesar să facă toată 
experienţele posibile pentru a se simţi, în final, nefericiţi sau dezamăgiţi. Nu e 
obligatoriu să ai relaţii sexuale cu sute de femei pentru a realiza că fiinţa ta nu 
se reduce Ia penis. Nu e un imperativ să citeşti mii de cărţi pentru a înţelege că 
eşti mai mult decât o minte raţională. Pentru astfel de oameni, dorinţele pentru
ceea ce este finit sau limitat îşi pierd semnificaţia. Într­o clipa de iluminare, ei 
înţeleg caracterul amăgitor al acestei lumi. Se nasc din nou. „Adevărat, 
adevărat îţi spun că cine nu se va naşte din nou cu nici un chip nu va vedea 
împărăţia lui Dumnezeu” (loan, 3, 3). Aşa începe căutarea şi, o dată cu ea, o 
serie nouă de probleme. Nu e o nebunie? Chiar există o fericire infinită? A 
atins­o cineva? Există o cale, o tehnică, o metodă?
  Să­ţi dau o veste bună. Există aşa ceva! Mulţi oameni până la tine au 
experimentat beatitudinea şi unii chiar au vorbit despre asta. Probabil mulţi 
oameni după tine îşi vor înălţa conştiinţa până la acest nivel. Întrebarea este 
alta. Ce vei face tu? Şi pentru că întrebarea conţine o doză de anxietate, o să­ţi 
mai dau o veste încurajatoare. Nu doar tu îl cauţi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu 
te caută pe tine!
  Ştii parabola Fiului Risipitor? Fiul cel tânăr pleacă într­o ţară îndepărtată
unde îşi risipeşte averea ducând o viaţă destrăbălată. Începe să sufere şi, în 
cele din urmă, se întoarce la tatăl său. Acesta nu numai că îl primeşte, dar se şi
bucură nespus pentru întoarcerea lui. Nu la fel se bucură fiul cel mare, care 
rămăsese acasă, dar asta e o problemă clasică de gelozie fraternă pe care n­o 
voi analiza acum.
  Această parabolă datează de 2000 de ani. Între timp lucrurile s­au 
schimbat puţin. Tatăl nu­1 mai aşteaptă pe fiu. A plecat în căutarea lui! Cred 
că Dumnezeu e puţin îngrijorat de intensitatea propriei sale Puteri Creatoare de
Iluzii (pe care hinduşii o numesc maya). Poate ca a exagerat puţin creând o 
lume atât de amăgitoare încât oamenii au rămas blocaţi în hăţişurile ei.
  Eu simt că Dumnezeu îl caută pe cel care­1 caută. Este aici un gen de 
împărtăşire care lipseşte când eu îl caut pe Dumnezeu, iar El stă undeva, picior
peste picior, aşteptând să ajung. Căutarea are mai multă frumuseţe când este 
reciprocă. La un alt nivel, seamănă cu un bărbat şi o femeie, suflete pereche, 
care se caută inconştient unul pe celălalt, singura lor certitudine fiind că 
celălalt există. Cam aşa e şi cu Dumnezeu, cu diferenţa că El e Iubitul, Iubita, 
Mama, Tata, Fratele, Sora, Prietenul, Maestrul sau oricine altcineva de care îţi 
este aşa de dor încât crezi că o să mori dacă nu­1 întâlneşti.
  Şi acum să­ţi dau a treia veste bună şi ultima pe ziua de azi: tu eşti 
Dumnezeu! Sună a blasfemie? Depinde la ce tip de condiţionare ai fost supus. 
Depinde cine gândeşte în locul tău. Depinde ce stupidităţi ţi­au fost îndesate în 
cap. Nu este o blasfemie. O să formulez altfel:
  Dumnezeu există înăuntrul tău! Este centrul fiinţei tale! Sună mai 
acceptabil? De fapt am spus acelaşi lucru. La nivelul cel mai adânc, tu şi 
Dumnezeu sunteţi Unul. Pe scurt: Tu eşti Dumnezeu. Acolo, în centru, nu 
există nici o deosebire. „Eu şi Tatăl Meu una suntem” a spus şi lisus (Ioan, 10, 
30). A fost, la momentul respectiv, o blasfemie? Oho, şi încă cum! Iisus a plătit 
scump pentru onestitatea lui. În India, pentru exact aceeaşi afirmaţie, nimeni 
nu se supară. „Mulţumesc, ştiam”. Problema este cum să faci pentru a simţi cu
toată fiinţa ta ceea ce realizezi la nivel intelectual.
  În spaţiul civilizaţiei creştine, afirmaţia „Tu eşti Dumnezeu” naşte 
suspiciune, priviri chiorâşe, indignare sau expresive mişcări ale capului (cu 
mesajul „Bietul de el! S­a scrântit de tot”). Cred că de aceea nu­mi place 
cuvântul „Dumnezeu”. Îl asociez cu această uriaşă condiţionare religioasă, 
începută de la vârsta cea mai fragedă. Te­a întrebat cineva dacă vrei să fii 
botezat? Altfel spus, a avut cineva atâta respect pentru tine încât să te întrebe 
dacă îţi doreşti asta? Înţelegi la ce mă refer? Nu spun că botezul, ritualul 
religios al căsătoriei sau dogmele creştine sunt rele. Ele riscă să devină astfel în
absenţa conştientizării.
  Ceea ce este făcut fără conştientizare nu are nici o legătură cu 
Dumnezeu. Dumnezeu este Conştienţa Infinită. A fi conştient înseamnă a avea 
acces Ia EL. Un om conştient este mai mult în serviciul lui Dumnezeu decât 
100 de preoţi inconştienţi. Ortodocşi, catolici, protestanţi, budişti, nu are 
importanţă. Subliniez asta ca să nu înţelegi că am ceva cu slujitorii religiei 
creştine. Sunt împotriva oricărui tip de condiţionare religioasă şi sunt în 
totalitate pentru orice sistem sau ansamblu de tehnici care au ca obiectiv 
amplificarea sau extinderea conştientei. Dumnezeu înseamnă Conştienţa, iar 
Conştienţa este Bucurie.
  O sămi spui: dar eu sunt conştient! Asta înseamnă că sunt în contact cu 
Dumnezeu? Iar eu îţi răspund: crezi că eşti cu adevărat conştient? Eşti 100% 
conştient? Foloseşte acest: criteriu: eşti conştient cu adevărat când fiinţa ta e 
plină de fericire. Când inima ta explodează de bucurie. Când trebuie neapărat 
să faci ceva, altfel bucuria devine insuportabilă. Crezi că nu există astfel de 
oameni printre noi? Te contrazic. Eu am întâlnit câţiva. Niciunul nu stătea 
retras într­o mănăstire.
  Revenind, o să­ţi dau un exemplu privind diferenţa dintre cunoaştere şi 
conştienţă. Ele nu sunt deloc acelaşi lucru. Totuşi sunt frecvent confundate. 
Ştiu pe cineva care fuma cel puţin un pachet de ţigări pe zi. „Sunt conştient că 
îmi fac rău. Dar nu pot să mă las”. Apoi şi­a făcut un control de rutină la 
plămâni. Radiografia nu era foarte încurajatoare. În acel moment a renunţat la 
fumat. Abia în acel moment a devenit conştient. Până atunci nu era. Doar 
cunoştea faptul că tutunul dăunează grav sănătăţii, ca să citez una dintre cele 
mai ineficace propoziţii în circulaţie. Cunoaşterea nu este conştienţă. Când 
afirmi că eşti conştient de efectele nocive ale fumatului, tu nu spui adevărul. 
Minţi! Nu eşti conştient. Doar ştii că fumatul este periculos pentru tine şi 
pentru cei din jur. Dacă ai fi conştient ai renunţa chiar în clipa asta! (Presimt 
că cele 500 de exemplare din această carte vor fi cumpărate de marile companii
de ţigări, pentru a fi arse. După care mi se va face o ofertă pentru a nu mai 
scrie niciodată despre acest subiect. Însă nu cred că au atâţia bani cât am de 
gând să le cer).
  Cunoaşterea şi conştienţa, inteligenţa şi conştientizarea sunt confundate 
deoarece sunt foarte asemănătoare. Inteligenţa este Materia ajunsă la cel mai 
înalt grad de puritate. Este foarte aproape de Spirit, Dar nu este Spirit! Este ca 
şi cum ai fi dat examen de admitere şi ai luat 7,99. Ultima medie a fost 8,00. 
Nu are nici o importanţă că eşti primul sub linie. Acea sutime a făcut diferenţa.
La fel este raportul dintre Spirit şi Materie, Conştienţă şi Cunoaştere. Oamenii 
inteligenţi nu sunt neapărat conştienţi. Mediul în care mă învârt, compus 
aproape exclusiv din oameni inteligenţi, îmi oferă permanent dovezi. Într­un 
anumit sens, şi reciproca este valabilă. Oamenii conştienţi nu sunt obligatoriu 
inteligenţi, în sensul de a fi erudiţi, cunoscători a câtorva limbi străine sau 
posesori de doctorate. Acestea sunt podoabe sociale la care un om conştient 
recurge doar pentru a participa la un anumit joc. În rest, oamenii conştienţi au 
o puternică inteligenţă intuitivă, care le permite să navigheze cu graţie pe 
oceanul învolburat al lumii. Istoria a consemnat cazuri de iluminaţi practic 
analfabeţi, deţinând însă o înţelepciune care în mod evident nu îşi avea sursa 
în această lume.
  Dumnezeu este Conştienţă. În acest caz, ce este conştienţa? În nici un 
caz nu este cunoaştere. Sper că ţi­am demonstrat asta. Dar ce este? Îmi vine 
greu să explic. De ani de zile îmi bat capul cu asta. Este ceva ce depăşeşte 
nivelul mental. Este ca şi cum m­ai întreba cum arata albastrul, tu fiind orb. 
Ce­aş putea sa spun? „Arată ca o muzică liniştitoare”. „Perfect, acum ştiu cum 
arată albastrul!”. Nu! Nu ştii. Eventual ţi­ai făcut o idee, dar nu ştii. Dar tu 
insişti. Eşti tenace. Vrei să ştii cum arată albastrul. „Este dulce, acrişor sau 
sărat?” Mă pui în încurcătură. Ce să­ţi răspund? „Este catifelată, aspră, 
rugoasă?” Deja încep să mă enervez. Aş vrea să te ajut dar nu pot. Nu este nici 
catifelată, nici aspră, nici rugoasă, nici pufoasă, nici dură, mama ei de culoare! 
Nici aşa, nici aşa! (Neti – Neti, faimoasa tehnică vedantină de realizare 
spirituală).
  Pot să fac analogii, asocieri, să încerc să­ţi ofer repere. Deşi, între noi fie 
vorba, cel mai bine ar fi să te duci să te operezi la ochi. Conştienţa este atenţie, 
claritate, luciditate, trezire. Este ca atunci când te trezeşti din somn. Chiar 
dacă ai avut un vis încântător, ceea ce simţi fiind treaz are o claritate cu totul 
diferită. Din acest motiv, unele tradiţii spirituale compară realizarea spirituală 
cu trezirea dintr­un vis. Ce este conştienţa? Este martorul acestui vis. Martorul
este real. Martorul este Dumnezeu, iar lumea este visul Lui. Aceasta este o 
filosofie extrem de îndrăzneaţă. Ea nu putea să apară decât în India deoarece 
acolo, din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut o preocupare fundamentală: 
să exploreze, curajos, cele mai ascunse unghere ale fiinţei.
  Conştienţa mai seamănă cu un cer. Cerul este vast, aproape infinit. Ici­
colo sunt câţiva nori. Aceşti nori sunt gândurile. Aceasta este cunoaşterea. Îţi 
aminteşti? Conştienţă – cunoaştere. Cer – nori. Norii apar şi dispar. Cerul 
rămâne. Cunoaşterea se schimbă în permanenţă. Ea avansează, apoi 
regresează, înveţi foarte multe în această viaţă şi în viaţa viitoare trebuie să o 
iei de la capăt. Nu­ţi mai aminteşti aproape nimic. Conştienţa nu se schimbă 
pentru că nu mai este nimic de schimbat în ea. Este perfectă aşa cum este. Ce 
ai putea să faci cu cerul? Cerul este spaţiu. Ce poţi să faci cu spaţiul? Să­1 
lungeşti, să­1 colorezi, să­1 muţi mai la stânga? Nimic din toate acestea.
  Conştienţa este observaţie. Pe cine observi? Pe tine însuţi. Observi ceea 
ce se întâmplă în tine – senzaţii, trăiri, gânduri, fără să intervii în curgerea lor, 
fără să le evaluezi. Mi s­a întâmplat zilele trecute. Plângeam. Plângeam de 
mama focului. În acelaşi timp, exact în acelaşi timp, mă observam. Poate să ţi 
se pară ceva straniu. Într­un fel este. Lacrimile curgeau pe obraji, durerea 
curgea prin inimă şi ceva din mine urmărea acest spectacol. Aceasta este starea
de martor. La un moment dat lacrimile s­au oprit şi s­a aşternut o mare linişte.
Mi­am adus aminte de metafora din Kena Upanishad, cu cele 2 păsări care stau
pe aceeaşi ramură. Una din ele se mişcă, cealaltă stă şi o priveşte cu atenţie.
  Autoobservaţia este un proces foarte interesant, savuros pe alocuri. El 
constă în a te privi pe tine însuţi ca şi cum ai privi pe altcineva. Se poate ajunge
în felul acesta la Dumnezeu? Cu siguranţă, şi e un drum foarte scurt. Nu 
trebuie să­ţi torturezi mintea sau corpul. Nu trebuie să stai zilnic 30 de minute 
în Shirshasana. Trebuie doar să te observi, fără să evaluezi nimic din ceea ce 
observi. La un moment dat înţelegi. Înţelegi cine eşti. Această înţelegere vine 
peste tine cu forţa unui torent şi nu poate fi pusă în cuvinte. E destul de 
amuzant. Ştii cine eşti, ai o înţelegere cristalină a propriei fiinţe, dar nu o poţi 
exprima.
  Să­ţi dau un exemplu. În clipa asta eu scriu. În acelaşi timp mă observ. 
Deci eu mă observ pe mine. Hmm! Ce­i asta, dublă personalitate? Nicidecum. 
Totuşi, pe de o parte sunt „eu”, pe de altă parte sunt „mine”. Şi atunci, cine 
sunt eu? (marea ghicitoare care a fascinat mintea umană de­a lungul 
mileniilor). Eu sunt Eu. Cine este „mine”? „Mine” este Adrian Nuţă. Concluzie: 
eu nu sunt Adrian Nuţă! Doar mă exprim prin Adrian Nuţă, într­un sens mai 
barbar, mă folosesc de el. „Scuze, Adrian!”. „Nu face nimic”.
  Te­am zăpăcit? „Eu”, „mine”, „el”. Probabil te întrebi: „Mai sunt şi alţii?”. 
Ei bine, da! Există un număr nesfârşit de fiinţe prin care Eu Mă exprim. Ştiu 
ele asta? Cele mai multe nu. Tu s­ar putea să afli chiar în acest moment. 
Adrian Nuţă a aflat. Dacă a păţit ceva? Categoric. Este mai fericit.
  Să continuăm exemplul. Cine este Adrian Nuţă? Este o structură minte – 
corp, apărută în această lume cu 37 de ani în urmă şi care s­a dezvoltat până 
în punctul în care este acum. Această structură nu are un simţ propriu al 
identităţii. Ea împrumută acest simţ de la Mine. Adrian Nuţă sau tu, dragul 
meu cititor, sunteţi precum o cascadă ce se numeşte întotdeauna la fel, deşi 
apa care curge prin ea nu este niciodată aceeaşi. Acelaşi cuvânt (numele) este 
ataşat unei realităţi mereu schimbătoare. Adrian Nuţă trăieşte, respiră, 
gândeşte, simte numai pentru că Eu circul prin el. Eu sunt viaţa nedivizată 
care se manifestă în toate fiinţele. Prin urmare, şi în tine. Dacă înţelegi asta, mă
vei iubi de fiecare dată când mă vei recunoaşte. La fel va face şi Adrian Nuţă. La
fel va face oricine altcineva.
  Acesta e magnificul joc de­av­aţiascunselea pe care Sinele îl joacă cu Sine
însuşi. Indestructibil şi etern, Sinele se ascunde în creaţie, numai pentru a se 
descoperi din nou şi din nou. Imaginează­ţi bucuria reîntâlnirii! S­a întâmplat 
vreodată să găseşti un obiect pe care credeai că l­ai pierdut definitiv? La un alt 
nivel, s­a întâmplat să te reîntâlneşti cu cineva foarte drag, pe care credeai că 
n­o să­1 mai vezi niciodată? (Sau măcar să te uiţi la „Surprize, surprize”) Ai 
simţit, cu siguranţă, o bucurie specială. Acum amplifică asta de milioane de ori.
Acesta este jocul lui Dumnezeu („lila” în filosofia indiană). Împins de propria Sa 
iubire, Sinele rătăcit în creaţie („fiul risipitor”) se întoarce la Sine. Privind 
înapoi, totul pare exact ca un vis. Nu­ţi vine să crezi că s­a întâmplat, că a fost 
posibil să uiţi cine eşti, Totuşi, chiar dacă tu te­ai trezit, visul continuă pentru 
cei din jurul tău. La modul cel mai profund, tu şi ei sunteţi aceeaşi Fiinţă, 
numai că tu ştii asta, pe când ei nu. Acesta e un spectacol uimitor! Nu e 
întotdeauna plăcut, ba uneori e foarte dureros şi crud. Dacă trezirea ta nu e 
completă, te poate captiva atât de mult încât să uiţi că e doar un spectacol. 
Este exact ca la cinematograf. Dacă filmul este foarte bun, ajungi să te bucuri 
sau să suferi împreună cu personajele de pe ecran. Când lumina se aprinde în 
sală, îţi dai seama că nimic nu a fost real şi pleci liniştit la casa ta. Extinde 
această sală de proiecţie la scara întregii Creaţii. Gândeşte­te la Dumnezeu ca 
la Supremul Regizor şi caută să afli dacă, chiar în clipa asta, te identifici cu 
unul din personaje.
  UMORUL.
  Bătrânul colonel făcea inspecţia soldaţilor din garnizoana sa.
  — Lonescu?
  — Prezent.
  — Georgescu?
  — Aici, să trăiţi!
  — Popescu?
  — Prezent.
  — Vezipespate?
  — Tăcere
  — Vezipespate?
  Nici un răspuns. Colonelul începu să dea semne vădite de nervozitate. 
Înainte de a striga pentru a treia oară, sergentul se apropie şi îi şopti 
respectuos:
  — Domnule colonel, întoarceţi foaia.
  Acesta este genul de umor despre care nu intenţionez să vorbesc. Îmi 
propun să vorbesc despre esenţa umorului. Ştii în ce constă? Nu constă în a 
vedea ceea ce este amuzant în legătură cu alţii. Nici pe departe. Esenţa 
umorului este să vezi ce este amuzant în legătură cu tine.
  Am momente când aproape totul mi se pare amuzant în legătură cu 
mine. Prin extensie, şi în legătură cu ceilalţi. Sunt clipe în care natura 
existenţei îmi pare a fi comicul. Viaţa îmi pare atunci o şotie de dimensiuni 
cosmice, imaginate de Mintea complet neserioasă a lui Dumnezeu.
  Am stat şi am reflectat asupra acestei percepţii. Eu sunt un tip care pare 
mai degarabă serios decât într­un episod maniacal. Nu am nici măcar o 
componentă hipomaniacală pregnantă, astfel încât să apară ca o trăsătură 
accentuată de personalitate. Şi atunci, care este rădăcina acestei percepţii? 
Este următoarea idee: nu există nimic mai amuzant decât lucrurile mici care 
pretind că sunt mari. Şi reciproca este valabilă, dar eu sunt mai sensibil la 
prima.
  Nu eşti la fel de convins. Să te ajut. Gândeşte­te puţin la tine. Nu eşti 
chiar un fitecine. Nu eşti nici preşedintele ţării, dar ai o anumită importanţă. 
Simţi nevoia să fii respectat, să nu ţi se încalce drepturile fundamentale de om. 
Nici nu te poţi compara cu o furnică sau o gărgăriţă. Eşti mult mai important 
decât ele. Acum priveşte puţin în jur. Poate te afli în camera ta aşezat 
confortabil pe un fotoliu. Dar camera ta unde se află? Într­un anume cartier al 
oraşului. Încearcă să­l vezi. Da, trebuie să­ţi foloseşti imaginaţia. Oraşul 
aparţine de un judeţ, acesta de o regiune, aceasta de o ţară. Scumpa noastră 
ţară, viitorul centru spiritual al lumii, dacă e să credem profeţiile lui Sundar 
Singh. O vizualizezi?
  Nu uita de tine. Acum extinde­ţi percepţia. Mai întâi sud­estul Europei, 
apoi toată Europa. Nu te opri. Caută să vezi şi celelaltc continente, apoi planeta
ca întreg. Sper că n­ai obosit. Mergi mai departe. Include în câmpul percepţiei 
tale Luna, apoi planetele. Ai ajuns la Pluton? Continuă! Depăşeşte sistemul 
solar. Mergi spre marginile Galaxiei (Calea Lactee), treci de ele şi intră în 
următoarea galaxie. Observă milioanele de stele aflate în jurul acestei persoane 
importante care eşti tu.
  Ai înţeles? Încerc să te pun într­un raport corect cu Cosmosul probabil 
infinit. Cât de mult contează nevoile tale, trăirile tale, cunoştinţele tale, hainele 
tale, maşina ta, banii tăi în raport cu misterul şi imensitatea Universului?
  Crezi că eşti centrul Universului? Că totul se învârte în jurul preţioasei 
tale fiinţe? Lartă­mă dar nu mă pot abţine. Mă umflă râsul. Şi eu şi tu putem fi 
mult mai relaxaţi dacă realizăm natura importanţei noastre în raport cu lumea 
creată de Dumnezeu, ca să nu mai amintesc de Dumnezeu însuşi.
  De câte ori sunt intens conştient de această reprezentare, indiferent de 
ceea ce trăiesc sau mi se întâmplă, undeva într­un punct secret al fiinţei simt 
dezvoltându­se un zâmbet. Aceasta înseamnă, cred eu, să ai umor. Să ai simţul
proporţiilor. Să vezi realitatea aşa cum este. Şi dacă eşti cinstit cu tine însuţi, 
vei admite că realitatea este mult, mult mai vastă decât magnifica ta fiinţă.
  Acesta este şi criteriul după care îmi dau seama dacă oamenii pe care îi 
întâlnesc {clienţii mei, în mod special) sunt sănătoşi mental. Cei care mai pot 
râde de ei înşişi, în ciuda dificultăţilor cu care se confruntă, se vor vindeca 
rapid. La ceilalţi procesul va fi mai îndelungat, iar rezultatele nesigure.
  În acelaşi fel intuiesc nivelul de evoluţie psihologică. Oamenii înţelepţi nu
se iau prea tare în serios şi sunt primii care se amuză de propria lor prostie. Mă
tem că aici am puţini contracandidaţi. Deduci, prin urmare, la ce nivel de 
înţelepciune am ajuns.
  Nu poţi râde de tine însuţi dacă nu poţi ieşi în afara acestei sfere pline de
valoare şi importanţă care este Eul tău. A râde de tine însuţi (evident, atunci 
când e cazul) înseamnă a reuşi diferenţierea Eu – Sine, adică a privi, de la 
nivelul Sinelui, manifestările carghioase ale Eului. Este ca şi cum ai privi la tine
ca la altcineva, doar că nu o faci din afara ta, ci dinăuntrul tău. Altfel spus, 
înseamnă a ieşi din încătuşarea teribilă a iluziei Eului (închisoarea Eului) şi a 
adopta perspectiva mai largă şi mai detaşată a Sinelui. Cum tranziţia de la Eu 
la Sine este esenţa cercetării spirituale, rezultă că cei care pretind a fi atins un 
grad înalt de evoluţie spirituală, fiind excesiv de serioşi, nu sunt cu mult diferiţi
de maimuţica îmbrăcată în costum care pretinde că e directorul Grădinii 
Zoologice.
  Faptul că Iisus nu a râs niciodată îmi ridică mari semne de întrebare nu 
asupra Iui Iisus, ci asupra celor care au redactat sau cenzurat Evangheliile. Un
om cu o asemenea forţă spirituală, care nu evita prostituatele şi mergea la 
petreceri, care îi invita pe oameni să se bucure şi să sărbătorească („Bucuraţi­
vă şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer”, Luca 6, 23) 
este obligatoriu sa fi avut umor. Nu ai cum sa fii serios şi grav dacă eşti fericit. 
Când eşti fericit eşti voios.
  Toate icoanele pe care le­am văzut îl înfăţişează pe Iisus posomorât. Din 
acest punct de vedere creştinismul este o religie tristă, o religie a suferinţei. 
Iisus trebuie să fi intuit evoluţia acestei mişcări, după moartea lui. De aceea a 
promis să mai vină o dată. Pentru a corecta lucrurile.
  Prin contrast, budismul este o religie mai relaxată. Budismul Zen, în 
special, înţelegând că binele fără rău este ca susul fără jos, s­a eliberat de 
tiparul deprimant al încercării de a îmbunătăţi viaţa, căutând permanent 
„binele”. Maeştrii Zen sunt adesea exemple de acceptare a vieţii aşa cum este.
  — De ce susţii că eforturile oamenilor nu au aproape nici un fel de 
consecinţe? A fost întrebat Maestrul.
  — Deoarece chiar şi atunci când vântul nu mai bate, frunzele continuă să
cadă, a răspuns acesta."
  Religiile care n­au reuşit să facă distincţia Eu – Sine sunt preocupate de 
salvarea Eului.
  Această abordare le dă un aer solemn şi sobru. Dar Eul este ultimul 
lucru care trebuie salvat. De el trebuie sa scapi şi încă foarte repede. Iar 
această eliberare din închisoarea Eului e posibilă într­un singur fel: prin 
înţelegere. A pătrunde natura Eului, prin inteligenţă intuitivă, înseamnă a 
înţelege că Eul nu există de fapt, că este doar o iluzie. Acesta e un fel de a­ţi 
pierde Eul. Şi de a­ţi câştiga Sinele. Iisus a spus acest lucru foarte frumos şi în 
acelaşi timp criptic: „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde 
viaţa, pentru Mine, o va câştiga”. (Matei, 10, 39)
  Simţul umorului, în sensul capacităţii de a râde dc tine însuţi, îţi 
restituie libertatea pe care ai pierdut­o prin identificare. Crezând că eşti 
altcineva decât eşti (Sinele), identificându­te cu Eul, ai devenit victima unei 
ridicole limitări. Simţul umorului distruge aceste bariere penibile. Când ştii că 
exista milioane de galaxii, că într­o galaxie sunt milioane de sisteme solare, 
cum te­ai mai putea agăţa de micuţul tău Eu? Cum să nu râzi când te 
descoperi făcând asta? Cum să nu râzi când realizezi diferenţa dintre a privi 
lumea prin gaura cheii şi a ieşi afară, sub cerul liber?
  Perspectiva Eului este extrem de îngustă. Pe marea hartă a Universului, 
cât de mare eşti tu şi câtă importanţă îţi acorzi de fapt? Ce crezi despre broasca
învăţată, ce nu a ieşit niciodată din baltă şi e convinsă că a cunoscut lumea?
  Pe măsură ce perspectiva creşte, Eul scade. La un moment dat, dispare. 
Perspectiva are o asemenea amplitudine sau profunzime, încât Eul devine 
ridicol. Şi când perspectiva devine infinită, aşa cum e perspectiva Sinelui, Eul 
nu mai e de găsit.
  Acest proces este simultan îngrozitor şi încântător. Îngrozitor pentru Eu, 
confruntat cu pericolul propriei morţi, încântător pentru Sine, atras de 
oportunitatea propriei naşteri. Moartea şi naşterea se produc împreună. Legea 
eternă a polarităţilor.
  Cât de mult contează necazurile, grijile, succesele tale la scara greu de 
imaginat a Nemărginirii? Ce impact are personalitatea ta în giganticul dans 
cosmic? Pe de altă parte, Dumnezeu are atât de mult umor încât acceptă să se 
manifeste ca picătură de rouă, râmă sau şoarece, lăsându­1 pe om să­şi 
imagineze că a atins vârfurile cunoaşterii, pentru simplul fapt că are calculator 
şi conexiune la Internet.
  Simţul umorului, aşa cum îl prezint aici, este expresie a smereniei. 
Probabil te surprinde această afirmaţie. Dar lucrurile chiar aşa stau. Ce 
înseamnă, de fapt, să fii smerit? Să­ţi reduci pretenţiile, să te vezi într­o 
perspectivă corectă. Nu înseamnă să­ţi pui cenuşă în cap sau să începi să te 
târăşti ca un şarpe. Smerenia e necesară deoarece tu crezi că eşti cineva. Nu 
eşti! Râsul te ajută să realizezi asta. Dacă cineva râde de tine, ştii care este cel 
mai inteligent lucru pe care îl poţi face? Da, acesta este. Râzi împreună cu el! 
Ieşi din carapacea propriului Eu, priveşte Ia tine ca şi cum ai privi la altcineva 
şi râzi. Adesea efectele sunt paradoxale. Cel care râdea de tine se blochează. Nu
mai înţelege nimic. L­ai scos din tiparul lui obişnuit de gândire. Se aştepta ca 
tu să te simţi umilit, devalorizat, respins, batjocorit. Ce surpriză imensă! Tu faci
chiar mai mult haz decât el. Te distrezi pe seama ta.
  Imaginează­ţi că cineva vine şi îţi spune: „Andreea (să presupunem că te 
cheamă Andreea), eşti o încuiată!”. Tu zâmbeşti şi spui: „Aşa e. Uneori mă mir 
şi cu de cât de încuiată pot fi.” Un student mi­a spus odată: „Eşti un dobitoc”. 
De fapt nu mi­a spus direct. N­a avut acest curaj. Regret şi acum că am pierdut
această ocazie. Mi­ar fi plăcut să­i răspund: „Mie­mi spui? Nici nu ştii tu cât de 
dobitoc sunt câteodată.”
  Pentru oamenii care au pierdut simţul măsurii şi sunt identificaţi până la
saturaţie cu Eul lor, umorul este un medicament salvator. Dacă nu pot râde de 
ei înşişi (şi cel mai adesea nu pot), să glumeşti puţin pe seama lor e o forma de 
compasiune. Pentru ei va fi un gest de cruzime. E firesc, deoarece perspectivele 
sunt diferite.
  Credinţa mea este că Dumnezeu creează frecvent astfel de situaţii (pentru
că El nu vorbeşte direct, ci se exprimă prin evenimente) şi se distrează copios în
sinea Lui, sperând, în acelaşi timp, că oamenii se vor trezi. Aceste intervenţii 
sunt necesare deoarece prostia umană este insondabilă. Din fericire, la fel este 
şi compasiunea divină.
  ŞI DACĂ VIAŢA ESTE O PIESĂ DE TEATRU?
  Meditează puţin la această idee. Tot ceea ce se întâmplă face parte dintr­
o imensă piesă de teatru. Ce înseamnă asta? Înseamnă că nimic nu este, 
practic, real. Ai fost vreodată la teatru? Pe scenă oamenii se contrazic, ţipă unii 
la alţii, se omoară între ei. Când o fac foarte bine aproape că uiţi unde te afli. 
Eşti alături de cei înşelaţi sau nefericiţi, urăşti personajele negative. Apoi piesa 
se termină şi luminile se aprind. Actorii apar ţinându­se de mână şi, dacă jocul 
lor a fost minunat, spectatorii aplaudă frenetic. „Morţii” învie ca prin farmec, 
duşmanii sunt acum prieteni şi primesc flori. Ce a rămas din tot jocul lor? 
Amintirea unor sentimente intense şi satisfacţia că ai văzut o piesă bună.
  Te­ai întrebat vreodată de ce oamenii continuă să meargă la teatru? De ce
sunt fascinaţi de filme? Intuiţia mea este asta: suntem sensibili la aceste jocuri 
dramatice deoarece ele ne reamintesc un adevăr mai înalt. Anume că ceea ce 
numim „viaţa reală” este, de fapt, tot un joc dramatic.
  Există o diferenţă. În timp ce la teatru actorii sunt conştienţi că joacă un 
rol, în „viaţa reală” oamenii au uitat că joacă un rol (sau mai multe). Este ca 
atunci când ai un accident şi nu mai ştii cine eşti. Nu te poţi lua de niciunde. 
Te uiţi la familia ta ca la nişte străini. Este ceva asemănător. Nu ştiu dacă 
oamenii au uitat, la un moment dat, că joacă un rol sau încă de la început, 
după ce şi­au ales rolul, au apelat la o şmecherie prin care identitatea reală 
este uitată. Aceasta e o problemă de istorie care mă depăşeşte. Pe mine mă 
interesează prezentul. Iar prezentul este o piesă de teatru în plină desfăşurare, 
cu actori absolut convinşi că ceea ce se întâmplă este real.
  Nu sunt eu primul care a avut această idee. Ea poate fi găsită într­un 
text spiritual vechi de vreo 5000 de ani. Sutra 58 din acest text afirmă: „Acest 
univers apare ca un înşelător spectacol. Pentru a fi fericită, priveşte­1 astfel.” 
Textul se numeşte Vijnana Bhairava Tantra şi conţine 112 tehnici de meditaţie.
„Vijnan” înseamnă intelect, „bhairav” starea aflată dincolo de intelect, iar 
„tantra” înseamnă, între altele, metodă. Prin urmare, Vijnana Bhairava Tantra 
este metoda de a depăşi intelectul. Nu una. 112! Sutrele sunt un fel de mesaje 
telegrafice transmise de Shiva iubitei lui. Ei bine, sutra 58 sugerează că lumea 
nu este ceea ce pare a fi. Ea este un spectacol înşelător. Ce este o piesă de 
teatru? Un spectacol înşelător. Este această lume o piesă de teatru? Poate că 
da, poate că nu. Hai să examinăm consecinţele dacă răspunsul este „Da”.
  Să­ţi spun cum e la mine. Când sunt intens conştient că lumea e o 
gigantică piesă de teatru, mi­e greu să o mai iau foarte tare în serios. Adesea 
mă apucă râsul. Când sunt singur acasă lucrul acesta e O. K. imaginează­ţi 
cum e când sunt singur în public. Gândeşte­te la un tip pe lângă care treci, 
care se uită la tine şi râde. Nu râde isteric, ţinându­se cu mâinile de burtă. Nici
nu te arată cu degetul. Poate că nici nu te priveşte. Se uită în alta parte, deşi 
nu e nimic vesel în apropiere.
  Este asta o formă de nebunie? După unele standarde, poate fi. Să râzi de 
unul singur, fără nici un motiv (de fapt, există un motiv, dar e greu de explicat 
verbal; de aceea scriu). Îmi place totuşi să cred că sunt sănătos. Am chiar o 
meserie în care mă ocup de cei care au luat­o puţin razna (şi îşi joacă 
desăvârşit rolul!).
  Totuşi, să ieşi din casă, să vezi o doamnă absolut respectabilă care îşi 
plimbă cu devotament câinele şi să începi să zâmbeşti… E ceva ce­ţi scapă? 
Aminteşte­ţi de prima ta iubire. Să nu­mi spui că n­ai trăit aşa ceva. Mai ştii 
cât de serioasă era? Cât de implicată erai? Ce dramatică era o supărare a lui 
sau ce îngrozitor te simţeai când spuneai ceva care o rănea? Ce a mai rămas de
atunci? Câteva amintiri, învelite poate atent între foiţele timpului.
  Spectacolul a mers mai departe. Nu mai ştii nimic despre prinţesa inimii 
tale sau despre eroul visurilor tale. Ce s­a întâmplat cu ei? Unde s­a dus 
măreţia acelor momente, gravitatea şi caracterul lor decisiv?
  Acum părăseşte trecutul! Du­te în viitor. Fă un salt de 50 de ani. Nu 
trebuie neapărat să fii o cotoroanţă sau un moşneag senil. E suficient să nu 
mai poţi alerga sau să nu mai ştii unde ţi­ai pus proteza dentară. Erai sigur că 
ai pus­o în pahar, firar să fie de treabă! Şi acum, din viitorul devenit prezent 
priveşte la tine, cel din prezentul devenit trecut. Cât de mult mai contează 
frământările tale, problemele tale, grijile sau dezamăgirile tale? Ambiţia de a 
realiza ceva, fuga nebună după bani sau recunoaştere socială, cât de profunde 
sau serioase îţi mai par?
  Şi acum să amplificăm. Fă un salt nu de 50 de ani, ci de 5000 de ani. 
Priveşte din nou la tine, cel din 2004. Observă­ţi din nou fricile, surescitarea, 
goana după succes, evitările. Încă nu poţi râde? Trebuie să fii dereglat rău de 
tot.
  Înţelegi acum la ce mă refer? Schimba perspectiva, mişcă­te în timp în 
toate direcţiile. Nu e greu. În plus, senzaţia e indescriptibilă. Chiar şi pentru 
câteva secunde. Şi dacă o poţi prelungi, dacă o poţi stabiliza, poate vei gândi şi 
tu ca acel înţelept anonim din vechime: „Universul e un spectacol înşelător”. În 
termeni contemporani, e o nesfârşită piesă de teatru.
  Lucrurile stând aşa, e aproape fără sens să mai suferi pentru că mama ta
nu te iubeşte sau ţine la tine, dar nu­şi poate stăpâni natura dominatoare. 
Acesta e rolul pe care ea îl interpretează perfect! Nu îl poate juca altfel deoarece 
scenariul nu­i permite asta! Dacă nu­ţi place rolul ei, îi poţi spune, desigur, dar
răspunsurile vor fi conform scenariului. Cu altcineva trebuie să vorbeşti! Caută
Regizorul, cel care a pus în scenă şi urmăreşte din culise acest spectacol. Asta 
s­ar putea să dureze, deoarece Regizorul ăsta e al naibii de greu de găsit. Şi 
chiar dacă îl găseşti, nu e sigur că va schimba scenariul de dragul tău. Îţi 
aminteşti de Iisus? „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! 
Totuşi, facă­se voia Ta, nu a Mea” (Luca, 22, 42). A schimbat Dumnezeu 
scenariul? Nu, pentru că avea în vedere un spectacol grandios.
  Pare un gest mai inteligent să accepţi. Ceea ce îţi permite să accepţi este 
tocmai intuiţia că ceea ce se întâmplă este o punere în scenă, o dramă ce vrea 
să te înveţe ceva, cu siguranţă, dar care nu are consistenţa mai mare decât 
aceea a unui balon de săpun.
  Încearcă şi tu, măcar 24 de ore. Alţii te vor instrui să te rogi neîncetat la 
Dumnezeu, 24 de ore. Nu sunt sigur că asta te va face să înţelegi. Poate că nici 
nu ai o structură de tip devoţional. Poate ca ai o altfel de minte. Aşa că 
încearcă. Priveşte totul ca pe o piesă de teatru, timp de 24 de ore.
  Vânzătoarea de la supermarket care se mişca chiar mai lent decât un 
melc, domnul care se înghesuie în tine în autobuz, atingându­ţi ca din 
întâmplare sânii, asistentul care te umileşte, asigurându­te că n­ai înţeles 
nimic din materia mentorului său, colegul care îşi aprinde o ţigară chiar lângă 
tine, vizibil preocupat de sănătatea plămânilor tăi, copilul care a mai luat un 4 
la matematică, în semn de protest faţă de ordinea rigidă a lumii, partenera care
îţi propune să cumpăraţi un dulap nou, exclusiv pentru hainele ei – observă­i 
pe aceşti oameni în calitate de personaje. Ei împreună cu tine şi reacţiile tale 
(pe unii îi iubeşti, pe alţii i­ai strânge de gât) faceţi parte din distribuţia acestei 
piese de teatru pe care te­ai obişnuit să o numeşti, simplu, viaţa ta.
  Compară ceea ce simţi în aceste 24 de ore cu ceea ce simţi atunci când 
eşti superconvins că lumea este reală, că nu are nimic din structura unui joc şi
că, pe ansamblu, e destul de naşpa. Sunt multe şanse sa fii uimit, dacă nu 
cumva stupefiat.
  Eu simt uneori un fel de uşurinţă, sentimentul că am lăsat jos un sac 
plin cu pietre de moară, pe care îl căram conştiincios după mine, fără să ştiu în
ce scop sau cine m­a învăţat asta. E un fel de despovărare şi lipsă de griji care 
mă trimite cu gândul la Evanghelia după Matei: „Uitaţi­vă la păsările cerului: 
ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi 
Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât 
ele?” (Matei 6, 26)
  Aceasta nu este o invitaţie la pasivitate şi lene, cum foarte repede ar 
putea crede cei obişnuiţi cu păcatul dulce al autoindulgenţei. Este o invitaţie la 
a­ţi juca rolul fără a fi tensionat. Îţi joci rolul şi în acelaşi timp eşti liber de el, 
deoarece eşti conştient. Îţi joci rolul cât poţi tu de bine, dar rolul nu te 
acaparează. Poate ţi s­a oferit un rol mai năstruşnic sau greu de înţeles de 
către cei din jur. Nu te deranjează asta. Tu ştii că este doar un rol, în ceea ce 
pare a fi, după caz, o comedie sau o tragedie. Tu ştii cine eşti sau, mai exact, 
ştii că rolul e ca un fel de haină, la care, Ia un moment dat, vei renunţa. Până 
atunci o porţi, deoarece ai priceput sensul mai profund al acestei piese.
  Ideea ca lumea este un spectacol dramatic m­a împins către a integra 
dramaterapia în practica mea profesională. Aproape toţi studenţii mei cred că 
fac asta pentru a­i ajuta să­şi exploreze faţetele necunoscute, reprimate sau 
latente ale propriilor personalităţi. Într­o anumită măsură, e adevărat. Cei mai 
curajoşi îşi permit să se surprindă în cele mai inedite ipostaze. Dar acesta nu e 
decât un obiectiv superficial, oricât ar părea de captivant. Obiectivul mai 
profund nu este să afle cine sunt, ci cine nu sunt! Este o modalitate perfectă de
a te apropia de realizarea că ceea ce se întâmplă în cabinetul de psihoterapie 
experienţială este totuna cu ceea ce se întâmplă în afara lui, adică în viaţa de zi
cu zi. Peste tot sunt roluri, cu diferenţa că la terapie ştii că le joci, în afara nu. 
La terapie îl joci pe şoferul de taxi, dar în timpul jocului sau măcar la sfârşit îţi 
aminteşti că eşti Cristina. Problema este că în viaţa cotidiană o joci pe Cristina 
fără a­ţi aminti cine eşti. Un pas în această direcţie este a şti cine nu eşti. Nu 
eşti Cristina. Cristina e doar mic rol care ţi­a fost repartizat şi de care te achiţi 
mai bine sau mai rău. A crede că tu eşti Cristina e ca şi cum ai crede că tu eşti 
totuna cu tricoul tău bleu ciel. Sau e ca şi cum, după ce l­ai interpretat pe 
Hamlet, ai fi consternat să­1 găseşti pe tatăl tău acasă, urmărind atent meciul 
dintre România şi Danemarca.
  Nu ştiu cât de mult s­au apropiat studenţii sau clienţii mei de acest 
obiectiv nedeclarat. Încă nu mi s­a întâmplat ca unul din ei să vină, să creeze 
deliberat o situaţie, după care să se tăvălească pe jos de râs, văzând cât de tare
m­am luat în serios. Aştept însă un astfel de moment, pentru a verifica eficienţa
acestei metode. Până atunci, încerc să nu practic dramaterapia în afara 
cabinetului, adică acolo unde nu exsită instrucţiuni de folosire. Din câte am 
putut observa, puţini oameni sunt realmente disponibili să se vadă într­o 
perspectivă mai largă şi, pe accastă bază, să­şi înţeleagă propria absurditate 
(vezi şi capitolul despre umor) atunci când sunt prinşi în plasa propriului 
egocentrism. Spectacolul lumii e atât de înşelător şi e firesc, dacă mă gândesc 
cine e în spatele lui, încât rar mai apare cineva care să­1 vadă aşa cum este. 
Doar un spectacol. Este ca un film despre care aproape toţi spectatorii din sală 
au uitat că este un film. L­au luat în serios şi a devenit real. Oamenii sc bucură
sau plâng sau speră sau sunt speriaţi. Iar tu te uiţi la ei. Te uiţi şi la film. Daca 
îţi tragi puţin de mânecă vecinul (care poate fi partenera ta, prietenul tău, 
copilul tău, un ilustru necunoscut) şi vrei să­1 întrebi ceva, e posibil să­ţi 
spună: „Sst. Îţi spun mai târziu. Fii atent la film”. Ce poţi să faci? Oamenii 
adoră spectacolul. Dc ce se întâmplă asta?
  Din două motive. Primul sc numeşte divertisment. Nu mă refer doar la 
sensul obişnuit, acela de „petrecere uşoară, agreabilă şi de scurtă durată”. 
Divertisment vine de la latinescul „diversus”, ceea ce înseamnă diferit, variat, 
felurit. Dacă soţul tău vine acasă şi îţi spune o glumă, acesta e divertisment. 
Dacă de fiecare dată când vine acasă îţi spune aceeaşi glumă, acesta nu mai e 
divertisment. E un motiv serios de divorţ. Când spun „divertisment” mă refer şi 
la o nevoie mai adâncă de a te juca, a fi stimulat, a simţi ceva nou, a 
experimenta. Uneori e distractiv, alteori nu.
  Monotonia e ucigătoare. Rutina te bagă în mormânt. E nevoie de 
divertisment.
  Al doilea ţine de învăţare. Te duci la teatru sau la film şi pentru că vrei să
înveţi ceva, să te îmbogăţeşti. Vezi că părintele nu­şi iubeşte copilul, iar copilul,
devenit mare, nu­i dă nici măcar un telefon. Ai învăţat ceva. Îţi promiţi să nu te 
comporţi niciodată aşa cu copilul tău (ce) mai adesea uiţi până să ajungi 
acasă).
  Poate mai sunt şi alte motive. Acestea două sunt, pentru mine, perfect 
satisfăcătoare. Dar filmele de groază? Ai putea întreba. Păi, e acelaşi lucru. 
Divertisment şi/sau învăţare. Viaţa ta e aşa de anostă încât ai nevoie dc o 
sperietură zdravănă ca să simţi că eşti viu. În comparaţie cu cine ştie ce 
criminal în serie, şeful tău pare mai puţin nesuferit, înveţi să­1 tolerezi.
  Te ştiu cârcotaş. Vei spune că mulţi oameni trăiesc scene dramatice, 
pline de ură, violenţă, răzbunare. Aşa este. Îmi aduc aminte de un articol scris 
cândva. „Alegere şi responsabilitate” îl numisem. Cineva mi­a spus că sunt 
crud dacă sunt în stare să gândesc aşa. În nici un fel nu a putut înţelege acele 
idei. Poate că tu ai o minte mai puţin blocată. Pentru că e vorba de aceleaşi 
idei, dar în alt înveliş.
  Cineva se duce la un film dc groază pentru că ştie de la început că va fi 
un film de groază. A aflat de la prieteni, din promo, de pe afiş. Nu ştie cum se 
va simţi, dar exact asta vrea să afle. Nu se teme că monştrii vor sări de pe ecran
şi vor devora spectatorii, chiar dacă la un moment dat, dacă regizorul are 
geniu, acest lucru va părea iminent. Mai poţi ajunge la un astfel de film invitat 
de un prieten pus pe şotii. El te asigură ca va fi o poveste de dragoste cu 
happy­end. Chiar şi în acest caz, dacă nu rezişti, poţi ieşi din sală. Cazul 
extrem este acela în care eşti legat de scaun. Tot nu e grav. Filmul se termină la
un moment dat.
  În marea piesă de teatru a existenţei, în cazul scenarilor terifiante, 
oamenii sunt în situaţia spectatorului de mai sus. Au ştiut dinainte ca va fi 
aşa, apoi s­au lăsat captivaţi de spectacol şi au uitat complet. Nu se ridică de 
pe scaun pentru că nu­şi imaginează că lucrul acesta mai e posibil. Sunt ferm 
convinşi că totul este real. De fapt, e pe dos. Totul este o farsă. O prefăcătorie. 
Iar punerea în scenă e fenomenală. Poţi jura că e ceva autentic. A interveni în 
toiul acestui spectacol poate fi chiar un gest lipsit de delicateţe. Este ca şi cum 
partenera ta varsă lacrimi de crocodil urmărindu­i pe Di Caprio şi Kate 
Winslett, iar tu ronţăi alune lângă ea şi din când în când mai schimbi canalul 
pe EuroSport, Dincolo de divertisment şi învăţare, oare mai există o raţiune, un
sens al acestui spectacol? Eu cred că da. Sensul este să te trezeşti, astfel încât 
sa poţi participa conştient. Este o trăire calitativ diferită. Nu eşti nici absorbit 
de spectacol, nu eşti nici în afara lui, absorbit în propria ta fiinţă. Eşti simultan
în mijlocul dramei şi în afara ei, adică în tine însuţi. Eşti şi dincolo şi dincoace. 
Nu am cuvinte suficiente pentru a descrie asta. Eşti şi nu eşti aici. Eşti şi nu 
eşti acum. Eşti prezent în timp şi cufundat în eternitate, adică în afara 
timpului. Joci un rol într­o piesă şi te observi jucând un rol într­o piesă. În rol 
eşti nerăbdător, deprimat, excitat, jenat, entuziasmat, determinat, decepţionat 
sau oricum altcumva, în afara rolului eşti fericit şi detaşat. Pentru o minte 
obişnuită cu cauzalitatea lineară şi logica terţului exclus, e dificil de admis că 
poţi fi fericit şi trist în acelaşi timp. Te asigur că se poate. Realitatea este mult 
mai mult decât mintea, întregul este mai mult decât partea. Creatorul se 
bucură sau suferă la unison cu personajele Sale, fără ca aceasta să­i altereze 
fericirea de a crea.
  IISUS DIN NAZARETH.
  Câţiva fervenţi practicanţi creştini m­au întrebat, de­a lungul timpului, 
dacă îl recunosc pe Iisus drept unicul Fiu al lui Dumnezeu. De fiecare dată am 
fost mirat. Nu de întrebare, ci de atitudine. M­am simţit ca în faţa unui complet
de judecată, care abia aşteaptă să pronunţe sancţiunea, în cazul în care 
răspunsul meu era „Nu”. Vreau să lămuresc aici această problemă, întrucât 
niciodată nu am avut timp.
  Răspunsul meu este da şi nu. Şi asta nu pentru că iubesc paradoxul. 
Este mai degrabă invers. Deoarece răspunsul pe care l­am găsit la câteva 
întrebări esenţiale este „Da şi nu”, am ajuns să iubesc paradoxul. Paradoxul 
este ceva în care contrariile sunt unificate. Acest ceva este Dumnezeu. Iar 
Dumnezeu îmi place la nebunie!
  În ce fel Iisus este şi nu este singurul fiu al lui Dumnezeu? Iată cum. O 
să te iau pe departe. Să presupunem că eşti o femeie. Dacă ai iubit vreodată un
bărbat, ştii cum era acel bărbat pentru tine. Era absolut unic. Nimeni nu mai 
semăna cu el! Pentru alte femei era un bărbat obişnuit, însă pentru tine era un 
bărbat extraordinar. Felul cum îţi vorbea, felul cum arăta, ceea ce făcea pentru 
tine – ce mai, era extraordinar! Acel bărbat reprezenta pentru tine întregul 
univers masculin. Era singurul bărbat din lume pe care ţi­1 doreai. Pentru alţii 
era un bărbat banal, poate chiar antipatic sau neatrăgător. „Ce­o fi găsit la el?” 
– ştii întrebarea.
  Ei bine, acest mecanism psihologic funcţionează şi în relaţia dintre un 
credincios creştin şi Iisus. E firesc să fie aşa, din moment ce credinciosul e 
îndrăgostit de Iisus. Observă, te rog, faptul că analizez aici o relaţie autentică şi
nu una artificială, în care credinciosul a fost forţat să creadă în unicitate. Între 
credincios şi Iisus există o anumită afinitate, o rezonanţă specială. Iisus 
reprezintă întregul univers religios, aşa cum, pentru femeia îndrăgostită din 
exemplul de mai sus, bărbatul ei reprezenta întregul univers masculin.
  Să ne gândim acum la un practicant budist. El nu este îndrăgostit de 
Iisus, Poate n­a auzit niciodată de el. Este îndrăgostit de Buddha! Pentru el, 
Buddha este cel mai mare Maestru care a existat vreodată. Admite că au mai 
fost şi alţi Maeştri, dar niciunul la fel de mare ca Buddha. Observi 
similitudinea? Este acelaşi mecanism. Doar afinităţile sunt diferite. 
Credinciosul budist rezonează foarte uşor cu Buddha. El are o structură 
mentală diferită de cea a credinciosului creştin.
  Să ne gândim acum la un adorator al lui Mahomed. Sau, mai are rost sa 
ne gândim? Eşti un cititor inteligent, aşa că ai înţeles despre ce e vorba.
  Îţi propun, de aceea, să ne gândim la altceva. Unii oameni au structuri 
psihologice mai complexe. Ei pot fi sensibili, simultan, la mai multe calităţi, în 
acelaşi fel în care un dirijor percepe simultan şi vioara, şi pianul, şi 
contrabasul, spre deosebire de unul ca mine, care abia dacă poate urmări 
tobele. Înţelegi unde bat? Ca bărbat, pot aprecia la fel de mult frumuseţea 
copleşitoare la o femeie şi inteligenţa emoţională la o alta. Ambele trezesc ceva 
intens în mine şi, dacă e să aleg, nu mă pot decide. Dacă am ceva înclinaţii 
spirituale, recunosc în ambele măiestria Celui care le­a creat.
  Unii oameni pur şi simplu sunt capabili să vibreze pe mai multe 
frecvenţe. Ei seamănă cu aparatele de radio moderne care prind mai multe 
posturi, spre deosebire de un radio de prima generaţie, care nu prinde decât 
unul. Această analogie ar putea părea dureroasă pentru cei care au îmbrăţişat 
o anume cale spirituală. Dar aceasta nu arată decât că nu sunt total devotaţi 
căii respective. Ei se compară cu alţi aspiranţi, în cadrul unui joc nevrotic 
numit „Calea mea e cea mai bună. Tu greşeşti”.
  În acest sens Iisus este şi nu este singurul Fiu al lui Dumnezeu. El este 
pentru cei care au afinitate doar cu el şi nu este pentru cei care au afinităţi mai
extinse sau măcar au o minte suficient de matură pentru a înţelege că de la 
Bucureşti la Constanţa se poate merge şi pe jos, şi cu bicicleta, şi cu maşina, şi
cu avionul.
  Eu îl iubesc enorm pe Iisus, deşi nu sunt un creştin în sensul 
contemporn al cuvântului. Sunt o serie de alţi Mari Maeştri pe care îi îndrăgesc,
dar parcă niciunul nu a vorbit cu atâta frumuseţe şi simplitate despre 
Dumnezeu. Nu mai socotesc exemplul pe care Iisus 1­a dat!
  De aceea, pentru cei care nu şi­au făcut timp să citească Noul Testament,
ca şi pentru cei care au fost obligaţi să înghită o serie de interpretări standard, 
voi împărtăşi ceea ce am putut înţelege, cu mintea mea, din câteva afirmaţii ale 
lui Iisus.
  1. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia Cerurilor.” (Matei
5, 3)
  Aceasta este prima dintre Fericiri. În total sunt nouă. După părerea mea, 
este şi cea mai profundă. De aceea este şi prima. În cazul în care le uiţi pe 
celelalte, măcar de prima să­ţi aminteşti şi este suficient.
  Pare a fi o afirmaţie foarte descurajtoare pentru cei care gândesc. 
Intelectualii au mari probleme în a o accepta. „Aha, pentru a intra în împărăţia 
Cerurilor trebuie să fii sărac cu duhul, adică prost. Adică cei care au 4­8 clase 
şi se duc la biserică simt mântuiţi, pe când eu, care m­am chinuit să fac 
facultatea şi mi­am pus problema religiei, să rămân pe dinafară? Nu e drept.”
  Sunt de acord. Un om cu inteligenţa colosală a lui Iisus trebuie să fi avut 
altceva în vedere. Iată la ce cred că s­a gândit. Ce înseamnă „sărac”? „Sărac” 
înseamnă cineva care nu prea dispune de resurse materiale. Are puţine resurse
(bani, proprietăţi). „Sărac” înseamnă puţin. La limită, zero. Adică nimic. Ce 
înseamnă „duhul”? „Duhul” este gândirea. Prin urmare, „sărac cu duhul” = 
gândire puţină, la limită, nongândire. Nongândirea are două polarităţi. Una 
este, întradevăr, stupiditatea. Debilii mintal nu gândesc. Vor intra ei în 
împărăţia Cerurilor? Habar nu am. Cealaltă polaritate este conştienţa (vezi 
capitolul „Dumnezeu”). Conştienţa transcede gândirea. În raport cu gândirea, 
conştienţa este nongândire. Intuiţia mea, este că Iisus se referă la această 
polaritate. Vor intra oamenii conştienţi în Împărţia lui Dumnezeu? Sunt 
convins de asta.
  Dacă eşti un tip care gândeşte, fii optimist. Iisus nu te­a exclus de la 
fericire. Dar nici tu nu eşti la capătul drumului. Capătul drumului nu 
înseamnă să fii conştient de gânduri, deci să ai cunoaştere, ci să fii conştient de
gânditor, adică să ai conştienţă. Îţi aminteşti metafora cu cerul şi norii? A fi 
conştient de gânditor este echivalent cu a privi cerul, printre nori. Priveşte 
printre gânduri! Observă spaţiile dintre gânduri, intervalele dintre ele. Acolo 
locuieşte Dumnezeu. Pentru asta ai nevoie de o focalizare continuă. Trebuie să 
te antrenezi să­ţi urmăreşti mintea, tot aşa cum te antrenezi ca să ai un corp 
mai arătos. Pentru asta nu trebuie să te duci nicăieri. Stai acasă şi îţi priveşti 
mintea. Te asigur că ai ce să vezi. Poţi chiar să renunţi la cablul TV.
  Gândurile seamănă foarte mult cu nişte vizitatori. Tu eşti gazda. Dacă îi 
observi cu mare atenţie, unii îţi vor părea absolut îngrozitori. Eşti stupefiat să îi
vezi în casă la tine! Sunt gânduri din sfera lăcomiei, posesivităţii, geloziei, 
dominării, violenţei, zgârceniei. Stai şi te întrebi cum au pătruns. E foarte 
simplu. S­au instalat atunci când gazda era plecată. În traducere: au venit 
atunci când tu nu erai conştient. Altfel spus, cineva care nu şi­a analizat 
propriul inconştient poate să aibă o imagine mirifică despre sine însuşi, în timp
ce realitatea e cu totul alta. Exerciţiile provocative din psihoterapia 
experienţială demonstrează asta cât se poate de convingător.
  2. „Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate­l şi aruncă­l, căci mai 
de folos îţi este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul să­ţi fie 
aruncat în Gheena.” (Matei 5, 24)
  Iisus pare foarte tranşant. Unii chiar l­au ascultat. Există oameni 
veneraţi în Biserică, oameni care s­au automutilat (de pildă, şi­au tăiat 
organele sexuale). Îţi vine să crezi? Prostia umană nu are limite.
  Să nu uităm că Iisus vorbea în parabole. Folosea un limbaj metaforic. 
Acesta e limbajul emisferei drepte, limbajul artistic. Limbajul emisferei stângi 
este un limbaj ştiinţific. „Apasă această tastă şi apoi Enter.” Acestea sunt 
indicaţii precise, fără nici un fel de subînţeles. Ştiinţa nu suportă ambiguitatea,
poezia, metafora.
  Iisus nu a fost un om de ştiinţă, ci un mistic. Problema câtorva din cei 
care l­au urmat a fost că structura lor mentală nu era mistică, ci ştiinţifică. Ca 
atare au rămas fără penis.
  Să­ţi spun o anecdotă: „Doi îndrăgostiţi erau în toiul unei relaţii foarte 
fierbinţi, când, pe neaştepate, se aude cheia în yală. Femeia se ridică 
impacientată şi spune: „Dumnezeule! Este soţul meu. Sari repede pe geam!"
  Bărbatul se apropie de fereastră, priveşte în jos şi îi răspunde: „Nu pot. 
Suntem la etajul 13.” „Extraordinar!” – exclamă ea exasperată. „Acum te­ai 
găsit să fi superstiţios?”
  Am îndoieli foarte mari că o parte din cei care au fost consideraţi sfinţi au
fost sănătoşi din punct de vedere mental. Sau că au avut un nivel semnificativ 
de inteligenţă.
  Cred că Iisus se referă aici la sacrificiul părţii în raport cu întregul. 
Ochiul este faţă de trup ceea ce este partea faţă de întreg. Pentru binele 
întregului, partea trebuie sacrificată. Asta nu înseamnă că trebuie să­ţi scoţi 
„ochiul”. Înseamnă că energia pe care o ofereai „ochiului” o canalizezi înt­un alt 
sens, care îţi sprijină evoluţia. La modul cel mai primar, decât să stai în casă şi 
să te uiţi la filme tâmpiţele, mai bine faci o plimbare în natură. Decât să 
studiezi zilnic „Playboy” şi „Hustler”, acţiuni urmate de masturbarea 
corespunzătoare, mai bine încerci să stabileşti o relaţie adevărată.
  La un alt nivel, e preferabil să înţelegi că toată cunoaşterea ta e nebunie 
în ochii lui Dumnezeu, să­ţi pleci capul şi să experimentezi astfel smerenia. 
Acesta e un fel de a renunţa la cap fără a­l tăia. Capul e foarte folositor, dar pe 
bucăţica lui.
  În sensul cel mai profund, a face să piară unul din mădulare înseamnă a 
distruge iluzia Eului. Eul îţi distorsionează percepţia tot aşa cum un văl 
aruncat peste ochi îţi distorsionează vederea. Eul te separa de realitate şi te 
face să crezi că eşti izolat. Aceasta este cu adevărat o iluzie. Tu eşti o parte a 
unui nemărginit continent, de care încă nu ai devenit conştient.
  Fii bun şi nu­1 lua pe Iisus ad­litteram. Păstrează­ţi ochiul, mâna, 
organele sexuale. Crezi că Dumnezeu a fost atât de smintit încât să­ţi dăruiască
acest corp numai pentru ca tu să­1 schilodeşti? Aceasta nu este spiritualitate. 
Este handicap mental sau boală psihică.
  3. „Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce­1 şi pe celălalt.” 
(Matei 5, 39)
  Aici este un alt caz fatal de proastă înţelegere. Nu cred că Iisus 
recomandă resemnarea nevrotică, victimizarea, abandonul necondiţionat în faţa
unui agresor. Dacă un nenorocit îţi loveşte copilul, nu trebuie să îl oferi şi pe 
frăţiorul lui pentru o sfântă mamă de bătaie. Dacă un profesor te pică pe 
nedrept în iarnă, nu înseamnă că îl vei invita să te pice şi în vară, tot pe 
nedrept.
  Cred că aceasta e o învăţătură despre iertare. Ea se referă la a începe o 
relaţie cu un om care a greşit faţă de tine de pe o bază nouă, lăsând în urmă 
trecutul. „A întoarce şi obrazul celălalt” este echivalent cu a spune: „Eu sunt 
gata să mă raportez la tine ca la o persoană noua. Ceea ce s­a întâmplat între 
noi ţine de domeniul trecutului. Hai să începem o relaţie nouă.”
  Deşi celălalt te­a jignit, s­a folosit de tine, te­a înşelat, te­a agresat, nu te­
a respectat, te­a umilit, te­a insultat ş.a.m.d., Iisus îţi recomandă sa îi mai dai 
o şansă. Adică să întorci şi obrazul celălalt. Aceasta mi se pare o învăţătură 
măreaţă. Ea nu putea veni decât de la un om de talia Iui Iisus.
  În psihoterapia cuplului, de care mă ocup şi eu, a întoarce şi obrazul 
celălalt se poate dovedi salvator. O relaţie poate fi salvată de un partener 
capabil să­l ierte pe celălalt. Celălalt a greşit, iar tu, în loc să­1 mai acuzi, să­i 
reproşezi sau să strângi furia în tine, îl ierţi. Este ceva înălţător! În loc să te 
întorci obsesiv în trecut, te poziţionezi ferm în prezent şi laşi rana să se închidă.
Nu o mai zgândări. Asta nu înseamnă neapărat că vei uita ceea ce s­a 
întâmplat. Ceea ce s­a întâmplat s­a întâmplat, nu poţi nega asta. Poţi însă să 
te raportezi la relaţia voastră ca la ceva care se naşte în acel moment. O relaţie 
nouă, inocentă, proaspătă. La fel ca obrazul celălalt. Credinţa mea este că într­
o relaţie evolutivă şi durabilă, iertarea este o practică de fiecare zi. Acolo unde 
nu există iertare există judecată şi acolo unde există judecată, comuniunea nu 
este posibilă. Cei doi pot rămâne împreună, dar aceasta nu mai este o relaţie de
iubire. Este o relaţie de afaceri, o relaţie politică sau o singurătate în doi.
  În plus, dacă nu ai putere de a­1 ierta pe celălalt, ce te face să crezi că vei
reuşi într­o altă relaţie? Viitorul tău partener te va pune într­o situaţie similară,
deoarece acesta este punctul în care Viaţa s­a blocat în ceea ce te priveşte.
  4. „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care 
vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi­vă pentru cei ce vă 
asupresc şi vă prigonesc.” (Matei 5,44)
  Aceasta este o altă învăţătură, nu doar de o mare frumuseţe spirituală, ci
şi de o mare profunzime. Îmi pare a fi chiar testul omului angajat pe calea 
spirituală. Esenţa ei este întreruperea. Cel care o practică întrerupe circuitul 
răului.
  Rostul acestei atitudini nu este autoamăgirea. „Priviţi­mă ce evoluat sunt!
Mă rog pentru duşmanii mei.” Probabil aştepţi şi o medalie. Sau o apariţie 
televizată. Eul este un mecanism extrem de viclean. Poate să utilizeze cele mai 
elevate idei pentru beneficiu personal. E ca atunci când dai bani pentru o cauză
nobilă şi îţi informezi toţi cunoscuţii. Te duci la Revoluţie după care pretinzi 
certificat de revoluţionar şi privilegii pe măsură. Faci o faptă bună şi vorbeşti 
despre ea săptămâni în şir.
  A întrerupe circuitul răului este ca atunci când primeşti moştenire o casă
blestemată. Toţi care au locuit în ea s­au certat, s­au îmbolnăvit, şi­au distrus 
vieţile. Ce vei face? O să te muţi tu în ea? O vei vinde cuiva care nu ştie nimic 
despre istoria ei? Nu, o vei dărâma. Foarte puţini oameni te vor înţelege. „Ai 
înnebunit? Puteai să scoţi minim 50.000 de euro din ea! Ce te­a apucat?” Poate
că nu ai timp de explicaţii. Poate că în minte îţi răsună un alt verset: „Fiţi, dar, 
voi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 
48)
  Răspunsul de acest tip este corelat cu o lege secretă a manifestării, lege 
numită uneori legea Karmei. „Culegi ceea ce ai semănat.” Nimic nu vine către 
tine (obiect, persoană, eveniment) dacă tu nu l­ai atras. E o lege foarte 
nesuferită, deoarece te obligă la atenţie continuă. Trebuie să fii atent la 
acţiunile tale, fizice sau subtile, întrucât, mai devreme sau mai târziu, ele se 
întorc la tine. Este ca un bumerang de care nu poţi scăpa. Îl arunci şi el se 
întoarce la tine. Aşa că e mai inteligent să fii atent la ceea ce faci, deoarece, la 
un moment dat, acel lucru ţi se va face.
  Prin urmare, dacă acum ai relaţii dificile, te confrunţi cu oamnei care îţi 
doresc răul eşti tiranizat, exploatat, judecat pe nedrept, acuzat, neînţeles, 
nerespectat sau proscris, aceste evenimente au o cauză în propriul tău trecut 
(uneori extrem de îndepărtat). Dacă răspunzi la fel, intri în cerc vicios. Cercurile
vicioase nu sunt deloc amuzante. E nevoie de un răspuns creativ. Răspusul 
creativ întrerupe circuitul răului. Te scoate din cercul vicios. Te înnoieşte. Devii
o altă persoană. Te naşti din nou. Te eliberezi din închisoarea tiparelor 
învechite de reacţie. Nu mă întreba dacă merită preţul. Este ca şi cum m­ai 
întreba dacă merită să umpii rezervorul maşinii şi apoi să consumi benzina 
călătorind prin ţară sau învârtindu­te în jurul blocului.
  5. „Nu se vând oare două vrăbii ia un bănuţ? Totuşi, niciuna din ele nu 
cade pe Pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, 
toţi vă sunt număraţi.” (Matei 10, 29)
  Acestea sunt versete magnifice. Ele se referă la relaxare. Îmi aduc aminte 
de doi clienţi care se temeau să meargă cu avionul. Unul cunoştea Evanghelia 
după Matei. Celălalt n­am reuşit să aflu, deoarece a renunţat rapid la terapie. 
Care din ei crezi că a zburat?
  Deşi nu rosteşte cuvântul, Iisus se referă aici la încredere. Te relaxezi 
pentru că ai încredere. Viaţa ta îi aparţine lui Dumnezeu în care ai încredere 
deplină. El ştie mult, mult mai bine decât tine ce să facă cu viaţa ta. Asta nu 
înseamnă că tu te deresponsabilizezi, că nu­ţi mai pasă de propria ta viaţă. Nici
pomeneală. Înseamnă că nu te mai îngrijorezi, că îţi dai voie să trăieşti natural 
şi relaxat. Trăieşti fiecare moment, aşa cum este el.
  Nu renunţi la scopurile tale, dar nici nu te mai agăţi de ele.
  Nu mai încerci să domini oceanul. În sfârşit, ţi­ai dat seama! Nu eşti 
decât un val. Este o atitudine foarte, foarte stupidă când oceanul te trimite spre
nord, iar tu insişti să o iei către sud. Înţelegerea raportului tău corect cu 
Dumnezeu conduce automat la dăruire. Te dărui lui Dumnezeu. Ce altceva 
poate să facă un val? Îi dai voie Vieţii Universale din care şi tu faci parte să­şi 
urmeze cursul. Nu are nici un rost să­ţi mai faci griji. Aceasta nu ar fi decât 
aroganţă tembelă. Dacă ceva urmează să dispară din viaţa ta, fii sigur că o să 
dispară!
  Te rog, nu înţelege de aici că­ţi poţi lăsa maşina cu uşile deschise, 
eventual cu un afiş: „Această maşină este păzită de Dumnezeu.” Sunt aproape 
sigur că nu ţi­a trecut aşa ceva prin cap, dar nu exclud varianta ca această 
carte să fie răsfoită de câţiva oameni al căror punct forte nu este inteligenţa. 
Încui frumos uşile de la maşină şi îţi vezi frumos de ale tale. Uiţi complet de 
maşină. Ea nu mai există pentru tine. A doua zi o iei de unde ai lăsat­o. Şi dacă
nu este acolo, declari furtul la Poliţie. După care te invit să te întrebi: „Oare ce 
încearcă Dumnezeu să­mi transmită?”
  Viaţa este un flux. Budismul a fost intens preocupat de această idee. A 
întors­o pe toate feţele, a examinat­o, a studiat­o sute de ani şi a conchis: „Aşa 
este!”. Natura ultimă a acestei lumi este impermanenţa. Nu poţi păstra nimic 
pentru tine. Viaţa trimite ceva către tine, după care recuperează acel ceva, 
numai pentru a­ţi trimite altceva.
  În viaţa ta apare un om care îţi devine foarte drag. După un timp, acesta 
dispare. Eşti foarte mâhnit o vreme, după care te deschizi către momentul 
prezent, unde viaţa te aşteaptă cu noi daruri. Priveşte acum cealaltă variantă. 
In viaţa ta apare cineva care îţi devine drag (un copil, un iubit, un profesor 
strălucit) şi tu începi să te îngrijorezi. „Dacă i se întâmplă ceva? Dacă va avea 
un accident? Dacă nu se mai întoarce?”. Aceasta nu e doar anxietate, cum sunt
înclinaţi colegii mei să creadă. Este şi ignoranţă spirituală. Aceasta e adevărata 
patologie, răspândită, din păcate, şi printre specialişti.
  Grijile nu numai că nu te ajută la nimic, dar te şi împiedică să te bucuri 
de momentul prezent. Când îţi faci griji, mintea ta nu este în prezent. Este într­
un viitor catastrofic. Reflectează mai mult la spusele lui Iisus. Nu a fost chiar 
un oarecare, unul care şi­a dat şi el cu părerea.
  Ai o teamă nejustificată de călătoria cu maşina sau cu avionul, de 
pierderea locului de muncă, de microbi, de spaţii deschise, de lift (spaţii 
închise), de sânge, de furtună, de examen?
  Aminteşte­ţi de tipul acesta care mergea pe apă: „Până şi perii din cap, 
toţi vă sunt număraţi.”
  Nici un fir de iarbă nu se mişcă în această Creaţie fără ca Dumnezeu să 
nu ştie. Universul nu este un haos. Înăuntrul Iui există o ordine minunată. Toţi
misticii au perceput­o direct. Totul este interconectat şi funcţionează la unison.
  Nimic nu se produce întâmplător şi totul are un sens, chiar dacă acesta 
ne scapă. De altfel, e natural să nu­1 putem sesiza. Cum ar putea partea să 
înţeleagă întregul? Lumea este ţesuta dintr­o reţea atât de bogată şi densă de 
conexiuni, încât nici o minte nu le poate cuprinde pe toate. Poţi încerca o 
vreme, după care te relaxezi. Este ca atunci când cineva îţi spune că pe cer 
sunt 100.000 de stele. Tu eşti neîncrezător şi începi să le numeri. La un 
moment dat îţi obosesc ochii şi spui: „Te cred”. Cam aşa stau lucrurile şi cu 
ceea ce pare a fi întâmplător în această lume. Studiezi ce studiezi după care te 
opreşti. Dacă ai o relaţie bună cu Iisus îi spui: „Doamne, tu trebuie să ştii mai 
bine”. Dacă îţi place mai mult Zen­ul, îţi aminteşti un poem Zenrin: „Stând 
liniştit, nefăcând nimic/primăvara vine şi iarba creşte de la sine.”
  6. „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este 
vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu 
este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37)
  Hait! L­am prins pe Iisus cu păcatul orgoliului. Nu suportă ca tu să 
iubeşti mai mult pe altcineva. Este gelos pe părinţii tăi la care ţii, este gelos pe 
copiii tăi pe care îi îndrăgeşti. Te pomeneşti că este gelos şi pe câinele tău, pe 
care îl cocoloşeşti zilnic.
  Krishna pare a fi avut o problemă similară. Compară: „Mereu mulţumit, 
yoghinul cu sinele stăpânit, care­şi ţine hotărârile, năzuind spre mine cu inima 
şi cu mintea, cel dăruit mie, acela mi­e drag.” (Bhagavad Cita, XII, 13)
  Să facem o scurtă plimbare prin psihologia abisală. În noi există o 
tendinţă arhetipală de a avea o mamă. Această tendinţă devine miezul a ceea ce
analiştii jungieni au numit complexul matern. Complexul matern este un 
ansamblu de reprezentări, gânduri, trăiri şi reacţii emoţionale grupate în jurul 
unei imagini centrale: mama. Imago­ul matern conţine dinamicile psihologice 
pe care le­am trăit în relaţia noastră cu mama sau cu substitutele materne 
(bunica, bona, sora mai mare). El o reflectă doar în parte pe mama reală. În cea
mai mare măsură este compus din reacţiile specifice ale copilului în raport cu 
mama.
  În aceiaşi fel, virtualitatea arhetipală numită tată este umplută cu 
experienţa de contact a copilului cu un anumit bărbat, tatăl său, sau cu 
substitute paterne (bunicul, unchiul, fratele mai mare).
  Aceste complexe sunt dublu polarizate, pozitiv şi negativ şi, în măsura în 
care nu le analizăm, pentru a păstra doar ceea ce este bun şi hrănitor pentru 
noi, ne influenţează inconştient toată viaţa. Este ca şi cum tata sau mama, aşa 
cum i­am internalizat în copilărie, ar continua să existe în noi (chiar şi după ce 
au murit), constrângându­ne la atitudini şi comportamente stereotipe, despre 
care suntem convinşi că ne aparţin.
  În grupurile de terapie, după o anumită reacţie, un client are un insight 
şi spune: „Asta a fost maică­mea.” Sau: „Stai puţin, eu nu gândesc aşa. Aşa 
gândeşte tatăl meu.” O parte însemnată a ceea ce se cheamă îndeobşte analiză 
personală se reduce la investigarea atentă a acestor complexe, evaluarea lor de 
pe o bază mai obiectivă, specifică Adultului, reţinerea aspectelor pozitive şi 
eliberarea Eului din identificările ce se opun necesităţilor autentice ale 
acestuia. Dacă tu nu eşti de origine română şi eşti atrasă de un românaş get­
beget, a te elibera dc complexul patern înseamnă a­ţi da voie să ai o relaţie cu 
el, în ciuda opoziţiei tatălui. Dacă tata se îmbolnăveşte subit, nu ai nici un 
motiv să te simţi vinovată. Boala lui este ultima lui încercare de a te ţine 
prizonieră. Relaţiile soacră – nora merită şi ele o atenţie corespunzătoare. Poate 
în altă carte.
  Complexele sunt numite alteori subpersonalităţi de care Eul este mai 
mult sau mai puţin legat. O terapeută pe care o admir a propus o metaforă 
revelatoare. Aceste realităţi psihologice interioare sunt asemenea unor chiriaşi, 
vieţuind care pe la mansardă, care pe la subsol. Ei consumă apă, electricitate, 
gaze, iar tu achiţi costurile. Cool!
  Dacă nu te­ai eliberat de „mama” şi „tata”, alegerile tale aşa­zis libere vor 
reflecta nevoile lor, vor căuta să le compenseze frustrările sau să­i pedepsească 
pentru culpabilităţi reale sau fantasmatice. Este ca şi cum ai trăi viaţa unui alt 
om, repetându­i eşecurile sau muncind din greu pentru a le compensa, 
continuându­i obişnuinţele sau împotrivindu­te obsesiv, confirmând u­i 
aşteptările şi anxietăţile sau, dimpotrivă, cheltuind energii enorme pentru a le 
infirma.
  Iisus făcea psihologie abisală cu 2000 de ani înainte de a se inventa. 
Dacă nu ai devenit încă tu însuţi, cum crezi că îl poţi întâlni pe Dumnezeu? 
Este ca şi cum, fiind preşedintele României, ţi­ai trimite şeful de cabinet, 
purtătoarea de cuvânt şi cele 2 secretare într­o vizită la nivel înalt în Marea 
Britanie, imaginându­ţi apoi că tu ai fost cel care ai băut ceai cu regina 
Elisabeta. Trebuie să mergi personal la Palatul Buckingham.
  Iar la întrevederea cu regina nu va mai asista nimeni. Toţi vor rămâne 
dincolo de uşile capitonate, deoarece nu este treaba lor ce discuţi tu cu 
Maiestatea Sa, mai ales dacă în ultimii ani ai ajuns să iubeşti mai mult 
monarhia.
  În acelaşi fel în care înăuntrul copilului se dinamizează arhetipul mamei, 
umplându­se apoi cu conţinut, înăuntrul mamei se activează arhetipul 
copilului. Orice legătură are 2 capete. Dacă tu eşti legată de mama ta, fii sigură
că şi mama ta este legată de tine. Altfel, e ca şi cum ai spune că tu ţii pe cineva 
de mână, dar acel cineva nu te ţine pe tine. Singurele situaţii în care aceste 
percepţii sunt posibile sunt cele de tip halucinator.
  Terapia este frumoasă deoarece munca de conştientizare şi transformare 
a unui om reverberează în sistemul din care el face parte. Noi suntem conectaţi 
unii la ceilalţi şi evoluţia unui om are ecouri în mediul lui de contact. De aceea,
eliberarea unui fiu dintr­o legătură parentală sufocantă adesea îl ajută şi pe 
părinte să ducă o viaţă mai liberă. Ţinând cont de acest principiu, chiar mă 
gândesc să îmi dublez taxa, deoarece de terapie beneficiază, dc fapt, doi, cu 
specificaţia că unul stă acasă sau a plecat deja în lumea de dincolo.
  Nu există nici o urmă de gelozie în afirmaţia lui Iisus, doar foarte multă 
înţelegere psihologică. Tatăl este numai o aproximaţie îndepărtată a Tatălui 
Divin, adică a Principiului Masculin Arhetipal. Mama este doar o expresie a 
Mamei Divine, adică a Principiului Feminin Arhetipal. A rămâne blocat în 
aceste relaţii este echivalent cu a rata comuniunea cu principiile ultime. 
Eliberându­te, însă, de aceste identificări şi dependenţe, viaţa ta se va împlini şi
vei putea fi cu adevărat recunoscător celor care, în felul lor stângaci, au mediat 
primele tale contacte cu Dumnezeu.
  7. „Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.” (Matei 
11,14)
  Iisus se referă aici la Ioan Botezătorul. „Pe când se duceau ei, Iisus a 
început să vorbească noroadelor despre Ioan,” (Matei 11, 7). Ioan este IIie. 
Aceasta este o afirmaţie explicită despre reîncarnare. Nu este una din 
parabolele lui Iisus.
  Biserica respinge credinţa în reîncarnare. Există o singură viaţă şi atât. 
După cum te comporţi în ea, nimereşti după aceea în Rai sau în Iad. Ce simplu 
e totul! Şi un copil de 5 ani ar putea înţelege.
  Să­ţi spun ce am învăţat de la un tip Kohlberg, El a făcut o analiză a 
dezvoltării morale din perspectivă psihologică. A identificat o anumită 
stadialitate, cu 3 niveluri şi 6 stadii. Ce legătură are asta cu atitudinea Bisericii
faţă de reîncarnare? Foarte mare. Urmăreşte­mă!
  Primul stadiu se numeşte al moralităţii ascultării. Acesta este un stadiu 
al obedienţei. Se urmăreşte evitarea pedepsei. Comportamentul copilului, prin 
urmare, este orientat de pedeapsă şi recompensă. Supunerea faţă de reguli 
aduce avantaje personale imediate.
  Îţi aminteşti? Dacă nu scoteai limba la tanti Geta, primeai o ciocolată sau
nu primeai nimic, adică nu o încasai. După aceea tanti Geta povestea tuturor: 
„Ce copil educat! Dacă ar fi toţi ca el…” dacă îi dădeai jucăriile şi frăţiorului 
tău, te puteai uita la desene animate. Viaţa era simplă.
  Acest stadiu, împreună cu următorul, care are un nume pretenţios – 
stadiul moral al hedonismului instrumental naiv, formează nivelul moral 
preconvenţional, specific vârstelor cuprinse între 4 şi 10 ani. Acest nivel se 
caracterizează prin standarde morale stabilite de anturaj.
  Faci legăturile? Raiul este recompensa pentru fapte în acord cu normele 
morale, iadul este pedeapsa pentru fapte contrare acestora. În zilele noastre, nu
era cu adevărat nevoie de teoria lui Kohlberg. Mulţi oameni înţeleg intuitiv că 
raiul şi iadul sunt instrumente primitive de normare a comportamentului 
social. Cei care răspund doar la aceste instrumente pot fi oameni în toată firea. 
Din punct de vedere psihologic ei au maxim 10 ani. Poate că, acum 2000 de 
ani, mentalitatea colectivă nu era prea elevata din punct de vedere moral şi 
avea nevoie de reguli simple şi ameninţări puternice. Poate că Biserica a sesizat
această stare de lucruri şi a acţionat în consecinţă. A admite că vieţile sunt 
succesive complică foarte mult lucrurile. Binele şi răul îşi pierd caracterul lor 
absolut şi e nevoie de multă conştientizare pentru a le distinge.
  După cum vezi, sunt blând cu Biserica la începuturile ei. Cert este că 
oameniii au mai evoluat de atunci, pe când principiile Bisericii au rămas 
aceleaşi. Cred că asta se cheamă a fi dogmatic. Mulţi oameni din ziua de azi se 
amuză când se agită sperietoarea cu Iadul şi toată metalurgia lui (cazane, foc, 
etc). Ei au depăşit nivelul preconvenţional, aflându­se fie la nivelul 
convenţional, cei mai mulţi, fie la nivelul postconvenţional. La unii acest ultim 
nivel nu apare niciodată. Este un nivel 1a care sunt realizate ierarhii morale 
proprii, la care judecata lăuntrică este percepută ca mai puternică decât 
judecata exterioară. Senzaţia mea este că o instituţie nu poate accede la acest 
nivel. Este un nivel pur individual, la care conceptele morale primesc 
semnificaţii personale, după o îndelungată elaborare, Iisus dă dovadă de o 
imensă delicateţe. El spune „dacă vreţi să înţelegeţi…” Asta presupune că 
oamenii pot să înţeleagă, dar nu vor. Adevărul este că unii oameni pur şi 
simplu nu pot înţelege. Ei au limite. În acelaşi fel unii elevi nu pot înţelege 
geometria în spaţiu, deoarece au limite perceptive şi realmente nu pot vedea în 
spaţiu.
  Pentru a înţelege fenomenul fascinant al reîncarnării, e nevoie să poţi 
vedea… în timp. Pericolul este, când ştii că viaţa continuă după moarte, să 
amâni eforturile spirituale pentru vieţile următoare, aşa cum studenţii amână 
învăţatul pentru sesiune. Astfel credinţa într­o singură viaţă devine un antidot 
pentru lene. Pe de altă parte, ea creează anxietate inutilă: „Dacă nu mă voi 
mântui? Dacă păcatele mele sunt prea mari? Dacă nu mai am timp să­mi repar
greşelile?”
  În ce mă priveşte, optez pentru adevăr. Lenea nu este un duşman de 
neînvins. Sesiunea este întotdeauna punctuală.
  POSESIVITATEA.
  Ce înseamnă a poseda? Să ne uităm în DEX: „a avea ceva în proprietatea 
sau în stăpânirea ta, a dispune de ceva, a stăpâni.” Destul de clar. Ce este un 
posesor? „O persoană care deţine cu titlu de proprietate un bun; o persoană 
căreia îi aparţine ceva.”
  Eu sunt un fericit posesor al unui pix BIC prin care îmi revărs acum 
înţelepciunea acumulată în ultimile 214 vieţi. Mai deţin câteva foi A4, care mă 
ajută sa finalizez acest manuscris. Combinaţia pix – minte – coli de hârtie îmi 
permite să deţin şi copyright­ul acestei cărţi.
  Poate ca tu deţii lucruri mult mai importante, cum ar fi o vilă cu 2 etaje, 
un jeep şi o casă de vacanţă la munte, lucruri pe care eu nu le deţin, dar la 
care aspir frenetic zi şi noapte.
  Deţine vreunul din noi o persoana? Nicidecum. Sclavia a fost abolită. 
Iobăgia, aşijderea. Nu mai există proprietari de oameni. Orice om cu bun simţ 
va confirma asta.
  Îmi dai voie totuşi să mă îndoiesc? Eu mă ocup, ca terapeut, şi de 
probleme de cuplu. Vin unii oameni şi­mi comunică sincer cum se simt ei în 
relaţia de cuplu, ce gândesc, ce­i sperie. După aceea mă plătesc. Eu amestec 
experienţa împărtăşită de ei cu propria mea exprienţă şi scriu o carte. Însă 
chiar dacă nu m­aş da expert în psihologia cuplului şi m­aş ocupa, de pildă, de 
creşterea animalelor, tot aş fi în stare să enunţ acest adevăr tulburător: dorinţa
oamenilor de a poseda alţi oameni nu a dispărut!
  De ce? De ce oamenii simt nevoia să­şi posede semenii? De ce „te posed” 
este împachetat într­un ambalaj frumos colorat pe care scrie „te iubesc”? Ce e 
cu pulsiunea asta nenorocită? Iată ce îţi voi explica în continuare, dacă te 
interesează această boală şi vrei să te vindeci de ea.
  Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci 
când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe 
partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Nu­ţi place ce citeşti, nu­i aşa? 
Aceasta e realitatea. Te agăţi de celălalt, încerci să­1 transformi într­un bun 
personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, 
nici prin cap nu ţi­ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o 
altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s­a 
trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia 
ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face 
să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.
  Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de 
piciorul scaunului, şoptindu­le: „Eşti atât de important pentru mine. Te 
preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt 
ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s­ar 
putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. 
Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi 
nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să 
refuzi. Dar nu pretinzi.
  Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este 
libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe
cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă
poţi o ajuţi să­şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o 
persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi 
revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să­şi protejeze adecvat 
vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.
  Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un 
împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva.
  Repet: poate că şi celălalt are ceva să­ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu 
numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. 
Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă 
reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic 
în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi 
cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.
  Cât de numeroase sunt relaţiile împărăteşti? Dacă ar fi, nu s­ar mai găsi 
deştepţi ca mine care să trateze astfel de subiecte. Am veşti proaste. Şi nu cred 
că sunt influenţat de practica terapeutică. Relaţiile care să nu fie subtil 
infiltrate de demonii posesivităţii, geloziei sau controlului sunt puţine.
  Poate te revoltă afirmaţia aceasta. Cumva te include şi pe tine. Dar tu ai o
relaţie armonioasă. Soţia îţi este credincioasă. Soţul tău îţi este fidel. Nu te 
hazarda. Demonii stau multă vreme ascunşi prin văgăunile inconştientului, 
aşteptând o situaţie favorabilă. Ipoteza mea este aceasta: dacă nu te­ai 
confruntat cu nici o situaţie în care partenerul tău să fie atras de altcineva, 
sunt aproape sigur că nu ţi­ai depăşit posesivitatea. Spun „aproape” deoarece 
există şi probabilitatea să fii un sfânt, situiaţie în care mi­ar plăcea să te 
întâlnesc şi să pun mâna pe tine.
  Mai există un criteriu după care poţi recunoaşte iubirea reală. Iubirea 
reală nu conduce niciodată la suferinţă. Nu ai cum să suferi „din iubire”. Este 
exclus. Este ca şi cum ai spune că un triunghi are 4 laturi. Imposibil! Un 
triunghi, indiferent dacă este desenat la Bucureşti, la Bruxelles sau în 
Honolulu are trei laturi. La fel este cu iubirea reala. Iubirea reala nu presupune
niciodată suferinţă. Doar fericire.
  Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia 
iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi
de la tine curge spre altcineva (cum a apărut este o temă pe care o abordez în 
alt capitol). De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. 
Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de 
problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu 
neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut 
un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau
la dreapta şi asta­i tot. Vei continua să curgi.
  În acest punct vreau neapărat să fac o menţiune. Există oameni a căror 
iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Unii s­au retras în 
mănăstiri, închipuidu­şi că dacă n­au putut iubi un alt om îl vor putea iubi pe 
Dumnezeu. Alţii s­au retras în ei înşişi. Ei au încercat sau încearcă sa blocheze 
iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Aceasta este 
convingerea mea. Energia care nu­şi urmează cursul natural se transformă în 
contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să 
devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este 
blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi­ar plăcea să conţii o mlaştină 
în interiorul tău. Dar te­ai anlizat suficient ca sa fii sigur de asta?
  Iubirea care conduce la suferinţă nu este reală. Este ireală! Este o iubire 
iluzorie. Tu suferi acum (el te­a părăsit) şi eşti convinsă că l­ai iubit. Draga 
mea, nu l­ai iubit. Doar ţi­ai imaginat asta! E unul din cele mai frumoase 
lucruri pe care oamenii şi­l pot imagina. Şi oamenii nu ezită deloc. Dacă l­ai fi 
iubit, acum ai fi preocupată să­i fie bine acolo unde s­a dus, să fie satisfăcut de
alegerea lui. Dacă a început o altă relaţie, dorinţa ta ar fi ca el sa fie fericit. Ţi 
se pare că am picat de pe altă planetă?
  Poate sunt din alt sistem solar. Iubirii adevărate îi pasă de bucuria 
celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te­a 
condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată. În spatele ei nu s­a
aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, 
într­un final, suferinţă.
  Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi 
că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să 
iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit.
  Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa 
lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a 
acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar 
celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este 
întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt 
întotdeauna vizibile.
  Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că 
ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi
care este responsabilitatea ta.
  Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le­ai
exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi 
aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea, Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, 
împărtăşire.
  În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum 
şi plângi, acesta nu e semnul ca ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Ţi se 
pare că nu am nici un fel de milă faţă de tine? Într­un fel, ai dreptate. Nu am 
nici un fel de milă pentru iluziile tale. Este ca şi cum ai fi dormit, iar eu îţi 
arunc puţină apă rece pe faţă. Trezeşte­te la realitate! Dacă vei continua să 
visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală. Aşa ceva mi se 
pare cumplit. Dacă nu ai simţit şi exprimat iubirea reală, viaţa ta nu a avut nici
un sens. Degeaba te­ai ostenit să te naşti.
  Dacă el a plecat sau dacă ea te­a abandont, aceasta nu arată decât că ei 
aveau nevoie de altceva. Ceea ce tu aveai de oferit nu era exact ceea ce căutau. 
De ce să fii supărat pentru asta? Te superi pe cineva care caută o anumită 
adresă şi nimereşte din greşeală la tine?
  Şi dacă tot a venit şi aţi petrecut puţin timp împreună, cauţi să îl reţii cu 
forţa? Şi pe urmă numeşti asta „iubire”? Iubirea nu este posesivă şi nici 
calculată. „Poate va rămâne dacă îi promit cutare sau îi ofer cutare lucru”. Îţi 
spun: este mai bine să nu rămână! Dacă el rămâne pentru că tu îi oferi ceva la 
schimb, el nu rămâne pentru tine, ci pentru acel ceva. Relaţia voastră poate fi 
studiată la Ştiinţe Economice. Pentru aşa ceva trebuie plătit impozit la stat.
  Dacă ai chiar acum o relaţie şi spui „te iubesc”, te invit să te observi 
foarte atent. Pentru că acest sublim „te iubesc” poate să conţină următorii 2 
viruşi:
  1. Îţi aparţin. Sunt al tău.
  2. Îmi aparţii. Te posed.
  Dacă acesta e cazul tău, ai nevoie urgentă de medicamente. Aceste 
medicamente eu le­am strâns sub numele de conştientizare. Afla de ce vrei să 
devii proprietatea cuiva sau de ce vrei să posezi pe cineva. Ce te nemulţumeşte 
în asemenea măsura la tine însuţi?
  În mod clar nu te simţi fericit şi împlinit cu tine însuţi şi ai nevoie de 
cineva care să­ţi distragă atenţia de la fiinţa ta. Te temi să stai faţă în faţă cu 
tine însuţi. Te refugiezi într­o relaţie pe care lipeşti eticheta nobilă a iubirii. 
Până când vei continua această tragicomedie?
  O fiinţă care se lasă posedată devine un obiect. O fiinţă care este 
posedată devine un obiect. Cine vrea să renunţe la demnitatea de om? Nimeni, 
Relaţia în care s­a activat posesivitatea devine instantaneu o relaţie de luptă. 
Începe războiul! Nu uita că unele războaie simt reci şi pot dura 40­50 de ani. 
Astfel de lucruri par înfricoşătoare daca se întâmplă să ai 18­20 de ani. Ele fac 
parte din realitate. Poate că tu nu vei avea chef să trăieşti o astfel de realitate!
  Îţi propun 2 reformulări. „Te iubesc” echivalat cu:
  1. Îmi aparţin. Sunt o persoană liberă.
  2. Îţi aparţii. Eşti o persoană liberă.
  Observi frumuseţea? Eu te iubesc, dar asta nu mă tranformă în sclavul 
tău şi nu te face nici pe tine prizoniera mea. Iubirea este libertate. Pentru mine 
lucrul acesta este absolut limpede. Posesivitatea este o expresie a fricii, iar frica
se naşte din ignoranţă. Termenul din filosofia indiana este avidya. În Yoga 
Sutras (III, 5) Patanjali spune: „A considera tot ce este efemer, impur, dureros, 
non­sine drept etern, pur, plăcut, Sine, aceasta este ignoranţa (avidya)”. 
Ignoranţa în acest context se referă mai puţin la absenţa cunoaşterii şi mai 
mult la absenţa conştientizării. Daca îţi aminteşti distincţia pe care am făcut­o 
între cunoaştere şi conştienţă, aş putea afirma, în cazul de faţă, ca 
posesivitatea este un indice al faptului că nu eşti conştient de natura ta reală.
  Dacă ai şti că ai 100 de milioane de dolari în bancă, ai mai suferi dacă 
pierzi un telefon de cel mult 200 de dolari? Ţi­ar mai păsa dacă cineva îţi face 
un cadou de 500 de dolari, apoi se răzgândeşte şi îl ia înapoi? Mai degrabă vei fi
amuzat.
  Aşa este cu iubirea, la un alt nivel. Când te simţi împlinit şi fericit, tu 
iubeşti în mod natural, în acelaşi fel în care respiri. Iubirea este un fel de 
respiraţie a sufletului tău liber. Nu ai reuşi decât să fii penibil spunând: „Plecaţi
de aici. Acesta este aerul meu.” în acelaşi fel eşti penibil crezând că celălalt îţi 
aparţine şi că tu nu poţi supravieţui fără el. Poţi trăi şi încă foarte bine, dacă ai 
suficientă răbdare pentru a­ţi identifica şi transforma posesivitatea.
  Nu, nu am greşit. Posesivitatea poate fi transformată. Un mare posesiv 
este, pe invers, un mare iubitor. A poseda se polarizează cu a dărui. A şti să 
realizezi această transformare este una din cele mai înalte capacităţi umane. 
Iată o tehnică, uimitoare, de fapt, prin simplitatea ei. Este o tehnică tantrică. 
Nu, n­are legătură cu sexul în grup cu care, din păcate, Tantra a ajuns să fie 
echivalată de neştiutori.
  Mai întâi, identifică o situaţie în care s­a activat posesivitatea. Poate 
iubita ta dansează cu un alt bărbat. Poate iubitul tău priveşte admirativ o altă 
femeie. Poate soţia ta se întâlneşte azi cu un fost coleg de liceu de care a fost 
îndrăgostită. Poate soţul tău a angajat o secretară tânără şi apetisantă. Orice 
situaţie e bună.
  Tot ce ai de făcut în continuare este să observi această trăire. Dacă apar 
gânduri de tipul „Eşti deja la al doilea dans” sau „Nu înţeleg de ce zgâieşte aşa”,
le observi şi pe ele. Nu le judeci. Nu­ţi spui „N­ar trebui să gândesc asta” sau 
„Mi­e ruşine cu mine. Ar trebui să am mai multă încredere”. Tot ceea ce apare 
în minte asociat acestei trăiri observi cu detaşare, ca şi cum ar fi vorba de 
altcineva.
  Acest proces este alchimic. Dacă trăieşti posesivitatea până la capăt, fără 
să o negi sau să o reprimi, ea începe să se transforme. Energia ei începe să 
urce, înăuntrul fiinţei tale. Nu va deveni imediat iubire, adică nu va urca 
instantaneu la etajul afectiv. Se poate opri un etaj mai jos, în zona bunei 
dispoziţii. „Doamne, oare aş fi putut fi mai prost decât atât?” Te amuzi pe 
seama ta. Libertatea ta a crescut. Dacă ai ajuns să râzi de propria ta prostie, ai 
făcut un salt extraordinar.
  Aceste lucruri par simple când le citeşti într­o carte. La treabă cu tine! 
Posesivitatea şi sora ei, gelozia, paralizează iubirea, Ocupă­te puţin de ele! A te 
duce la mănăstire este foarte simplu. Nu te costă decât trenul. Dar a iubi şi a 
nu fi posesiv, a iubi şi a nu fi gelos, aceasta este o realizare splendidă.
  SINELE
  „N­ai scris deja un capitol despre Dumnezeu?”. Ba da, am scris. „Şi n­ai 
afirmat acolo ca un alt nume pentru Dumnezeu este Sinele?”. Ba da, am 
afirmat. Dar nu mă pot abţine. Simt nevoia să scriu din nou. Şi dacă n­ai 
observat până acum, această carte este, de fapt, despre Dumnezeu. Ea este mai
degrabă o lucrare teologică, scrisă de un ins care nu prea ii suportă pe preoţi.
  Să te iau cu încetişorul. Îţi aminteşti de copilăria ta? Poate nu îţi 
aminteşti de vremurile când făceai pe tine şi nu erai în stare să articulezi un 
cuvânt. Dar amintiri de la 4­5 ani trebuie să ai. Evocă acum adolescenţa. Prima
iubire, primul sărut, prima declaraţie de dragoste veşnică. Priveşte­te acum. A 
câta iubire? Nu trebuie să răspunzi, doar te tachinam. Du­te acum mai departe
în timp. Ai atins matusalemica vârstă de 90 de ani (dacă ai renunţat la timp la 
băutură şi ţigări). Le povesteşti nepoţilor aventurile din tinereţe, dar nu înţelegi 
cine este femeia aceea de lângă ei. Ah, este fiica ta! Şi acum vizualizează­te 
mort. Eşti pe catafalc, cei apropiaţi trec pentru un ultim salut. Da, al doilea fiu 
n­a venit pentru că nu te­a iertat. Încă i se pare că pe fratele lui l­ai iubit mai 
mult.
  Observă această înşiruire: copilul, tânărul, adultul, bătrânul, cadavrul. 
Corpuri diferite. Uneori pline de vigoare, alteori lipsite de vlagă, însă ceva este 
stabil. Acest sentiment ţi­e clar. Ce anume nu se schimbă? Tu, Tu ştii prea bine
că ai fost copil, că eşti adult şi că urmează să îmbătrâneşti frumos (sau cel 
puţin asta îţi doresc eu). Să mă pun în locul tău şi să răspund la întrebarea 
„Cine se află oarecum în interiorul acestor corpuri?” Eu sunt. Eu.
  Fii cât poţi tu de atent în acest punct, deoarece aici începe iluzia. Eul nu 
e totuna cu Sinele. Sinele nu se naşte şi nu moare, menţine unitatea corpurilor 
şi o distruge. Bhagavad­Gita spune foarte frumos: „El nu poate fi tăiat, ars, 
udat şi uscat; el este etern, omniprezent, stabil, imuabil, continuu” (II, 24). Şi, 
în altă parte: „Eu sunt mirosul bun al pământului, strălucirea din foc, viaţa din
toate fiinţele, asceza din toţi asceţii” (VII, 9).
  Sinele este neschimbător, deşi întotdeauna proaspăt, Eul este 
schimbător. Şi mai mereu, îmi vine să adaug, uzat, folosit, depăşit. Ceea ce tu 
numeşti a fi Eu nu este decât ansamblul format de corpul şi psihicul tău. 
Sinele nu este acest ansmblu. EI se exprimă prin acest ansamblu, dar nu este 
acest ansamblu, tot aşa cum un muzician se exprimă prin intermediul unei 
viori, fără a fi tot una cu acea vioară (care poate fi deterioartă, reparată, 
distrusă, dăruită, furată, etc).
  Când îţi este sete, nu ţie îţi este sete. Corpului îi este sete. Tu observi 
acest fapt: corpului îi este sete. Daca te identifici, dacă împrumuţi simţul 
identităţii minţii care gândeşte, vei spune, bineînţeles, „Mi­e sete”. Aşa începe 
confuzia. Setea există, într­adevăr, dar tu nu eşti setea. Setea este ceva ce 
apare în tine. Iar tu nu eşti nici corpul. Corpul este ceva ce există în tine. Nu 
eşti nici măcar mintea. Mintea, de asemenea, există în tine.
  Lucrurile acestea îţi pot părea incredibile sau nebuneşti dintr­un singur 
motiv: ai fost condiţionat să crezi altceva! La un moment dat, iluzia te­a prins în
plasa ei şi de atunci nu ai mai scăpat.
  De fapt, totul este mult, mult mai simplu. Sinele este unul. Orice altceva 
este o expresie, o manifestare temporară a lui. Aceasta este esenţa tuturor 
experienţelor mistice autentice. Eurile sunt numeroase deoarece corpurile şi 
minţile sunt numeroase (probabil infinite).
  Oricare ar fi nivelul experienţei, Sinele nu poate fi conceput, deoarece îl 
transcede mereu. Dacă trăieşti întro lume cu 3 dimensiuni, nu poţi înţelege o 
fiinţă cu 4 dimensiuni. Dacă reuşeşti să te muţi în lumea cu 4 dimensiuni, 
Sinele este ca o fiinţă cu 5 dimensiuni. Şi tot aşa…
  De aceea, Sinele poate fi doar aproximat. În lumea ta tridimensională poţi
spune: „Oh, Sinele este ca o sferă!”. Sau: „Sinele este precum spaţiul”. Poţi să 
atingi spaţiul? Nu, poţi să atingi doar obiectele aflate în spaţiu. Poţi să loveşti 
cerul cu o piatră, dacă te superi pe el?
  În Zen există un dialog minunat între un maestru şi un discipol despre 
Sine. La chinezi, Sinele a fost numit Tao.
  Chao Chou 1­a întrebat pe Nan Chuan: „Ce este Tao?”
  Nan Chuan a răspuns: „Mintea obişnuită este Tao.”
  Chao Chou a întrebat: „Şi cum poate fi atins?”
  Nan Chuan a răspuns: „Dacă vrei să îl atingi, cu siguranţă ca îl vei 
pierde,”
  Chinezii ăştia şi paradoxurile lor imposibile! Însă lucrurile chiar aşa stau:
Sinele pc care vrei să îl descrii, sa îl vezi, sa îl gândeşti sau să îl explici altora 
(ceea ce mi se pare o culme a ignoranţei – pe care mă străduiesc s­o ating!) nu 
este Şinele.
  În lumea creştină, Sinele a fost numit Dumnezeu, iar acest cuvânt, în 
timp, s­a degradat, ca urmare a unor asocieri nefericite. Îmi pare uneori ca o 
bancnotă foarte valoroasă, care a trecut prin foarte multe mâini, unele murdare
şi, inevitabil, a ajuns să se uzeze. Valoarea ei este aceeaşi, însă pentru cineva 
cu simţ estetic, felul cum arata este neplăcut.
  Şi tot ca o bancnotă, cred că va veni un timp când acest cuvânt va fi scos
din uz. Sper că eşti atent. N­am spus că Dumnezeu este demodat şi este cazul 
să fie înlocuit. Doar cuvântul prin care ne raportăm la aceasta Realitate 
Absolută s­a învechit.
  Poate ştii şi tu că nu se pune vin nou în burdufuri vechi (vezi Matei 9,17).
  Imposibilitatea descrierii lingvistice a reprezentat pentru Buddha o 
problemă similară. El a încercat o altă variantă. Nu a vorbit deloc despre 
Dumnezeu. În jurul Iui se vorbea numai despre asta, probabil cu rezultate 
modeste. El a introdus termenul anatta. Anatta înseamnă „fără Eu”. Când Eul 
nu mai există, ceea ce rămâne este Sinele. Este la mintea cocoşului. Cu toate 
acestea, Buddha a fost calificat ca un om fără Dumnezeu, iar religia sa nimic 
altceva decât ateism mascat. În zilele noastre, practicanţii creştini puţin 
disponibili în a ieşi din cadrele dogmatice ale religie lor continuă să vadă în 
budism o religie rece, numai pentru că gradul ei de abstractizare este mai înalt.
  Este şi firesc, când citeşti faimosul rezumat al cuvintelor lui Buddha în 
Visuddhimagga: "Singură suferinţa există, nimeni care suferă;
  Există fapta, dar nici un făptuitor al acesteia;
  Există Nirvana, dar nimeni care­o caută;
  Calea există, dar nimeni care să o străbată"
  O învăţătură în care îţi prinzi urechile, nu­i aşa? Cred că pentru cineva 
fără o autentică experienţă spirituală pare la fel de impenetrabilă ca un 
computer pentru un bătrân activist de partid.
  Buddha a păstrat „o nobilă tăcere” şi nu a suflat un cuvinţel despre 
Dumnezeu, despre originea lumii sau alte întrebări filosofice, întrucât ştia prea 
bine că sunt irelevante şi mai degrabă blocheză decât faciliteză experienţa 
eliberării.
  Dacă Sinele este Unul, dacă nu mai există nimic în afara Sinelui, ce rost 
mai are lumea? Lumea este necesară. Este ca un fel de şcoală. Trebuie sa o 
parcurgi. Pentru a afla cine eşti, ai nevoie de un fond de contrast. Nu poţi scrie 
pe o tablă neagră cu o cretă neagră. Despre Sine se poate face această afirmaţie
neobişnuită: nu ştie de la bun început cine este. Într­o altă variantă spirituală, 
aceea a lumii ca joc divin, Sinele ştie prea bine cine este, dar pretinde că nu 
ştie, pentru a declanşa spectacolul creaţiei.
  Mă rezum aici la prima idee. Sinele nu ştie cine este şi, pentru afla, are 
nevoie de non­sine. Cum spuneam, un fond de contrast. Acest fond de contrast 
este lumea. Lumea există pentru ca tu să afli cine eşti. Lumea există pentru 
tine. Este necesară cunoaşterii tale. Trebuie să te pierzi în ea pentru a te putea 
regăsi. Atunci când te pierzi, eşti inocent ca un copil. Eşti pur. Se poate spune 
că te naşti. Când te regăseşti, eşti din nou inocent. Eşti, din nou, pur. Se poate 
spune că te­ai născut din nou. „Şi Iisus le­a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi 
nu­i opriţi, căci împărăţia Cerurilor este a acelora ca ei” (Matei 19,14).
  Iisus nu spune să fii un copil. Un copil este imatur. Iisus nu­ţi propune 
să regresezi, adică să dai în mintea copiilor. Te invită să fii ca un copil. Este o 
diferenţă uriaşă. Cel care şi­a realizat Sinele este ca un copil. A recuperat 
inocenţa copilăriei şi are ceva în plus. Experienţa celui care s­a rătăcit.
  Şi pentru că am adus vorba de copii, voi face o paranteză, lungă şi 
fioroasă pentru anumite persoane. Nu pot fi de acord cu felul în care copiilor li 
se îndeasă religia în cap. Religia nu poate fi predată. Religia este o descoperire 
personală! Sunt profund recunoscător bunicii mele, care m­a crescut în primii 
6 ani, Deşi era şi este o persoană extrem de religioasă, nu mi­a spus niciodată 
„Gândeşte aşa!”, nu m­a obligat să merg la biserică sau alte lucruri de genul 
acesta. Mi­a respectat libertatea şi nu mi­a impus o religie care pe ea o ajuta 
foarte mult, dar de care eu nu aveam nici un chef.
  Cred că aşa trebuie crescut un copil! Opţiunile lui trebuie respectate, cu 
orice preţ. Nimic nu­ţi dă dreptul să scrii pe tabla proaspătă a vieţii lui ceea ce 
tu crezi că este bun şi necesar. Poate că este bun doar pentru tine!
  Practică religia de care eşti atras, vorbeşte­i despre ea dacă te întreabă (şi
sigur te va întreba), dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu i­o impune! Şi nu 
mă refer aici la impunerea prin violenţă. Mă refer şi la manipularea subtilă, 
căreia copilul nu îi poate rezista. „Dacă nu­ţi spui rugăciunea, nu­ţi citesc nici 
eu povestea.”
  Dacă felul tău de a practica religia nu este distorsionat de propria ta 
spălare a creierului, copilul va fi atras în mod natural. El va începe să prindă 
câte ceva doar stând pe lângă tine. Şi dacă ceea ce descoperă este hrănitor, va 
trebui să­ţi faci timp.
  Altfel, dacă începi să­1 îndopi cu rugăciuni, psalmi, principii morale 
însoţite de ameninţarea cu iadul, te asigur că ceea ce vei reuşi va fi doar să 
distrugi religiozitatea lui latentă.
  Reflectează o clipă. De ce la alegerile din noiembrie nu vor putea vota 
decât cei care au cel puţin 18 ani? De ce nu li se permite copiilor şi 
adolescenţilor să voteze? Poate că au şi ei anumite preferinţe. Răspunsul e cât 
se poate de rezonabil: nu sunt consideraţi suficient de maturi pentru a opta 
pentru un candidat sau altul.
  În ceea ce priveşte chestiunile religioase, brusc acest raţionament nu mai
e valabil. La patru ani ai maturitate spirituală din belşug, suficientă pentru a 
discerne între o religie sau alta. La 17 ani încă nu­ţi dai seama care este cel mai
bun conducător politic, dar la 4­5 ani e o bagatelă să înţelegi care este cel mai 
bun conducător spiritual.
  Dacă citeşti ceea ce scriu fără prejudecăţi (cu o minte curată), sunt sigur 
că te cutremuri. Sunt multe modalităţi prin care părinţii pot fi violenţi cu copiii.
Aceasta e una cu efecte pe termen lung.
  Cel mai bun lucru pe care părinţii îl pot face, în raport cu proprii copii, 
este acela de a­i ajuta să devină conştienţi, să descopere singuri ce este bun şi 
ce este rău pentru ei, să nu se teamă să­şi exercite libertatea şi să înveţe să­şi 
asume consecinţele, atunci când greşesc.
  Nimeni nu mă poate convinge că a fi religios înseamnă a crede orbeşte în 
ceva ce nu cunoşti. Mai degrabă invers, a experimenta tu singur pentru a 
înţelege cu adevărat este atitudinea corectă a omului aflat pe calea spirituală. 
Cunoaşterea de împrumut, ceea ce ai fost obligat sa asimilezi împotriva nevoilor
tale, nu are nici un fel de valoare. La o astfel de „cunoaştere” poţi renunţa fără 
mei un fel de regret. Ea este ca un văl care îţi acoperă ochii. Aruncă­1 şi 
priveşte­1 cu proprii tăi ochi, astfel încât să vezi ceea ce este şi nu ceea ce ţi­au 
spus alţii că este.
  Spiritul religios veritabil, ca să închei optimist această paranteză, este 
foarte apropiat de esenţa copilăriei. Un copil trăieşte într­o lume în permanenţă
noua, care îl încântă şi îl uimeşte. Acelaşi lucru se întâmplă cu un mistic. Unit 
cu propriul lui Sine, având ochii întotdeauna proaspeţi, el trăieşte într­o lume 
care nu e niciodată la fel şi de a cărei frumuseţe se poate bucura la nesfârşit, 
deoarece o percepe mereu.
  Din punctul meu de vedere, adulţii care pot trăi măcar uneori în acest fel 
sunt cu adevărat oameni religioşi. Cei care sc pretind religioşi, dar şi­au pierdut
spontaneitatea, dorinţa de a experimenta şi capacitatea de a se minuna sunt 
precum burdufurile vechi. „Burdufurile plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile 
se prăpădesc” – astfel le anticipa soarta un mare înţelept rebel, crucificat de 
semenii lui, mult prea adânciţi în propria lor religie.
  Realizarea Sinelui seamănă mult cu a deschide larg ferestrele casei în 
care locuieşti. Casa ţi se va umple de lumină. Lumina a fost întotdeauna acolo, 
dar nu a putut pătrunde, deoarece ai ţinut ferestrele închise. Nu era mare lucru
de făcut. Poate că un timp ai încercat să aduci Soarele înăuntru, după care ţi­ai
dat seama de absurditatea ţelului tău. A deschide ferestrele casei este 
echivalent cu a te deschide către ceea ce deja există în tine. La un anumit nivel,
tu eşti Sinele pe care îl cauţi. Budiştii obişnuiesc să spună că este ca şi cum ai 
căuta prin toată lumea un medalion pe care l­ai avut tot timpul la gât. La un 
moment dat îţi trece prin cap să te priveşti şi îl descoperi. Este foarte greu să 
nu râzi, înţelegându­ţi prostia fără margini care te­a împins de colo­colo de­a 
lungul timpului.
  Când înţelegi cine eşti sau, altfel spus, când realizezi că nu eşti ceea ce 
pari a fi, orice practică spirituală încetează. Când ai ajuns acasă te poţi 
descălţa. De pantofi ai avut nevoie afară, în lume. Este chiar inconfortabil să 
dormi în ei. Poate că dacă ai fost un yoghin, vei mai sta în câte o asana sau vei 
mai realiza câte o tehnică Pranayama, în amintirea vremurilor de demult. Dacă 
ai fost un adorator al lui Iisus, vei mai merge din când în când la biserică. Dacă
l­ai iubit foarte mult pe Krishna, vei mai răsfoi Bhagavad Gita. Dacă ai studiat 
budismul vei mai zăbovi asupra versetelor din Prajna­parmitahridaya Sutra. 
Dar toate aceste acţiuni sunt facultative. Nu mai există nimic constrângător în 
a le realiza. Funcţia lor spirituală a încetat pentru tine.
  O notă interesantă a acestei stări, când apare pentru prima oară, este 
senzaţia de uşurare. Ai scăpat de o mare povară. Şi Eul este, într­adevăr, o 
povară uriaşă. Este ca şi cum te­ai trezi dintr­un vis jenant, dacă nu cumva 
viaţa a fost pentru tine un coşmar. Te bucuri aşa de mult de noua ta stare, 
încât ea pare extatică în raport cu ce ai trăit până atunci. După aceea devine 
fundalul obişnuit al fiinţei tale, sentimentul că eşti „gol şi minunat”, ca să citez 
un maestru Zen al cărui nume l­am uitat.
  Această stare specială este strâns legata de percepţia lumii ca un întreg. 
Lumea nu mai este ceva care ţi se opune, un obstacol în calea evoluţiei tale sau
ceva periculos de care să te temi. Lumea este o unitate organică. Este ca şi cum
mâna dreaptă ar descoperi că mâna stângă nu este o străină, ci doar o parte a 
aceluiaşi organism.
  În stările speciale de conştiinţă, lumea este percepută mai mult ca un 
organism decât ca un mecanism. Mecanismul are nevoie de ceva exterior lui 
pentru a funcţiona, organismul se autoordoneaza. În acelaşi fel Întregul organic
sc ordoneză de la sine. Nu e nevoie de un Dumnezeu exterior care să 
supravegheze lumea cu caietul tehnic în mâna, eventual să o distrugă definitiv 
dacă se încăpăţânează să nu meargă bine.
  Realizarea Sinelui este intens conectată cu percepţia nonseparativităţii. 
Ideea că eu exist separat de tine era o iluzie, din a cărei sclavie m­am eliberat. 
Upanişadele afirmă explicit acest adevăr.
  "Sinele din tot ce există, suportul străvechi al universului, mai subtil 
decât subtilul, acesta eşti tu.
  Tu singur eşti Acela."
 
  (Kaivalya Upanishad)
  Eu şi tu nu suntem deloc separaţi. Părem a fi separaţi la exterior. În 
centru suntem Unul. Iisus are şi el în vedere acest adevăr când le spune 
cărturarilor: „Iar a doua este următoarea: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi! Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta.” (Luca, 12, 31) De ce „ca 
pe tine însuţi”? Pentru că tu eşti Acela.
  Totuşi, acest gen de înţelegere nu vine din ascultarea mecanică a unor 
porunci sau sugestii. Te poţi comporta toată viaţa ca şi cum l­ai iubi pe 
aproapele tău, reprimându­ţi aversiunea sau ura în inconştient. Acest fenomen 
este hipercunoscut specialiştilor în psihologie şi psihoterapie.
  Înţelegerea vine din discriminare. Examinează­te constant, urmăreşte­ţi 
motivaţiile până la nivelul lor cel mai adânc şi observă­le cum se dizolvă. 
Motivaţiile egoiste există, întradevăr, însă ele nu te definesc. Deoarece l poţi 
observa şi cunoaşte, tu trebuie să fii altcineva. Ajungi astfel să înţelgi că nu eşti
ceea ce credeai că eşti. Tu nu eşti Eul.
  Eşti Sinele. În lumina acestei înţelegeri, Eul se dizolvă în Sine aşa cum 
zahărul se dizolvă în ceai.
  DE CE VREI SĂ DEVII PSIHOTERAPEUT?
  Cred ca unui antrenor de fotbal i se întâmplă să întâlnească tineri care 
doresc să devină fotbalişti. Unui „calculatorist” îi apar în faţă persoane 
interesate de nobila artă a holbatului ore în şir la un ecran. Mie mi se întâmplă 
să dau nas în nas cu oameni care aspiră să devină psihoterapeuţi. Aproape toţi 
mă întreabă acelaşi lucru: „Ce trebuie să fac pentru a deveni terapeut?” 
Deoarece acest fenomen a luat amploare în ultima vreme, m­am decis să aştern
aceste rânduri. Ele au, prin urmare, un public ţintă. Dacă nu te interesează să 
devii psihoterapeut, nu le citi. Pentru că dacă le citeşti, s­ar putea, cine ştie, sa 
începi să­ţi doreşti. (Te­am incitat?)
  Există o întrebare mult mai bună pe care nu doar studenţii la psihologie, 
ci orice alt tânăr aflat în faţa unei opţiuni profesionale, ar fi de dorit să şi­o 
pună şi să încerce să răspundă onest. Ce mă împinge către această profesie? 
Este dorinţa ta autentică? Vrei să te faci doctor pentru că tata e doctor? Vrei să 
fii actriţă pentru că mama n­a reuşit asta? Vrei să fii inginer de aeronave, aşa 
cum şi­a dorit întotdeauna bunicul tău? Te faci filolog pentru a­i dovedi sorei 
tale că eşti mai bun decât ea? Lumea e plină de oameni care nu se află la locul 
lor. Am întâlnit un profesor care putea fi un excelent poliţist, un topograf care 
şi­a ratat vocaţia de artist, un manager care ar fi fost un mare medic veterinar. 
Există peste tot oameni nemulţumiţi de ceea ce fac, deoarece slujba lor nu îi 
împlineşte, deşi le umple portofelele. Din acest punct de vedere, psihologii au o 
pâine bună de mâncat, mulţi ani de acum încolo.
  Să admitem însă ca nimeni nu a interferat cu dorinţele tale şi că vrei să 
te faci psihoterapeut nu pentru a mulţumi pe altcineva, ci pentru că aşa vrei 
tu. Acesta este punctul de plecare pentru o analiză deloc simplă, cu concluzii 
adesea greu de suportat. Motivaţiile adânci pe care această opţiune 
profesională se sprijină se pot dovedi dintre ccle mai iraţionale şi infantile, 
reprezentând modalităţi perverse de a rezolva conflicte inconştiente.
  Refrenul cel mai popular pe care l­am putut auzi este acesta: „Vreau să 
devin psiholog/psihoterapeut pentru a­i ajuta pe oameni.” Extraordinar! Câtă 
nobleţe interioară! Câtă frumuseţe lăuntrică! Aşa de tânără şi deja eşti o 
sfântă? Mă laşi să mă fotografiez cu tine, să­mi impresionez nepoţii?
  Dacă ţi­aş spune că nimeni nu poate ajuta pe nimeni? E o chestie mult 
prea mistică. Însă asta este experienţa mea. Şi nu s­ar putea spune, în termeni 
sociali, că n­am ajutat pe nimeni. Câţiva oameni mi­au jurat recunoştinţă toată
viaţa! Dar acesta nu e decât un fenomen de suprafaţa. Dacă stai puţin să 
meditezi, şi a medita nu e ceva deloc simplu pentru o minte antrenată de 
societatea modernă, vei ajunge să împărtăşeşti această credinţă. Cum 
îndeletnicirea aceasta poate dura ani buni, îţi voi oferi alte argumente.
  Tu spui că vrei să ajuţi. Iar eu îţi spun că nu vrei de fapt să ajuţi. Vrei să 
ai sentimentul că ai reuşit. Ţi­ai propus un anumit scop şi l­ai atins. Clientul 
tău nu se mai teme să vorbească în public. Femeia pe care ai asistat­o a trecut 
peste divorţ, refăcându­şi viaţa. Adolescentul rebel nu mai fuge de acasă. 
Consumatorul de droguri a înfiinţat o fundaţie împotriva acestei adicţii. Ce 
reprezintă toţi aceşti oameni? Mijloace pe care le­ai folosit pentru a­ţi atinge 
scopul. Scopul tău a fost să reuşeşti. Oamenii vorbesc despre tine, eşti invitat 
la televizor, eşti felicitat la congrese. Dacă Eul tău ar fi ca un balon, acum 
trebuie să aibă dimensiuni colosale. Şi ce este rău aici, m­ai putea întreba, 
dacă oamenii respectivi chiar s­au vindecat? Ce este rău în a avea prestigiu, în 
a te bucura de un statut înalt?
  N­am spus că ar fi ceva în neregulă cu faima. Am spus doar că, în relaţia 
cu acei oameni, focalizarea a fost asupra nevoilor tale. Dacă ei şi­au depăşit 
problemele, acesta nu e în nici un caz meritul tău. Este meritul lor! Poate ai 
fost un catalizator, însă nimic mai mult. Tu nu poţi transforma pe nimeni, tot 
aşa cum nu poţi respira în locul nimănui. În plus, nu e sigur că vindecarea nu 
e decât temporară. De unde ştii că femeia nu va intra într­o nouă căsnicie 
nereuşită? Că adolescentul nu aşteaptă decât să împlinească 18 ani pentru a 
pleca definitiv de acasă? Că fostul consumator luptă acum împotriva drogurilor 
tocmai pentru că, inconştient, şi le doreşte mai tare ca niciodată?
  Ajutorul de care eşti conştient nu este ajutor real. Este un cuvânt distins 
care acoperă nevoi personale. Te amăgeşti singur dacă crezi că tu ai ajutat pe 
altcineva. Mai degrabă poţi spune că altcineva s­a ajutat singur, în prezenţa ta. 
Asta în cel mai bun caz. Pentru că în alte cazuri, în prezenţa ta, altcineva se 
blochează şi mai tare. Ajutorul adevărat este acela de care nu eşti conştient. 
Ştiu că sună paradoxal, dar încă nu te­ai obişnuit cu Mine!
  Este ca atunci când cineva te întreabă unde e strada Carol Davila, tu îi 
explici şi mergi mai departe, fără să­ţi treacă prin cap să­i ceri ceva în schimb 
sau să te feliciţi pentru cunoştinţele tale în materie de străzi. În Evanghelie 
există un pasaj sublim în acest sens: „Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: 
Doamne, când Te­am văzut noi flămând şi Ţi­am dat să mănânci? Sau fiindu­Ţi
sete şi Ţi­am dat de băut?” (Matei 25, 37)
  De ce Iisus spune „cei neprihăniţi”? Pentru ca nu se referă la Eu. Eul nu 
este inocent. Egocentrici ta te a exclude puritatea. Se referă la acţiuni generate 
de Sine. Sinele dăruieşte fără condiţii, Eul acaparează. Uneori oferă la schimb, 
în cel mai bun spirit comercial.
  Aşa nu este doar în psihoterapie, ci şi în orice altceva. Când ajuţi cu 
adevărat, Eul nu este prezent. Nu există amintiri, semne făcute în agendă, 
declaraţii publice, tranzacţii cinstite sau oneroase. Există doar acţiuni pe care 
le realizezi. După ce le­ai finalizat, uiţi de ele. Un frumos îndemn aflat în 
circulaţie a încercat să surprindă aceasta în cuvinte: „Fă binele şi aruncă­1 în 
mare!”
  Bhagavad Gita, capodopera spirituală a Indiei, este şi ea iluminatoare în 
această privinţă: „Săvârşeşte deci fapta ce trebuie făcută, mereu desprins de ea,
căci omul care făptuieşte desprins ajunge la culme.: (III, 19) Şi, în altă parte: 
„Cel care vede în faptă nefăptuirea şi în nefăptuire fapta, acela este un înţelept 
între oameni, acela este un yoghiri." (IV, 18)
  Chinezii au descoperit şi ei acest principiu. L­au numit principiul 
nonacţiunii (wu wei). „Dao nu face nimic şi totuşi nimic nu rămâne nefăcut” 
spune celebrul Lao Zi. Aceasta nu este inerţie sau pasivitate. Este acţiunea 
spontană din care lipseşte un Eu care să o judece.
  Dacă poţi acţiona în acest fel, vei fi un mare psihoterapeut. Lucrul cel 
mai nostim este că nu vei şti niciodată asta. Dacă nu poţi acţiona aşa, dacă 
trebuie sa te forţezi, să te controlezi, să te ghidezi după tot soiul de modele 
oferite de alţii, atunci locul tău nu este în psihoterapie. Cu siguranţă eşti 
capabila de acţiune spontană, însă în alt domeniu. Găseşte­l şi vei fi fericită!
  O altă nevoie, împachetată cu grijă în nevoia de a ajuta, este nevoia de 
putere şi control. Vrei să devii psihoterapeut pentru a deţine controlul, pentru 
a­i spune clientului ce să facă. Însuşi faptul de a pune doar tu întrebări 
personale este o formă de a deţine puterea. Tu conduci dialogul, tu îl stimulezi 
pe client să se exprime, să povestească, să­şi înfrunte temerile. Tu eşti stăpânul
în ring. Tu deţii puterea.
  În forme mai subtile, de care uneori nici tu nu îţi dai seama, îl orientezi 
într­o anumită direcţie, oricât de rogersian ai fi (prin mimică, ton, privire – 
componente fine şi greu de controlat ale limbajului nonverbal), îl poţi manipula,
fără să­ţi propui conştient, sa ia decizii pe care tu le aprobi, să exprime 
sentimente pe care tu însuţi le­ai reprimat, să acţioneze în feluri pe care le 
tolerezi sau chiar le admiri. Sunt aici atâtea lucruri de spus, încât aş putea 
scrie o altă carte.
  Tot aici intră oportunitatea foarte plăcută de a avea putere asupra 
sentimentelor unui alt om. „L­am liniştit”. „A plecat fericit.” „I­am redat 
speranţa”. „Doar eu îl pot calma.” Măi să fie! De la început ai avut muşchii ăştia
sau te antrenezi zilnic? Sentimentele unui alt om pot fi înţelese, acceptate, 
împărtăşite, însă în nici un caz schimbate de tine. Te rog, renunţă la această 
iluzie. Ele se schimbă de la Sine, dacă li se permite asta. Tu faci, cel mult, parte
din contextul în care ele se schimbă. Nu­ţi aroga merite pe care nu le ai. Este 
ca şi cum ţi­ai face implanturi, mândrindu­te apoi cu sânii pe care ţi i­a dăruit 
natura.
  Mai mult decât atât, tu nu poţi schimba nici măcar sentimentele tale. 
Asta este o altă discuţie foarte lungă, în care nu voi intra aici. Sentimentele tale
se schimbă, de asemenea, de la Sine, dacă eşti suficient de inteligent ca să nu 
le reprimi. A crede că­ţi poţi schimba trăirile este ca şi cum ai crede că poţi 
levita, deoarece te tragi singur de şireturi în sus. Lasă­mă să râd de această 
absurditate, în care eu însumi am crezut multă vreme. Sentimentele tale se 
schimbă dacă le accepţi şi se intensifică dacă încerci să le schimbi. Este un 
paradox minunat sau groaznic, în funcţie de câtă minte ai.
  Încă mai susţii că vrei să devii psihoterapeut din nevoia de a­i ajuta pe 
oameni? Îţi mai ofer un indiciu. Dorinţa de a ajuta nu este altceva decât interes
pentru viaţa interioară a unui alt om. Altfel spus, dimensiunea voyeuristă a 
profesiei de psiholog sau terapeut. Tu nu eşti obligat să te deschizi, dar celalalt 
„îşi pune viaţa pe tavă”. Cum îmi spunea o clientă, „ştii şi ce lapte am supt de 
la mama”.
  Eşti conştient de această nevoie? Îţi poţi asuma dorinţa de „a­1 dezbrăca”
pe celălalt de secrete, de a pătrunde în viaţa lui intimă, de a­i „vedea” gândurile
şi sentimentele ascunse? Aşa cum o femeie se expune unui ginecolog, care o 
cercetează atent, un client „îşi expune” viaţa lăuntrică unui terapeut, care cel 
mai adesea oferă puţine Informaţii despre sine.
  Vrei să­i ajuţi pe oameni, spui? Să­ţi povestesc despre dimensiunea 
omniscientă a rolului de terapeut. Îmi amintesc de o studentă, foarte simpatică 
de altfel, care îmi spunea că vrea să devină psihoterapeut ca să­i orienteze pe 
oameni, adică „să le arate drumul drept”. Bieţii oameni, o apucă pe cărări 
greşite. Ca să le arăţi drumul cel drept trebuie să ştii care este acesta. Dacă nu 
ştii, îţi poţi imagina că ştii, iar asta te satisface.
  În realitate, niciunul dintre noi nu ştie ce este bine sau rău pentru un alt 
om. Este vechea problemă a judecăţii morale. Cine îţi dă dreptul sa judeci? 
Cine eşti tu ca să hotărăşti ce este bine sau rău pentru o altă persoană? Dacă 
ei optează pentru un anumit curs al acţiunii, cine eşti tu ca să te opui sau ca 
să­1 convingi să se răzgândească? Învaţă să­i respecţi libertatea de a alege. 
Poate greşeşte, însă doar în acest fel va învăţa. Nu­i lua şansa de a învăţa din 
propria lui experienţă. În comparaţie cu aceasta, experienţa ta sau învăţăturile 
spirituale, oricât de elevate, sunt la fel de valoroase ca buruienile de pe 
marginea drumului. Nu uita că dacă tu ai ajuns la un nivel de conştiinţă 
superior, asta s­a întâmplat deoarece ai fost disponibil să experimentezi şi să 
înveţi din propriile tale greşeli. Şi nu mă refer aici la o singură viaţă, ci la mai 
multe, în care ai făcut cu siguranţă o sumedenie de tâmpenii. Eu, cel puţin, aşa
am făcut. Dacă nu ai atins acest nivel de conştiinţă, dacă toată cunoaşterea ta 
este acumulată din cărţi, atunci, dă­mi voie să te informez, nu eşti decât unul 
din şobolanii din anecdota următoare:
  Doi şobolani au intrat într­un cinematograf şi au mâncat întreaga rolă de
film. După ce au mâncat­o, unul dintre ei 1­a întrebat pe celălalt: „Ţi­a plăcut 
filmul?”. La care celălalt a răspuns: „Nu, mi­a plăcut mai mult cartea!”
  Dimensiunea omniscientă este o dimensiune de tip megalomanie. Crezi 
că eşti atotştiutor, crezi ca înţelegi totul, crezi că poţi explica totul. Psihologii de
acest tip, care au pierdut orice urmă de smerenie, nu reuşesc decât să fie 
antipatici.
  Din nefericire, clienţii au mare nevoie să se raporteze la o figura 
parentală, deţinătoare a unei cunoaşteri superioare în ceea ce­i priveşte (aşa 
cum se raportează un copil de 3­4 ani la un părinte). Este o nevoie infantilă, 
susţinută de o credinţă de tip magic: „Există cineva care le ştie pe toate”. În 
scenariul lui de viaţă, clientul ţi­a pregătit un rol. Oare îl vei juca? El te va plăti
pentru asta. Unii psihologi şi terapeuţi îşi aleg profesia nu mânaţi de frumoase 
idealuri, cum tind să creadă la nivel conştient, ci pentru satisfacţia de a juca 
acest rol. Află dacă este şi cazul tău! Şi dacă este şi cazul tău, examinează­ţi 
îndoielile profunde legate de capacitatea de a înţelge lumea, îndoieli pe care 
încerci să le compensezi cu roluri profetice.
  Încă mai vrei să­i ajuţi pe oameni? Atunci citeşte în continuare, deoarece 
nu am terminat analiza. Este şi dificil, având în vedere cât de bogat este 
inconştientul. Să te introduc puţin în dimensiunea de sfânt a profesiei de 
terapeut. „Indiferent cine ai fi, eu îmi fac timp pentru tine. Mă interesează 
binele tău. Sunt aici pentru a avea grijă de nevoile tale.” Am o dilemă. Să te 
caut în calendarul catolic sau în cel ortodox?
  Indiferent de atitudinea clientului (sceptică, ostilă, dispreţuitoare, 
necooperantă, etc) terapeutul se străduieşte să îl ajute. Dacă experienţa 
clientului are, în plus, unele aspecte degradante, imorale sau violente, relaţia se
polarizează şi mai intens pe axa sfânt – păcătos. Eu te ajut indiferent de ce ai 
făcut şi ghici cum mă face asta să mă percep? Aşa este: eu sunt un om 
extraordinar, cu totul special. Câtă căldură pot să radiez, cât de tolerant pot să 
fiu, câtă răbdare am cu aceşti rătăciţi (vezi serviciile oferite în penintenciare, 
şcoli de reeducare) sau dezavantajaţi social!
  Când seducţia acestui rol nu mai este la fel de puternică, discursul 
interior îşi schimbă accentele: „Cât mă zbat pentru el şi nu văd nici un fel de 
recunoştinţă” sau „M­am săturat. Merită ceea ce i se întâmplă.” Ca un 
amendament, şi exerciţiul profesiei de preot, indiferent de confesiunea 
religioasă, este periclitat de această nevoie inconştientă. Când eşti foarte sigur 
că cel din faţa ta este un păcătos, prin contrast, tu te poţi simţi asemenea unui 
sfânt, situaţie în care nu mai ai nimic de schimbat la tine.
  În sfârşit, ultimul demon deghizat în „nevoia de a ajuta” pe care îl 
descopăr aici este sentimentul de inferioritate. Ai ales o profesie care presupune
să întâlneşti aproape zilnic oameni nefericiţi. De ce faci asta? Pentru că nu îi 
poţi suporta pe cei fericiţi! Te simţi inferior în raport cu ei. Îi invidiezi. Adică, în 
secret, îţi doreşti şi tu ceea ce ei au, însă nu te crezi suficient de capabil pentru 
a reuşi. Şi atunci, ce faci? Cauţi pe cineva care este mai nefericit ca tine. Cineva
care este sub nivelul tău. Magia e gata. Ai ajuns pe o treaptă superioară.
  Dacă ai această structură şi ai avut neşansa să întâlneşti oameni foarte 
fericiţi, împliniţi, complet relaxaţi în raport cu viaţa, vei căuta oameni extrem de
nefericiţi, neajutoraţi sau disperaţi pe care să­i tratezi. Va fi coadă la tine la 
cabinet, deoarece pe lumea asta există oameni de toate tipurile. Tu îţi vei regla 
stima de sine şi toată lumea va avea ceva de câştigat, nu­i aşa?
  Nu e chiar aşa. Inferioritatea nu dispare, chiar dacă deasupra ei este 
aşezat un strat sclipitor de competenţă şi reuşită profesională. Sentimentul de 
inferioritate dispare când nu te mai compari şi nu te mai compari când realizezi
că eşti o piesa unici în marea arhitectură a existenţei. Dumnezeu nu creează 
decât unicate.
  Şi dacă nu te simţi confortabil cu cei care sunt fericiţi, stai cât mai mult 
în preajma lor! Află cum fac. Învaţă de la ei. Observă cum îşi transformă viaţa 
într­o sărbătoare. Dacă te deprimă fericirea lor, observă­te pe tine. Descoperă 
cum faci pentru a fi deprimat şi renunţă la a mai face acele lucruri. După aceea
te poţi apuca şi de psihoterapie, în cazul în care mai ai chef. Şi presimt că vei fi 
un profesionist.
  Nu mă aştept ca, după acest semnal de alarmă, concurenţa la facultăţile 
de psihologie să scadă brusc. Mă aştept însă ca tinerii cu un bun nivel de 
conştientizare să înveţe sa se vindece de nevoia de a vindeca. Deoarece toţi 
suntem oameni şi am fost cândva copii, înăuntrul nostru continuă să existe 
tendinţe iraţionale, idei primitive sau magice, conflicte nerezolvate.
  Acestea ne orientează subtil spre anumite profesiuni. În câteva din aceste
profesii, cum sunt cele centrate pe oferta de ajutor, dinamicile inconştiente se 
manifestă şi mai intens şi mai perturbator. Munca de psihoterapeut prezintă 
astfel de caracteristici.
  Dacă este dorită şi căutată în mod compulsiv, acesta e semnul cel mai 
clar că ceva nu e în regulă şi că subiectul unei astfel de căutări are nevoie, el 
însuşi, de terapie. Şcolile de formare serioase au înţeles bine lucrul acesta şi au
introdus etape de dezvoltare şi analiză personală.
  Ele nu sunt infailibile, deoarece natura umană este bogată şi înşelătoare.
Nu poţi şti, o dată pentru totdeauna, ce anume zace înăuntrul tău şi în ce fel de
situaţie se va trezi. Însă ceea ce poţi face este să funcţionezi la un nivel superior
de luciditate, să fii în contact cu nevoile tale şi să te ierţi pentru prostiile pe 
care le faci, rugându­te la Dumnezeu să nu fi fost prea mari.
  Nu în ultimul rând, şi asta e valabil pentru orice fel de profesie, prima ta 
recompensă să fie activitatea în sine. Dacă faci cu bucurie ceea ce faci, la un 
moment dat vor veni şi banii şi recunoaşterea socială. Şi dacă nu vor veni, fii 
sigur că asta face parte dintr­un plan divin mai înalt, deocamdată inaccesibil 
conştiinţei tale.
  Dacă te duci la slujbă fără entuziasm, dacă munca ta nu te face fericit, 
nu reuşeşti decât să­ţi salvezi contul în bancă. În opinia mea, tu eşti deja mort.
Aştept să renaşti într­un alt corp, pentru a trăi o viaţă mai plină de sens.
  TEOREMA ULTIMULUI DISCIPOL.
  Sună aşa: pe această planetă toţi oamenii au atins starea de iluminare, 
cu o excepţie. A mai rămas un singur om care încă nu a atins cel mai înalt nivel
spiritual. Tu eşti acest om. Tu eşti ultimul discipol. Toţi ceilalţi sunt maeştri.
  Poate câteva din ideile acestei cărţi le­ai găsit neobişnuite, dacă nu 
cumva trăsnite. Ce zici de drăcovenia asta? Pe Pământ a rămas un singur om 
ignorant. Tu. În cele mai creative sau excentrice moduri, ceilaţi încearcă să te 
înveţe. Tot ceea ce ei fac are în vedere acest scop ultim: să înveţi ceea ce ai de 
învăţat şi să realizezi şi tu, în sfârşit, starea de iluminare spirituală.
  Ştiu ca ţi se pare greu de crezut. Inclusiv această carte e scrisa special 
pentru tine. Mă aşteptam să fii sceptic. E natural atunci când nu eşti iluminat. 
Câteva persoane cu care m­am sfătuit credeau chiar că nu vei ajunge să citeşti 
cartea. Din fericire, nu eşti atât de ignorant!
  Te poftesc să testezi această ipoteză. Pentru tine nu este o teoremă, nu 
este ceva demonstrat. Este doar o ipoteză. Ea spune că toţi oamenii pe care îi 
întâlneşti încearcă să te înveţe ceva. Având o cunoaştere excepţională şi o 
creativitate pe măsură, situaţiile pe care le creează sunt din cele mai diverse. Se
pare, touşi, că ai mult de învăţat.
  Misiunea ta poate fi formulată în cuvinte foarte puţine. De fiecare dată 
când intri în contact cu cineva, caută să răspunzi la întrebarea: oare ce 
încearcă acest om să mă înveţe?
  Sper că nu ai atâta naivitate încât să­ţi imaginezi că te poţi duce la el 
pentru a­1 întreba: „Ştii ceva? M­am săturat. Spune­mi direct ce vrei să învăţ 
de la tine.” Nimeni nu va recunoaşte nimic. Sunt nişte actori desăvârşiţi (ca 
lectură suplimentară îţi recomand teoria vieţii ca o piesă de teatru). Singura 
informaţie autorizată este aceasta, furnizată de mine. Acordă­mi puţin credit.
  Şi pentru că am o simpatie specială pentru tine, ca ultim discipol, îţi voi 
da în continuare câteva exemple de învăţare, din care te poţi inspira.
  Secretara abia dacă te priveşte şi ţi se adresează ca şi cum ai fi 
proaspătul absolvent al unei şcoli de debili mintali. Ea încearcă din greu să te 
înveţe ceva despre respect.
  Casiera de la bancă are o repeziciune în mişcări comparabilă cu cea a 
unei octogenare paralizate. Într­o jumătate de oră ai înaintat 40 de centimetri şi
te gândeşti deja să renunţi la abonamentul Connex, a cărui factură ai dori să o 
achiţi în următoarele 3 ore. Ea se trudeşte să te înveţe ceva despre răbdare.
  În timpul examenului oral, profesorul te­a fixat mai bine de 10 minute, 
având o figură inexpresivă. El s­a chinuit să te înveţe ceva despre sprijin.
  Muncitorii pe care i­ai angajat pentru a­ţi renova casa se opresc imediat 
din muncă şi devin foarte atenţi la compoziţia unei sticle cu vin, dacă­ţi trece 
prin cap să­i slăbeşti din ochi. Ei se forţează să te înveţe ceva despre datorie.
  Tatăl tău te îmbrăţişează o singură dată pe an, de ziua ta. El încearcă să 
te înveţe ceva despre tandreţea paternă.
  Fratele tău, care ajunge acasă înaintea ta, se ocupă minuţios de prăjituri,
având grijă să nu­ţi mai rămână niciuna. El se străduie să te înveţe ceva despre
generozitate.
  Copilul tău cheltuie într­o singură zi banii de buzunar pe toată 
săptămâna. El se zbate să te înveţe ceva despre chibzuinţă.
  Partenerul tău îţi cotrobăie prin telefon sau pe mail, pentru a vedea ce 
mesaje ai mai primit. El depune mari eforturi pentru a te învăţa ceva despre 
încredere.
  Mama ta e în permanenţă nemulţumită de notele pe care le ai. Când iei 
note maxime nu spune nimic, când iei note mai mici de 10 te critică. Ea se 
căzneşte să te înveţe ceva despre apreciere.
  Prietena ta cea mai bună face public un anumit lucru despre tine, pe 
care o rugasei explicit să nu­1 mai spună la nimeni. Ea încearcă să te înveţe 
ceva despre confidenţialitate.
  Sper că ţi­am oferit suficiente exemple pentru a te raporta la viaţă altfel 
decât prin întrebarea „De ce­mi faci asta?”, însoţită de numeroase trăiri 
negative. Acum ştii. Mai e nevoie de un pas, foarte, foarte mic. Să gândeşti cu 
propria ta minte şi să­ţi asimilezi lecţiile.
  ÎNCHEIEREA DE LA SFÂRŞIT.
  2 august. Luna călătoreşte prin semnul Peştilor, Mercur se îndreaptă 
sprinten spre Venus natal. Asta a fost tot. Sper să­ţi fi trezit gustul pentru 
spiritualitate, daca o confundai până acum cu ritualul religios, sau să o iubeşti 
şi mai mult, dacă erai deja un iniţiat în domeniu. Să o iubeşti, zic, însă nu 
neapărat ca în anecdota următoare;
  Doi tineri îndrăgostiţi admirau un splendid apus de soare. Ea spune: „Îmi
placi foarte mult. Tu mă iubeşti? Mă iubeşti cu adevărat?” „Sigur că te iubesc, 
draga mea.” „Atunci.,. Ţi­ai da viaţa pentru mine?” „În nici un caz. Iubirea mea 
este nemuritoare!”

SFÂRŞIT