”O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale

”O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este o comedie, o

operă dramatică apărută în perioada antebelică (1884), ce
satirizează defectele și moravurile societății, stârnind râsul și
având întotdeauna un final fericit. Sursa comicului o reprezintă
diferența dintre esență și aparență, dintre ceea ce vor să pară
personajele și ceea ce sunt ele în realitate. Teatrul lui Caragiale
este realist, el se inspiră din evenimente din viața reală.
Personajele sale reprezintă tipologii, sunt oameni guvernați de o
trăsătură principală (parvenitul, demagogul, adulterina).
Ca orice operă dramatică a fost scrisă cu scopul de a fi
reprezentată pe scenă și este structurată în acte și în scene.
Timpul și spațiul acțiunii sunt limitate: evenimentele se petrec în
capitala unui județ de munte în timpul alegerilor parlamentare.
Întâmplările se petrec pe parcursul a trei zile, de vineri până
duminică. Caracterul dramatic al operei este evidențiat prin
folosirea dialogului și a monologului dramatic, dar și prin utilizarea
indicatiilor scenice prin intermediul cărora se fixează cadrul
acțiunii și sunt analizate unele dintre trăsăturile personajelor.
Prezența conflictului dramatic este o altă trăsătură specifică
acestui gen literar (genul dramatic).
Tema o reprezintă viața publică și intimă a unor politicieni
(reprezentanți ai puterii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
la noi) care, ajunși la putere și roși de ambiții se caracterizează
printr-o bruscă accentuare a instinctelor de parvenire. Intenția
autorului este demascarea prostiei umane, a imoralității publice și
private, dezvăluirea împletirii de interese ale grupărilor politice
locale. Interesele eroilor, opuse în aparență, se armonizează în
final pentru că toți știu să speculeze avantajele unui regim politic
”curat constituțional” în folosul lor. Comedia vieții este înfățișată
prin surprinderea imoralității care se dovedește suverană la toate
nivelurile.
Titlul are legătură cu intriga, desemnând obiectul care
declanșează conflictul dramatic principal, derizoriu, ca în orice
comedie. Scrisoarea este un simbol al șantajului și al corupției,
prezent de altfel, la toate nivelurile societății. Povestea lui
Agamiță Dandanache din scena finală evidențiază că acesta este
un obicei împământenit la români.
Limbajul este unul original, combină termeni populari și regionali,
dând culoare epocii și ilustrând în mod veridic și realist societatea
sfârșitului de secol al XIX - lea.
Opera este o comedie totală, Caragiale împletind cu dibăcie
numeroase tipuri de comic. Înfățișând relația dintre Zoe
Trahanache și Tipătescu sau felul în care se desfășoară alegerile
pentru Cameră, Caragiale realizează un comic de moravuri. Sunt
vizate atât viața de familie, cât și corupția politicienilor care
îmbracă o diversitate de forme. Este prezent și comicul de
caracter pentru că autorul surprinde diferite tipuri umane, care
prin comportament și prin limbaj sunt tipuri comice. Apare și
comicul de situație: pierderea și găsirea repetată a scrisorii,
răsturnarea de situație a lui Cațavencu sau deznodământul farsei
electorale. Este prezent și comicul de limbaj, care este poate cel
mai savuros, generat de prezența numeroaselor greșeli de
vocabular: apar cuvinte deformate, în special neologisme, din
lipsă de instrucție. Deformările apar prin pronunție greșită
(”famelie”, ”andrisant”), prin etimologie populară (”capitaliști” - cu
sensul de locuitori ai capitalei). Nu lipsesc truismele (”un popor
care nu merge înainte stă pe loc”) sau contradicția în termeni
(”după lupte seculare care au durat treizeci de ani”). Caragiale
excelează în comicul de nume: Trahanache sugerează
zahariseala, capacitatea de a se modela ușor (trahanaua e o
cocă moale), Farfuridi, Brânzovenescu sunt nume cu rezonanțe
culinare derivate subtil cu sufixe onomastice grecești și românești
pentru a sugera amestecul specific al acestei clientele politice. Nu
în ultimul rând, Cațavencu ilustrează duplicitatea (cațaveica e o
haină cu două fețe).
Piesa are o structură dramatică bazată pe o geometrie impecabilă
și pe arta construirii tensiunii dramatice. Există patru acte, cu
acțiune desfășurată gradat, fiecare act dispune de propriul punct
culminant (altul decât punctul culminant al întregii comedii).
Amplificarea tensiunii dramatice se realizează prin intrările
repetate ale Cetățeanului turmentat care creează și întreține o
stare de tensiune, (niciodată încheiată pentru că, neaducând
scrisoarea, conflictul generat de pierderea ei nu se închide) și prin
evoluția inversă a grupurilor adverse: Cațavencu este înfrânt deși
părea că va câștiga, iar Tipătescu– Trahanache–Zoe triumfă, deși
erau pe punctul de a pierde. Finalul piesei își extrage verva
comică din faptul că toți se împacă, satisfăcuți de rezolvarea
situației, dar mai ales satisfăcuți de imaginea pe care fiecare și-a
făcut-o despre sine. Satisfacerea vanității este sentimentul pe
care Caragiale îl înfățișează în numeroase ipostaze în tot teatrul
său.
În personaje, ca tipuri reprezentative este concentrată toată
prostia, corupția societății, a familiei, a politicianismului timpului,
umilința, șantajul, servilismul, lăcomia, lașitatea, perfidia,
imoralitatea publică și intimă, ce reprezintă în fond, o galerie a
defectelor umane corijabile.
Ca dramaturg, Caragiale se remarcă mai ales prin talentul
excepțional în ceea ce privește realizarea personajelor. El a creat
personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului în care a
trăit.
În comedia ”O scrisoare pierdută” există un triunghi conjugal:
Zaharia Trahanache/ Zoe Trahanache/ Ștefan Tipătescu. Ștefan
Tipătescu este prefectul județului, ceva mai inteligent și ceva mai
educat, un om de acțiune și de oarecare voință, un temperament
impulsiv (după cum îl caracterizează conu’ Zaharia: ”bun băiat, cu
carte, dar iute”), capabil să își gestioneze firea impulsivă în situații
de criză printr-un exercițiu al diplomației și al disimulării.
Dramaturgul îi surpinde temperamentul coleric (”plimbându-se
înfuriat”, ”fierbând mereu”, ”turbat”). Tipătescu reprezintă tipologia
clasică a junelui-prim. Nu este de mirare amorul dintre el și Zoe
Trahanache, femeie cochetă, voluntară și ambițioasă, singură
într-o lume a bărbaților, care apelează la toate armele feminine
pentru a-i manevra pe cei din jur. Ea servește pretextului dramatic
prin înscrierea sa într-un triunghi de efect, acela al soției –
amantă, împărțindu-și viața între soțul înșelat și amantul amic al
familiei. Zoe este cea care din neglijență pierde scrisoarea
compromițătoare, toate resursele ei fiind puse în slujba
recuperării dovezii de infidelitate, obsedată să își redobândească
liniștea și să scape de un scandal public care i-ar afecta
imaginea. Totul se petrece în timp ce Trahanache reproduce calm
scrisoarea, din ce în ce mai convins că e vorba de o plastografie.
Întâlnirea dintre Zoe și Fănică, după ce află că Nae Cațavencu se
află în posesia scrisorii (actul I, scena V) anticipează confruntarea
de mai târziu: agitați, nervoși, nu apucă să își spună mare lucru
pentru că sunt întrerupți. Scena VI din actul al doilea este însă
cea mai semnificativă: cei doi amanți își fac reproșuri, se acuză
reciproc. Fănică o ceartă pe Zoe pentru neglijența de care a dat
dovadă (”... Se poate atâta distracție! Atâta nebăgare de seamă!”,
”La atâta lipsă de judecată, să-ți spui drept, nu mă așteptam!”,
”Ce Dumnezeu! Ești femeie în toată firea, nu mai ești copil!”).
Inițial, Zoe își plânge nerozia și adoptă atitudinea vinovatului care
își merită muștruluiala (”Judecă-mă, Fănică! Judecă-mă ... Da,
așa e, am făcut o nerozie fără seamăn”), pentru ca imediat să
adauge: ”Dar acuma trebuie îndreptată”, semn că nu e loc de
reproșuri inutile. Doar aparent descurajată de situație, ea îi
propune lui Fănică singura rezolvare rezonabilă din punctul ei de
vedere, susținerea candidaturii lui Cațavencu. Ideea este respinsă
cu vehemență de către prefect, care propune o altă rezolvare:
fuga, salvarea departe de scandalurile târgului, de gura lumii.
Schimbarea bruscă de atitudine a femeii (de la plânsete,
rugăminți, la hotărârea de a înfrunta pe toată lumea) ține de
teatralitatea cu efect comic a felului în care este văzută relația de
iubire, prin lipsa de consistență a sentimentului. Zoe uită brusc
să-și plângă nenorocirea și soarta, uită că iubește, refuză să
plece în lume cu bărbatul pentru care ar trebui să sacrifice totul și
devine o femeie puternică, stăpână pe sine, pe situație, pornită la
luptă cu orice preț, pentru a-și salva imaginea. Fiind ”un om
căruia îi place să joace pe față”, după cum însuși declară,
Tipătescu refuză compromisul politic și e gata să renunțe la tot,
de dragul ei. Zoe este însă alarmată de ideea că el nu va mai
putea fi prefect și nu acceptă propunerea lui de a fugi împreună, o
posibilă șansă a salvării presupusei iubiri dintre ei. Dama este
prinsă în jocul de culise și conștientă de influența pe care o are și
de faptul că alegerea deputatului nu depinde de alegători își
permite să exclame: ”Îl sprijin eu, îl aleg eu!”. În ciuda văicărelilor,
a leșinurilor, Zoe este în realitate stăpână pe sine, știe foarte bine
ce vrea. (Zoe este o femeie puternică pentru care poziția socială
înseamnă totul, iubirea nu îi influențează vreo alegere.)
Adevaratul cuplu al comediei este format din Stefan Tipatescu si
Zoe Trahanache. Tipatescu este prefectul judetului, stalp al
puterii, dar in acelasi timp intruchipeaza in comedie tipologia don
juan-ului. Prieten al lui Zaharia Trahanache, Tipatescu o iubeste
in secret pe sotia acestuia, Zoe, femeia cocheta, adulterina. In
comparatie cu celelalte personaje ale operei, Stefan Tipatescu
este cel mai putin marcat comic, fiind, spre deosebire de ceilalti,
un om educat, dar impulsiv, dupa cum il caracterizeaza in mod
direct Zaharia Trahanache: “E iute! N-am cumpatat. Altminteri bun
baiat, destept, cu carte, dar iute! Nu face pentru un prefect.” In
fond, Tipatescu traieste o drama. De dragul unei femei casatorite,
pe care este nevoit sa o imparta cu altcineva, Tipatescu sacrifica
o cariera promiatoare la Bucuresti. Zoe, in schimb, in ciuda
vaicarelilor, a lesinaturilor dar si a faptului ca e considerata o
dama “simtitoare”, toti protejand-o, in ciuda acestei aparente
sensibilitati, este in realitate “femeia voluntara” stapana pe sine,
care stie ce vrea si care ii manipuleaza pe toti in functie de
propriile vointe. O imagine sugestiva referitoare la relatia dintre
cei doi amorezi o constituie “nebunia” lui Tipatescu de a fugi cu
Zoe cat mai departe, doar de dragul ei si renuntand la tot. Zoe
insa intervine, rationala, si refuza nebunia acestuia, nevrand sa
renunte cu niciun pret la pozitia de prima doamna a orasului de
provincie. De aceea ii raspunde ferm prefectului: “Esti nebun? Dar
Zaharia? Dar pozitia ta?!”. O alta imagine sugestiva referitoare la
relatia dintre cei doi protagonisti o constituie finalul piesei, cand
Zoe devine generoasa, fermecatoare, deoarece ii dispare motivul
de ingrijorare, spunandu-i lui Nae Catavencu “Eu sunt o femeie
buna...am sa ti-o dovedesc.” Finalul comediei aduce impacarea
ridicola a adversarilor politici. Odata ce intra in posesia scrisorii
compromitatoare, Zoe devine triumfatoare, se comporta ca o
adevarata doamna, isi recapata superioritatea la care renuntase
pentru scurt timp, iar Tipatescu se retrage, ca si inainte, in umbra
acesteia.
Finalul piesei ni-i prezintă pe cei doi amanți din nou veseli, fericiți,
împăcați. Grațiați de un scandal public, ei se comportă ca și când
nimic nu s-ar fi întâmplat.
Prin toate aceste mijloace, piesa provoaca rasul, dar, in acelasi
timp, atrage atentia cititorilor/spectatorilor, in mod critic, asupra
“comediei umane”. Lumea eroilor lui Caragiale este alcatuita dintr-
o galerie de personaje care actioneaza dupa principiul: “Scopul
scuza mijloacele”. Ca în comedia clasică, și în ”O scrisoare
pierdută” sursa comicului o reprezintă diferența dintre esență și
aparență, dintre ceea ce vor să pară personajele și ceea ce sunt
în realitate. Aparența este de cinste, de corectitudine, de
moralitate, realitatea este însă deprimantă: corupție, parvenitism,
demagogie. Toți sunt surpinși în procesul decăderii din condiția
morală pe care ar trebui să o reprezinte în comunitate.