Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
198
din 26.07.2007
cu privire la asistenţa juridică garantată de stat
Avînd în vedere necesitatea protejării dreptului la un proces echitabil, stabilit de articolul 6 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv necesitatea asigurării
accesului liber şi egal la asistenţă juridică, prin organizarea şi acordarea de asistenţă juridică garantată de stat,
prin diminuarea impedimentelor economico-financiare din realizarea accesului la justiţie,
Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
Capitolul I
Dispoziţii generale
Articolul 1. Obiectul legii
Prezenta lege reglementează condiţiile, volumul şi modul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat
întru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, intereselor lui legitime.
Articolul 2. Noţiuni principale
În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni principale semnifică:
asistenţă juridică garantată de stat - acordare a serviciilor juridice prevăzute în prezenta lege din contul
mijloacelor destinate acordării unor astfel de servicii persoanelor care nu dispun de suficiente mijloace
financiare pentru plata lor şi care întrunesc condiţiile stipulate în prezenta lege;
asistenţă juridică primară - furnizare de informaţii privind sistemul de drept al Republicii Moldova, privind
actele normative în vigoare, drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, privind modalitatea de realizare şi de
valorificare a drepturilor pe cale judiciară şi extrajudiciară; acordare de consultanţă în probleme juridice;
acordare de asistenţă în vederea întocmirii actelor juridice; acordare a altor forme de asistenţă, care nu intră în
categoria de asistenţă juridică calificată;
asistenţă juridică calificată - acordare a serviciilor juridice de consultanţă, reprezentare şi/sau apărare în
organele de urmărire penală, în instanţele judecătoreşti pe cauze penale, contravenţionale, civile sau de
contencios administrativ, reprezentare în faţa autorităţilor administraţiei publice;
avocat public - persoană avînd dreptul de a desfăşura activitate de avocat în condiţiile Legii cu privire la
avocatură, admis în baza unor criterii de selectare să acorde gratuit sau parţial gratuit asistenţă juridică
calificată din contul mijloacelor destinate acordării asistenţei juridice garantate de stat;
para-jurist - persoană care se bucură de o înaltă stimă din partea comunităţii locale, avînd studii juridice
incomplete sau studii superioare complete, care nu practică activitate de avocat şi care, după o instruire
specială, este calificat să acorde asistenţă juridică primară membrilor comunităţii din contul mijloacelor
destinate acordării de asistenţă juridică garantată de stat, conform unui regulament referitor la statutul şi la
calificarea para-juriştilor.
Articolul 3. Tipurile de asistenţă juridică garantată de stat
În condiţiile prezentei legi, persoanele autorizate acordă următoarele tipuri de asistenţă juridică garantată de
stat:
a) asistenţă juridică primară;
b) asistenţă juridică calificată.
Articolul 4. Principiile asistenţei juridice garantate de stat
Asistenţa juridică garantată de stat se acordă pe principiul:
a) egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor care beneficiază de ea;
b) competenţei profesionale a persoanelor care o acordă;
c) calităţii, eficienţei şi economicităţii serviciilor acordate;
d) confidenţialităţii;
e) inadmisibilităţii conflictului de interese.
Articolul 5. Garanţiile statului
Pentru realizarea principiului liberului acces la asistenţă juridică, statul asigură organizarea şi funcţionarea
instituţiilor responsabile de acordarea asistenţei juridice garantate de stat, alocarea fondurilor bugetare
necesare retribuirii serviciilor juridice prestate în conformitate cu prezenta lege.
Articolul 6. Persoanele care au dreptul la asistenţă
juridică garantată de stat
(1) Se acordă asistenţă juridică garantată de stat cetăţenilor Republicii Moldova în limitele stabilite de
prezenta lege.
1
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de asistenţă juridică garantată de stat, în conformitate cu
prezenta lege, în procedurile sau în cauzele ce ţin de competenţa autorităţilor administraţiei publice şi a
instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova.
Articolul 7. Formele de asistenţă juridică garantată de stat
Se acordă asistenţă juridică garantată de stat prin:
a) furnizare de informaţii, prin consultaţii şi explicaţii în probleme juridice;
b) întocmire de acte juridice;
c) reprezentare în faţa autorităţilor administraţiei publice;
d) apărare a intereselor bănuitului, învinuitului, inculpatului în proces penal;
e) apărare şi reprezentare a intereselor condamnatului;
f) apărare a intereselor persoanei în cadrul procedurii pe cauze contravenţionale;
g) apărare şi reprezentare a intereselor persoanei în cadrul procesului civil;
h) apărare şi reprezentare a intereselor persoanei în instanţă de contencios administrativ.
Capitolul II
Administrarea procesului de acordare
a asistenţei juridice garantate de stat
Articolul 8. Organele de administrare a sistemului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat
Sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat este administrat de:
a) Ministerul Justiţiei;
b) Baroul Avocaţilor;
c) Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat şi oficiile lui teritoriale.
Articolul 9. Funcţiile Ministerului Justiţiei în domeniul
asistenţei juridice garantate de stat
Ministerul Justiţiei exercită următoarele funcţii în domeniul asistenţei juridice garantate de stat:
a) elaborează politica de stat în domeniul asistenţei juridice garantate de stat;
b) elaborează proiecte de acte normative în domeniul asistenţei juridice garantate de stat;
c) monitorizează procesul de implementare a normelor în domeniul asistenţei juridice garantate de stat şi
procesul de evaluare a calităţii acestei asistenţe;
d) elaborează şi prezintă Ministerului Finanţelor proiectul bugetului acordării de asistenţă juridică garantată
de stat;
e) exercită alte funcţii, stabilite de prezenta lege.
Articolul 10. Funcţiile Baroului Avocaţilor în domeniul
asistenţei juridice garantate de stat
Baroul Avocaţilor exercită următoarele funcţii în domeniul asistenţei juridice garantate de stat:
a) participă la elaborarea criteriilor de selectare a avocaţilor care să acorde o astfel de asistenţă;
b) participă la stabilirea criteriilor de evaluare a calităţii acestei asistenţe;
c) participă la monitorizarea activităţii avocaţilor care acordă o astfel de asistenţă;
d) aplică sancţiuni disciplinare avocaţilor, în condiţiile Legii cu privire la avocatură şi ale prezentei legi;
e) exercită alte funcţii, stabilite de prezenta lege.
Articolul 11. Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică
Garantată de Stat
(1) Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat (denumit în continuare Consiliu Naţional)
este un organ colegial cu statut de persoană juridică de drept public, format din 7 membri, instituit pentru
administrarea procesului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat.
(2) Din componenţa Consiliului Naţional fac parte:
2 membri desemnaţi de Ministerul Justiţiei, 2 membri desemnaţi de Baroul Avocaţilor, un membru desemnat
de Ministerul Finanţelor, un membru desemnat de Consiliul Superior al Magistraturii şi un membru din partea
asociaţiilor obşteşti sau a mediului academic.
(3) În calitate de membru al Consiliului Naţional poate fi desemnată persoana licenţiată în drept sau în
economie (pentru membrul desemnat de Ministerul Finanţelor), cu experienţă de 5 ani în domeniu, care se
bucură de un înalt respect din partea societăţii. Mandatul de membru al Consiliului Naţional este de 4 ani şi
poate fi reînnoit doar o singură dată.
(4) Calitatea de membru al Consiliului Naţional încetează la expirare a mandatului, la cerere sau în caz de
deces. Membrul Consiliului Naţional poate fi revocat, de organul care l-a desemnat, în circumstanţe care
exclud posibilitatea executării mandatului sau la cererea consiliului adoptată cu votul a două treimi din
2
numărul membrilor, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor. Noul membru al
Consiliului Naţional exercită funcţiile membrului revocat pînă la expirarea mandatului acestuia.
(5) Preşedintele Consiliului Naţional este ales prin vot secret, dintre membrii acestuia, pe durata mandatului
şi poate fi revocat la cererea unei treimi din numărul membrilor. Hotărîrea de revocare a preşedintelui
Consiliului Naţional se adoptă cu votul secret a două treimi din numărul membrilor.
(6) Hotărîrile Consiliului Naţional sînt obligatorii pentru toate oficiile lui teritoriale, pentru avocaţii care
acordă asistenţă juridică garantată de stat şi pentru para-jurişti.
(7) Regulamentul Consiliului Naţional se aprobă de Ministerul Justiţiei.
(8) Asistenţa tehnico-materială şi activitatea de secretariat a Consiliului Naţional sînt asigurate de
Ministerul Justiţiei de la bugetul de stat şi din alte surse neinterzise de lege.
Articolul 12. Competenţa Consiliului Naţional
(1) Consiliul Naţional are următoarele sarcini:
a) realizarea politicii în domeniul asistenţei juridice garantate de stat;
b) asigurarea instruirii iniţiale şi continue, inclusiv prin intermediul Institutului Naţional al Justiţiei, a
persoanelor antrenate în sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat;
c) generalizarea practicii de implementare şi elaborarea de recomandări în vederea aplicării uniforme a
prezentei legi;
d) ţinerea registrului naţional al persoanelor care acordă asistenţă juridică garantată de stat;
e) asigurarea funcţionării oficiilor sale teritoriale;
f) întocmirea raportului anual de activitate în sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat şi
prezentarea lui Ministerului Justiţiei, Guvernului şi Parlamentului;
g) prezentarea către Ministerul Justiţiei a raportului trimestrial privind utilizarea mijloacelor financiare
alocate pentru acordarea de asistenţă juridică garantată de stat;
h) colaborarea cu organizaţii străine, cu organizaţii internaţionale şi cu asociaţii obşteşti care activează în
domeniul asistenţei juridice garantate de stat;
i) asigurarea implementării modelelor-pilot de acordare a asistenţei juridice garantate de stat.
(2) Întru realizarea sarcinilor sale, Consiliul Naţional exercită următoarele funcţii principale:
a) conduce procesul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat;
b) evaluează costurile, planifică cheltuielile de acordare a asistenţei juridice şi prezintă Ministerului Justiţiei
propuneri pentru a fi incluse în bugetul de stat;
c) administrează mijloacele bugetare alocate pentru acordarea de asistenţă juridică garantată de stat;
d) stabileşte modul de desfăşurare a concursurilor de selectare a coordonatorilor oficiilor teritoriale şi
organizează astfel de concursuri;
e) elaborează metodologia de calcul al venitului, determină nivelul lui care permite acordarea asistenţei
juridice calificate şi le propune Guvernului spre aprobare;
f) aprobă formele actelor de obţinere şi de acordare a asistenţei juridice garantate de stat, stabilite de
prezenta lege;
g) elaborează şi aprobă criteriile de selectare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate, în
coordonare cu Baroul Avocaţilor;
h) stabileşte modul de desfăşurare a concursurilor de selectare a avocaţilor care să acorde asistenţă juridică
calificată şi organizează astfel de concursuri;
i) stabileşte modul şi condiţiile de remunerare a persoanelor care acordă asistenţă juridică garantată de stat,
asigură remunerarea lor;
j) stabileşte şi revizuieşte periodic standardele de activitate şi de perfecţionare profesională a avocaţilor,
para-juriştilor, altor categorii de persoane care acordă asistenţă juridică garantată de stat;
k) stabileşte, în coordonare cu Baroul Avocaţilor, criteriile de evaluare a calităţii asistenţei juridice
garantate de stat;
l) monitorizează procesul de acordare a asistenţei juridice calificate, organizează procesul de evaluare a
calităţii asistenţei juridice garantate de stat, acordate de persoanele autorizate;
m) colectează şi analizează informaţii despre asistenţa juridică acordată, în scopul îmbunătăţirii sistemului
de acordare a asistenţei juridice garantate de stat.
(3) Consiliul Naţional poate îndeplini şi alte funcţii în conformitate cu prezenta lege şi cu alte acte
normative din domeniul asistenţei juridice garantate de stat.
Articolul 13. Şedinţele Consiliului Naţional
(1) Consiliul Naţional se convoacă în şedinţe ordinare o dată în trimestru.
3
(2) Consiliul Naţional se convoacă în şedinţe extraordinare la cererea preşedintelui său, a ministrului
justiţiei sau a cel puţin 3 membri ai săi.
(3) Şedinţa Consiliului Naţional este prezidată de preşedinte. În cazul absenţei preşedintelui, şedinţa este
prezidată de un membru desemnat de acesta sau, după caz, de un membru ales la şedinţă.
(4) Şedinţa Consiliului Naţional este deliberativă dacă la ea sînt prezenţi majoritatea membrilor lui.
(5) Hotărîrile Consiliului Naţional se adoptă cu votul majorităţii membrilor lui, se semnează de preşedintele
şi de secretarul şedinţei şi se publică pe pagina web a consiliului.
(6) Lucrările şedinţei Consiliului Naţional sînt consemnate în proces-verbal, semnat de membrii prezenţi la
ea.
Articolul 14. Oficiile teritoriale ale Consiliului Naţional
(1) Oficiile teritoriale ale Consiliului Naţional (denumite în continuare oficii teritoriale) sînt persoane
juridice de drept public şi funcţionează în oraşele (municipiile) de reşedinţă a curţilor de apel.
(2) Oficiile teritoriale asigură acordarea de asistenţă juridică garantată de stat în raza de activitate a curţii de
apel, prin exercitarea următoarelor funcţii:
a) organizarea acordării de asistenţă juridică garantată de stat; încheierea de contracte cu avocaţii din listele
celor care acordă asistenţă juridică garantată de stat;
b) examinarea cererilor şi documentelor prezentate de solicitanţii de asistenţă juridică garantată de stat,
deciderea asupra acordării unei astfel de asistenţe;
c) numirea avocaţilor care să acorde asistenţă juridică calificată, inclusiv asistenţă juridică de urgenţă;
încheierea de contracte de colaborare cu para-juriştii şi cu asociaţiile obşteşti care acordă asistenţă juridică
garantată de stat;
d) colectarea de date statistice referitor la necesităţile de asistenţă juridică garantată de stat şi la nivelul lor
de acoperire în teritoriu;
e) îndeplinirea altor funcţii, în conformitate cu prezenta lege.
(3) Oficiile teritoriale prezintă trimestrial Consiliului Naţional raport de activitate.
(4) Lucrul de asigurare a acordării asistenţei juridice calificate este efectuat nemijlocit de coordonatorul
oficiului teritorial, selectat şi desemnat de Consiliul Naţional prin concurs, organizat în modul stabilit.
(5) Coordonatorul oficiului teritorial activează în bază de contract, în care sînt stipulate drepturile şi
obligaţiile lui, modul de activitate.
(6) Consiliul Naţional notifică instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală şi alte autorităţi
interesate despre desemnarea coordonatorilor.
(7) Guvernul, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale, asigură oficiile teritoriale cu localurile
necesare activităţii lor.
(8) În cadrul oficiului teritorial, activează un coordonator şi personal administrativ. Regulamentul
funcţionării oficiilor teritoriale se aprobă de Consiliul Naţional, iar limita numerică a personalului, de
Ministerul Justiţiei.
(9) Salarizarea coordonatorului şi personalului administrativ al oficiului teritorial se efectuează din
mijloacele destinate asistenţei juridice garantate de stat.
Capitolul III
Asistenţa juridică primară
Articolul 15. Asistenţa juridică primară
(1) Se acordă asistenţă juridică primară persoanelor menţionate la art.6, indiferent de nivelul veniturilor lor.
(2) Poate fi acordată asistenţă juridică primară, în condiţiile prezentei legi, de para-jurişti şi de asociaţiile
obşteşti specializate în acordarea de asistenţă juridică.
(3) Coordonarea procesului de acordare a asistenţei juridice primare şi organizarea controlului asupra
calităţii serviciilor le efectuează Consiliul Naţional.
Articolul 16. Para-juriştii
(1) Para-juriştii activează în baza unui regulament, aprobat de Consiliul Naţional.
(2) Para-juriştii se pot asocia în oficii de consultanţă.
(3) Instruirea para-juriştilor o efectuează Consiliul Naţional din contul mijloacelor bugetare şi al
mijloacelor provenite din alte surse neinterzise de lege, alocate în acest scop.
(4) Remunerarea para-juriştilor se efectuează de la bugetul de stat, din alte surse neinterzise de lege, în bază
de contract de colaborare încheiat cu oficiul teritorial în a cărui rază de activitate se acordă serviciile.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale pot asigura para-juriştii cu încăperi şi mijloace tehnico-
materiale necesare.
4
Articolul 17. Acordarea de asistenţă juridică primară de către asociaţiile obşteşti
(1) Asociaţiile obşteşti specializate în acordarea de asistenţă juridică sînt în drept să acorde servicii de
asistenţă juridică primară.
(2) Consiliul Naţional poate încheia contracte de colaborare cu asociaţii obşteşti în vederea acordării de
asistenţă juridică primară în condiţiile prezentei legi.
(3) Statul acordă asociaţiilor obşteşti sprijinul necesar, în condiţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti.
Articolul 18. Modul de acordare a asistenţei juridice primare
(1) Pentru asistenţă juridică primară, solicitantul adresează subiectelor autorizate, specificate la art.15 alin.
(2), din raza domiciliului său cerere scrisă sau orală.
(2) Asistenţa juridică primară se acordă imediat, la momentul adresării. În cazul imposibilităţii de acordare
imediată a asistenţei, solicitantului i se va comunica data şi ora audienţei ce urmează să aibă loc în cel mult 3
zile de la data adresării cererii scrise sau orale.
(3) Solicitantul de asistenţă juridică primară are dreptul să se adreseze o singură dată în privinţa aceleiaşi
probleme, cu excepţia cazului în care se descoperă noi circumstanţe relevante.
(4) Dacă se constată existenţa unui conflict de interese, subiectul care acordă asistenţă juridică primară este
în drept, cu acordul solicitantului, să continue acordarea acestei asistenţe ori să indice posibilităţile existente
pentru obţinerea ei la alte organe sau de la alte persoane competente.
(5) În cazul în care, în procesul de acordare a asistenţei juridice primare, se constată necesitatea acordării de
asistenţă juridică calificată, solicitantul este informat despre condiţiile beneficierii de o astfel de asistenţă şi, la
solicitare, va fi asistat la întocmirea cererii de asistenţă juridică calificată.
(6) Evidenţa asistenţei juridice primare se ţine într-un registru, de subiectul care o acordă, în care se înscrie
numele şi prenumele solicitantului, datele lui personale, adresa de la domiciliu, problema în legătură cu care a
solicitat asistenţă juridică primară, durata audienţei, rezultatul consultaţiei acordate. Dacă solicitantul
adresează cerere orală, dovada acordării asistenţei juridice primare se consemnează prin semnătura lui în
registru.
Capitolul IV
Asistenţa juridică calificată
Secţiunea 1. Criteriile de acordare a asistenţei juridice calificate
Articolul 19. Persoanele care au dreptul la asistenţă juridică calificată
(1) Au dreptul la asistenţă juridică calificată persoanele specificate la art.6, care:
a) au nevoie de asistenţă juridică pe cauze penale, şi interesele justiţiei o cer, însă nu dispun de suficiente
mijloace pentru a plăti acest serviciu;
b) au nevoie de asistenţă juridică de urgenţă în cazul reţinerii în cadrul unui proces penal sau al unei
proceduri contravenţionale;
c) au dreptul la asistenţă juridică obligatorie în temeiul art.69 alin.(1) pct.2)-12) din Codul de procedură
penală al Republicii Moldova;
d) au dreptul la asistenţă juridică obligatorie în temeiul art.304 şi 316 din Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova;
e) au nevoie de asistenţă juridică în cauze contravenţionale, civile şi de contencios administrativ, însă nu
dispun de suficiente mijloace pentru a plăti aceste servicii, cauzele fiind complexe din punct de vedere juridic
sau procesual.
(2) Poate fi solicitată asistenţă juridică calificată la orice etapă a procesului penal, iar în cauze civile, şi pînă
la iniţierea procesului.
(3) Persoana care beneficiază de asistenţă juridică calificată este obligată:
a) să colaboreze cu subiectul autorizat să îi acorde o astfel de asistenţă;
b) să furnizeze informaţii veridice în cauza pentru care solicită asistenţă;
c) să prezinte neîntîrziat subiectului autorizat să îi acorde asistenţă juridică calificată sau organului care
efectuează acţiuni procedurale orice informaţie despre modificarea circumstanţelor care au determinat
acordarea asistenţei juridice calificate.
Articolul 20. Acordarea asistenţei juridice calificate indiferent de nivelul veniturilor
Se acordă asistenţă juridică calificată indiferent de nivelul veniturilor persoanelor specificate la art.19 alin.
(1) lit.b)-d).
Articolul 21. Acordarea asistenţei juridice calificate în dependenţă de nivelul veniturilor
5
(1) În cazurile prevăzute la art.19 alin.(1) lit.a) şi e), se acordă asistenţă juridică calificată persoanelor al
căror venit este mai mic de nivelul venitului stabilit de Guvern pentru beneficiere de asistenţă juridică în
conformitate cu prezenta lege.
(2) La calcularea venitului solicitantului de asistenţă juridică garantată de stat, se iau în considerare
veniturile şi cîştigurile lunare medii din 6 luni calendaristice anterioare lunii în care a fost depusă solicitarea.
(3) Metodologia de calcul al venitului şi nivelul venitului care permite acordarea asistenţei juridice
calificate, precum şi forma declaraţiei cu privire la venit, se aprobă de Guvern.
(4) Nivelul venitului care permite acordarea asistenţei juridice calificate se determină periodic, ţinîndu-se
cont, în special, de indexarea veniturilor băneşti.
(5) În vederea beneficierii de asistenţă juridică calificată, persoana din categoria specificată la alin.(1)
prezintă declaraţie cu privire la venit de o formă stabilită de Guvern.
Articolul 22. Asistenţa juridică calificată gratuită parţial
(1) Se acordă asistenţă juridică calificată şi în cazul în care persoana al cărei venit este mai mare decît
nivelul venitului stabilit de Guvern pentru a beneficia de asistenţă juridică în conformitate cu prezenta lege
este capabilă să achite o parte din cheltuielile de asistenţă juridică. În acest caz, poate fi acordată asistenţă
juridică calificată cu contribuţia financiară a beneficiarului dacă această contribuţie nu depăşeşte posibilităţile
lui financiare şi materiale.
(2) Modul şi condiţiile de acordare a asistenţei juridice calificate gratuite parţial se stabilesc de Consiliul
Naţional.
Articolul 23. Restituirea cheltuielilor de acordare a asistenţei juridice calificate
(1) În cazul emiterii unei hotărîri judecătoreşti pe cauze civile sau de contencios administrativ în folosul
beneficiarului de asistenţă juridică calificată, plata cheltuielilor de acordare a asistenţei juridice calificate
revine părţii care a pierdut procesul.
(2) Beneficiarul care a obţinut asistenţă juridică calificată în urma prezentării unor informaţii false sau
neveridice, inclusiv despre starea sa financiară, inducînd în eroare oficiul teritorial, este obligat să restituie
cheltuielile de acordare a asistenţei juridice.
(3) Dacă, pe parcursul procesului sau al executării hotărîrii judecătoreşti, situaţia financiară s-a modificat în
sensul pierderii totale sau parţiale a dreptului la asistenţă juridică calificată, persoana este obligată să restituie
cheltuielile de acordare a asistenţei juridice.
(4) Sumele de restituire a cheltuielilor specificate la alin.(1)-(3) se transferă în contul oficiului teritorial.
Articolul 24. Temeiurile refuzului de acordare a asistenţei juridice calificate
(1) Persoanelor specificate în prezenta secţiune nu li se acordă asistenţă juridică calificată dacă:
a) cererea de acordare a asistenţei juridice este vădit nefondată;
b) nu dispun de dreptul pentru a cărui apărare solicită asistenţă juridică, fapt ce rezultă din documentele
prezentate;
c) valoarea acţiunii este considerabil mai mică decît cheltuielile de acordare a asistenţei juridice calificate;
d) au posibilitatea să acopere integral cheltuielile de acordare a serviciilor juridice din contul patrimoniului
lor, cu excepţia bunurilor care, conform legislaţiei în vigoare, nu pot fi urmărite.
(2) Refuzul de acordare a asistenţei juridice calificate trebuie să fie motivat şi poate fi contestat în instanţă
de contencios administrativ în decursul a 15 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei.
Secţiunea a 2-a. Modul de acordare a asistenţei juridice calificate
Articolul 25. Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate
(1) Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate se înaintează de persoana care întruneşte condiţiile
specificate la art.19.
(2) Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate se întocmeşte după un model aprobat de Consiliul
Naţional.
(3) Persoanele menţionate la art.19 alin.(1) lit.a) şi e) trebuie să anexeze la cerere o declaraţie cu privire la
venit pentru a beneficia de asistenţă juridică garantată de stat.
(4) Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate poate fi prezentată oficiului teritorial şi de rudele sau
de reprezentanţii solicitantului, personal ori prin poştă.
Articolul 26. Înaintarea cererii sau solicitării de acordare a asistenţei juridice calificate
(1) În cazul prevăzut la art.19 alin.(1) lit.a), solicitantul asistenţei juridice calificate poate să depună cerere
la oficiul teritorial, la organul de urmărire penală sau la instanţa judecătorească. Organul de urmărire penală
sau instanţa judecătorească va remite oficiului teritorial, în cel mult 3 zile lucrătoare de la data recepţionării,
6
cererea şi documentele anexate. Decizia de acordare a asistenţei juridice calificate se emite de către
coordonatorul oficiului teritorial şi se aduce la cunoştinţă solicitantului în cel mult 3 zile lucrătoare.
(2) În cazul prevăzut la art.19 alin.(1) lit.b), persoana care a efectuat reţinerea solicită în termen de o oră
oficiului teritorial numirea unui avocat de serviciu. Coordonatorul oficiului teritorial va desemna avocatul de
serviciu şi va aduce numele avocatului la cunoştinţă persoanei sau organului care a efectuat reţinerea, în
decursul a 3 ore din momentul recepţionării solicitării de numire a avocatului de serviciu.
(3) În cazurile prevăzute la art.19 alin.(1) lit.c) şi d), oficiului teritorial i se prezintă solicitarea organului de
urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti privind numirea apărătorului, fără a fi necesară înaintarea cererii
prevăzute la art.25. Decizia coordonatorului oficiului teritorial privind acordarea asistenţei juridice calificate
se aduce la cunoştinţă solicitantului în decursul unei zile lucrătoare din momentul emiterii.
(4) În cazul prevăzut la art.19 alin.(1) lit.e), solicitantul asistenţei juridice calificate prezintă oficiului
teritorial o cerere cu respectarea prevederilor art.25. Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate se
adoptă de către coordonatorul oficiului teritorial şi se comunică solicitantului în decursul a 3 zile lucrătoare.
Articolul 27. Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate
(1) Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate va conţine:
a) data şi locul emiterii;
b) numele şi prenumele persoanei care a emis-o;
c) denumirea organului emitent;
d) numele şi prenumele solicitantului;
e) forma asistenţei juridice solicitate;
f) temeiurile de acordare sau refuzul de a acorda asistenţă juridică calificată;
g) numele, prenumele, coordonatele avocatului desemnat să acorde asistenţă juridică calificată;
h) modul şi termenul de contestare a deciziei;
i) altă informaţie relevantă.
(2) La numirea avocatului, coordonatorul oficiului teritorial va ţine cont de cererea solicitantului privind
desemnarea unui anumit avocat, gradul lui de antrenare în executarea unor alte decizii privind acordarea
asistenţei juridice calificate, precum şi de alte circumstanţe relevante.
(3) Drepturile şi obligaţiile avocatului care acordă asistenţă juridică calificată se atestă prin decizie privind
acordarea de asistenţă juridică, emisă în condiţiile prezentei legi.
(4) Avocatul desemnat să acorde asistenţă juridică calificată pe o anumită cauză poate fi înlocuit, prin
decizie a coordonatorului oficiului teritorial, în următoarele cazuri:
a) la cererea scrisă, întemeiată, a solicitantului de asistenţă juridică calificată;
b) la cererea scrisă, întemeiată, a avocatului care acordă asistenţă juridică calificată;
c) în cazul depistării unui conflict de interese sau unor alte circumstanţe în a căror virtute avocatul
desemnat nu poate acorda asistenţă juridică calificată pe o anumită cauză.
Articolul 28. Asistenţa juridică de urgenţă
(1) În cazul în care persoana necesită asistenţă juridică de urgenţă, în conformitate cu art.19 alin.(1) lit.b), la
solicitarea persoanei sau a organului care a efectuat reţinerea, oficiul teritorial este obligat să acorde asistenţă
juridică de urgenţă prin numirea unui avocat de serviciu. Oficiul teritorial poate delega funcţia de numire a
avocaţilor de serviciu în alte localităţi decît cele de reşedinţă, altor persoane, informînd despre acest fapt
instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală, alte autorităţi interesate.
(2) Avocatul înscris în lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică calificată, prevăzută la art.33, este
înscris în lista avocaţilor de serviciu, dacă şi-a dat acordul, care poate fi pentru cel puţin o lună, şi exprimă
disponibilitatea de a fi numit în calitate de avocat de serviciu în orice timp în decursul a 24 de ore.
(3) Fiecare oficiu teritorial dispune de o listă proprie a avocaţilor de serviciu.
(4) Solicitarea de a numi un avocat de serviciu va fi prezentată oficiului teritorial în scris, inclusiv prin fax,
sau la telefon.
(5) Avocatul de serviciu acordă asistenţa juridică în perioada reţinerii persoanei.
Secţiunea a 3-a. Subiectele autorizate să acorde
asistenţă juridică calificată
Articolul 29. Acordarea de către avocaţi a asistenţei juridice calificate
(1) Asistenţa juridică calificată se acordă de către avocaţi publici şi avocaţi care acordă asistenţă juridică la
cerere.
(2) Selectarea avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate se efectuează în bază de concurs,
organizat de Consiliul Naţional.
7
(3) Criteriile de selectare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate se stabilesc de Consiliul
Naţional în coordonare cu Baroul Avocaţilor.
(4) Pentru asigurarea acordării asistenţei juridice calificate, oficiul teritorial încheie, cu avocatul public sau
cu avocatul care urmează să acorde astfel de servicii la cerere, contract după modelele aprobate de Consiliul
Naţional.
(5) În contractul menţionat la alin.(4), se stipulează obligaţia avocatului în vederea acordării de asistenţă
juridică, modul şi condiţiile exercitării acestei obligaţii, dreptul statului de a exercita controlul asupra calităţii
serviciilor acordate.
(6) Consiliul Naţional organizează cursuri de instruire iniţială şi de instruire continuă pentru avocaţii
autorizaţi să acorde asistenţă juridică calificată, inclusiv prin intermediul Institutului Naţional al Justiţiei.
(7) Avocaţii care acordă asistenţă juridică calificată activează în baza standardelor de calitate şi normelor
privind volumul de lucru stabilite de Consiliul Naţional, beneficiază de garanţiile de independenţă prevăzute
în Legea cu privire la avocatură.
Articolul 30. Avocatul public
(1) În localitatea de reşedinţă a oficiului teritorial, asistenţa juridică calificată este acordată, de regulă, de
către avocaţi publici. În caz de necesitate, Consiliul Naţional poate selecta avocaţi publici şi pentru alte
localităţi.
(2) Avocatul public activează în baza Regulamentului de activitate al avocaţilor publici, aprobat de
Consiliul Naţional.
(3) Avocatul public activează în birou individual sau în birou asociat de avocaţi constituit în conformitate
cu Legea cu privire la avocatură.
Articolul 31. Avocatul care acordă asistenţă juridică la cerere
(1) Avocatul care acordă asistenţă juridică la cerere este persoana care, în condiţiile Legii cu privire la
avocatură, a obţinut dreptul de a practica activitate de avocat şi care poate fi solicitată să acorde asistenţă
juridică calificată din contul mijloacelor destinate acordării asistenţei juridice garantate de stat.
(2) Avocatul care doreşte să fie înscris în lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică la cerere va depune
actele necesare la Consiliul Naţional.
(3) Oficiul teritorial încheie contracte cu avocaţii înscrişi în lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică la
cerere în conformitate cu art.29 alin.(4). Pot fi încheiate astfel de contracte cu avocaţii care activează în
birouri individuale sau în birouri asociate.
Articolul 32. Remunerarea pentru acordarea asistenţei juridice calificate
(1) Pentru acordarea asistenţei juridice calificate, avocatul este remunerat conform clauzelor contractului
prevăzut la art.29 alin.(4).
(2) Avocatul public primeşte remuneraţie fixă.
(3) Avocatul care acordă asistenţă juridică la cerere primeşte remuneraţie stabilită pentru fiecare caz aparte,
potrivit tarifelor aprobate de Consiliul Naţional.
Articolul 33. Lista avocaţilor
(1) Consiliul Naţional elaborează şi ţine lista avocaţilor publici şi lista avocaţilor care acordă asistenţă
juridică la cerere în raza de activitate a oficiilor teritoriale. Periodic, către data de 30 iunie şi 31 decembrie,
listele se actualizează şi sînt făcute publice.
(2) Oficiul teritorial elaborează şi actualizează lunar lista avocaţilor de serviciu şi graficul lor de activitate,
care se aduc la cunoştinţă instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală, altor autorităţi interesate.
Articolul 34. Registrul serviciilor acordate şi dările de seamă
(1) Avocatul care acordă asistenţă juridică calificată are obligaţia de a păstra probele scrise ale tuturor
acţiunilor efectuate în baza cazului repartizat sau în legătură cu el.
(2) Avocatul are obligaţia de a ţine registrul serviciilor acordate în care se înscriu datele de identificare a
persoanei care solicită asistenţă juridică, acţiunile procesuale efectuate, indicîndu-se data, locul, părţile, alte
informaţii relevante, numărul de ore în care s-au efectuat acţiunile, alte menţiuni importante. Avocatul este
obligat să înscrie în registru toate acţiunile în cel mult 3 zile lucrătoare de la efectuarea lor.
(3) Forma registrului şi durata păstrării informaţiei sînt stabilite de Consiliul Naţional.
(4) Anual sau la cererea oficiului teritorial, avocatul prezintă dare de seamă despre activitatea desfăşurată,
în forma stabilită de Consiliul Naţional.
Articolul 35. Acordarea asistenţei juridice calificate de către asociaţiile obşteşti
(1) Asociaţiile obşteşti sînt în drept să acorde asistenţă juridică calificată, cu excepţia reprezentării în cadrul
procesului penal şi contravenţional.
8
(2) Prin intermediul oficiilor teritoriale, Consiliul Naţional poate încheia contracte cu asociaţii obşteşti în
vederea acordării asistenţei juridice calificate în condiţiile prezentei legi.
Articolul 36. Asigurarea calităţii asistenţei juridice calificate
(1) Consiliul Naţional asigură calitatea asistenţei juridice calificate prin monitorizare, prin solicitarea şi
verificarea informaţiilor de la oficiile teritoriale despre volumul şi tipul asistenţei juridice acordate, prin
examinarea plîngerilor parvenite de la beneficiarii de asistenţă juridică calificată şi de la alte instituţii
interesate, prin controlul calităţii serviciilor.
(2) Controlul calităţii asistenţei juridice este efectuat în modul şi în termenele stabilite de Consiliul
Naţional.
(3) Consiliul Naţional monitorizează, cu participarea Baroului Avocaţilor, procesul de acordare a asistenţei
juridice calificate de către avocaţi. Datele obţinute în urma monitorizării şi controlului se remit Baroului
Avocaţilor şi pot servi drept temei pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute în Legea cu privire la
avocatură.
(4) Acordarea de asistenţă juridică necalitativă poate servi drept temei de reziliere a contractelor prevăzute
la art.29 alin.(4) şi la art.35 alin.(2).
Capitolul V
Dispoziţii finale şi tranzitorii
Articolul 37
(1) Prezenta lege intră în vigoare pe măsura creării condiţiilor necesare, dar nu mai tîrziu de 1 iulie 2008, cu
excepţia art.19 alin.(1) lit.e), care intră în vigoare la 1 ianuarie 2012.
(2) În termen de 6 luni de la data publicării prezentei legi, entităţile prevăzute la art.11 alin.(2) vor desemna
membrii Consiliului Naţional, iar în termen de 10 zile de la data desemnării tuturor membrilor, Ministerul
Justiţiei va convoca prima şedinţă a consiliului.
(3) În termen de 6 luni de la data publicării prezentei legi, Ministerul Justiţiei va elabora şi va aproba
Regulamentul Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat.
(4) Consiliul Naţional va elabora şi va adopta actele necesare executării prezentei legi pînă la iniţierea
acordării de asistenţă juridică garantată de stat.
(5) În termen de 6 luni de la data publicării, Guvernul:
a) va prezenta Parlamentului propuneri de aducere a legislaţiei în vigoare în conformitate cu prezenta lege;
b) va aduce actele sale normative în conformitate cu prezenta lege.
PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Marian LUPU
Nr.198-XVI. Chişinău, 26 iulie 2007.
10
La acesta (Aristotel) justiţia este înţeleasă atât într-un sens larg, ca virtute supremă sau virtute generală,
cât şi într-un sens restrâns, ca justiţie particulară, s-au justiţie specifică (care la rându-i se subdivizează în mai
multe categorii).
Analizând ideile cuprinse în Cartea a V-a din “Etica” lui Aristotel, Michel Villey scotea în evidenţă un
aspect mai puţin relevat de literatura de specialitate, şi anume semnificaţia unor termeni utilizaţi de acesta
pentru desemnarea unor realităţi, fenomene etico-juridice. Efortul întreprins este determinat de dorinţa
înţelegerii cât mai corecte a concepţiei pe care marele filozof o avea cu privire la justiţie şi drept, la raporturile
dintre ele. Este vorba de TO DIKAION şi DIKAIOSYNE. Dacă primul semnifică virtutea de justiţie, o anume
virtute, cea de a da fiecăruia ce este al său (justiţia particulară), cel de al doilea semnifică conformitatea
conduitei cu regulile de morală, suma tuturor virtuţilor (justiţia generală). Dar, în concepţia stagiritului, cele
două fenomene care sunt desemnate prin noţiunile de TO DIKAION şi DIKAIOSYNE sunt înrudite, justiţia
generală având strânse legături cu justiţia particulară, cu dreptul. Relevând în acest sens este faptul că el
consideră legile morale drept coloane ale cetăţii, elemente care formează osatura justiţiei generale, legi, care,
chiar dacă nu sunt juridice, au totuşi legătură cu dreptul (TO DIKAION).
Influenţat de stoicii greci în dezvoltarea teoriei sale privind dreptul natural, Cicero continuă în general
tradiţia gândirii antice greceşti în sensul situării justiţiei pe cele mai înalte trepte a valorilor, făcând din
aceasta baza şi scopul statului.
Din ideile gânditorilor antici comentate de noi reiese faptul că în doctrina greco-romană se făcea
distincţie între justiţie ca valoare (noţiune) etică şi justiţie ca valoare (noţiune) juridică. Credem că această
distincţie este utilă şi azi, fiind de natură a contribui la clasificarea conceptului.
Ca valoare juridică, justiţia se înfăptuieşte prin realizarea normelor juridice, prin realizarea acestora
nu numai în sensul de a nu intra în conflict cu autorităţile care veghează la respectarea legii, ci şi în sensul
participării efective şi conştiente la înfăptuirea scopului urmărit prin reglementare. De asemenea, înfăptuirea
justiţiei presupune o justă reglementare a relaţiilor sociale, legi apte să asigure traducerea în fapt, pentru
fiecare cetăţean, a tuturor drepturilor sale subiective, să creeze cadrul propice afirmării depline a personalităţii
umane şi să asigure repartizarea produsului social în raport cu contribuţia fiecăruia la dezvoltarea societăţii.
Ca valoare etică, justiţia presupune exigenţe mai mari faţă de societate, stat, cetăţean. Am spune,
conştienţi fiind de unele consecinţe nefavorabile ce le-ar avea pe planul ordinii de drept o astfel de concepţie,
că uneori exigenţele justiţiei, ca valoare etică trec “dincolo” de graniţele normelor legale, că ele presupun
neglijarea unor cerinţe ale legalităţii pentru a contribui la realizarea altora de o natură deosebită, cerinţe ce
constituie valori morale considerate superioare la un moment dat.
Autorii contemporani privesc justiţia dintr-o perspectivă mai puţin filosofică, atribuindu-i următoarele
sensuri:
Justiţie – ceea ce este conform dreptului.
Justiţie – principiu fundamental al relaţiilor sociale, influenţat puternic de schimbările petrecute de-a
lungul vremurilor.
Justiţie – forma fundamentală de realizate a puterii de stat prin soluţionarea de către instanţele de
judecată şi alte organe de jurisdicţie a pricinilor civile, penale şi de altă natură de lege în competenţa lor.
Justiţie – totalitatea instanţelor judecătoreşti.
Într-un alt izvor – Lexicon Juridic Latin–Român, justiţia este definită în felul următor: „Justiţia est
constans et perpetua voluntas jus suum cuigue tribuendi” (Justiţia este voinţa fermă şi perpetuă de a da
fiecărui ce este al său); „Justiţia fundamentum regnorum est” (Justiţia e temelia conducerilor).
În general, justiţia este privită ca starea ideală a societăţii, care se realizează prin asigurarea satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime pentru toţi indivizii împreună şi pentru fiecare în parte.
În sens de activitate, sensul care ne interesează, Justiţia constituie una din direcţiile principale ale
activităţii de ocrotire a dreptului.
Ea poate fi definită ca fiind autoritatea şi competenţa conferită unui anumit organ de a aplica dreptul, iar
aşa cum aplicarea dreptului presupune punerea în funcţiune a forţei coercitive a statului, această activitate ţine
de competenţa exclusivă a organelor speciale ale statului.
Potrivit art.114 din Constituţia Republicii Moldova (C.R.M.), justiţia se înfăptuieşte în numele legii doar
de instanţele de judecată. Din această prevedere reiese că realizarea justiţiei ţine doar de activitatea anumitor
organe de stat, stabilite în art.115, formate în baza Legii cu privire la organizarea judecătorească, şi anume –
instanţele judecătoreşti.
Această activitate mult timp nu-şi găsea locul potrivit în cadrul puterii de stat – în Roma antică, dar şi în
feudalism, ea era atribuită puterii executive, constituind o prerogativă a administraţiei publice sau a
11
monarhului, în sistemul socialist ea era atribiută anumitor formaţiuni obşteşti, ceea ce este incompatibil cu
organizarea societăţii civile din zilele noastre. Abia în lucrarea lui Montesqueu „Spiritul legilor” a fost
formulat principiul separaţiei puterilor în stat, conform căruia în orice stat democratic puterea de stat urmează
a fi divizată în trei ramuri: legislativă, executivă şi judecătorească.
Ca ramură distinctă a puterii de stat, puterea judecătorească este alcătuită din totalitatea instanţelor de
judecată, care realizează nemijlocit justiţia şi altor organe ce contribiue la realizarea acestei activităţi –
potrivit Constituţiei Republicii Moldova acestea sunt Consiliul Superior al Magistraturii (secţ.2, cap.IX) şi
Procuratura (secţ.3, cap.IX). Ultimele realizează o serie de atribuţii auxiliare justiţiei: controlul legalităţii
deciziilor şi activităţii organelor de stat, funcţionarilor publici, organizaţiilor nestatale; interpretarea anumitor
prevederi legale pe probleme de practică judiciară; participarea la formarea corpului magistraţilor).
Locul central în sarcinile puterii judecătoreşti îi revine justiţiei. Importanţa acestei activităţi se manifestă
prin faptul că în urma realizării acesteia se iau anumite hotărâri pe probleme de realizare şi respectare a
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor garantate prin lege. Anume justiţiei îi aparţine ultimul cuvânt
în cazul recunoaşterii persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii sau contravenţiei administrative şi aplicării
sancţiunii corespunzătoare. Acelaşi cuvânt hotărâtor îi aparţine justiţiei la stabilirea adevărului în cazul
soluţionării litigiilor legate de raporturile civile, de muncă, de familie, din domeniul dreptului de autor şi altor
drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale dintre oameni, precum şi pe litigiile economice dintre stat, persoane
juridice şi persoane fizice ce desfăşoară activitate de întreprinzător.
Din cele enunţate mai sus, deducem următoarele particularităţi ale justiţei:
−Justiţia constituie monopol de stat, fiind realizată de organe concret stabilite de lege – instanţe de
judecată, care, potrivit art.115 din C.R.M. şi art.15 din Legea cu privire la organizarea judecătorească, sunt:
judecătoriile, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.
−Justiţia este realizată în domeniile strict stabilite de lege. În acest sens, Legea privind organizarea
judecătorească, în alin.2 art.5 prevede: „instanţele de judecată judecă toate cauzele privind raporturile juridice
civile, administrative şi penale, precum şi alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă”. Din
această prevedere reiese că justiţia are trei forme de realizare:
justiţia pe cauze civile – cuprinde un cerc foarte larg de litigii legate de drepturile patrimoniale şi
nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. În această categorie de cauze se includ cele ce ţin de
neachitarea datoriilor, nerespectarea anumitor clauze contractuale de către părţi, concedierea de la
locul de muncă, expulzarea din locuinţă, desfacerea căsătoriei, etc.
justiţia pe cauze administrative – constă în examinarea şi soluţionarea cauzelor privind comiterea
contravenţiilor administrative, enumerate în art. 209 C.C.A. al R.M.
justiţia pe cauze penale – ţine de examinarea cauzelor de săvârşire a infracţiunilor, prin stabilirea
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor, aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor,
dar şi achitarea celor nevinovaţi. Acestă formă a justiţiei este cea mai complicată, având în vedere
gradul de responsabilitate pe care îl poartă instanţa de judecată la aplicarea pedepsei penale, datorită
faptului că aceasta crează efecte juridice nefaste pentru condamnat atât în perioada executării pedepsei,
cât şi după ispăşirea ei.
−Justiţia se realizează potrivit unor reguli procedurale stricte. Justiţia este o activitate ce se desfăşoară
după ce au fost încălcate normele juridice materiale. Statul, fiind obligat de a atrage la răspundere penală sau
administrativă în cazul săvârşirii infracţiunilor şi, respectiv, contravenţiilor administrative, nu poate aplica
direct, fără respectarea anumitei proceduri, măsurile de influenţă juridică prevăzute de normele încălcate.
Pentru aceasta este nevoie de studierea minuţioasă a tuturor probelor ce demonstrează vinovăţia persoanei,
examinarea tuturor circumstanţelor agravante şi atenuante, care vor determina mărimea optimă a pedepsei. La
fel şi în cazul unui litigiu civil, nu poate fi repunsă în drepturi persoana, care consideră că acestea i-au fost
lezate, fără examinarea minuţioasă, conform normelor procedurale, a tuturor probelor ce demonstrează rea-
credinţa celeilalte părţi. Anume pentru aceasta, de către legiuitor au fost adoptate Codul de procedură penală,
Codul de procedură civilă, şi Codul cu privire la contravenţiile administrative, care precizează până în cele
mai mici detalii de cine, cum, în ce termene sunt examinate asemenea cauze, ce probe pot fi prezentate în
proces, etc.
−Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi în strictă conformitate cu legea. Alin.2 art.1 al Legii privind
organizarea judecătorească stabileşte că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, ceea ce înseamnă că hotărârea
(sub forma sentinţei, hotărârii, deciziei, încheierii) este emisă nu din numele statului sau a judecătorului ce o
adoptă, ci din numele legii, care este obligatorie pentru toţi în egală măsură. Pentru că, dacă am considera că
hotărârea este emisă din numele statului sau judecătorului concret, atunci am admite faptul că în privinţa
12
diferitor persoane, legea ar putea fi aplicată în mod diferit, după discreţia acestor subiecţi. Judecătorul este
persoana care doar constată faptul încălcării legii, făcând concluzia despre prezenţa sau lipsa drepturilor şi
obligaţiilor subiective ale persoanelor interesate pe cauzele civile, fie despre prezenţa sau lipsa componenţei
de infracţiune pe cauzele penale, stabilind echitatea socială prin aplicarea măsurilor de influenţă juridică
prevăzute de lege pentru cauza concretă.
În ce priveşte sintagma în strictă conformitate cu legea, prin ea se are în vedere că instanţa de judecată,
la examinarea cauzelor, pe lângă obligaţia de a respecta regulile procedurale, mai au obligaţia de a aplica în
mod corect normele materiale, ceea ce înseamnă că dacă, spre exemplu inculpatul a săvârşit de facto o
infracţiune de furt prevăzută de alin.1 art.186, dar este învinuit de comiterea unui furt calificat, prevăzut la
alin.2 art.186, anume instanţa de judecată este cea, care trebuie să-i aplice pedeapsa pentru fapta real săvârşită,
adică pentru furt simplu (alin.1 art.186). Există însă situaţii, cînd asupra unui fapt îşi extind acţiunea două sau
mai multe norme (concurenţa normelor). În acest caz, instanţa de judecată urmează să o aplice pe cea, care
reflectă cel mai exact natura juridică a faptei.
În rezultatul înfăptuirii justiţiei se aplică constrângerea de stat sau se refuză aplicarea ei. În cursul
examinării cauzei penale, civile sau administrative, instanţa de judecată stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia
persoanei, prezenţa sau lipsa condiţiilor răspunderii juridice, după ce emite una din două hotărâri: aplicarea
pedepsei, sancţiunii sau satisfacerea pretenţiilor reclamantului, sau neaplicarea măsurilor de constrângere, prin
achitarea inculpatului sau respingerea acţiunii civile.
Sintetizând cele menţionate mai sus am putea defini justiţia ca fiind activitatea instanţelor judecătoreşti,
ce se efectuează potrivit anumitor reguli procedurale, îndreptată spre examinarea şi soluţionarea cauzelor
penale, civile şi administrative date în competenţa acestora, precum şi a conflictelor apărute în procesul
executării hotărârilor, sentinţelor şi deciziilor judecătoreşti.
O cerinţă specială a legalităţii constă în aceea că trebuie să fie aplicată legea care este în vigoare.
Astfel, Codul de procedură penală al Republicii Moldova în:
Art. 3 stabileşte: „În desfaşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul
urmăririi penale sau al judecării cauzei in istanţa judecătorească”.
Codul de procedură Civilă în:
Art. 3 stabileşte: „Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării
cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărâri, încheieri,
decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege”.
În materia dreptului administrativ Codul cu privire contravenţii administrative al Republicii Moldova în:
Art.8 prevede: “Persoana care a comis o contravenţie administrativă urmează să fie trasă la răspundere
pe baza legislaţiei, care este în vigoare în timpul şi la locul comiterii contravenţiei. Actele ce atenuează sau
anulează răspunderea pentru contravenţiile administrative au putere retroactivă, adică se extind şi asupra
contravenţiilor, comise până la emiterea acestor acte. Actele ce stabilesc sau măresc răspunderea pentru
contravenţiile administrative nu au putere retroactivă. Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile
administrative se înfăptuiesc pe baza legislaţiei, care este în vigoare în timpul şi în locul examinării cazului
cu privire la contravenţie”.
17
Art. 8, enunţă: “ Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de
origine socială, precum şi de alte împrejurări.”
Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice stabileşte :
Art.6: “ (1) Orice persoană fizică şi juridică are dreptul de a sesiza, în condiţiile legii, instanţele
judecătoreşti economice pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale împotriva oricăror
acţiuni ilegale. (2) Persoanele fizice şi juridice din alte state au dreptul de a sesiza instanţele judecătoreşti
economice în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova, dacă acordurile
internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel.”
Codul de procedură penală al Republicii Moldova:
Art.9: (1) “Toţi sînt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fară
deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau
socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Art 5: (1) „Pe teritoriul Republicii Moldova procedura în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi
apatrizii se efectuează în conformitate cu prezentul Cod.”, iar (2) prevede: „Procesul penal in privinţa
persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuiază în conformitate cu precederile Convenţiei
de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiate la 18 aprilie 1961, precum şi ale altor tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte.”
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova:
Art. 22: Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei
(1) Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de
cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine
socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de
proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
(2) Privilegiile procesuale ale persoanelor care beneficiază de imunitatea răspunderii civile se stabilesc
de prezentul cod şi de alte legi, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Art. 454: „Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite în
continuare persoane străine) beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi
drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile
legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este
persoană străina sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova.”
19
Judecătorul instanţei judecătoreşti este inamovibil pe perioada exercitării funcţiilor, cu excepţia
cazurilor prevăzute la art.25.
Împuternicirile lui pot fi suspendate în baza şi în modul stabilit de prezenta lege.
Art.25 al aceleiaşi legi, stabileşte cazurile eliberării judecătorului din funcţie:
Judecătorul este eliberat din funcţie, de organul care la numit în cazul:
Demisionării în conformitate cu art.26 alin.(2);
Notă: art.26 – demisia judecătorului.
Judecătorul are dreptul la demisie, indiferent de vîrstă în cazul:
Depunerii cererii de demisie;
Expirării împuternicirilor;
Incapacităţi de muncă dovedite prin certificat medical;
Depunerii cererii de eliberare din propria iniţiativă, în legătură cu atingerea vîrstei de pensie, pentru
vechimea în muncă sau în baze generale, precum şi cu atingerea plafonului de vîrstă;
Comiterii sistematice de abateri disciplinare sau de abatere disciplinară gravă, prevăzute prin art.22
alin.1
Notă: art.22 – abaterile disciplinare
Sunt abateri disciplinare:
Încălcarea gravă a legislaţiei în îndeplinirea justiţiei;
Încălcarea gravă, din vina judecătorului, a termenului rezonabil la judecarea cauzelor,
fapt ce a cauzat lezarea dreptului persoanei la un proces echitabil;
Ne respectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor cu caracter secret;
Încălcarea disciplinei în muncă;
Activităţile publice cu caracter politic;
Încălcarea altor prevederi referitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile ce îi privesc
pe magistraţi.
Pronunţării sentinţei definitive de învinuire;
Pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;
Refuzul de a depune jurămîntul sau încălcarea lui;
Nerespectării prevederilor art.8
Notă: art.8 – restricţiile de serviciu ale magistratului sau ale persoanei similare acestuia
Magistratul sau persoana asimilată acestuia nu poate:
Să ocupe orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi
ştiinţifice;
Să fie deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administraţia publice locale;
Să facă parte din partide şi din alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare
activităţi cu caracter politic, să colaboreze la activităţi ce contravin jurămîntului de
judecător;
Să desfăşoare activitate de întreprinzător;
Să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor
părinţilor, soţului (soţiei), copiilor, precum şi ale persoanelor aflate sub tutela sau
curatela sa.
Magistratul poate colabora la publicaţii de specialitate cu caracter literar, ştiinţific sau
social, ori la emisiuni audio-vizuale, fiindu-i interzis ca în studiile, articolele şi
intervenţiile sale să se pronunţe cu privire la problemele curente de politică internă.
Necorespunderii condiţiilor prevăzute la art.6 şi art.7;
Notă: art.6 – condiţii pentru a fi magistrat sau persoană asimilată acestuia
Poate fi magistrat sau persoană asimilată acestuia cetăţeanul Republicii Moldova
domiciliat pe teritoriul ei, care îndeplineşte următoarele condiţii:
Are capacitate de exerciţiu al drepturilor;
Este licenţiat în drept;
Are stagiu cerut de lege pentru funcţia în care urmează să fie numit;
Nu are antecedenţe penale şi se bucură de o bună reputaţie;
Cunoaşte limba de stat;
Este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei conform certificatului
medical de sănătate.
20
Articolul 7 – condiţiile suplimentare pentru numirea judecătorului.
Poate fi numită judecător al judecător al judecătoriei persoana care a atins vîrsta de 30
ani, are vechime în specialitate juridică de cel puţin 5 ani, îndeplineşte condiţiile
enumerate la art.6 şi a susţinut cu succes examenul de capacitate, precum şi persoana
care are vechime în specialitate juridică de pînă la 5 ani, dar nu mai puţin de 3 ani şi
care după efectuarea stagiului în instanţa de judecată a susţinut examenul de
capacitate. Pentru a fi numită judecător, persoana trebuie să depună, de asemenea, o
declaraţie despre venituri.
Condiţiile suplimentare pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la funcţia de
judecător în instanţa specializată sunt stabilite prin lege.
Imposibilităţii îndeplinirii funcţiei de judecător din motiv de sănătate, ne putînd fi eliberat în cazul
reîntoarcerii lui la serviciu după boală;
Expirării împuternicirilor;
Lichidării sau reorganizării instanţei judecătoreşti, dacă judecătorul refuză să fie transferat în o altă
instanţă de judecată;
Constatării calificării insuficienţei;
Constatării capacităţii de exerciţiu restrînse sau incapacităţii de exerciţiu prin hotărîre judecătorească
definitivă;
Decesului judecătorului sau recunoaşterii decesului prin hotărîre judecătorească definitivă;
Încălcării sistematice sau încălcării grave a Codului de etică a judecătorului.
Propunerea privind eliberarea judecătorului este înaintată de Consiliu Superior al Magistraturii
Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului.
Modul de eliberarea din funcţie a judecătorului şi de contestarea a hotărîrii de eliberare se stabileşte de
legislaţie.
În cazul anulării de eliberare din funcţie a judecătorului acesta va fi repus în toate drepturile avute
anterior plătindu-i-se, în modul stabilit de lege, drepturile băneşti de care a fost lipsit.
Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, prin art.20,
prevede:
„Judecătorii militari numiţi în condiţiile prezentei legi sunt inamovibili şi inviolabili în conformitate cu
legea. Ei nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii”.
Inviolabilitate judecătorului este un alt principiu, nu mai puţin important, prevăzut prin art.19 al Legii
cu privire la statutul judecătorului:
Personalitate judecătorului este inviolabilă.
Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor şi
mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale.
Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru
hotărîrea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.
Dosar personal împotriva judecătorului poate fi intentat doar de Procurorul General cu acordul
Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova, sau, după caz, a Parlamentului.
Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat sau tras la răspundere penală fără acordul
Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului.
Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvîrşit o infracţiune urmează să fie eliberat imediat după
identificare. Judecătorul poate fi arestat numai cu sancţiunea Procurorului General, respectîndu-se condiţiile
de mai sus.
Pătrunderea în locuinţă sau în localul de serviciu al judecătorului, în vehiculul lui personal sau cel
folosit de el, efectuarea la faţa locului a controlului, percheziţiei sau ridicării, ascultarea convorbirilor
telefonice, percheziţia lui corporală, precum şi controlarea şi ridicarea corespondenţei, a bunurilor şi a
documentelor ce îi aparţin, se permit doar prin sancţiunea Procurorului General, în cazul interpretării unui
dosar personal, sau prin hotărîre a instanţei de judecată.
Judecătorul poate fi supus sancţiunilor administrative numai de către instanţa de judecată, cu acordul
Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvîrşit o
contravenţie administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare.
Cauza penală sau administrativă privind judecătorul judecătoriei se judecă în primă instanţă de către
Curtea de Apel, iar cauza penală pricind judecătorul Curţii de Apel, judecătorul sau judecătorul asistent al
Curţii Supreme de Justiţie şi al Curţii Constituţionale se judecă de către Curtea Supremă de Justiţie.
21
În continuare să urmărim proclamarea principiului independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii
judecătorului în legislaţia altor state.
Principiul – accesul liber la justiţie
Justiţia se înfăptuieşte prin realizarea normelor juridice, prin realizarea acestora nu numai în sensul de a
nu intra în conflict cu autorităţile, care veghează la respectarea legii, ci şi în sensul participării efective şi
conştiente la înfăptuirea scopului urmărit prin reglementarea. De asemenea, înfăptuirea justiţiei presupune o
justă reglementare a relaţiilor sociale, legi apte să asigure traducerea în fapt, pentru fiecare cetăţean, a tuturor
drepturilor sale subiective, să creeze cadrul propriu afirmării depline a personalităţii umane şi să asigure
repartizarea produsului social în raport cu contribuţia fiecăruia la dezvoltarea societăţii.[48, pag.180]
Astfel, art.115 al Constituţiei Republicii Moldova fixează: „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi judecătorii”.
În statul de drept justiţia capătă o pondere deosebită pentru că potrivit principiului democratic al
separaţiei puterilor de stat, autorităţii judecătoreşti îi revine dreptul de a soluţiona litigiile de drept în urma
manifestării ilicite. Justiţia trebuie să fie la cel mai înalt la îndemîna tuturor celor interesaţi. Aceasta a şi
determinat introducerea în Constituţia Republicii Moldova a tezei potrivit căreia accesul la justiţie este liber.
Art.20 al Constituţiei stipulează: „orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime”.
Pentru ca cei interesaţi să nu fie obstrucţionaţi sub nici o modalitate sau pretext, subliniază că „nici o lege nu
poate îngrădi accesul la justiţie”. În statul de drept autoritatea judecătorească reprezintă o adevărată putere
pentru ca litigiile apărute din încălcarea legilor nu pot fi soluţionate de către alte organe ale statului decît cele
de judecată.
Constituţia RSS Moldoveneşti din 1978 nu prevedea acest principiu, precum nu este stipulat şi în
Constituţia URSS din 1977. Odată cu adoptarea noii Constituţii Republicii Moldova din 29.07.1994 principiul
accesul liber la justiţie îşi ocupă pe drept locul printre principiile Constituţionale, constituind un principiu
general al drepturilor legitime de care dispun toate persoanele pentru a se adresa justiţiei.
Principiul dat se conţine în documentele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
de menţionat Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care prin art.14 prevede: „Toţi
oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi a autorităţilor de justiţie.
Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în modul echitabil şi public de către
un tribunal competent, independent şi imparţial stabilit prin lege, care să decidă asupra contestărilor privind
drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau
pentru o parte a desfăşurării ei fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale
într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer fir în măsura în
care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, cînd datorită circumstanţelor speciale ale cauzei,
publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei, cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărîri în materie penală sau
civilă va fi publicată, afară de cazurile cînd interesul minorităţilor care să se procedeze astfel sau cînd
procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin art.8 fixează următoarele: „Orice persoană are
dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează
drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege”
Art.10 aceleaşi declaraţii stabileşte: „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate să fie ascultată în
mod echitabil şi public de un tribunal independent şi parţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor
sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei”.
Odată cu aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei la 13.07.1995 şi ratificarea la 25.07.1997 a
Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, persoana fizică a
căpătat un drept de a se adresa unor mecanisme internaţionale de control asupra respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv în Curtea Europeană de Justiţie. Intrarea în vigoare pentru ţara
noastră a CEDO, a marcat începutul unei noi perioade a evoluţiei statului nostru spre democraţie. Ratificînd
CEDO, ţara noastră a recunoscut oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în
acest document, implicit recunoscînd persoanelor dreptul de a face recurs individual la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Acest fapt a permis instituirea unui sistem supra-naţional de control asupra respectării
drepturilor şi libertăţilor proclamate de Convenţie, acceptate spre respectarea de către statele semnatare.
Astfel, privind principiul – accesul liber la justiţie, Convenţia Europeană privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art.6 proclamă: „Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
22
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa, hotărîrea
trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, a ordinii publice, ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minore sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesar de către instanţă atunci cînd, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingeri intereselor juridice”.
În continuare să preocupăm legislaţia internă, care corespunde normelor internaţionale. Legea
Republicii Moldova privind organizarea judecătorească prin art.6 stabileşte:
Orice persoană are dreptul la satisfacţia afectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente
împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
Asociaţiile cetăţenilor, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile au dreptul în modul stabilit de lege, la
acţiune în instanţa judecătorească pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime care le-au fost încălcate.
Accesul liber la justiţie este unul din principiile de activitate a instanţelor judecătoreşti economice,
enunţat în Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice art.5-art.6 aceleaşi
legi stabileşte dreptul persoanelor fizice şi juridice de a sesiza instanţelor judecătoreşti economice:
1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a sesiza, în condiţiile legii, instanţele
judecătoreşti economice pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale şi ne-patrimoniale împotriva oricăror acţiuni
ilegale.
2) Persoanele fizice şi juridice din alte state au dreptul de a sesiza instanţele judecătoreşti
economice în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova, dacă acordurile
internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd astfel.
Acest drept nu poate fi îngrădit nici de o persoană cu funcţii de răspundere şi de nici o lege, oricare ar fi
argumentele privind necesitatea dreptului în cauză.
Acest principiu este clar proclamat de art.20 al Constituţiei Republicii Moldova, în al 2, că: „Nici o
lege nu poate îngrădi accesul la justiţie”. De aceea este da menţionat că legislatorul ar trebui să modifice
art.25 al Legii cu privire la Curtea Constituţională, care contravine Constituţiei Republicii Moldova, deoarece
în art.7 al Constituţiei înscrie: „Nici o lege şi nici un al act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu
are putere juridică”.
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova prin art.5(1) fixează: „Orice persoană interesată
este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile
încălcate sau contestate, libertaţile şi interesele legitime.”
Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art.298(1) Plîngirile împotriva acţiunilor
organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii, fixează:
„Împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de
investigaţii poate înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apăratorul, partea vătamată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane drepturile şi
interesele legitime ale cărora au fost lezate de către aceste organe.”Introducerea articolului nou în procedura
penală consolidează principiul accesului liber la justiţie asigurînd astfel accesul tuturor părţilor la justiţie în
procesul penal.
Practica naţională publicată de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova nu atestă cazuri de
violare a principiului accesul liber la justiţie. Pe cînd sondajul efectuat printre lucrătorii practici demonstrează
că din 50 de judecători doar 5 (10%) consideră că se încalcă principiul dat. Iar tocmai 20 (40%) din 50 de
procurori văd încălcarea acestui principiu. Din cei 50 de avocaţi intervievaţi susţin violarea principiului dat 16
(32%).
După cum observăm, aceste cifre denotă că violarea principiului accesul liber la justiţie are loc, fiind
atestată de lucrătorii sistemului judiciar care se află mai departe de instanţele Cetăţenilor.[nr.54 pag.191]
Practica internaţională Curtea Europeană de Justiţie depistează violări ale principiului accesului liber la
justiţie (art.6§1CEDO). În cazul Vasilescu împotriva României din 22.05.1998 Curtea Supremă de Justiţie a
lipsit-o pe reclamantă de dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă de judecată. În hotărîrea sa Curtea
Supremă a României a considerat că cererea reclamantei atacă o măsură de cercetare penală. În consecinţă, a
decis că singurul organ competent era Parchetul de pe lîngă Tribunalul Argeş. Curtea în cazul dat se bazează
pe faptul că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este
independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descris ca o instanţă de judecată, în sensul art.6§1.
23
Nici procurorii din cadrul parchetului şi nici procurorul general nu îndeplinesc aceste cerinţe. În consecinţă,
Curtea decide că art.6§1 CEDO a fost încălcat.
Principiul – egalitatea părţilor în proces şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare
Egalitatea participanţilor în proces şi caracterul contradictoru, ca principiu, constă în aceea că toate
probele administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată trebuie supuse, în cadrul şedinţei de judecată,
situaţiei; unde funcţia de învinuire să se situeze pe o poziţie procesuală egală cu cea de apărare.
În acest sens, se consideră că citarea părţilor, este o consecinţă a principiului contradictorialităţii. În
virtutea acestui principiu, orice chestiune asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe, urmează a
fi supusă discuţiei în contradictoriu dintre părţi, pentru ca orice argument să poată fi combătut şi oricărei
dintre probele în acuzare putîndu-i fi opuse oricare dintre probele de apărare, în condiţiile prevăzute de lege.
Cu privire la raportul dintre părţi şi instanţa de judecată, se poate spune că instanţa de judecată îşi
exercită atribuţiile în mod activ, ne-intervenind cu obiectivitatea pentru aflarea adevărului. Rolul ei este
limitat de contradictorialitate, deoarece nu poate lua nici o măsură ori dispoziţie fără ca în prealabil să se
discute cu părţile participante la proces.
Conform Legii privind organizarea judecătorească în art. 10 „Judecarea cauzelor se efectuează pe
principiul contradictorialităţii”.
Legea nu dă o definiţie, prin urmare principiul contradictorialităţii presupune că toate problemele
administrative nemijlocit în faţa instanţei constituită potrivit legii trebuie supuse discuţiei cu părţile, unde
funcţia de învinuire să se situeze pe o poziţie procesuală egală cu cea de apărare, după cum am menţionat mai
sus.
Legea R. M. cu privire la instanţele judecătoreşti economice îşi desfăşoară activitatea conform
principiului contradictorialităţii, art.5.
Iar, potrivit art.7 legea stabileşte următoarele:
Instanţele judecătoreşti economice înfăptuiesc justiţia în baza egalităţii părţilor şi a altor participanţi la
proces în faţa legii şi judecăţii.
Fiecare parte în proces este obligată să administreze probele pe care îşi întemeiază cerinţele.
Să urmărim evaluarea principiului egalităţii participanţilor în proces şi caracterul contradictorial în
procedura civilă şi penală al Republicii Moldova.
Codul de procedură civilă al R.M. art.56(2) fixează: „Participanţii la proces se bucură de drepturi
procesuale egale şi au obligaţii procesuale egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe
care o ocupă în proces.”
Iar potrivit art.26(1) al CPCRM, „Procesele civile se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi
egalităţii părţilor în drepturile procedurale.”
Din cele subliniate mai sus, să evidenţiem principalele trăsături a contradictorialităţii:
Delimitarea funcţiei de acuzare şi apărare ale funcţiilor justiţiei;
Părţile au drepturi procesuale egale (la tot ce are dreptul o parte, la vederea fondării acţiunii sale, are
dreptul şi cealaltă parte pentru a respinge acţiunea dată)
Rolul conducător şi obiectiv al instanţei de judecată
Contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în proces sunt ideile fundamentale, mijloace sigure de aflare a
adevărului la înfăptuirea justiţiei. În acest sens legea prevede pentru părţi reclamant, reclamat, reprezentant
legal, persoană terţă, - procuror (ex., adopţia) – procedura civilă; acuzator, inculpat, apărător, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii – procedura penală; au drepturi egale în ceea ce
priveşte reprezentarea probelor, participarea la examinarea lor, formularea cerinţelor şi demersurilor,
explicarea drepturilor şi obligaţiilor, şi examinarea lor.
În continuare să analizăm starea reală, corectitudinea aplicării principiului contradictorialităţii, care
presupune două condiţii:
Funcţiile procesuale de învinuire sau de acuzare (exercitate de procuror) sau de jurisdicţie (exercitate de
către instanţă) să fie separate. O asemenea cerinţă este explicabilă, deoarece este imposibil ca acelaşi organ să
îndeplinească în acelaşi timp atît funcţia de învinuire, cît şi cea de soluţionare a cauzei, ele fiind
incompatibile.
Funcţia de învinuire să se situeze pe o poziţie procesuală egală cu cea de apărare. Egalitatea poziţiilor
procesuale dintre procuror şi părţi în faţa de judecată presupune că procurorul şi părţile să aibă posibilitatea
utilizării mijloacelor procesuale prevăzute de lege în condiţiile egale. Sub acest aspect, este inechitabil ca
procurorul de şedinţe să stea alături de completul de judecată, iar în cuprinsul hotărîrilor judecătoreşti, în
partea introductivă, să fie menţionat împreună cu membrii completului de judecată şi grefierul de şedinţă.
24
Pentru a i se da o satisfacţie deplină acestei cerinţe, este necesar ca procurorul să stea în şedinţa de judecată la
acelaşi nivel cu acestea, iar în cuprinsul hotărîrilor să fie menţionat odată cu părţile şi apărătorul lor.
Contradictorialitatea se manifestă nu numai în raporturile dintre procuror şi părţi, dar şi în cele dintre
părţi au interese procesuale contrare, ori dintre acestea şi instanţa de judecată. În ceea ce priveşte raporturile
dintre procuror şi părţi ori dintre părţi, se pateu vorbi chiar de existenţa unor grupuri procesuale cu interese
contrare, respectiv de grupul de învinuire, alcătuit din procuror şi partea vătămată şi a celor care susţin
constituirile de partea civilă, apărării, constituit di inculpat şi apărător în legătura penală, ori inculpat, partea
civilmente responsabilă şi apărător în latura civilă a cauzei, pe de altă parte. Între cele două grupuri are loc o
dispută în mod egal şi organizat: orală şi scrisă, generată de contradicţiile de interese dintre ele, urmărind ca
din această dispută instanţa să extragă apoi î mod activ argumente probatorii necesare aflării adevărului şi a
justiţiei soluţionării a cauzei. O asemenea dispută este posibilă însă numai dacă se asigură prezenţa lor la
judecată pentru ca punctele de vedere exprimate să fie cunoscute de toţi participanţii în vederea formulării
poziţiei proprii. În acest sens citarea părţilor este o consecinţă a contradictorialităţii.[57, pag.35]
Principiul prezumţiei nevinovăţiei
Principiul prezumţia nevinovăţiei serveşte drept garanţie incontestabilă a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti. La acest capitol Constituţia Republicii Moldova prin art.21 consacră: „Orice persoană acuzată
de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui
proces judiciar public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”.
Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie prin art.1 proclamă: „Prin
activitatea sa Curtea supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei şi principiul
supremaţiei legii, ce contribuie la constituirea unui stat de drept”.
„Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în
mod legal, în baza sentinţei definitive a instanţei judecătoreşti”, fixează Legea R.M. privind organizarea
judecătorească prin art.7.
Principiul dat şi-a căpătat autonomia pe parcursul sec. 18 şi pentru prima dată apare in Declaraţia de
independenţă a S.U.A., iar mai tîrziu în documentele cu caracter internaţional, de exemplu: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului prin art.11 prevede: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată
nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căreia i s-
au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin art.14 stabileşte : „Orice persoană
acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cît timp culpabilitatea sa nu a fost
stabilită în mod legal”.
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin
art.6 prevede: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită”.
Din sensul prezumţiei nevinovăţiei se conclude, că persoana este considerată prin lege nevinovată în
comiterea unei infracţiuni până la stabilirea vinovăţiei în cadrul unui proces judiciar, obligaţiunea
demonstrării vinovăţiei fiind pusă pe seama organelor judecătoreşti.
Prezumţia nevinovăţiei fiind unul din principiile, ce contribuie la constituirea unui stat de drept este
implementat în legislaţia internă a statelor respective, ce vor urma drept exemplu, privind asigurarea domniei
legii, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Astfel, Constituţia Federaţiei Ruse prin art.4, stabileşte:
Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată, pîna cînd vinovăţia sa nu va fi dovedită
în modul stabilit de legea federală şi în baza sentinţei judecătoreşti rămase definitive.
Acuzatul nu este obligată să-şi dovedească nevinovăţia.
Îndoielile privind vinovăţia persoanei se interpretează în favoarea inculpatului.
Principiul – publicitatea dezbaterilor judiciare
Referitor la principiul publicităţii, e de remarcat faptul că principala formă de desfăşurare a judecăţii, ca
fază procesuală, o constituie şedinţa de judecată, care este publică (cu excepţia cazurilor cînd aceasta este în
contradicţie cu interesele păstrării unui secret ocrotit de lege). Publicitatea şedinţei de judecată desemnează
posibilitatea oricărei persoane (interesate sau neinteresate) de a asista la desfăşurarea activităţilor procesuale
ori procedurale specifice judecăţii. Ca dovadă a respectării principiului publicităţii şedinţei judiciare este
menţiunea în sentinţa judecătorească dacă şedinţa este sau nu publică, în caz contrar se consideră că au fost
încălcate prevederile legii referitoare la publicitate.
25
Constituţia Republicii Moldova privind publicitatea dezbaterilor judiciare, prin art.117 stabileşte
următoarele: „În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Judecarea proceselor în
şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite de lege, cu respectarea tuturor regulilor de procedură”.
Legea RM privind organizarea judecătorească prin art.10, fixează că:
Şedinţele de judecată sunt publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile
stabilite prin lege, cu respectarea procedurii.
Hotărîrile instanţelor judecătoreşti se pronunţă public.
Publicitatea dezbaterilor judiciare este principiul este principiul de activitatea în baza căruia Curtea
Supremă de Justiţie îşi desfăşoară activitatea – fixează art.3 al Legii RM cu privire Curtea Supremă de
Justiţie.
Instanţele judecătoreşti economice de asemenea îşi desfăşoară activitatea în baza principiului publicităţii
dezbaterilor judiciare, ceea ce înscrie art.5 al Legii R.M cu privire la instanţele judecătoreşti economice.
La capitolul dat, Codul de procedură civilă al R.M art.23, privind caracterul public al dezbaterilor
judiciare, stabileşte:
În toate instanţele, sedinţele de judecată sunt publice.
Excepţii: În sedinţa de judecată nu se admit minorii de pînă la vîrsta de16 ani dacă nu sînt citaţi în
calitate de participant la proces sau de martor. Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării
informaţiei ce constituie secret de stat, taina comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este
interzisă prin lege. Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţa secretă pentru a preveni
divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces,
ordinea publică sau moralitatea.
Şedinţa poate fi declarată secretă pentru intregul proces sau numai pentru efectuarea unor anumite acte
procedurale.
Privitor la examinarea pricinii în sedinţa secretă, instanţa judecatorească emite o încheere motivată.
Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenţa participanţilor la proces, iar în caz de necesitate la ea asistă de
asemenea expertul şi interpretul.
Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat, tainei comerciale,
informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte persoane care asistă la actele
procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie astfel de secrete sînt şomaţi de raspunderea în
cazul divulgării lor.
Judecarea pricinii în şedinţa secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură civilă.
Hotărîrile şedinţei secrete se pronunţă public.
În cazul dezbaterii pricinii în şedinţa secretă, pot fi eliberate unor alte persoane decît copii de pe
încheiere, rapoarte de expertiză sau declaraţii ale martorilor doar cu permisiunea dată de preşedintele şedinţei.
În aceeaşi materie, Codul de procedură penală al R. M. prin art.18, stabileşte:
In toate instanţele judecatoresti sedintele sint publice, cu excepţia cazurilor prevazute de prezentul cod.
Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul
întregului proces sau al unei părţi din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii
naţionale, cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a parţilor în proces o cer, sau în măsura
considerată strict necesară de către instanţa cînd, datorită unor îmrejurări speciale, publicitatea ar putea să
prejudicieze interesele justiţiei.
Judecarea cauzei în şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentată şi efectuată cu respectarea tuturor
regulilor procedurii judiciare.
În toate cazurile, hotăririle instanţei de judecată se pronunţă în şedinţa publică.
Codul cu privire la contravenţii administrative al RM., referitor la examinarea publică a cazului cu
privire la contravenţia administrativă, prin art.236 înscrie:
Cazul cu privire la contravenţia administrativă se examinează în mod public.
În scopul sporirii rolului educativ şi preventiv a procedurii în cazurile cu privire la contravenţiile
administrative asemenea cazuri se pot examina nemijlocit în cadrul colectivelor de muncă, în locul de
învăţătură sau de trai al contravenientului.
Principiul publicităţii îşi manifestă importanţa sa prin:
Asigurarea controlului societăţii, activităţii instanţelor de judecată.
Ridicarea responsabilităţii judecătorului.
Contribuirea la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
26
Principiul dat este stipulat şi în legislaţia altor state, ca de exemplu:
Principiul – dreptul de apărare
Unul din drepturile fundamentale înserate în Constituţia Republicii Moldova este dreptul de apărare
sau asistenţă juridică la înfăptuirea justiţiei.
Astfel, art.26 al Constituţiei Republicii Moldova, prevede:
Dreptul la apărare este garantat.
Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi
libertăţilor sale.
În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute numit din oficiu.
Pînă la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova (29 iulie 1994), dreptul la apărare era expres prevăzut
pentru bănuit, învinuit, inculpat. În prezent, dreptul la apărare este garantat tuturor părţilor în proces. Părţile
au dreptul să fie asistate de apărător ales sau numit din oficiu. Participarea apărătorului şi dreptul la apărare
sunt facultative, ceea ce se explică prin faptul că la dorinţa persoanei (bănuitului, învinuitului şu inculpatului)
poate fi însoţită de apărător sau nu. Cu toate că există momente excepţionale cînd participarea apărătorului
este obligatorie, atunci cînd: în proces sunt implicaţi minorii; nu cunoaşte limba de desfăşurare a procesului;
legea prevede pentru fapta săvîrşită de libertate pe viaţă; deficienţele fizice unei persoane, care o împiedică să
se apere singură ş.a.
Dreptul la apărare poate fi privit de 2 accepţiuni: una – prevede totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale, care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc şi să contesteze
învinuirile; cealaltă – dreptul la apărare cuprinde posibilitatea folosirii unui avocat.
Privind asistenţa juridică la înfăptuirea justiţiei, Legea RM privind organizarea judecătorească prin
art.11, stabileşte:
În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.
Imixtiunea în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepseşte conform
legii.
Asistenţa juridică internaţională se solicită sau se acordă în condiţiile prevăzute de lege şi de convenţiile
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova pe larg relevă dreptul la apărare, printr-un şir de
articole.
Art.17 – asigurarea dreptului la apărare.
În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vatamată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau
numit din oficiu.
Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor la procesul
penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod.
Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului
dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de
aceste organe.
La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică
prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant.
În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de a plăti un apărător, el este asistat în
mod gratuit de către un avocat din oficiu.
Art.43 – participarea apărătorului la procedura juridică penală.
Apărătorul ales sau numit din oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii sub
învinuire, iar în cazurile reţinerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din momentul comunicării
mandatului de arest.
Dacă în acest termen prezentarea apărătorului, ales de bănuit sau învinuit este imposibilă, persoana care
efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un
alt apărător, ori îi asigure un apărător prin intermediul biroului de asistenţă juridică.
Participarea apărătorului la efectuarea cercetării penale, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare este
obligatorie în procesele în care figurează minori, muţi, orbi şi alte persoane, care din cauza defectelor fizice
sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul de apărare, precum şi în procesele persoanelor ce nu cunosc
limba în care se desfăşoară procedura judiciară. În aceste cazuri apărătorul este admis să participe la proces
din momentul indicat în aliniatul întîi al prezentului articol.
27
Participarea obligatorie a apărătorului. În procesele persoanelor învinuite de săvîrşirea unor
infracţiuni posibile de pedeapsa cu detenţiune pe viaţă participarea apărătorului este obligatorie din momentul
în care i s-a comunicat învinuirea.
Participarea obligatorie a apărătorului la proces poate avea loc şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau a anchetatorului, prin
încheierea instanţei de judecată pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă.
Şeful biroului de asistenţă juridică sau prezidiul colegiului de avocaţi sunt obligaţi să repartizeze un
avocat pentru efectuare apărării bănuitului, învinuitului, inculpatului. Organul de cercetare penală, de anchetă
penală, procurorul, instanţa de judecată, în care se judecă cauza, al dreptului, în modul prevăzut de legislaţia,
de a-l scuti pe bănuit, învinuit, inculpat compus sau parţial, de plată pentru asistenţa juridică.
Articolul 69. CPP. Participarea obligatorie a apărătorului
(1) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie în cazul în care:
1) aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut, surd, orb sau
avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care se
desfăşoară procesul penal;
4) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;
5) bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;
6) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau
excepţional de gravă;
7) bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la
expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar;
8) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din ei este asistat de
apărător;
9) în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;
10) interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs,
precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;
11) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se incriminează
săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvîrşirea
unor asemenea fapte;
12) procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la momentul examinării
cauzei.
(2) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.1);
2) bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea organului de urmărire penală cu
privire la:
a) reţinerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire - în cazurile prevăzute la alin.(1)
pct.2)-6);
b) trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7);
c) aplicarea măsurii preventive sub formă de arest - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7);
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din partea rudelor sau
altor persoane - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.12).
(3) Participarea obligatorie a apărătorului la procesul penal este asigurată de organul de urmărire penală
sau de instanţă.
Pe plan internaţional principiul – dreptul la apărare este enunţat în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, unde art.7, prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Toţi oamenii au dreptul la o
protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei
provocări la o astfel de discriminare”.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin art.14 stabileşte:
Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate,
la cel puţin următoarele garanţii:
Să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat despre natura
şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
28
Să dispună de timpul şi de întîlnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe
care şi-l alege;
Să fie judecată pentru fără o întîrziere excesivă:
Să fie prezentată la proces şi să se apere, ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu
are apărător, să fie informată despre informată despre dreptul de a-i avea şi, ori de cîte ori interesul justiţiei o
cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-i remunera;
Să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzaţi şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
În aceeaşi materie, Convenţia Europeană a drepturilor omului prin art.6 fixează:
Orice acuzat are, în special, dreptul:
Să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra
naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
Să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
Să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu dispune de mijloacele necesare
pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele
justiţiei o cer;
Să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării
în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
Principiul – dreptul de atac (Folosirea căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei)
Respectarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor este una dintre problemele fundamentale ale efectuării
justiţiei. Pentru a o rezolva a fost gîndită şi propusă realizare reforma fostului sistem judecătoresc sovietic şi
trecerea la un sistem judecătoresc progresist, care ar sta adevărat la paza intereselor şi drepturilor persoanei.
S-a ajuns la concluzia formării mai multor verigi – trepte ale instanţelor judecătoreşti ce dau
posibilitatea de a ataca orice hotărîri ilegale
În afară de realizarea funcţiei de control asupra hotărîrilor judecătoreşti, căile de atac asigură în mod
real şi deplin drepturile şi interesele procesuale ale părţilor în procesul civil, penal. Aceste drepturi şi interese
au şanse de a fi realizate la un nivel optim numai într-un sistem cu mai multe grade de jurisdicţie, fapt ce oferă
garanţii maxime pentru excluderea erorilor şi pentru găsirea celor mai corecte soluţii. De aceea, privite sub
aspectul interesului părţilor care le folosesc, căile de atac au fost caracterizate şi ca instrumente procesuale
pentru declanşarea unei noi judecăţi.
Aceste caracteristici evidenţiază caracterul de priviri reale pe care le reprezintă căile de atac pentru
satisfacerea intereselor procesuale ale părţilor.
Se înţeleg prin căi de atac toate căile oferite de lege părţilor şi terţilor în vederea obţinerii unor noi
hotărîri într-un nou litigiu asupra căruia există deja decizia unei instanţe. Căile de atac sunt o instituţie creată
tocmai în scopul preîntîmpinării şi lichidării erorilor în sfera de realizare a justiţiei.[61, pag.5]
Datorită importanţei pe care o prezintă înfăptuirea justiţiei, folosirea căilor de atac prevăzute de lege
beneficiază de o reglementare constituţională. Astfel, art.119 din Constituţia Republicii Moldova prevede
cu titlu de principiu că: „împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente
pot exercita cile de atac, în condiţiile legii”.
Legea RM privind organizarea judecătorească, prin art.20 stabileşte: „Împotriva hotărîrilor
judecătoreşti părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
În procesul civil părţile şi alte persoane interesate, ale căror drepturi sau interese ocrotite prin lege au
fost încălcate printr-un act juridic, pot exercita căile de atac împotriva acestuia, în condiţiile şi în care
termenele prevăzute de lege. Acest termen curge, în general, de la comunicarea hotărîrii. În acest mod, se lasă
părţii nemulţumite suficient timp pentru a-şi formula apărarea.
Codul de procedură civilă a Republicii Moldova prin titlul al treilea stabileşte căile ordinare de atac –
apelul, recursul şi o cale extraordinară – revizuirea hotărîrilor.
Astfel, art.357 Obiectul apelului, stabileşte: “Hotâririle susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a
ramîne definitive, în instanţa de apel care, în baza materialilor din dosar şi a celor prezentate suplimentar,
verifică corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de
drept real, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în prima instanţa.”
Recursul este calea de atac ordinară, art.397 CPC RM, prin intermediul căreia părţile solicită în
condiţiile şi pentru motivele limitativ-determinate de lege, desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti pronunţate
fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Conform art.397 cu recurs pot fi atacate următoarele hotărîri:
29
hotărîrile pronunţate în prima instanţă de curţile de apel;
hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Curtea Supremă de Justiţie;
alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.
Revizuirea hotărîrilor, art.446 CPC RM, pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile
irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.
Conform prevederilor cuprinse în titlul al doilea capitolele patru şi cinci ale Codului de procedură
penală al Republicii Moldova, căile de atac de asemenea se împart în căi ordinare şi extraordinare.
Căile ordinare de atac sunt cele îndreptate împotriva hotărîrilor judecătoreşti care nu sunt definitive, din
care fac parte apelul (art.400 CPP RM) şi recursul (art.420 si 437 CPP RM).
Art.400 CPP RM indică, că toate sentinţele pot fi atacate cu apel, cu excepţia:
sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede în
exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;
sentinţelor pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede
în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;
sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie;
altor sentinţe pentru care legea nu prevede această cale de atac.
Încheierile date în prima instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa.
Apelul declarat împoriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost
date după pronunţarea sentinţei.
Aici este de recomandat că ar fi fost binevenită în ambele coduri de procedură penală un articol care ar
da expres definiţia de apel.
Privind recursul, CPP RM de asemenea nu dă expres o definiţi, ci numai enumără hotărîrile
judecătoreşti care pot fi supuse recursului.
În art.420 sînt enumerate hotărîrile instanţelor de apel supuse recursului:
Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.
(2) Încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu
decizia recurată, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
(3) Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se consideră făcut şi împotriva încheierilor
acestora, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.
(4) Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.401 nu au folosit
calea apelului ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul
poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a inrăutaţit situaţia. Procurorul care nu a folosit
apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul declarat din partea apărării.
Iar în art.437 sînt enumerate hotărîrile judecătoreşti supuse recursului pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul.
(1) Pot fi atacate cu recurs:
sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru savîrşirea cărora legea prevede în
exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;
seninţele pronunţate de curţile de apel;
senţintele pronunţate de Curtea Suprtemă de Justiţie;
alte hotărîri penale pentru care legea prevede această cale de atac.
(2) Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit
legii, pot fi atacate separat cu recurs.
Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au
fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.
Recursul este o cale de atac ordinară preponderent de anulare parţial devolutivă, numai în mod
exepţional total devolutivă, fiind, după cum afirmă G. Mateuţ „destinată a repara, în principal, erorile de drept
comise de instanţele de fond, în hotărîrile lor”.
Căile extraordinare de atac sunt cele îndreptate împotriva hotărîrilor judecătoreşti rămase definitive atît
prin nerecurare, cît şi după examinarea în apel sau recurs.
Prima cale extraordinară de atac a hotărîrilor judecătoreşti este recursul în anulare, reglementat de
titlul 2 cap.5, art.452-457 din CPP RM (cap.4, secţ.1, art.386-392 CPP România).
Prin prevederile inserate în art.453 CPP RM (art.386 CPP România) sunt reglementate în mod strict
cazurile de contestaţie în anulare.
30
Potrivit prevederilor art.452 CPP RM, hotărîrile penale definitive pot fi atacate de către procurorul
general şi adjuncţii săi prin recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie.
Revizuirea procesului penal este a doua cale extraordinară de atac prin care hotărîrile judecătoreşti ce
nu reflectă adevărul sunt scoase sub autoritatea lucrului judecat, fiind viciate, de fond, în cauza necunoaşterii
în întregime a situaţiei de fapt, folosirii probelor false sau a coruperii organelor de justiţie.
Art.458 al CPP RM stabileşte, care hotărîri judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii.
Recursul în anulare este calea de atac extraordinară ce are menirea, în sistemul nostru procesul penal, să
reprezinte nivelul maxim al judecăţii, încheind, în cazuri anume prevăzute de lege, procesul către adevăr al
actului de justiţie.
Comparînd căile extraordinare de atac cu cele ordinare, subliniem încă odată următoarele deosebiri:
• Recursul şi apelul sunt îndreptate împotriva hotărîrilor nedefinitive, în timp ce căile extraordinare de
atac sunt îndreptate împotriva hotărîrilor definitive;
• Căile ordinare se înscriu în sistemul gradelor de justiţie, pe cînd căile extraordinare de atac sunt situate
în afara acestui sistem;
• Exercitarea căilor extraordinare de atac, sub aspectul titularilor lor, este cu mult mai restrînse decît cea
a căilor ordinare de atac;
• Termenele de exercitare a căilor extraordinare de atac sunt cu mult mai mari decît termenele de
exercitare a apelului său recursului.
Între aceste căi de atac ordinare şi extraordinare sunt şi alte deosebiri, sub aspectul competenţei
funcţionale de soluţionare, sub aspectul efectelor pe care le produc etc..
Căile de atac sunt o instituţie corectă tocmai în scopul preîntîmpinării erorilor în sfera de realizare a
jurisdicţiei. Ele sunt mijloace procesuale care primit un nou examen al procesului în care s-a pronunţat una
sau mai multe hotărîri judecătoreşti în vederea desfiinţării totale sau parţiale a acestuia atunci cînd sunt
greşite, în fapt şi în drept.
Principiul obligativităţii hotărîrilor instanţelor judecătoreşti
Legislatorul Republicii Moldova a ridicat la rang de principiu caracterul obligatoriu al sentinţei
(hotărîrii) judecătoreşti, deoarece, în vederea realizării scopului procesului, se impune că orice persoană care a
săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, să suporte consecinţele săvîrşirii infracţiunii
sancţiunile aplicate.
Principiul obligativităţii hotărîrilor judecătoreşti este un principiu constituţional, care prin caracterul său
obligatoriu asigură:
Ridicarea responsabilităţii judecătoreşti;
Activitatea instanţelor judecătoreşti
Controlul societăţii contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova prin art.120 prevede:
Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum
şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti
definitive.
„Hotărîrile instanţei judecătoreşti sunt obligatorii şi ne executarea lor atrage răspunderea, conform legii”
– înscrie art.20 al Legii Republicii Moldova privind organizarea judecătorească.
Tot acest capitol, Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice prin
art.8 stabileşte: „cerinţele formulate de executorii judecătoreşti în vederea executării hotărîrilor judecătoreşti
sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice”.
Codul de procedură civilă al RM prin art.255, fixează: „Hotărîrea judecatătorească se execută, în
modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după
pronunţare.”
Caracterul obligatoriu a hotărîrii instanţelor judecătoreşti este prevăzut şi în Codul de procedură
penală al RM art.467 – „Hotărîrile judecatoreşti definitive instanţelor sînt obligatorii pentru toate persoanele
fizice şi juridice din ţară şi au putere executorie pe intregul teritoriu al Republicii Moldova.”
„Colaborarea solicitată la executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive este obligatorie pentru toate
persoanele fizice şi juridice.”
Caracterul obligatoriu se impune şi deciziei cu privire la aplicarea sancţiunii administrative, astfel, prin
art.284 al Codului cu privire la contravenţiile administrative al RM, se stabileşte: „Decizia cu privire la
aplicarea sancţiunii administrative este obligatorie pentru a fi executată de către organele, întreprinderile,
instituţiile, organizaţiile de stat şi obşteşti de către persoanele cu funcţie de răspundere şi de către cetăţeni”.
31
Principiul obligativităţii hotărîrilor instanţelor judecătoreşti este proclamat în Constituţia Spaniei,
art.118 – Hotărîrile judecătoreşti definitive sunt obligatorie, ca şi colaborarea cerută în cursul procesului şi în
faţa de punere în executare a hotărîrilor.
Constituţia Republicii Portugheze prin art.208, prevede: „Hotărîrile judecătoreşti sunt obligatorie
pentru toate instituţiile publice şi private şi au superioritate faţă de celelalte hotărîri oricăror altor organizaţii”.
Principul limbii de procedură şi a dreptului la interpret
Judecarea cauzelor în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova se desfăşoară în limba
moldovenească.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sunt
în drept să ia cunoştinţă de toate actele ce se efectuează, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin
interpret.
Printr-o încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi în limba accesibilă majorităţii participanţilor
la proces.
În cazul în care procesul se desfăşoară în altă limbă, instanţa întocmeşte obligatoriu hotărîrea şi în limba
moldovenească.
La acest capitol Constituţia Republicii Moldova prin art.118, stabileşte:
Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.
Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate
actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.
În condiţiile legii, procedura judiciară se poate efectua într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea
persoanelor ce participă la proces.
Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească în art.9, dispune:
Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.
Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate
actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.
Procedura judiciară se poate efectua într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor ce participă
la proces.
În cazul cînd procedura judiciară se efectuează în altă limbă, documentele procesuale juridice se
întocmesc în mod obligatoriu în limba moldovenească.
Principiul dat, este enunţat în codurile procesual-civile şi penale.
Astfel, Codul de procedură civilă al RM în art.24, fixează:
Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sînt în
drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.
Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea
participanţilor la proces.
În cazul în care procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărîrea în mod obligatoriu şi în
limba moldovenească.
Actele procesuale care se înminează persoanelor interesate în soluţionarea pricinii se traduc, la
solicitarea lor, în limba procesului ori în limba la care acestea au recurs în proces.
Iar, Codul de procedură penală al RM prin art.16 prevede:
În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţa de toate actele şi
materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin
interpret.
Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care
participă la proces. În acest caz, hotărîrile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat.
Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmînează
bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte,
în modul stabilit de prezentul cod.
Art.85 – Codul de procedură penală al RM, stabileşte funcţia de interpret, obligaţiile sale, precum şi
răspunderea pe care o poartă.
Interpretul, este persoana, care, cunoscînd limbile necesare pentru traducere, este desemnată în acest
scop de organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată în cazurile,
prevăzute de art.11 din prezentul Cod.
32
Interpretul este obligat să se prezinte la chemarea şi să facă traducerea completă şi exactă a ceea ce i s-a
încredinţat.
În caz dacă a tradus intenţionat greşit, interpretul poartă răspunderea în conformitate cu art.196 din
Codul penal, iar dacă nu se prezintă la chemare sau se sustrage de la îndeplinirea îndatoririlor sale, el poartă
răspundere potrivit cu art.197 din Codul Penal.
Prevederile acestui articol se aplică şi persoanei, care înţelege semnele celor muţi sau surzi şi care a fost
chemată să participe la proces.
În plan internaţional, limba de procedură şi a dreptului la interpret – Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, art.14, dispune: că orice persoană are dreptul „să beneficieze de asistenţa
gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată”.
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în art.6,
prevede: „Orice persoană are dreptul să fie asistat un mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere”.
Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova:
Articolul 30. Compunerea instanţei de judecată
(1) Judecarea cauzelor penale se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din 3 judecători sau de
către un singur judecător.
(2) În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur judecător, cu
excepţia cazurilor prevăzute în prezentul articol.
(3) Cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora legea prevede
pedeapsă cu detenţiune pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei
judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.
(4) Cauzele penale deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi
examinate, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.
(5) Apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel pentru a decide
admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din 3 judecători.
(6) Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţei Colegiului penal al
Curţii Supreme de Justiţie, împotriva hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format
din 5 judecători.
(7) Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3
din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.
Articolul 31. Schimbarea completului de judecată
(1) Completul de judecată format în condiţiile art.30 trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul judecării
cauzei, cu excepţia prevăzută în alin.(3). Dacă aceasta nu este posibil, completul poate fi schimbat pînă la
începerea cercetării judecătoreşti.
(2) După începerea cercetării judecătoreşti, orice schimbare intervenită în completul de judecată impune
reluarea de la început a cercetării judecătoreşti.
(3) În cazul în care cauza se judecă în fond de un complet format din 3 judecători şi unul din aceştia nu
poate participa în continuare la judecarea cauzei din motiv de boală îndelungată, deces sau din motivul
eliberării din funcţie în condiţiile legii, acest judecător este înlocuit de un alt judecător şi cauza se judecă în
continuare. Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei,
inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti pentru participarea de mai departe în proces, însă
înlocuirea judecătorului în condiţiile prezentului alineat nu necesită reluarea judecării cauzei de la început.
Judecătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsă lui dacă
are de concretizat chestiuni suplimentare.
(4) Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în
timpul judecării cauzelor penale aflate în fază de terminare se menţin, conform hotărîrii Consiliului Superior
al Magistraturii, pînă la încheierea judecării cauzei respective.
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova:
Articolul 21. Judecarea unipersonală şi colegială a pricinilor
(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau în mod colegial, în
conformitate cu prevederile prezentului cod şi ale altor legi.
(2) În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă de un complet de judecători.
33
Articolul 46. Completul de judecată
(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din 3 judecători.
Problema judecării colegiale a pricinii se examinează de către preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei.
(2) În instanţă de apel, pricinile se judecă de un complet compus dintr-un judecător (preşedinte al
şedinţei) şi alţi doi judecători.
(3) Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit şi colegiul economic lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie judecă recursurile în componenţa unui judecător (preşedinte) şi altor 4 judecători.
(4) Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în cazul desesizării colegiului lărgit, în
modul stabilit la art.442, cu participarea a cel puţin două treimi din numărul total de judecători ai Curţii
Supreme de Justiţie.
Articolul 48. Soluţionarea colegială a problemelor
(1) Toate problemele care apar în judecată se soluţionează colegial cu votul majorităţii judecătorilor.
Nici un judecător nu are dreptul să se abţină de la vot. Preşedintele şedinţei de judecată votează ultimul.
Judecătorii se bucură de drepturi egale în soluţionarea problemelor care apar în examinarea pricinii şi emiterea
hotărîrii. În caz de paritate de voturi la adoptarea unei hotărîri de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie,
problema este considerată respinsă.
(2) Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorităţii semnează hotărîrea, dar este în drept să
expună în scris opinie separată, care se înmînează preşedintelui şedinţei şi se anexează la dosar. Opinia
separată nu se anunţă şi nu se citeşte în şedinţa de judecată.
35
funcţiile de specialitate juridică în aparatul Curţii Constituţionale, al Consiliului Superior al Magistraturii, al
autorităţilor publice, precum şi în fostul arbitraj.
(2) Pentru a fi numit judecător de instrucţie persoana, în afară de faptul că trebuie să întrunească condiţiile
suplimentare prevăzute la alin.(1), trebuie să aibă o vechime în funcţie de procuror, anchetator sau ofiţer de
urmărire penală de cel puţin 5 ani ori de judecător de cel puţin 3 ani.
(3) În vechimea în specialitate juridică se includ, de asemenea, perioadele cînd persoana licenţiată în drept a
exercitat mandatul de deputat, a activat în calitate de membru al Curţii de Conturi, de profesor titular de drept
în instituţiile de învăţămînt superior, de executor judecătoresc, de grefier.
Componenţa judecătoriei.
Judecătoriile (raionale, de sector, municipale) sunt compuse din:
39
Articolul 17. Judecarea cauzelor
(1) Cauzele în materie civilă, penală şi de altă natură se judecă în primă instanţă de un judecător sau de un
complet din 3 judecători.
2. Curţile de Apel
Componenţa şi competenţa Curţilor de Apel.
LEGE privind organizarea judecătorească
Articolul 35. Curţile de apel
(1) Fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe judecătorii.
(2) Curţile de apel, judecătoriile din circumscripţia lor, localitatea lor de reşedinţă sînt prevăzute la anexa
nr.3.
În prezent teritoriul R.M. este împărţit în 5 circumscripţii jurisdicţionale după competenţă generală
(Bălţi, Chişinău, Comrat, Cahul, Bender). Curţile de Apel îşi au sediul respectiv în Bălţi, Chişinău,
Comrat, Cahul, Căuşeni.
42
(1) Pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie activează Consiliul Ştiinţific Consultativ, format din savanţi şi
practicieni în domeniul jurisprudenţei.
(2) Regulamentul Consiliului Ştiinţific Consultativ se aprobă de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie.
51
e) solicită organelor competente informaţiile referitoare la declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate ale
judecătorilor;
f) solicită organelor fiscale efectuarea controlului veridicităţii declaraţiilor despre venituri ale membrilor
familiilor judecătorilor.
(4) Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe în
domeniul administrării instanţelor judecătoreşti:
a) audiază informaţia Ministerului Justiţiei referitoare la activitatea privind asigurarea organizatorică,
materială şi financiară a instanţelor judecătoreşti;
b) aprobă Regulamentul privind modul de repartizare a dosarelor pentru examinare în instanţele judecătoreşti,
care asigură transparenţa, obiectivitatea şi imparţialitatea acestui proces;
c) examinează, confirmă şi propune, în modul stabilit de legislaţia în vigoare, proiectul bugetelor instanţelor
judecătoreşti;
d) prezintă anual, dar nu mai tîrziu de 1 aprilie, Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova un raport
asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în anul precedent;
e) aprobă structura aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte, promovează, transferă şi
eliberează din funcţie angajaţii aparatului, aplică faţă de aceştia măsuri de încurajare şi sancţiuni disciplinare;
f) coordonează programele de acordare a concediilor de odihnă anuale judecătorilor judecătoriilor şi curţilor
de apel, acordă concediile de odihnă anuale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor acestor instanţe.
(5) În scopul realizării funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii poate avea şi alte competenţe în
condiţiile legii.
(6) În vederea realizării corespunzătoare a funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii aprobă
Regulamentul privind modul de organizare şi desfăşurare a concursului pentru suplinirea posturilor vacante de
judecător, de preşedinte sau vicepreşedinte al instanţei judecătoreşti, Regulamentul cu privire la organizarea şi
funcţionarea aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi alte regulamente referitoare la
activitatea sistemului judecătoresc.
(7) Consiliul Superior al Magistraturii întocmeşte şi păstrează dosarele personale ale judecătorilor din
judecătorii şi curţile de apel.
Tema 4 : “ Jurisdicţia Constituţională.
Tema 4. Jurisdicţia Constituţională.
Plan:
1. Curtea Constituţională: esenţa şi locul ei în sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept.
2. Competenţa Curţii Constituţionale.
3. Modul de formare şi componenţa.
Constituţia este legea fundamentală care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte izvoare ale
dreptului. Aflându-se în vârful ierarhiei actelor normative, Constituţia pune bazele juridice ale statului,
stabileşte modul de organizare a societăţii în stat şi modalităţile juridice de asigurare şi ocrotire a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Asigurarea supremaţiei Constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii
constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii în măsură să permită ca într-adevăr
Constituţia să se manifeste ca act juridic cu forţă juridică supremă. Afirmarea supremaţiei constituţiei implică
existenţa unor mecanisme de control al conformităţii actelor normative cu Constituţia. Este deci necesară
asigurarea controlului constituţionalităţii legilor şi a regulilor juridice subordonate.
Fără existenţa unei sancţiuni a violării regulilor constituţionale de către una din puterile constituite,
distincţia de principiu dintre constituţie şi legi cedează locul unei confuzii de fapt. Trebuie aşadar stabilit un
control care să ducă la anularea regulilor juridice ne constituţionale. Astfel, controlul constituţionalităţii
legilor şi a altor acte normative devine sancţiunea juridică, garanţia supremă a respectării Constituţiei prin
declararea fără efect juridic a legilor, altor acte normative sau dispoziţiilor din ele prin care s-au încălcat
prevederile Constituţiei. Prin natura sa controlul de constituţionalitate reprezintă unul din mijloacele de apărare
a societăţii civile împotriva potenţialei dominaţii a executivului sau a legislativului.
Necesitatea controlului de constituţionalitate este determinată de faptul că şi legiuitorul poate fi şi este
supus greşelii, că însăşi Constituţia este interpretabilă, că şi aceasta are lacunele ei, că inexistenţa controlului
52
de constituţionalitate lasă loc instabilităţii juridice şi confuziilor de fapt. În doctrină au fost formulate
argumente împotriva existenţei controlului de constituţionalitate, axându-se pe ideea că nu se poate admite
ierarhizarea normelor juridice, pentru că aceasta presupune ierarhizarea organelor emitente, ceea ce
contravine principiului separării puterilor în stat, că nu se poate admite controlul de constituţionalitate a
legilor - legea fiind expresia voinţei generale, care este suverană, şi că nu se poate admite ca un alt organ să
controleze Parlamentul, care reprezintă poporul şi răspunde numai în faţa acestuia. Rezumând, putem afirma
că necesitatea exercitării controlului constituţionalităţii este datorat existenţei, pe de o parte, a principiului
separaţiei puterilor în stat, pe de altă parte, controlul de constituţionalitate se fundamentează pe principiul
supremaţiei Constituţiei.
Doctrina juridică reţine mai multe clasificări în privinţa formelor de control al constituţionalităţii.
Astfel, într-o primă opinie ar exista două forme de control: control politic şi control jurisdicţional. Într-o altă
opinie, ar exista următoarele forme de control: control exercitat prin opinia publică, control prin
referendum, control printr-un organ politic, control printr-un organ jurisdicţional şi control printr-un
organ unic, special şi specializat. Dintre formele de control al constituţionalităţii enumerate, atragem atenţia,
având ca reper caracteristica disciplinei studiate, asupra ultimelor două.
• Controlul efectuat de un organ jurisdicţional. Este întâlnit astăzi în sistemul de drept al multor
state (SUA, Japonia, Argentina, Canada, Australia). Eficienţa acestui tip de control este argumentat prin:
constituţionalitatea este o problemă predominant juridică; magistraţii sunt cei mai competenţi să surprindă
dezacordul dintre actele normative şi Constituţie;
prin principiile sale (independenţa judecătorilor, oficialitatea, contradictorialitatea), procedura
jurisdicţională asigură garanţii pentru pronunţarea unei hotărâri pertinente. Acest control funcţionează în două
moduri: concentrat şi difuz. Dar în doctrina juridică europeană această formă de control al constituţionalităţii a
fost supusă criticilor, ceea ce a dus la implementarea în Europa a controlului printr-un organ specializat.
• Controlul printr-un organ unic, special şi specializat - Curtea Constituţională.
Primele tribunale constituţionale apar în Austria şi Cehoslovacia. La momentul actual, această formă
de control al constituţionalităţii este specifică majorităţii statelor europene - Italia, Franţa, Germania, Spania,
Rusia, România şi Moldova.
Controlul nominalizat prezintă următoarele caracteristice:
Curţile, Consiliile ori Tribunalele Constituţionale funcţionează în statele cu regim parlamentar sau
semi-prezidenţial în care întâlnim un sistem multiplu de jurisdicţii;
autoritatea care exercită acest control este independentă de toate celelalte autorităţi;
judecătorii nu sunt simpli magistraţi, se are în vedere durata mandatului, cît şi organele care
desemnează judecătorii Curţii Constituţionale;
Curtea Constituţională se află în afara sistemului jurisdicţional, pentru că este unica autoritate de
jurisdicţie constituţională.
Curtea Constituţională nu aduce atingere suveranităţii Parlamentului şi separaţiei puterilor în stat,
deoarece se situează în afara celor trei puteri constituite tradiţional. Această soluţie este acceptată de
legiuitorul autohton, care, conform Titlului V din Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că Curtea
Constituţională nu face parte din nici o putere şi este unica autoritate de jurisdicţie constituţională,
independentă de oricare altă autoritate publică.
Cu privire la separaţia puterilor în stat, se pune problema colaborării şi conlucrării tuturor puterilor şi
autorităţilor în vederea rezolvării multiplilor sarcini ridicate de satisfacerea interesului general, aceasta desigur
cu respectarea strictă a competenţelor şi atribuţiilor ce revin fiecărei puteri şi autorităţi.
b) interpretează Constituţia;
Pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, normele juridice trebuie să fie respectate,
executate sau aplicate, adică traduse în viaţă. Dar, pentru a putea fi realizate normele juridice, trebuie să fie
cunoscute şi înţelese de către toţi subiecţii. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată
precizia textul normei juridice şi să fie convins de veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor
şi acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.
În funcţie de subiect şi de forţa juridică, interpretarea poate fi oficială şi neoficială. Interpretarea
oficială se întreprinde de organe de stat competente care au avut atribuţii fie în procesul elaborării, fie în
procesul realizării dreptului. Organele care adoptă actele normative procedează câte odată la interpretarea lor
prin alte acte normative, o astfel de interpretare numindu-se autentică. Actul normativ interpretativ are aceeaşi
forţă juridică ca şi actul normativ interpretat şi are efect retroactiv, adică se consideră intrat în vigoare odată cu
actul normativ interpretat şi având ca scop să dea calitate procesului de aplicare a dreptului prin explicaţia
corectă a sensului normelor juridice.
54
Interpretarea oficială poate fi făcută şi de organe abilitate prin lege în acest scop şi atunci o astfel de
interpretare poartă denumirea de interpretare legală. Conform art. 135, al. 1, lit. b al Constituţiei Republicii
Moldova Curtea Constituţională a Republicii Moldova are dreptul să interpreteze Constituţia, deci Curtea
Constituţională este unica autoritate publică care este abilitată cu interpretarea oficială legală a Constituţiei.
Interpretarea normelor constituţionale înseamnă de fapt concretizarea lor, normele fiind analizate şi
detaliate în aşa fel, încât să evite o contradicţie între ele. Interpretarea dată de Curtea Constituţională are un
caracter oficial, este obligatorie pentru toate organele de stat, persoanele fizice şi juridice. Nici o autoritate de
stat nu e în drept să adopte acte juridice care intră în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale, inclusiv cu
sensul dat de interpretarea Curţii Constituţionale.
Această formă de control al constituţionalităţii se realizează din oficiu şi a priori, întrucât subiectul
iniţiativei este obligat, înainte de sesizarea Parlamentul , să depună proiectul de lege la Curtea
Constituţională, iar controlul intervine înaintea oricărei proceduri în faţa Parlamentului asupra unui proiect ie
legi constituţionale.
Curtea Constituţională nu va putea pronunţa o decizie de ne constituţionalitate
intrinsecă a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, ci doar să emită un aviz. în
cuprinsul căruia îşi va putea exprima opinia cu privire la compatibilitatea acestei
iniţiative cu realităţile economice sociale şi politice ale ţării. Cu ansamblu sistemului juridic în vigoare
sau, dacă este cazul, cu normele generale admise ale dreptului internaţional, precum şi cu pactele şi tratatele la
care Republica Moldova este parte.
55
Curtea Constituţională confirmă rezultatele sufragiului electoral pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui Republicii Moldova. Atribuţiile Curţii Constituţionale au ca obiect confirmarea rezultatelor
alegerilor şi se limitează doar la confirmarea rezultatelor anunţate de Comisia Electorală Centrală. Drept
temei pentru examinarea şi confirmarea rezultatelor alegerii Parlamentului serveşte raportul Comisiei
Electorale Centrale.
56
judecători. Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al
Magistraturii.
Preşedinte Dumitru PULBERE – Parlament
Judecător Elena SAFALERU - Parlament
Judecător Valeria ŞTERBEŢ - Consiliul Superior al Magistraturii
Judecător Victor PUSCAS - Consiliul Superior al Magistraturii
Judecător Petru RAILEAN - Guvern
Judecător Alina IANUCENCO - Guvern
Numirea membrilor Curţii Constituţionale de către organe publice legal constituite asigură legitimitatea
şi totodată reprezentativitatea judecătorilor. Temerea cu privire la lipsa de obiectivitatea judecătorilor, iar in
cazul când judecă cazurile în care sunt implicate autorităţile publice care l-au desemnat, este lipsită de fond,
deoarece judecătorul odată numiţi sunt independenţi şi inamovibili pe durata mandatului, iar Curtea
Constituţională este independentă şi se supune Constituţiei. Independenţa judecătorilor din cadrul Curţii
Constituţionale este garantată şi prin durata diferită a mandatului Parlamentului, Guvernului Republicii
Moldova, cît şi al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (care este de patru ani) şi al judecătorilor
Curţii Constituţionale (care este de şase ani).
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret, pentru un termen de 3 ani, cu
majoritatea de voturi ale judecătorilor Curţii. Numărul de candidaţi la funcţia de Preşedinte al Curţii
Constituţionale este nelimitat. Dacă la primul tur de scrutin candidaţii nu întrunesc majoritatea
de voturi, se va proceda la al doilea tur de scrutin şi va fi ales preşedinte judecătorul care a obţinut cel mai
mare număr de voturi. Dacă la cel de-al doilea tur de scrutin candidaţii întrunesc acelaşi număr de voturi,
preşedintele va fi ales prin tragerea la sorţi între candidaţi. Curtea Constituţională
alege un judecător care va exercita funcţiile Preşedintelui în timpul absenţei acestuia.
Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
a) convoacă Curtea Constituţională şi prezidează şedinţele acesteia;
b) coordonează activitatea Curţii Constituţionale şi repartizează cauzele spre soluţionare;
c) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice din ţară şi străinătate;
d) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorului, prevăzute în prezenta lege, şi
sesizează autoritatea publică ce l-a numit ca să numească un judecător pentru postul devenit vacant;
e) exercită conducerea generală a Secretariatului Curţii Constituţionale, angajează şi eliberează din
funcţie lucrătorii Secretariatului, în condiţiile acordului de muncă;
f) depune spre aprobare la Curtea Constituţională regulamentul Secretariatului Curţii,
organigrama, statul lui de funcţii, regulamentul Consiliului ştiinţific-consultativ de pe lîngă
Curtea Constituţională, aprobă regulamentul compartimentelor Secretariatului;
g) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezenta lege şi de Codul Jurisdicţiei Constituţionale, de alte
acte legislative.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ordonatorul mijloacelor financiare ale Curţii, în limita
bugetului aprobat.
Preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale sunt asistaţi în activitatea lor de către şase judecători
asistenţi. Condiţiile necesare pentru a candida la postul de judecător asistent: pregătire juridică superioară;
vechime de cel puţin zece ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Judecătorii asistenţi
ai Curţii Constituţionale sunt angajaţi prin concurs. Judecătorii asistenţi sunt asimilaţi cu judecătorii Curţii de
Apel şi au acelaşi statut ca şi judecătorii din alte instanţe judecătoreşti.
Pe lângă Curtea Constituţională activează Consiliul Ştiinţific Consultativ constituit din savanţi şi
practicieni în drept în vederea schimbului de opinii legate de problemele de drept abordate în activitatea Curţii
Constituţionale.
Pe lângă Curtea Constituţională este instituit Secretariatul care acordă Curţii asistenţă informaţională,
organizatorică, ştiinţifică.
Aspect istoric
Raspindirea rapida a institutiei Ombudsmanului in ultimele decenii este semnul reusitei acestei
institutii, al instaurarii credibilitatii administratiei si justitiei intr-un stat democratic.
Democratia insa devine trainica numai daca oamenii au incredere in institutiile statului, daca acestea se
afla in serviciul cetateanului si il protejeaza de abuzuri. Climatul social si prestigiul institutiilor democratice
sint influentate decisiv, in special de modul in care este realizata siguranta cetateanului.
O societate moderna are nevoie de institutii democratice, care sa vina atit in intimpinarea cetatenilor,
rezolvindu-le problemele cu care se confrunta, cit si in sprijinul celor ce se afla in functii, pentru a le usura
misiunea si a simplifica mecanismul prin prisma caruia asigură protecţia drepturilor omului.
In literatura de specialitate, aceasta autoritate este generalizata prin denumirea de “Ombudsman”. In
traducere din suedeză, sensul notiunii ,,Ombudsman’’ inseamna autoritatea, persoana care pledeaza pentru
altul. In sens juridic, ,,Ombudsman’’ este o persoana independenta, respectabila, imputernicita de Parlament
sau Guvern pentru protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Initial institutia ombudsmanului s-a format in Suedia in anul 1809. Anterior insa, in aceasta tara exista
practica ca Parlamentul (Riksdag) sa numeasca un imputernicit al sau, investit cu prerogativa de a cerceta si
solutiona plangerile persoanelor vatamate in drepturile lor prin abuzuri ale administratiei regale.
Ombudsmanul avea sarcina de a promova aplicarea uniforma a legilor, si de a semnala inadvertentele
legislative. Avea posibilitatea de a isi indeplini atributiile prin efectuarea de inspectii si prin primirea de
plangeri.
In limba suedeza „ombud” inseamna mandat, procura, imputernicire. Prin raportare, ombudsman
desemneaza institutia investita de Riksdag printr-un mandat de reprezentare sa examineze plangerile ce i se
adreseaza de cei ce pretind ca le-au fost incalcate drepturile garantate de Constitutie. Ombudsmanul poate fi
definit ca autoritatea numita de Parlament si raspunzator fata de acesta, caruia i se confera prin Constitutie sau
printr-o lege speciala dreptul de a solutiona plangerile ce i se adreseaza de catre cetatenii care pretind ca
organele executive le-au incalcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constitutional.
Etimologic, acest termen deriva din legislatia embrionara a unor vechi triburi germanice, in limbajul
carora insemna ,,cel care incasa amenda’’.
58
In legea medievala suedeza era utilizata notiunea “Frostathing”, ceea ce desemna un agent care are
puterea de a actiona pentru altul, iar in Suedia moderna termenul cuprinde o arie mai vasta: exista
Ombudsmeni ai presei, ai sindicatelor, ai consumatorilor etc.
Se considera, astfel, ca institutia suedeza este prima institutie constituita pentru a veghea la respectarea
legilor in administratie, dupa cum prevedea Constitutia Suediei din 1809, si este lipsita de orice rigoare
stiintifica afirmatia potrivit careia ar fi cunoscut modelele anterioare, din care s-ar fi inspirat.
Cu toate acestea, istoria ofera exemple de existenta a unor institutii similare. Egiptul Antic cunostea
autoritati asemanatoare desemnate de faraoni, in scopul investigarii plingerilor la curtile lor; Grecia Antica
instrumenta o procedura prin care cetatenii puteau acuza functionarii publici pentru abuz.
In Republica Romana se numeau doi cenzori care inregistrau plingerile cetatenilor impotriva
abuzurilor functionarilor imperiali. Ca plebis tribunus, cenzorii erau confirmati in functie de catre Prefectul
pretorian sau de catre Imparat, pe un mandat de doi ani. Se bucurau de mare autoritate, fiind adevarati
aparatori ai celor lipsiti de securitate materiala, intervenind in favoarea acestora in proces, aparindu-i
impotriva pretentiilor militare, a diferitelor injustitii fiscale sau a torturii.
Ulterior, aceasta institutie este promovata in Imperiul Bizantin, in timpul domniei lui Justinian, sub
denumirea de ,,vindex”, prin care se subintelegea conducatorul orasului. In China dinastia Han instituie
controlul Yuan, cu atributii de solutionare a problemelor survenite in rezultatul abuzurilor din partea
functionarilor, preluate mai tirziu de catre Cenzorat.
In civilizatia musulmana, cele mai cunoscute institutii similare institutiei Ombudsmanului actual, erau
in Turcia si Arabia Saudita. Persoana, supranumita mohtasib, era desemnata pentru aprecierea ordinelor
executive, care contraveneau moralei religioase, fiind imputernicit cu drept de anulare.
Continentul african, de asemenea, a cunoscut in Evul Mediu un Ombudsman colegial, care era
reprezentat de un sfat al batrinilor. Sub forma unui organ colegial activa Ombudsmanul in Arabia Saudita,
numindu-se Comitetul pentru plingeri. In Aragon functia de ombudsman era atribuita unui judecator, numit pe
viata de catre rege, cu atributii de protectie a cetatenilor de posibilele abuzuri din partea functionarilor publici.
Exemplu de institutii similare Ombudsmanului ne ofera Spania, avind diverse denumiri: Sahib-al-
Mazaim, El Personero del Pueblo, El Consul del Mar.
Tara Basca, la fel a cunoscut, din anul 1503, functia de avocat al saracilor (Abogado de los Pobres),
considerat posibil precursor al actualului Ombudsman basc.
In Suedia, din sec. XV, prima institutie similara Ombudsmanului parlamentar era senechalul, care,
avind esentiale atributii judiciare functiona sub autoritatea regelui intru supravegherea administrarii justitiei in
regat, insa nu avea competenta de acuzare a functionarilor in fata tribunalelor. Aceasta atributie a fost
conferita abia in 1605 unui acuzator al Coroanei, numit Riksfiskalen.
In baza celor relatate, mentionam ca, desi exista o similitudine dintre aceste organe cu institutia actuala a
Ombudsmanului, anume sistemul suedez este considerat acela care a creat Ombudsmanul parlamentar.
Caracteristic acestui sistem este ideea de mandatar, adica de persoana care actioneaza in baza unei
imputerniciri, Ombudsmanul parlamentar suedez fiind un mandatar al Riksdagului.
Literatura de specialitate evoca ca institutia Ombudsmanului poate fi organizata la nivel national,
provincial ori local, sub doua forme de baza:
Ombudsmanul cu competenta generala, care primeste orice plingere a cetatenilor impotriva abuzurilor
si nedreptatilor administratiei, si in rezultatul examinarilor, solicita administratiei repunerea acestora in
drepturi;
Ombudsmanul cu competenta speciala, care controleaza anumite servicii sau domenii.
Institutia Ombudsmanului (mediatorului), s-a statuat dupa primul razboi mondial in multe state, avind
la baza modelul suedez, consfintit constitutional in anul 1809. Statele respective au introdus modelul suedez
in ordinea lor juridica, dar profund modificat, cu forme si variante diverse privind denumirea, componenta,
competenta, durata mandatului etc.
Urmand modelul suedez Finlanda a creat postul de Ombudsman Parlamentar in 1919.
Prin urmare institutia Ombudmanului din Finlanda a fost a doua infiintata din lume.
Institutia Ombudsmanului s-a raspandit in toate tarile nordice la jumatatea secolului 20. In Danemarca
institutia Ombudsmanului poporului a fost creat in 1955 iar in Norvegia primul Stortingets Ombudsman a fost
creat in 1962. In ambele tari, puterile Ombudsmanului sunt mai limitate decat ale institutiilor similare din
Suedia si Finlanda. Mai tarziu institutia s-a raspandit in alte parti ale lumii, in special urmarind modelul
Danez.
59
Treptat institutia Ombudsmanului se raspandeste in toate partile lumii. Anii 1970 au demonstrat ca
institutia Ombudsman –ului a gasit terenul potrivit pentru a se raspandi in Noua Zeelanda si provinciile
canadiene si statele australiene. Pana in prezent institutii asemanatoare au fost infiintate in aproape toate tarile
europene. Institutii asemanatoare functioneaza in unele tari africane dar si in state central si sud americane.
Uniunea Europeana a creat postul Ombudsmanului European in anul 1995. Rolul Ombudsmanului
European este de a supraveghea activitatile institutiilor uniunii europene si de a se asigura ca acestea respecta
principiile unei bune guvernari. Primul titular al acestui post a fost Jacob Söderman care anterior indeplinise
aceiasi functie in Parlamentul Finlandez.
In doctrina si practica constitutionala recenta este constant subliniata importanta institutiei
Ombudsmanului pentru garantarea si, indeosebi, pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti.
Ombudsmanul este numit de Parlament pentru un mandat a carui durata difera de la stat la stat. De
obicei, mandatul ombudsmanului este de patru ani. Parlamentul detine, totodata dreptul de a revoca pe
ombudsman inainte de expirarea mandatului daca acesta s-ar face vinovat de incalcarea Constitutiei sau a
legilor, ori ar avea o conduita reprobabila. In principiul Ombudsmanul isi desfasoara activitatea la nivel
national. Aceasta nu este insa o regula. De pilda, in Statele Unite nu a fost infiintata o asemenea institutie la
nivel federal. In schimb exista un numar foarte mare de ombudsmani la nivelul unor state federale, al unor
municipalitati sau chiar in institutii sau companii. De asemenea, exista ombudsmani avand o jurisdictie
materiala specializata.
Conform IOI (International Ombudsman Institute) in prezent in aproximativ 140 de tari functioneaza
Ombusdman-i. In unele tari aceste institutii sunt regionale sau locale, Italia sau Germania de exemplu sunt tari
care nu au o institutie parlamentara (la nivel naţional) a Ombudsmanului. Aici ombudsmanii funcţionează la
nivel regional.
Practic institutia Ombudsmanului a capatat caracter universal fiind intalnita pe toate continentele,
indiferent daca este consacrata la nivel national sau regional, sau daca atributii generale sau specializate pe
domenii.
Drept exemplu, servesc denumirile nationale diferite:
Comisar Parlamentar in Marea Britanie (Parlamentarz Commisoner for Administration), Aparator al
Poporului in Spania (Defensor del Pueblo), Mediator in Franta (Mediateur de la Republique), Protector al
Cetateanului in Canada, Delegat Parlamentar al Apararii in Germania, Comisar in Problemele Administratiei
in Cipru, Aparator al Drepturilor Civile in Polonia, Provedor de Justica (Portugalia), Volksanwaltscheft
(Austria), Diwan el Mezalem (Egipt), Difensore Civoco (Italia), Ombudsman pentru Drepturile Omului in
Slovenia, Avocatul Poporului in Romania, Avocat parlamentar in Republica Moldova (Centrul pentru
Drepturile Omului din Moldova), in alte state - mediator public, procuror parlamentar, imputernicit, controlor
etc.
Referitor la numarul de ombudsmeni, relatam ca in unele tari ca: Danemarca, Franta, Irlanda,
Portugalia, Romania, majoritatea statelor CSI exista un singur ombudsman; in alte tari - Suedia, Austria,
Australia - sunt desemnati mai multi ombudsmeni; in Regatul Unit al Marii Britanii, ombudsmanul activeaza
cu Comisia Parlamentara, in Republica Moldova sunt desemnati trei Avocati parlamentari. Referindu-ne la
Italia, mentionam ca aici s-a optat pentru crearea unui numar de aparatori civici in regiunile Toscana, Liguria,
Lombardia si Friuli Venetia.
Printre caracteristicile de baza ale institutiei Ombudsmanulul pot fi mentionate urmatoarele:
• este creata printr-un act al puterilor sau autoritatilor statului;
• comisia (in cazul in care institutia coreleaza cu comisia parlamentara - Marea Britanie) este creata de
Parlament, in unele cazuri de Guvem;
• are misiunea de a supraveghea activitatea administratiei publice;
• are sarcina de a inspecta, demasca, recomanda si a da publicitatii rezultatele investigatiilor.
Functiile exercitate de catre institutul Ombudsmanulul, in baza misiunii sale, constau in:
supravegherea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si a legalitatii, care implica si
functiile de cercetare si control a administratiei publice; mediere sau sugerare a unor noi masuri legale;
sanctionare sau penalizare a autoritatilor, care provoaca prejudicii in activitatea institutiei.
Astfel, Ombudsmanul completeaza si largeste functiile parlamentare traditionale de control al
organelor puterii executive. Aceste prerogative formeaza Ombudsmanului imaginea unei institutii garant intru
protejarea cetateanului de abuzurile din partea statului.
Crearea institutiilor nationale de promovare si protectie a drepturilor omului, care sa sprijine
activitatea forumurilor internationale cu preocupari in aceasta materie a facut obiectul mai multor demersuri
60
ale O.N.U. In acest context, in perioada 1995-1996 Misiuni speciale ale Programului Natiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD), reprezentanta O.N.U. in Republica Moldova, au studiat situatia in domeniul drepturilor
omului in Republica Moldova, ajungind la concluzia privind necesitatea si rationalitatea crearii institutiei
nationale de protectie a drepturilor omului.
O concluzie analogica a fost prezentata si la cea dea doua Conferinta internationala a institutiilor
Ombudsmenilor si drepturilor omului, desfasurata la Chisinau in primavara anului 1996. In cadrul acestui
forum, in contextul experientei internationale, au fost abordate aspectele crearii institutului Ombudsmanului
in Republica Moldova.
In martie 1997 Biroul Inaltului Comisariat al ONU a semnat cu Guvernul Republicii Moldova
documentul de proiect ,,Sprijin initiativelor democratice in domeniul drepturilor omului in Republica
Moldova’’, agentia de implementare din partea Republicii Moldova fiind Ministerul Afacerilor Externe si
Comisia parlamentara pentru drepturile omului si minoritati nationale.
Din momentul semnarii acestui document s-a inceput activitatea de analiza, perfectionare si ajustare a
legislatiei nationale, privind constituirea institutiei nationale de protectie a drepturilor omului – institutul
Avocatului parlamentar.
Grupul de lucru, creat din colaboratorii agentiilor de implementare si executare a proiectului, au avut
ca sursa de inspiratie institutia de traditie suedeza (clasica) si institutiile similare din numeroase tari infiintate
dupa cel de-al doilea razboi mondial, tinindu-se cont de traditiile nationale, modul de desfasurare a procesului
de democratizare si reforma din republica.
Activitatea grupului s-a finisat cu prezentarea in Parlament a proiectului Legii Cu privire la avocatii
parlamentari, adoptata ulterior, la 17 octombrie 1997.
Republica Moldova a fost printre primele state independente (ex-sovietice), in care a fost creat
institutul ombudsmanului, care a devenit un element important al mecanismului de protectie a drepturilor si
libertatilor constitutionale ale cetatenilor.
Astfel, la 17 octombrie 1997 Parlamentul RM a adoptat Legea nr. 1349-XII Cu privire la avocatii
parlamentari, promulgata prin Decretul Presedintelui RM, nr.381-11 din 28 noiembrie 1997.
Prin adoptarea acestei legi Republica Moldova a creat institutul Avocatului parlamentar, similar
institutelor european si international ale ombudsmenilor, confirmind adeziunea sa la Declaratia Universala a
Drepturilor Omului si la alte acte juridice internationale cu privire la drepturile omului.
Legea cu privire la avocatii parlamentari defineste activitatea acestora ca garant in asigurarea
respectarii drepturilor si libertatilor constitutionale ale omului de catre autoritatile publice centrale si locale,
institutii, organizatii si intreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociatiile obstesti si persoanele cu
functii de raspundere de toate nivelurile.
In conformitate cu prevederile legii respective au fost desemnati trei Avocati parlamentari, pe un
mandat de cinci ani, si creat Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, cu sediul in mun.Chisinau.
Un rol important in activitatea avocatilor parlamentari il are Regulamentul privind Centrul pentru
Drepturile Omului, aprobat prin Hotarirea Parlamentului nr. 1484 XIII din 5 februarie 1998, care stabileste
statutul Centrului, ca institutie de stat.
2. Avocatul parlamentar: sarcini, competenţă. Măsurile de intervenţie ale Avocatului
Parlamentar
Sarcinile instituţiei Avocatului Parlamentar sunt stabilite în Art.2. al Legii Republicii Moldova cu
privire la avocaţii parlamentari – « Avocaţii parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la
perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populaţiei
prin aplicarea procedeelor menţionate în prezenta lege ».
Competenţa Avocatului Parlamentar:
I. Art.13. - Avocaţii parlamentari examinează sesizările cetăţenilor Republicii Moldova, cetăţenilor
străini şi apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, denumiţi în continuare
petiţionari, ale căror drepturi şi libertăţi au fost încălcate în Republica Moldova.
Avocatul parlamentar pentru protecţia drepturilor copilului examinează petiţii privind protecţia
drepturilor copilului şi, în limitele competenţei, este în drept să acţioneze din proprie iniţiativă.
Art.15. - Avocaţii parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile)
autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de
proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate nivelurile care, conform
opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile sale constituţionale.
61
II. Art.21. - (1) În cazul cînd există informaţii veridice privind încălcarea în masă sau gravă a
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, în cazurile de o importanţă socială
deosebită sau în cazul cînd este necesar de a apăra interesele unor persoane ce nu pot folosi de sine stătător
mijloacele juridice de apărare, avocatul parlamentar este în drept să acţioneze din proprie iniţiativă, luînd,
în limitele competenţei sale, măsurile corespunzătoare.
(2) Avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces în legătură cu
faptele depistate de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului.
Art.231. – (1) În scopul asigurării protecţiei persoanelor împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse
crude, inumane sau degradante, avocatul parlamentar, membrii consiliului consultativ şi alte persoane care îi
însoţesc efectuează periodic vizite preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de
libertate, plasate la dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimţămîntul
său tacit.
(2) Se interzice ordonarea, aplicarea, permiterea sau tolerarea oricărui tip de sancţiune, precum şi
prejudicierea în alt mod a unei persoane sau organizaţii, pentru comunicarea oricărei informaţii, veridice sau
false, avocatului parlamentar, membrilor consiliului consultativ şi altor persoane care îi însoţesc în exercitarea
funcţiei de prevenire a aplicării torturii sau a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.
(3) În sensul prezentei legi, prin privare de libertate se înţelege orice formă de plasare a persoanei într-un
loc de detenţie de stat sau privat, la ordinul oricărui organ judiciar, administrativ sau al altui organ, în calitate
de pedeapsă, sancţiune, măsură procesuală de constrîngere, măsură de siguranţă, precum şi ca rezultat al
dependenţei faţă de o îngrijire acordată sau în baza oricărui alt motiv, loc pe care persoana respectivă nu are
dreptul să-l părăsească din proprie iniţiativă.
Art.232. – (1) Centrul pentru Drepturile Omului creează un consiliu consultativ în scopul acordării de
consultanţă şi de asistenţă în exercitarea atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional
de prevenire a torturii. În componenţa acestuia, în mod obligatoriu, trebuie să fie incluşi reprezentanţi ai
asociaţiilor obşteşti care activează în domeniul protecţiei drepturilor omului.
(2) Componenţa şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului consultativ se aprobă de către
directorul Centrului, în baza avizului Comisiei pentru drepturile omului a Parlamentului.
(3) În componenţa consiliului consultativ pot fi incluse persoane care dispun de competenţă profesională şi
o bună reputaţie. La selectarea acestora se va ţine cont de asigurarea echilibrului de gen şi de reprezentarea
grupurilor etnice şi minoritare din societate.
(4) Pentru exercitarea independentă a funcţiei de prevenire a torturii, membrii consiliului consultativ
beneficiază de drepturile prevăzute la art.24 lit.b)–d), f) şi g).
(5) Membrii consiliului consultativ nu au dreptul să dezvăluie informaţii confidenţiale şi date cu caracter
personal despre o persoană privată de libertate fără acordul acesteia, în situaţia în care informaţiile au fost
obţinute în cadrul vizitelor preventive.
Art.24. - În procesul examinării cererii şi controlului, din proprie iniţiativă, al semnalelor despre încălcarea
drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi al efectuării vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot
afla persoane private de libertate, avocatul parlamentar este în drept:
a) să aibă acces liber la toate autorităţile publice centrale şi locale, să asiste la şedinţele lor, inclusiv
la şedinţele organelor colegiale ale acestora;
b) să aibă acces liber la instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii
obşteşti, în comisariate de poliţie şi locurile de detenţie din cadrul acestora, în instituţii penitenciare, în
izolatoare de detenţie provizorie, în unităţi militare, în centre de plasament al imigranţilor sau al solicitanţilor
de azil, în instituţii care acordă asistenţă socială, medicală sau psihiatrică, în şcoli speciale pentru minori cu
devieri de comportament şi în alte instituţii similare;
c) să solicite şi să primească de la autorităţile publice centrale şi locale, de la persoanele cu funcţii de
răspundere de toate nivelurile informaţiile, documentele şi materialele necesare pentru exercitarea atribuţiilor;
c1) să aibă acces nelimitat la orice informaţie privind tratamentul şi condiţiile de detenţie ale persoanelor
private de libertate;
d) să primească explicaţii de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra chestiunilor
ce urmează a fi elucidate în procesul;
e) să sesizeze instituţiile de stat respective pentru a efectua investigaţii de expertiză şi a pregăti rapoarte
asupra chestiunilor ce urmează a fi examinate;
62
f) să aibă întrevederi nelimitate şi convorbiri personale, fără martori, iar în caz de necesitate, prin
intermediul traducătorului, cu persoana aflată în locurile specificate la lit.b), precum şi cu oricare altă
persoană care, în opinia sa, ar putea oferi informaţiile necesare;
g) să atragă, la efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de
libertate, specialişti şi experţi independenţi din diferite domenii, inclusiv jurişti, medici, psihologi,
reprezentanţi ai asociaţiilor obşteşti;
h) să colaboreze cu mijloacele de informare în masă, precum şi cu asociaţiile obşteşti care activează în
domeniul protecţiei drepturilor omului atît în ţară, cît şi peste hotare.
Art.25. - (1) În exercitarea atribuţiilor sale, avocatul parlamentar are dreptul la audienţă peste rînd la
conducători şi la alte persoane cu funcţii de răspundere ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale
organelor de drept, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor
obşteşti, comisariatelor de poliţie şi locurilor de detenţie din cadrul acestora, instituţiilor penitenciare,
izolatoarelor de detenţie provizorie, unităţilor militare, centrelor de plasament al imigranţilor sau al
solicitanţilor de azil, instituţiilor care acordă asistenţă socială, medicală sau psihiatrică, şcolilor speciale
pentru minori cu devieri de comportament şi ale altor instituţii similare.
III. Art.33.- (1) Avocaţii parlamentari desfăşoară activitate de propagare a cunoştinţelor în domeniul
apărării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului.
(2) În acest scop, avocaţii parlamentari pregătesc şi difuzează în rîndul populaţiei materiale informative
despre drepturile omului, colaborează cu asociaţiile obşteşti neguvernamentale şi cu organizaţiile care practică
activitate de apărare a drepturilor omului în ţară şi peste hotare, precum şi cu mass-media.
(3) Avocatul parlamentar face publice, în mod periodic, rapoartele întocmite în urma vizitelor în locurile
unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, precum şi răspunsurile autorităţilor corespunzătoare.
64
Cererile care se adreseaza Ombudsmanului trebuie facute in scris si semnate. In principiu, anonimele
nu se iau in considerare, ceea ce nu impiedica insa ca o plangere anonima sa fie motivul sesizarii din oficiu al
ombudsmanului si punctul de declansare al unei expertize de rutina. In legislatia statelor referitoare la
organizarea si functionarea institutiei ombudsmanului, se prevede ca nu se iau in considerare plangerile
cetatenilor ale caror drepturi au fost incalcate cu unu sau dupa caz, cu doi ani inainte de sesizarea
ombudsmanului.
Activitatea ombudsmanului este in principiu publica, ceea ce nu impiedica ca persoanele lezate sa
solicite ombudsmanului caracterul confidential al plangerii. De asemenea, ombudsmanul poate decide din
proprie initiativa caracterul secret al activitatii sale pentru motive temeinice (ex. Apararea secretelor militare,
a ordinii publice, a moralei, etc). Nu trebuie exclus nici dreptul unor institutii publice de a solicita pentru
motive temeinice confidentialitatea unor investigatii ale ombudsmanului.
In exercitarea atributiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme carora le sunt conferite
atributii privind apararea drepturilor omului. Avem in vedere, indeosebi, organele judiciare.
Potrivit legii de organizare si functionare institutul avocatilor parlamentari - Centrul pentru Drepturile
Omului din Moldova (CpDOM) este o institutie de stat independenta, formata din patru avocati
parlamentari, desemnati de Parlamentul RM pentru un mandat de 5 ani, egali în drepturi, unul dintre care
este specializat în problemele de protecţie a drepturilor copilului.. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia
de avocat parlamentar mai mult decît două mandate consecutive.
Avocat parlamentar poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova licenţiat în drept, care are o înaltă
competenţă profesională, o vechime de cel puţin 5 ani în activitatea juridică sau în învăţămîntul juridic
superior şi o reputaţie ireproşabilă.
Avocaţii parlamentari sînt numiţi în funcţie cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Propunerile privind candidaturile avocaţilor parlamentari sînt înaintate în Parlament de către
Preşedintele Republicii Moldova și de cel puţin 20 de deputaţi ai Parlamentului, în decursul ultimei luni a
mandatului avocaţilor parlamentari desemnaţi anterior.
Comisia parlamentară pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale prezintă Parlamentului un
aviz argumentat asupra fiecărei candidaturi.
In ceea ce priveste statutul sau si raporturile cu autoritatile publice, trebuie mentionat ca ombudsmanul
este independent fata de toate celelalte autoritati publice, inclusiv fata de Parlament, care il numeste si il
poate revoca inainte de expirarea mandatului sau. De altfel, nu este permisa nici o ingerinta in activitatea
ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Desi este independent fata de celelalte autoritati publice,
ombudsmanul prezinta insa anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, solutiile
date, etc. De asemenea, in raportul anual pot fi facute recomandari Parlamentului si Guvernului privind
perfectionarea legislatiei in materie sau a activitatii unor departamente sau alte autoritati guvernamentale ori
ale administratiei publice care intereseaza drepturile omului. Pentru a consolida independenta
ombudsmanului, legislatia referitoare la organizarea si functionarea institutiei stabileste o serie de
incompatibilitati intre calitatea de ombudsman si orice alte functii publice sau private.
Pentru a-si exercita in conditii corespunzatoare activitatea, ombudsmanul are nevoie de concursul celorlalte
autoritati publice.
Personalitatea avocatului parlamentar este inviolabila pe toata durata mandatului.
Inviolabilitatea avocatului parlamentar se extinde asupra locuinţei şi localului său de serviciu, asupra
mijloacelor de transport şi de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, documentelor şi averii
personale.
Avocaţii parlamentari nu pot fi traşi la răspundere penală sau administrativă, nu pot fi reţinuţi, arestaţi,
percheziţionaţi, supuşi controlului personal fără acordul prealabil al Parlamentului, cu excepţia cazurilor de
infracţiune flagrantă.
Organizarea
CpDOM este institutie similara institutelor european si international al ombudsmanului, creat in
conformitate cu Legea nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997 cu privire la avocatii parlamentari, si
Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (5.02.1998) cu modificarile ulterioare şi
activeaza in Republica Moldova din aprilie 1998,. Este o institutie de stat independenta, formata din patru
avocați parlamentari, desemnati de Parlamentul RM:
Munteanu Anatolie; - directorul Centrului pentru Drepturile Omului
Efrim Oleg;
Grigoriu Aurelia;
Plămădeală Tamara.
Centrul pentru Drepturile Omului este persoană juridică, dispune de ştampilă şi formulare ce
au imprimate denumirea centrului şi imaginea stemei de stat a Republicii Moldova.
66
Personalul auxiliar asigură asistenţa organizatorică, informaţională, ştiinţifico-analitică şi de altă
natură a activităţii avocaţilor parlamentari.
Structura, statele de personal şi finanţarea Centrului pentru Drepturile Omului sînt reglementate de
regulamentul respectiv aprobat de Parlament.
Directorul Centrului pentru Drepturile Omului este desemnat de Parlament din rîndul avocaţilor
parlamentari, la propunerea Preşedintelui Parlamentului.
Directorul Centrului pentru Drepturile Omului efectuează conducerea generală a Centrului: angajează
şi eliberează din funcţie funcţionarii Centrului, defineşte îndatoririle avocaţilor parlamentari şi ale altor
colaboratori ai Centrului, exercită controlul activităţii lor, organizează pregătirea rapoartelor anuale,
reprezintă instituţia în ţară şi în străinătate.
În absenţa directorului Centrului pentru Drepturile Omului, interimatul funcţiei este asigurat de cel
mai în vîrstă dintre avocaţii parlamentari.
În chestiunile ce ţin de retribuirea muncii, asistenţa socială, medicală şi de altă natură, avocatul
parlamentar se asimilează cu judecătorul Curţii Supreme de Justiţie.
Centrul pentru Drepturile Omului dispune de buget propriu, care face parte din bugetul de stat.
Proiectul bugetului Centrului pentru Drepturile Omului, cu avizul prealabil
al Ministerului Finanţelor, se aprobă de către Parlament concomitent cu bugetul de stat.
Avocaţii parlamentari primesc în audienţă petiţionari conform orarului stabilit de ei, dar nu mai rar
decît de trei ori pe lună.
Primirea în audienţă are loc în municipiul Chişinău, în alte municipii şi oraşe, conform unui grafic
aprobat.
În scopul acordării asistenţei consultative avocaţilor parlamentari, pe lîngă Centrul pentru Drepturile
Omului poate fi creat un consiliu de experţi din specialişti în domeniul drepturilor şi libertăţilor
constituţionale ale omului.
Sediul permanent al Centrului se afla in municipiul Chisinau, str. Sfatul Tarii 16.
CpDOM are trei filiale amplasate in localitatile: Balti (str. Independentei 1, tel. 231/28149); Cahul (str.
Independentei 6, bir.415 (sediul Primariei), tel. 299/21781); Comrat, Unitatea Teritoriala Autonoma Gagauzia
(str. Lenin 206, tel. 298/25105).
Obiectivele CpDOM
Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova are menirea sa asigure asistenta avocatilor parlamentari in
activitatea lor de:
Contribuire la asigurarea garantarii respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului in
Republica Moldova;
Analiza a legislatiei nationale ce tine de domeniul drepturilor omului, perfectionarea si ajustarea ei la
cerintele actelor juridice internationale la care Republica Moldova este parte;
Informare si instruire juridica a populatiei privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului
prevazute de legislatia nationala si internationala.
Audienta cetatenilor Republicii Moldova, cetatenilor straini si apatrizilor care locuiesc permanent sau
temporar pe teritoriul ei, ale caror drepturi au fost lezate;
Examinarea petitiilor parvenite la Centru si repunerea in drepturi a cetatenilor;
Organizarea "Zilelor de audienta" in localitatile republicii: audierea cetatenilor, vizite la penitenciare,
aziluri pentru batrani, unitatil militare, orfelinate, etc;
Activitati de informare si instruire in domeniul drepturilor omului: seminare, conferinte, "mese
rotunde", concursuri etc.;
Elaborarea si editarea unor publicatii cu tematica diversa la domeniu: buclete, postere, pliante,
calendare, carti de vizita informative, buletine etc.;
Colaborarea cu diferiti parteneri sociali din republica si de peste hotare in vederea realizarii
obiectivelor trasate.
71
(2) În funcţia de procuror teritorial, procuror al procuraturii specializate, şef al subdiviziunii structurale pot
fi numite persoane care au o vechime în muncă în organele Procuraturii de cel puţin 5 ani.
Articolul 21. Candidatul la funcţia de procuror
(1) Persoana care întruneşte condiţiile prevăzute la art.19 depune o cerere pe numele Procurorului General
şi se înregistrează în calitate de candidat la funcţia de procuror.
(2) Candidatul la funcţia de procuror, care nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.20, urmează să efectueze
un stagiu de un an în Procuratură sub conducerea unui procuror numit de către Procurorul General. Luînd în
considerare calitatea şi rezultatele lucrului efectuat de către stagiar, procurorul care conduce activitatea de
stagiere este în drept să decidă reducerea termenului de stagiere, dar cel mult pînă la 6 luni.
(3) Programul general de stagiere se aprobă de Colegiul Procuraturii.
(4) Stagierea se încheie cu susţinerea examenului de calificare în faţa comisiei de atestare, care activează în
baza unui regulament aprobat de Colegiul Procuraturii.
Articolul 22. Numirea în funcţia de procuror
(1) Procurorul se numeşte în funcţie, din rîndul candidaţilor, de către Procurorul General, iar Procurorul
Găgăuziei - la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei.
(2) Mandatul procurorilor teritoriali şi al procurorilor procuraturilor specializate este de 5 ani. Aflarea lor în
funcţie în aceeaşi procuratură nu poate depăşi 2 termene consecutive.
(3) Persoanele numite pentru prima dată în funcţia de procuror vor depune următorul jurămînt:
"Jur să respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr ordinea de drept, drepturile şi
libertăţile omului, interesele generale ale societăţii, să îndeplinesc conştiincios obligaţiile ce îmi revin".
(4) Jurămîntul se depune în şedinţă solemnă, în faţa Colegiului Procuraturii, după citirea ordinului de
numire. Depunerea jurămîntului se consemnează într-un proces-verbal.
(5) La angajarea în serviciu, procurorul este supus înregistrării dactiloscopice de stat obligatorii, în
conformitate cu legislaţia.
Articolul 23. Drepturile şi obligaţiile procurorului
(1) Procurorul are dreptul:
a) să examineze probleme şi să adopte decizii în limitele atribuţiilor sale;
b) să fie avansat corespunzător pregătirii profesionale şi calităţilor individuale;
c) să fie remunerat conform funcţiei deţinute, nivelului profesional şi vechimii în muncă;
d) să fie membru al unei organizaţii obşteşti pentru reprezentarea intereselor sale.
(2) Procurorul este obligat:
a) să îndeplinească obligaţiile de serviciu în strictă conformitate cu Constituţia şi legile Republicii
Moldova;
b) să se abţină de la fapte care ar putea compromite onoarea şi demnitatea de procuror.
c) să depună, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate.
(3) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor ce
ţin de activitatea didactică sau ştiinţifică.
Articolul 24. Avansarea în serviciu a procurorului
(1) Procurorul este avansat în serviciu pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, pentru
capacităţile organizatorice şi decizionale atestate de către procurorul ierarhic superior.
(2) Procurorii se avansează în serviciu prin ordin al Procurorului General.
Articolul 25. Statutul procurorului
(1) Procurorul este independent, imparţial şi inamovibil, potrivit legii.
(2) Locuinţa, localul de serviciu, vehiculele şi mijloacele de telecomunicaţii folosite de procuror,
corespondenţa, documentele şi bunurile lui personale sînt inviolabile.
(3) Urmărirea penală împotriva procurorului poate fi pornită de Procurorul General în condiţiile prevăzute
de Codul de procedură penală.
Articolul 26. Stimularea procurorului
(1) Procurorul poate fi stimulat pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, pentru
iniţiativă, operativitate şi pentru alte merite în serviciu.
(2) Se stabilesc următoarele măsuri de stimulare a procurorului:
a) mulţumire;
b) premiere;
c) dar de preţ;
d) conferire a unui grad mai înalt;
72
e) decorare cu insigna "Lucrător de Onoare al Procuraturii".
(3) Stimularea procurorului se efectuează prin ordin al Procurorului General.
(4) Pentru merite deosebite în serviciu, procurorii pot fi propuşi spre decorare cu distincţii de stat.
Propunerile pentru decorare cu distincţii de stat le înaintează Colegiul Procuraturii.
Articolul 27. Răspunderea disciplinară
Procurorii pot fi traşi la răspundere disciplinară pentru:
a) îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu;
b) încălcarea intenţionată, în exerciţiul funcţiunii, a legii;
c) săvîrşirea unor acţiuni compromiţătoare;
d) participarea la activităţi publice cu caracter politic;
e) încălcarea prevederii privind incompatibilitatea funcţiilor.
Articolul 28. Sancţiunile disciplinare
(1) În dependenţă de gravitatea abaterilor comise, Procurorul General poate aplica procurorului următoarele
sancţiuni disciplinare:
a) observaţie;
b) mustrare;
c) mustrare aspră;
d) retrogradare în funcţie;
e) retragerea insignei "Lucrător de Onoare al Procuraturii";
f) retrogradare în grad, conform atribuţiilor;
g) concedierea din organele Procuraturii.
(2) Sancţiunea disciplinară se aplică în termen de 30 de zile de la data depistării abaterii disciplinare, dar nu
mai tîrziu de 6 luni de la data comiterii ei.
(3) Procurorul sancţionat este în drept să conteste decizia Procurorului General în instanţele judecătoreşti,
în condiţiile legii.
Articolul 29. Suspendarea din funcţie
(1) Procurorul este suspendat din funcţie prin ordin al Procurorului General în cazul în care:
a) împotriva lui este intentat un proces penal - pînă la adoptarea unei hotărîri definitive;
b) suferă de o boală, stabilită în baza unui examen medical, ce nu îi permite să îndeplinească obligaţiile de
serviciu - pînă la emiterea deciziei despre pierderea capacităţii de muncă;
c) se consideră dispărut fără veste - pînă la declararea acestui fapt prin hotărîre judecătorească;
d) a comis o încălcare gravă sau a săvîrşit acţiuni compromiţătoare, pentru care poate fi concediat, - pînă la
adoptarea unei hotărîri definitive în problema dată;
e) participă la campania electorală în calitate de candidat pentru o funcţie în autorităţile publice.
(2) Dacă se constată nevinovăţia procurorului, suspendarea lui din funcţie încetează şi acesta va fi repus în
toate drepturile, plătindu-i-se, conform legii, drepturile băneşti de care a fost lipsit.
(3) Ordinul de suspendare din funcţie poate fi contestat în instanţă judecătorească.
Articolul 30. Eliberarea procurorului din funcţie
(1) Procurorul este eliberat din funcţie prin ordin al Procurorului General în cazul:
a) demisiei;
b) expirării termenului de numire în funcţie;
c) comiterii sistematice de abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare grave;
d) necorespunderii funcţiei deţinute din cauza calificării insuficiente, fapt constatat în urma atestării;
e) pronunţării sentinţei definitive de condamnare;
f) pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;
g) refuzului de a depune jurămîntul;
h) imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor de serviciu din motive de sănătate timp îndelungat şi neîntrerupt
(mai mult de 4 luni);
i) refuzului de a fi transferat în alt organ al Procuraturii dacă organul în care a lucrat se lichidează sau se
reorganizează;
j) decesului procurorului sau declarării decesului lui prin hotărîre judecătorească definitivă.
(2) Ordinul de eliberare a procurorului din funcţie poate fi contestat în instanţa judecătorească în modul
stabilit de lege.
(3) În cazul anulării ordinului de eliberare din funcţie a procurorului, acesta va fi repus în toate drepturile,
plătindu-i-se, conform legii, drepturile băneşti de care a fost lipsit.
73
Articolul 31. Delegarea şi detaşarea
(1) În cazul în care un organ al Procuraturii nu poate funcţiona din cauza lipsei temporare a unor procurori,
existenţei unor posturi vacante, precum şi în alte cazuri, Procurorul General, la propunerea conducătorului
acestui organ, poate delega procurori de la alte procuraturi, fără acordul lor, pe o durată de pînă la o lună de
zile într-un an. Cu consimţămîntul scris al procurorului, delegarea poate fi prelungită şi peste acest termen.
Salariul mediu al procurorului delegat nu poate fi mai mic decît cel primit în funcţia anterioară.
(2) În scopul îndeplinirii atribuţiilor Procuraturii, procurorul poate fi detaşat, cu acordul său, în alte
instituţii. Pe perioada detaşării, procurorului i se păstrează statutul şi el beneficiază de drepturile prevăzute de
lege pentru personalul detaşat.
(3) Dacă salariul prevăzut pentru funcţia în care este delegat sau detaşat procurorul este inferior celui de
care acesta beneficia în funcţia sa anterioară, se va păstra salariul funcţiei de bază.
Articolul 32. Perfecţionarea profesională
Procurorul este obligat să îşi ridice nivelul profesional. El trebuie să urmeze stagii de perfecţionare
profesională în instituţiile de perfecţionare specializate, instituţiile de învăţămînt superior sau în alte instituţii,
totodată cel puţin 40 de ore anual - în Institutul Naţional al Justiţiei.
Articolul 33. Salarizarea procurorului
Salarizarea procurorului se efectuează în modul, condiţiile şi mărimile prevăzute de Legea nr.355-XVI din
23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar.
Articolul 33. Salarizarea
Procurorul beneficiază de salariul funcţiei, sporuri, premii şi alte suplimente la salariul funcţiei, conform
Legii salarizării.
Articolul 34. Asigurarea cu pensii
(1) Procurorul care a atins vîrsta de 50 de ani şi are o vechime în muncă de cel puţin 20 de ani
calendaristici, dintre care cel puţin 12 ani şi 6 luni în funcţie de procuror sau judecător, are dreptul la pensie
pentru vechime în muncă în mărime de 55 la sută din salariul lui mediu, iar pentru fiecare an complet de
muncă peste vechimea de 20 de ani - adaos de 3 la sută, dar în total nu mai mult de 80 la sută din salariul lui
mediu, ţinîndu-se cont de indexarea acestuia.
(2) Asupra procurorilor din secţia militară a Procuraturii Generale şi din procuraturile militare se extinde
acţiunea Legii asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor
afacerilor interne. Vechimea în muncă a procurorilor transferaţi în secţia militară şi în procuraturile militare
se include în vechimea totală în muncă a militarului.
(3) Pensia pentru vechime în muncă se plăteşte integral procurorului în funcţie.
(4) După pensionare, procurorul are dreptul să se angajeze şi să primească pensia şi salariul integral.
(5) În caz de invaliditate, procurorul beneficiază de pensia pentru invaliditate, iar în caz de deces al
procurorului întreţinător al familiei, membrii acesteia beneficiază de pensia pentru pierderea întreţinătorului în
condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat.
(6) Procurorii pensionaţi beneficiază de recalcularea pensiei, în dependenţă de majorarea salariului
procurorului în exerciţiu, începînd cu luna următoare celei în care s-a majorat salariul, indiferent de faptul
dacă pensionarul lucrează sau nu în organele Procuraturii.
(7) Prevederile alin.(1) se extind asupra persoanelor care exercită funcţii eligibile în organele de stat şi care,
pînă a fi alese în aceste funcţii, au îndeplinit funcţia de procuror.
Articolul 341. Organele care efectuează stabilirea şi
plata pensiilor
(1) Pensiile se stabilesc şi se plătesc de organele de asigurări sociale.
(2) Organele de asigurări sociale au dreptul de control asupra autenticităţii actelor ce confirmă stagiul de
muncă şi venitul asigurat, eliberate de organele abilitate.
Articolul 342. Sursa de finanţare
Pînă la 1 ianuarie 2010, cheltuielile pentru achitarea pensiilor sînt suportate de la bugetul de stat.
Articolul 35. Alte garanţii sociale
(1) Procurorii beneficiază de asistenţă medicală gratuită în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(2) Viaţa, sănătatea şi bunurile procurorului sînt supuse asigurării de stat obligatorii de la bugetul de stat la
o sumă egală cu suma mijloacelor lui băneşti de întreţinere pe 10 ani la ultimul loc de muncă.
(3) Suma de asigurare se plăteşte în caz de:
74
a) moarte violentă sau deces al procurorului în exerciţiul funcţiunii, dacă decesul a survenit ca urmare a
unor leziuni corporale sau altei vătămări violente a sănătăţii, - succesorilor lui, sub forma unei indemnizaţii
unice egale cu produsul înmulţirii salariului mediu anual al decedatului la numărul de ani compleţi pe care
acesta nu i-a supravieţuit pînă la atingerea plafonului de vîrstă, dar nu mai puţin de 15 salarii medii anuale;
b) mutilare a procurorului sau o altă vătămare violentă a sănătăţii, care exclude posibilitatea de a continua
activitatea profesională şi care a provocat pierderea totală a capacităţii de muncă, - sub forma unei
indemnizaţii unice egale cu suma mijloacelor lui băneşti de întreţinere pe 10 ani;
c) mutilare a procurorului în exerciţiul funcţiunii, ce exclude posibilitatea de a continua
activitatea profesională, - sub forma unei compensaţii lunare egale cu salariul pe care l-a avut în funcţia de
procuror. Pensia de invaliditate sau alte tipuri de pensii stabilite pînă sau după pierderea capacităţii de a
continua activitatea profesională nu se includ în calculul compensaţiei. În această compensaţie nu se include
nici salariul primit de către procuror după vătămare, nici compensaţiile de asigurare de stat;
d) moarte violentă sau deces al procurorului, ca urmare a unor leziuni corporale sau a altei vătămări
violente a sănătăţii, - membrilor familiei acestuia inapţi de muncă, aflaţi la întreţinerea lui, sub forma unei
indemnizaţii lunare egale cu diferenţa dintre partea ce le revenea din salariul celui decedat şi pensia stabilită în
legătură cu pierderea întreţinătorului, fără a se lua în calcul indemnizaţia unică.
(4) Prejudiciul material cauzat în legătură cu activitatea de serviciu a procurorului prin deteriorarea sau
nimicirea bunurilor acestuia, bunurilor membrilor familiei lui sau ale rudelor apropiate se repară integral de la
bugetul de stat dacă a fost confirmat prin hotărîre definitivă a instanţei judecătoreşti.
Articolul 36. Ţinuta vestimentară
(1) În exerciţiul funcţiunii, procurorul este obligat să aibă ţinuta vestimentară prevăzută de lege.
(2) Statul asigură procurorului uniformă în mod gratuit.
Articolul 37. Concediul
(1) Procurorul are dreptul la un concediu anual plătit de 30 de zile lucrătoare.
(2) În cazul în care procurorul are o vechime în muncă de pînă la 5 ani, concediul lui se măreşte cu 2 zile
lucrătoare, de la 5 la 10 ani - cu 5 zile, de la 10 la 15 ani - cu 10 zile, peste 15 ani - cu 15 zile lucrătoare.
(3) Procurorului i se acordă concediu prin ordin al Procurorului General.
(4) Este interzisă neacordarea de concediu anual procurorului în decurs de doi ani la rînd.
Articolul 38. Asigurarea cu locuinţă
(1) În cazul în care procurorul nu are locuinţă sau are nevoie de îmbunătăţirea condiţiilor locative,
autoritatea administraţiei publice locale este obligată, în termen de cel mult un an de la numirea lui în funcţie,
să îl asigure cu locuinţă (apartament sau casă) de serviciu pe perioada de activitate în localitatea respectivă.
(2) Dacă procurorul nu a fost asigurat cu spaţiu locativ în condiţiile alin.(1), el are dreptul la reparaţia
cheltuielilor pentru chirie pînă va fi asigurat cu apartament ori casă cumpărată de Procuratură din mijloacele
bugetului de stat.
Articolul 39. Asigurarea organelor Procuraturii cu încăperi de serviciu,
cu mijloace de transport şi cu mijloace tehnice
(1) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sînt obligate să asigure organele Procuraturii cu
încăperi de serviciu.
(2) Asigurarea organelor Procuraturii cu tehnică operativă şi criminalistică, mijloace de telecomunicaţie şi
computere, cu transport auto de serviciu se efectuează de către Procuratura Generală din mijloacele bugetului
de stat.
(3) Aprovizionarea tehnico-materială a procuraturilor militare, asigurarea lor cu încăperi de serviciu,
mijloace de transport, iar a procurorilor militari cu locuinţe se efectuează din mijloacele Ministerului Apărării.
Articolul 40. Dreptul la portarmă şi mijloace de autoapărare
(1) Procurorii în exerciţiul funcţiunii au dreptul să poarte armă şi mijloace de autoapărare.
(2) Modul de eliberare şi de aplicare a armei şi a mijloacelor de autoapărare se reglementează prin Legea cu
privire la arme şi prin alte acte normative.
Articolul 41. Sigiliul
Organele Procuraturii au sigiliu cu imaginea Stemei de Stat şi cu denumirea sa.
Articolul 42. Paza
(1) Organele Procuraturii dispun de o subunitate de poliţie, pusă în serviciul lor în mod gratuit de către
Ministerul Afacerilor Interne, care asigură paza localurilor, a altor bunuri ale organelor Procuraturii,
securitatea colaboratorilor acestora, ordinea publică în sediul procuraturii; exercită controlul persoanelor la
intrare şi ieşire din sediul procuraturii, inclusiv controlul personal, exercită alte atribuţii în condiţiile legii.
75
(2) Efectivul subunităţii de poliţie se stabileşte de Guvern, la propunerea Procurorului General.
(3) Colaboratorii poliţiei puşi în serviciul organelor Procuraturii se subordonează conducerii
Procuraturii.
(4) Paza de stat a sediului Procuraturii Generale, a subdiviziunilor sale şi, după caz, a Procurorului General
este asigurată în condiţiile legii.
Capitolul V
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII
Articolul 43
Gradele de clasificare acordate anterior, în condiţiile legii, lucrătorilor Procuraturii se asimilează gradelor
speciale conferite în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Articolul 44
Guvernul, în termen de 30 de zile:
a) va prezenta Parlamentului propuneri pentru aducerea legislaţiei în vigoare în conformitate cu prezenta
lege;
b) va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege.
Articolul 45
Legea nr.902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură se abrogă.
PREŞEDINTELE
PARLAMENTULUI Eugenia OSTAPCIUC
Chişinău, 14 martie 2003.
Nr. 118-XV.
Trupele de carabinieri.
78
Atribuţiile trupelor de carabinieri
Trupele de carabinieri:
a) efectuează servicii de patrulare şi santinelă şi de menţinere a ordinii publice în raza teritorială de
competenţă;
b) desfăşoară împreună cu organele de poliţie, o activitate de prevenire a faptelor antisociale,
conform ordinelor ministerului afacerilor interne;
c) participă la menţinerea ordinii publice în timpul acţiunilor social-politice cu caracter de masă,
sportive şi de altă natură;
d) asigură paza şi apărarea unor obiecte de stat de importanţă deosebită şi a transporturilor speciale
conform listei stabilite de Guvern;
g) păzesc depozitele unităţilor lor militare şi depozitele Direcţiei pentru Aprovizionarea Tehnico-
Materială şi Militară a Ministerului Afacerilor Interne;
h) participă la asigurarea regimului juridic al stării de urgenţă, de asediu sau de război;
i) colaborează cu organele de poliţie la curmarea încălcărilor ordinii publice, dacă acesta au un
caracter de masă, prezintă pericol pentru viaţa şi integritatea corporală a cetăţenilor, dezorganizează
activitatea social-economică sau sînt orientate împotriva avutului proprietarului;
j) participă la restabilirea ordinii în caz de nesupunere în grup şi de tulburări în masă ale arestaţilor şi
deţinuţilor;
k) caută în comun cu alte forţe ale Ministerului Afacerilor Interne, persoanele arestate sau condamnate
care au evadat de sub pază; caută şi reţin persoanele care au pătruns în incinta obiectivelor păzite;
l) participă la stingerea incendiilor, la lichidarea consecinţelor avariilor sau ale situaţiilor excepţionale
cu caracter natural, tehnogen ori ecologic în localităţi şi la obiectivele păzite;
m) păzesc şi apără localuri ale misiunilor diplomatice, reprezentanţelor consulare sau ale altor
reprezentanţe ale statelor străine;
n) participă, împreună cu alte forţe ale Ministerului Afacerilor Interne, la prevenirea, neutralizarea şi
la curmarea acţiunilor elementelor teroriste şi de diverisiune;
o) la declararea stării de asediu sau de război, în cooperare cu armata naţională şi trupele de grăniceri,
participă, sub conducerea Statului Major General al Forţelor Armate, la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării, în
special la prevenirea acţiunilor îndreptate împotriva independenţei şi integrităţii Republicii Moldova, la paza
căilor de comunicaţie, la evacuarea populaţiei din zonele supuse atacurilor, la lupta împotriva grupurilor de
cercetare-diversiune etc.
79
Serviciul în organele afacerilor interne.
3. În organele afacerilor interne pe baza liberului consimţămînt pot fi angajaţi cetăţeni ai Republicii Moldova
în vîrstă de cel puţin 18 ani cu comportare demnă la locul de muncă, în societate şi pe timpul studiilor sau
al satisfacerii stagiului militar, apţi din punct de vedere medical, cu calităţi şi aptitudini necesare îndeplinirii
sarcinilor de serviciu specifice şi au fost supuşi înregistrării dactiloscopice de stat obligatorii. Premilitarii nu
pot fi angajaţi în serviciul organelor afacerilor interne, cu exepţia cazurilor expres prevăzute de legislaţia
Republicii Moldova.
Nu pot fi angajate la serviciu în organele afacerilor interne persoanele care au fost condamnate prin
sentinţă judecătorească definitivă, se află sub urmărire penală sau au fost liberate de răspundere penală de
către instanţa de judecată în cazurile menţionate la art. 53 al Codului penal.
4. Pentru funcţiile efectivului de trupă şi efectivului de comandă inferior din organele afacerilor interne
angajarea se face pe bază de contract, pentru o perioadă în conformitate cu legislaţia, din rîndul persoanelor
care au cel puţin studii medii, au îndeplinit serviciul militar în termen (cu excepţia persoanelor din corpul
de ofiţeri în rezervă) şi au absolvit Şcoala de subofiţeri a Ministerului Afacerilor Interne.
6. Pentru funcţiile corpului de comandă mediu, superior şi suprem al organelor afacerilor interne sînt
angajate pe bază de contract, pentru o perioadă în conformitate cu legislaţia, persoane care au absolvit
instituţii de învăţămînt superior sau mediu de specialitate din subordinea Ministerului Afacerilor Interne,
altor ministere sau departamente ale Republicii Moldova, sau altor state.
13. Gradele speciale ce se pot acorda persoanelor din efectivul de trupă şi corpul de comandă din
organele afacerilor interne sînt următoarele:
Pentru efectivul de trupă
poliţist, soldat al serviciului intern;
Pentru efectivul de comandă inferior;
Pentru gradaţi
caporal de poliţie, caporal al serviciului intern;
sergent de poliţie, sergent al serviciului intern;
sergent major de poliţie, sergent major al serviciului intern;
Pentru subofiţeri
plutonier de poliţie, plutonier al serviciului intern;
plutonier-major de poliţie, plutonier-major al serviciului intern;
plutonier-adjuntant de poliţie, plutonier-adjutant al serviciului intern:
Pentru corpul de comandă mediu
sublocotenent de poliţie, sublocotenent al serviciului intern;
locotenent de poliţie, locotenent al serviciului intern;
locotenent major de poliţie, locotenent major al serviciului intern;
căpitan de poliţie, căpitan al serviciului intern;
Pentru corpul de comandă superior
maior de poliţie, maior al serviciului intern;
locotenent-colonel de poliţie, locotenent-colonel al serviciului intern;
colonel de poliţie, colonel al serviciului intern;
Pentru corpul de comandă suprem
general-maior de poliţie, general-maior al serviciului intern;
general-locotenent de poliţie, general-locotenent al serviciului intern;
general-colonel de poliţie, general-colonel al serviciului intern.
28. Gradele speciale ale corpului de comandă suprem li se acordă persoanelor în conformitate cu legislaţia
în vigoare, la propunerea Ministrului afacerilor interne al Republicii Moldova de către Preşedintele Republicii
Moldova.
Gradele speciale Ministrului afacerilor interne se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova la
propunerea prim-ministrului Republicii Moldova.
80
12. Pentru colaboratorii organelor afacerilor interne sînt prevăzute următoarele stimulări:
- mulţumire;
- premierea cu cadouri de preţ sau bani;
- acordarea unui concediu suplimentar plătit cu durata de pînă la 10 zile;
- expunerea fotografiei pe Panoul de onoare;
- ridicarea sancţiunii disciplinare;
- decorarea cu insigne ale MAI;
- conferirea anticipată a gradului special imediat următor sau gradului de calificare;
- conferirea gradului special următor înainte de termen;
- decorarea cu arme albe sau de foc;
- înregistrarea în Cartea de onoare a Ministerului Afacerilor Interne.
Pentru merite deosebite, colaboratorii organelor afacerilor interne pot fi decoraţi cu distincţii de stat.
13. În instituţiile de învăţămînt ale Ministerului Afacerilor Interne, pe lîngă stimulările specificate în pct. 12 al
prezentului Statut, se aplică următoarele stimulări:
- înmînarea fotografiei personale a cursantului (studentului), fotografiat lîngă drapelul desfăşurat al instituţiei
de învăţămînt;
- trimiterea unei scrisori de mulţumire părinţilor (rudelor);
- înscrierea numelui de familie al cursantului (studentului) pe Panoul de onoare;
- acordarea peste rînd a permisiei din reşedinţa instituţiei de învăţămînt pînă la 5 zile.
14. Colaboratorilor organelor afacerilor interne le pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:
- avertisment;
- mustrare;
- mustrare aspră;
- retrogradarea în gradul de calificare;
- retrogradare în funcţie;
- retrogradare în gradul special cu o treaptă;
- concedierea din organele afacerilor interne.
15. În instituţiile de învăţămînt ale Ministerului Afacerilor Interne, pe lîngă sancţiunile disciplinare
specificate, cursanţilor (studenţilor) li se aplică sancţiuni sub formă de:
- suspendarea permisiei pe o perioadă de pînă la 30 zile;
- numirea peste rînd în serviciu (cu excepţia serviciului de gardă) - pînă la 5 servicii;
- exmatricularea.
16. Colaboratorii organelor afacerilor interne decoraţi cu insigne ale MAI pot fi sancţionaţi prin privarea de
aceste insigne.
CONDUCEREA
SERGIU BURDUJA - DIRECTOR AL CENTRULUI PENTRU COMBATEREA CRIMELOR
ECONOMICE ŞI CORUPŢIEI
Serviciul de Informaţii şi Securitate
FILE DE ISTORIE
La 23 decembrie, 1999, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea cu privire la Serviciul de
Informaţii şi Securitate, acest moment istoric constituind actul de finalizare a procesului de reorganizare a
fostului M.S.N. al Republicii Moldova, fondat în septembrie 1991 după proclamarea independenţei ţării.
Iniţial, printr-un Decret prezidenţial, iar mai apoi – prin Legile respective ale Republicii Moldova, au fost
definite statutul, atribuţiile şi structura acestui minister de forţă. Pe parcurs, în funcţie de situaţia social-
politică şi economică din republică, ele au suportat modificări adecvate, orientate spre sporirea nivelului de
organizare şi de eficacitate a activităţii operative de investigaţie.
ETAPELE DE BAZĂ ALE CONSTITUIRII ORGANELOR DE SECURITATE ALE
REPUBLICII MOLDOVA
Prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova, nr.196 din 9 septembrie, 1991 Comitetul Securităţii
de Stat al Republicii Moldova este desfiinţat şi în baza acestuia este creat Ministerul Securităţii Naţionale al
Republicii Moldova.
La 16 septembrie 1991 Guvernul Republicii Moldova aprobă atribuţiile de bază şi structura M.S.N., iar
la 6 aprilie, 1992 – Regulamentul M.S.N. al Republicii Moldova.
La 31 octombrie 1995 Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legile cu privire la securitatea statului
şi cu privire la organele securităţii de stat ale Republicii Moldova. Aceste legi au fost promulgate la 31
ianuarie 1997 de Preşedintele Republicii Moldova dl Petru Lucinschi.
La 9 septembrie 1997 cu prilejul împlinirii a 6 ani de la crearea M.S.N. al Republicii Moldova, printr-
un Decret prezidenţial, a fost proclamată sărbătoarea profesională – Ziua lucrătorilor securităţii de stat a
Republicii Moldova.
Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.217-14 din 12.12.1998, s-a decis elaborarea unor
acte normative, privind reglementarea reorganizării M.S.N.
La 16 noiembrie 1999 prin Legea Republicii Moldova nr.676-XIV, Ministerul Securităţii Naţionale
este reorganizat în Serviciul de Informaţii şi Securitate (S.I.S.) al Republicii Moldova.
La 23 decembrie 1999, Parlamentul Republicii Moldova emite Legea nr.753-XIV, cu privire la
Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.
Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.800-XIV din 11.02.2000 este aprobată schema de
personal a S.I.S. al Republicii Moldova.
82
La 3 martie, 2000, prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, este aprobată noua structură a S.I.S.
al Republicii Moldova.
De la constituire, serviciile speciale moldoveneşti au avut de depăşit multiple obstacole, însă au izbutit
să le înfrunte, prin fapte concrete, manifestîndu-se plenar în calitate de principala instituţie, menită să apere
securitatea de stat a Republicii Moldova.
O evaluare a activităţii lor în această perioadă demonstrează, că serviciile secrete au făcut faţă
sarcinilor puse, graţie valorificării reuşite a potenţialului acumulat pe parcursul a mai multor decenii. Or, ele
au fost create şi constituie o continuitate raţională a structurilor care au existat până la declararea
independenţei republicii.
În această ordine de idei, este justificată o scurtă retrospectiva a principalelor etape, care au precedat
constituirea serviciilor speciale moldoveneşti şi, prin urmare, a actualului Serviciu de Informaţii şi Securitate
al Republicii Moldova. Retrospectiva se vede necesară nu pentru a da o apreciere politică activităţii din trecut,
dar spre a accentua importanţa experienţei, în procesul de formare şi constituire a actualelor organe ale
securităţii statului.
Create în octombrie 1924, pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici al R.A.S.S.M., în calitate de
Direcţie a împuternicitului Departamentului Politic Principal al Ukrainei, serviciile speciale moldoveneşti s-au
transformat, pe parcurs, în principala structură care asigura securitatea statului. În funcţie de parte componentă
a structurilor unionale, ele au contribuit la soluţionarea unui spectru larg de probleme, impuse de situaţia
internă şi internaţională. Spre sfârşitul anilor optzeci, serviciile speciale au atins apogeul nivelului de
perfecţionare profesională. Reprezentanţii Moldovei au lansat un şir de idei operative şi, pe bună dreptate,
erau consideraţi specialişti de valoare. În analele serviciilor speciale au rămas înscrise numele colaboratorilor,
care au participat la realizarea unor activităţi cu caracter operativ, soldate cu depistarea şi anihilarea ulterioară
a unor reţele de agenturi străine.
Totodată, ultimele decenii ale secolului trecut au constituit şi una din cele mai controversate perioade
în istoria organelor securităţii statului. Delegarea acestor structuri a unor funcţii neordinare precum au fost
contracararea aşa-ziselor „diversiuni ideologice”, a generat activităţi, care au influenţat soarta şi destinul unor
cetăţeni. Însă, acest lucru a fost consecinţa principiilor politice de guvernare şi organele securităţii nu poartă
nici o vină, deoarece erau obligate să se supună legilor de atunci.
Istoria a decis ca organele securităţii moldoveneşti să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile confruntării
a două lumi, bazate pe diferite principii politice, economice şi sociale de dezvoltare. De fapt, se ducea lupta
contra unor manifestări negative, pentru orînduirea de atunci, în scopul asigurării unei societăţi unitare şi
neadmiterii subminării intereselor securităţii statului. Însă, e de accentuat, că angajaţii securităţii
moldoveneşti, cu rare excepţii, nu s-au implicat în acţiunile de represare în masă a cetăţenilor cu un alt mod de
gândire. Este un merit al conducerii de atunci (Gavriil Volcov, Cheorghe Lavranciuc, Tudor Botnaru) şi a
efectivului operativ, care au dat prioritate profilaxiei generale, ca formă de preîntîmpinare a potenţialelor
ilegalităţi, dar nu - persecutării penale a cetăţenilor. Iar, după 1985 s-au depus eforturi considerabile în
vederea reabilitării persoanelor care au suferit neîntemeiat de pe urma regimului totalitar şi al cultului
personalităţii.
În pofida atmosferei contradictorii, care a anticipat proclamarea independenţei naţionale, securitatea
moldovenească a dat dovadă de clarviziune politică şi operativă. Faptul că în republică nu s-au admis vărsări
de sânge, constituie, fără nici o îndoială, şi un rezultat al informării obiective a conducerii de vîrf a Republicii
Moldova, despre evoluarea proceselor interne şi realităţile existente în ţară. Activitatea organelor de securitate
nu s-a limitat doar la informarea instanţelor: au fost înaintate diverse propuneri orientate spre depăşirea
situaţiilor de conflict şi neadmiterea transformării acestora în conflicte de proporţii, cu posibile consecinţe
nefaste pentru întreaga societate.
Sarcini majore, de un nou conţinut, au fost înaintate organelor securităţii statului odată cu proclamarea
independenţei Republicii Moldova. Se cereau realizate măsuri operative, menite să asigure securitatea internă
şi să contribuie la promovarea intereselor ţării pe arena internaţională.
Totodată, perioada iniţială a constituit pentru serviciile speciale şi un adevărat examen de maturitate
civică şi profesională. Condiţiile de extremă tensiune politico-socială necesitau decizii argumentate,
subordonate soluţionării celor mai stringente probleme. O astfel de problemă rezida în realizarea principiului
„Unui stat puternic – un serviciu special puternic”. Efectivul care şi-a continuat exercitarea obligaţiunilor, a
demonstrat, prin fapte concrete, fidelitate intereselor ţării. Un aport indiscutabil în instituirea serviciilor
83
speciale ale Republicii Moldova, l-au adus primii conducători ai instituţiei: colonel A.Plugaru, general de
brigadă V.Calmoi, general de divizie T.Botnaru, ei izbutind să păstreze, în mare măsură, potenţialul de cadre
profesioniste şi eficient să-l antreneze în apărarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova.
Evenimentele din anii 1990-1992, care au avut loc în sudul şi estul ţării, au constituit o grea încercare
şi pentru organele securităţii. Întreaga activitate operativă a fost subordonată informării obiective a conducerii
ţării despre situaţia politică şi operativă, în scopul păstrării integrităţii teritoriale a ţării şi menţinerii acestor
regiuni în cadrul constituţional.
Procesele democratizării societăţii, a relaţiilor internaţionale, orientarea ţării spre integrarea în
Comunitatea Europeană, au înaintat pe prim-plan necesitatea unor modificări mai radicale a structurii şi
activităţii M.S.N., modificări adecvate cerinţelor zilei, ajustate la reforma judiciară şi de drept, care se
desfăşura atunci în Republica Moldova. Aceste schimbări de structură, erau dictate de însăşi definiţia
“securitatea statului”, care constituia doar o parte componentă a siguranţei naţionale. Ele se cereau făcute şi
din necesitatea obiectivă de a revizui unele priorităţi ale activităţii M.S.N.. La etapa dată, eforturile
colaboratorilor trebuiau mobilizate în direcţiile vitale pentru republică: consolidarea statalităţii, întărirea
potenţialului economic, formarea unei imagini pozitive a Republicii Moldova pe arena mondială.
Scopul suprem al reorganizării M.S.N. rezida în constituirea unor corelaţii mai strînse între atribuţiile
instituţiei date şi Constituţia ţării, principiile de bază ale politicii interne şi externe, normele internaţionale de
securitate în plan naţional, regional şi global. Piatra de temelie a activităţii serviciului special reformat, a
constituit-o eficacitatea acţiunilor şi flexibilitatea metodelor de lucru. Scopul principal al procesului de
reorganizare a fost ideea creării unei instituţii de profesionişti, cu un număr de colaboratori strict limitat,
dotate conform cerinţelor moderne, care ar corespunde unui stat democratic.
Instituirea organelor securităţii statului se desfăşura concomitent cu soluţionarea unor importante
sarcini legate de apărarea intereselor republicii. Situaţiile neordinare, deseori impuneau decizii imediate care,
la rîndul lor, cereau o asigurare informativă corespunzătoare. Nu putem afirma, că toate soluţiile au fost
absolut corecte. Însă, cu siguranţă, se poate spus că, pe parcursul primilor 10 ani de independenţă, nu s-au
comis greşeli, care ar fi influenţat negativ nivelul de asigurare a securităţii statului.
În pofida greutăţilor întîlnite în procesul instituirii S.I.S., s-a reuşit, într-o perioadă scurtă de timp,
elaborarea şi aplicarea în practică a unui complex de măsuri, de ordin operativ şi organizatoric, orientate spre
asigurarea securităţii, suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova, protejarea regimului
constituţional al statului, respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Au fost definite noua concepţie şi direcţiile prioritare ale activităţii S.I.S., iar structura şi funcţiile
subdiviziunilor instituţiei au fost ajustate cerinţelor zilei.
Conform legilor cu privire la S.I.S., cu privire la securitatea statului, cu privire la organele securităţii
de stat şi cu privire la activitatea operativă de investigaţie, au fost revizuite şi prelucrate actele normative de
bază, care reglementează activitatea de serviciu şi cea operativă.
A fost elaborată simbolica S.I.S., este creat Muzeul de istorie a organelor securităţii de stat ale
Republicii Moldova.
Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, nr.1192 din 10.09.2002, în scopul pregătirii şi
reciclării cadrelor de specialişti în domeniul securităţii naţionale, Centrul de Instruire al S.I.S. a fost
transformat în Institutul Naţional de Informaţii şi Securitate.
În prezent, S.I.S. al Republicii Moldova îşi desfăşoară activitatea conform cerinţelor unui stat
democratic. Se respectă principiul depolitizării, iar criteriul de bază al poziţiei civice a ofiţerilor din cadrul
instituţiei îl constituie deviza “Credinţă Patriei”.
Istoria contemporană a republicii conţine suficiente domenii care vor constitui obiect de studiu pe
viitor. Unul dintre ele va include, fără îndoială, rolul organelor securităţii în primii ani de independenţă a
Republicii Moldova.
ACTIVITATEA
La momentul actual, S.I.S. constituie o structură viabilă, aptă să depisteze, preîntîmpine şi
contracareze orice acţiune care, din punct de vedere legislativ, prezintă un anumit pericol pentru securitatea
statului, societăţii, sau persoanei. Reieşind din obiectivele şi funcţiile stabilite de conducerea de vîrf a
republicii, S.I.S. îşi orientează activitatea în direcţia depistării oportune a oricăror acţiuni, săvîrşite atăt în
teritoriul ţării, cît şi din străinătate, care pot submina statalitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova, afecta interesele ei politice, economice şi defensive.
84
Procesul de consolidare a statului moldovenesc, se confruntă cu dificultăţi de ordin obiectiv,
caracteristice perioadei de tranziţie. În funcţie de aceasta, misiunea SIS prevede primordialitatea obţinerii
informaţiilor preventive cu privire la eventualele acţiuni anticonstituţionale cu caracter violent, la apariţia
grupărilor care intenţionează să se opună autorităţilor, prin metode extremiste, şi, deci, pot destabiliza situaţia
din ţară. Au fost intensificate posibilităţile de investigaţie, în scopul preîntîmpinării diferitor situaţii încordate.
În general, S.I.S. menţine în vizorul său întreaga situaţie operativă din ţară, întreprinde un spectru larg
de măsuri adecvate, menite să asigure securitatea regimului constituţional.
În cadrul activităţilor antiteroriste, S.I.S. a reuşit să anihileze înfăptuirea unui şir de ameninţări cu
răfuială fizică, la adresa unor înalţi demnitari de stat; au fost identificaţi autorii unor texte anonime, cu apeluri
la vrajbă interetnică, şovinism, acţiuni extremiste, acte de terorism. Persoanele depistate, au fost sancţionate
prin măsuri profilactice de ordin preventiv. Pe parcursul operaţiunilor operative-de investigaţie, au fost
descoperite şi ridicate cantităţi mari de arme de foc, grenade, mine, muniţii. Vis-a-vis de astfel de cazuri, au
fost iniţiate anchete penale (intentate dosare penale).
În ultimul timp, a sporit considerabil pericolul unor astfel de fenomene, ca terorismul mondial şi
criminalitatea internaţională. Nu vorbim despre careva reuşite în contracararea lor, fără o interacţiune cu
serviciile speciale ale altor ţări. În scopul unei rezolvări mai eficiente a problemelor ce ţin de siguranţa
naţională a Republicii Moldova, şi în primul rînd – la capitolul contracararea terorismului internaţional, a
traficului de droguri şi a crimei organizate, precum şi pentru asigurarea tehnico-materială şi pregătirea de
cadre – în ultimii ani s-au făcut paşi concreţi în direcţia interacţiunii şi colaborării cu serviciile speciale din
Federaţia Rusă, Ukraina, Belarusi, România, Turcia, Germania, S.U.A. şi din alte state, cu care S.I.S.
soluţionează probleme cu caracter operativ.
De comun cu serviciile secrete din Rusia şi Ukraina, S.I.S. s-a reuşit să fie neutralizate cîteva grupări
criminale transnaţionale, implicate în confecţionarea şi realizarea dispozitivelor explozive, furnizarea
armamentului reprezentanţilor lumii interlope, care au comis un şir de crime monstruoase atît pe teritoriul
Republicii Moldova, precum şi în alte ţări din spaţiul post-sovietic.
În cooperare cu organele Procuraturii Generale a republicii, S.I.S. a întocmit peste o mie materiale
privind activitatea unor persoane şi grupări criminale, care practicau contrabanda, tîlhăria, traficul de
armament şi droguri, asasinări la comandă şi alte activităţi criminale. În baza acestor materiale acumulate,
Secţia anchetă penală S.I.S. a intentat peste 100 dosare penale.
Serviciile speciale ale Republicii Moldova, au întreprins un şir de acţiuni vizînd respectarea legislaţiei
cu privire la normele de şedere în ţara noastră a cetăţenilor străini. În urma acestor controale au fost depistate
şi curmate activităţile unor canale ilegale de tranzitare prin teritoriul republicii spre vestul Europei a
emigranţilor din Asia de Sud-Est. Unii traficanţi de fiinţe umane au fost traşi la răspundere penală.
Proclamarea independenţei totodată a însemnat şi stabilirea a noi relaţii în economie. Aceasta a obligat
organele securităţii să întreprindă măsuri active întru combaterea activităţilor, care prejudiciază interesele
economice ale statului. Semnificativ este, că primele realizări pe scară largă, subdiviziunile operative le-au
obţinut anume în acest domeniu. Au fost contracarate activităţi de contrabandă, de privatizare la preţuri
derizorii a patrimoniului public, acţiuni financiare ilicite estimate la sute milioane lei. Însă, sarcina actuală
rămâne de a intensifica rolul Serviciului în contracararea delapidărilor de proporţii, a corupţiei în organele
puterii de stat, a crimei organizate şi a altor fenomene care afectează interesele ţării. La un alt nivel calitativ se
cere abordată problema securităţii ramurilor strategice ale economiei naţionale. Subdiviziunile specializate
sunt în căutarea noilor forme organizatorice şi operative de activitate pentru a face faţă cerinţelor în acest
domeniu.
În cadrul activităţilor contrainformative de protejare a intereselor economice ale ţării, SIS a depistat un
număr impunător de fraude în sfera economiei externe, multiple încercări de a încheia cu firme străine
contracte în dezavantajul Republicii Moldova, de a scoate din ţară, pe cale de contrabandă a cantităţilor
considerabile de metale nefieroase, obiecte de anticariat, materie primă şi produse agricole. Au fost
înregistrate încălcări şi în domeniul obţinerii şi utilizării creditelor şi investiţiilor străine, la realizarea unor
programe, acorduri şi proiecte interstatale.
Realizarea în mare parte a obligaţiunilor de serviciu, majorităţii sarcinilor funcţionale este imposibilă
fără conlucrarea Serviciului cu alte instituţii publice, abilitate cu funcţii în domeniul asigurării securităţii
naţionale. Se face tot posibilul pentru sporirea eficienţei acestei colaborări, cu atît mai mult, că e vorba de un
imperativ al timpului, condiţionat de situaţia politică, economică şi operativă, de sarcinile care le pune în faţa
Serviciului conducerea de vîrf a ţării.
85
Consolidarea organelor securităţii statului nu ar fi avut loc fără susţinerea Preşedintelui, Parlamentului
şi a Guvernului Republicii Moldova. Activitatea noastră a fost şi, suntem siguri, va rămâne în atenţia
permanentă a conducerii ţării. Actualmente, sarcina de bază este de a concentra eforturile şi a mobiliza
efectivul la realizarea problemelor stringente, de a perfecţiona întreg spectru de activităţi informative şi
contrainformative.
Astăzi, se poate de afirmat, că în perioada ce s-au scurs, Serviciul de Informaţii şi Securitate s-a
manifestat drept garant al securităţii de stat al Republicii Moldova. Dispunem de un potenţial uman şi
operativ-tehnic suficient pentru a soluţiona sarcinile care stau în faţa noastră. În pofida unor greutăţi cu care se
confruntă întreaga societate, colaboratorii îşi îndeplinesc conştiincios datoria, apărând independenţa şi
suveranitatea Republicii Moldova. Ofiţerii S.I.S. îşi desfăşoară activitatea profesională pe fundalul unui climat
de ordine şi disciplină internă, de respectare a prevederilor legislaţiei naţionale şi a cerinţelor regulamentelor
militare.
Actualmente, putem constata, că, practic, perioada de constituire a S.I.S. al Republicii Moldova a luat
sfîrşit. Concepţia şi direcţiile fundamentale ale activităţii de mai departe a instituţiei rezidă din orientarea
Republicii Moldova spre suveranitate, integritate teritorială şi neutralitate, precum şi din rolul serviciilor
speciale într-un stat de drept.
ATRIBUŢIILE SERVICIULUI
Serviciului îi revin atribuţiile vizînd elaborarea şi realizarea, în limita competenţei sale, a unui sistem
de măsuri orientate spre descoperirea, prevenirea şi contracararea următoarelor acţiuni care, conform
legislaţiei, periclitează securitatea de stat, publică şi a persoanei:
acţiunile îndreptate spre schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale, subminarea sau
lichidarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. (Aceste acţiuni nu pot fi interpretate în
detrimentul pluralismului politic, realizării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului.);
activitatea ce contribuie, în mod direct sau indirect, la desfăşurarea de acţiuni militare împotriva ţării
sau la declanşarea războiului civil;
acţiunile militare sau alte acţiuni violente care subminează temeliile statului;
acţiunile care au ca scop răsturnarea prin violenţă a autorităţilor publice legal alese;
acţiunile care favorizează apariţia de situaţii excepţionale în transport, telecomunicaţii, la unităţile
economice şi cele de importanţă vitală;
spionajul, adică transmiterea informaţiilor ce constituie secret de stat altor state, precum şi obţinerea
ori deţinerea ilegală a informaţiilor ce constituie secret de stat în vederea transmiterii lor unor state străine sau
structuri anticonstituţionale;
trădarea manifestată prin acordarea de ajutor unui stat străin în desfăşurarea de activităţi ostile
împotriva Republicii Moldova;
acţiunile care lezează drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor şi pun în pericol securitatea
de stat;
pregătirea şi comiterea actelor teroriste, atentatelor la viaţa, sănătatea şi inviolabilitatea persoanelor
oficiale supreme ale ţării, a oamenilor de stat şi fruntaşilor vieţii publice din alte state aflaţi în Republica
Moldova;
sustragerea de armament, muniţii, tehnică de luptă, substanţe explozive, radioactive, otrăvitoare,
narcotice, toxice şi de altă natură, contrabanda cu acestea, producerea, folosirea, transportarea şi păstrarea lor
ilegală, dacă prin aceasta se aduce atingere intereselor de asigurare a securităţii de stat;
constituirea de organizaţii sau grupări ilegale care periclitează securitatea de stat sau participarea la
activitatea acestora.
Istoricul avocaturii.
Antica instituţie a avocaturii, cu racursiul ei istoric multisecular, a parcurs, până să-şi capete actualul ei
statut, o evoluţie şi o optimizare remarcabile. Iniţial, în perioada de constituire, avocatura a fost concepută
drept instituţie de apărare în judecată, fapt mărturisit elocvent de însuşi etimonul advocaţio în lexicul latin
acest cuvânt avea sensul de invitaţie antrenare. solicitarea unei consultaţii juridice, iar în cazul când
desemnează apărătorul în instanţă, el semnifică şi participarea la proces, apărarea în instanţa judiciară,
consultarea în probleme de drept şi asistenţă juridică.
Această caracteristică atât de amplă şi diversificată a termenului reflectă nu numai arealul lui etimologic,
ci şi alte dimensiuni, cum sunt, de exemplu, aspectul juridico-profesional şi cel umanitar. Indiscutabil, când
cineva are nevoie de asistenţă juridică sau de un apărător în instanţă, este clar că va recurge la un profesionist
de notorietate, iar o asemenea pregătire o are, de regulă, un avocat îndeplinindu-şi îndatoririle sale
profesionale, avocatul îşi exercită concomitent şi o altă atribuţie extrem de importantă - funcţia umanitară,
care constă în apărarea intereselor unei persoane, care se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie de susţinere
morală, caritate şi compasiune. În acest context, este absolut necesar să conştientizăm faptul că temelia etică a
activităţii avocaţiale a constituit-o din totdeauna imperativul moral de a sări în ajutorul aproapelui. Să ne
amintim aici că străvechea comunitate romană nu admitea ca cetăţenii ei să compară fără apărător în judecata
celor egali. Această interpretare reflectă suficient de profund şi cuprinzător conotaţiile termenului 'advocaţio',
de altfel, binecunoscute ştiinţei lingvistice de ieri şi de azi. Remarcăm, totuşi, că valenţele şi particularităţile
sus-enumerate ale cuvântului "avocat" au fost trecute cu vederea de jurisprudenţă, deşi corolarul conotaţiilor
lui iniţiale ne apare drept cel mai valoros şi mai cuprinzător. Pertinenţa unei asemenea deducţii devine
firească şi iminentă imediat ce comparăm varianta sus-enumerată a încărcăturii semantice, atribuită
termenului 'advocaţio', cu interpretările lui, conferite în alte limbi.
Astfel, în italiana modernă cuvântul 'avvocaţio' are următoarea încărcătură semantică: avocat, apărător,
mandatar, fără sensuri figurative - apărător, protector.
În terminologia juridică engleză cuvântul „advocate” înseamnă avocat, apărător, precum şi a apăra în
judecată; a pleda în favoarea cuiva.
În limba rusă termenul „адвокат” este utilizat pentru desemnarea unui jurist, căruia i s-a încredinţat
apărarea în instanţă a intereselor unei persoane, sau pentru a viza în sens larg, un apărător.
În română „avocat”, avocaţi, -te este împrumutat din franţuzescul awocat - persoană calificată pentru a
acorda asistenţă juridică.
Termenul avocatură provine din germanul Avokatur ceea ce înseamnă Profesiunea de avocat.
Analiza încărcăturii informaţionale, pe care o are termenul „avocat" în diferite limbi, ne permite să
observăm "anumite generalităţi, în special, vom remarca mereu acelaşi pivot etimologic al acestui cuvânt
având aceeaşi semnificaţie: avocatul este un profesionist, chemat să exercite apărarea unei persoane într-un
proces şi să-i acorde asistenţă juridică necesară. În fond, această tâlcuire corespunde realităţii, deşi este
incompletă, deoarece în evoluţia sa de multe secole profesiunea de avocat a suportat, ca să zicem aşa,
suplimentarea atribuţiilor.
87
Una din aceste atribuţii este exercitarea apărării atât în judecată, cît şi în cadrul etapelor prejudiciate ale
acestui proces. Mai mult, într-un şir de state avocaţii care exercită apărarea sînt în drept sa presteze servicii de
investigare particulare ( de exemplu, în Marea Britanie, SUA etc.). Este evident că numai din respect pentru
dreptul la apărare al cetăţenilor săi statele în cauză au adoptat o asemenea măsură, graţie căreia
împuternicirile funcţionale ale avocaturii s-au extins considerabil. Anume acest aspect a condiţionat creşterea
substanţială a rolului ei social-juridic
O altă modificare a statutului avocaturii ( determinată şi ea prin esenţa ei) constă în faptul că avocaţii
sînt chemaţi nu numai să apere, dai si să reprezinte interesele persoanelor ce necesită asistenţă juridică, cum
sunt, de exemplu, părţile victime (păgubaşii) prejudiciaţi în urma săvârşirii crimelor. Legislaţia unor ţări
prevede, reprezentarea obligatorie în instanţă în procesele civile. Astfel în Germania avocatul este obligat să-
şi asume reprezentarea unei părţi într-un proces civil, dacă a fost desemnat în acest scop de către judecată în
baza normelor Codului de procedură civilă şi Legii privind judecarea litigiilor de muncă.
O altă conotaţie valoroasă a termenilor 'avocat' şi 'avocatură' se referă la sensurile filozofice ale acestor
cuvinte. Aceste sensuri au fost conferite de filozofia engleză. Astfel, din punct de vedere filosofic, termenul '
avocate' înseamnă, pe de o parte, apărător, protector, adept, iar pe de alta - cel care acceptă şi propagă anumite
concepţii sau idei.
În această interpretare a termenului sesizăm atât ponderea lui juridico-profesională (cuvântul însemnând
apărător în judecată), cît şi încărcătura social politică ce rezidă în faptul că un avocat este totdeauna purtătorul
şi propagatorul anumitor opinii, idei, concepţii şi principii.
Instituţia avocaturii - geneza şi evoluţia. Avocatura in timpurile străvechi a societăţii umane. Avocatura
în Grecia antică. Avocatura liberală în Roma antică. Avocatura franceză etalon a avocaturii europene
contemporane. Racursiu istoric a avocaturii din România, Rusia şi Republica Moldova.
Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Referindu-se la vechimea şi rolul instituţiei
d'Aguesseau scria în 1693 despre corpul avocaţilor că este "Un ordre aussi ancien gue la magistrature, aussi
noble gue la vertu, aussi necesaire gue lajustice" - "Un ordin la fel de vechi ca magistratura, la fel de nobil
ca virtutea si ia fel de necesar ca justiţia ".
Afirmaţia lui d'Auguesseau este exactă doar dacă se ia în consideraţie sensul larg al activităţii avocaţiale.
La început apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cele din epoca modernă. Totuşi se
poate afirma că avocatura a fost influenţată de organizarea politică şi statală
Despre evoluţia avocaturii ca profesiune noi aflăm din istoria popoarelor Africii, Americii, Asiei,
Australiei, Chinei, Japoniei ş.a. Dar accentuăm, că avocatura care a existat la aceste popoare, la începutul
istoriei lor, actualmente, nu s-a mai păstrat în nici o ţară. Avocatura ca institut. al societăţii de rând cu celelalte
institute, nu a apărut de odată în forma ei organizată pe la începuturi ea a existat în stare embrionară ca mai
apoi, datorită condiţiilor favorabile, să se formeze şi să ajungă ceea ce a ajuns - înflorirea ei de astăzi. Trebuie
să menţionăm, contrar concluziilor făcute de mulţi autori versaţi în domeniu, că avocatura nu a apărut odată şi
împreună cu magistratura - judecata
Odată cu dezvoltarea organizării politice a societăţii prin unirea triburilor sub conducerea unui singur
conducător efectuarea justiţiei nu mai putea fi făcută de o singură persoană. Conducătorul, pentru efectuarea
controlului său efectiv avea nevoie de ajutori. El aduna în jurul său oameni, care dobândeau şi-i prezentau
informaţiile necesare, îi dădeau sfaturi şi executau poruncile lui. Unii din aceşti apropiaţi îl ajutau la
efectuarea justiţiei şi, în aşa fel, au apărut organele de judecată. La unele popoare care au ajuns la o asemenea
treaptă de dezvoltare au apărut şi primele semne ale avocaturii. Dintre acestea pot fi numite regatele africane
ale zuluşilor şi beciuanilor.
Procesul judiciar la zuluşi se prezenta astfel: Persoana care intenta vre-o acţiune împotriva altuia
reclamantul, îşi aduna în jurul său rudele şi vecinii care, înarmându-se, se îndreptau la casa sau localitatea
pârâtului şi, aranjându-se la un loc văzut stăteau liniştit în aşteptarea reacţiei ultimului la prezenţa lor pârâtul
îşi aduna şi el în grabă rudele şi vecinii cu care împreună ieşea în faţa grupării reclamantului. Unul clin grupul
pârâtului, mai tare la voce, striga, adresându-se către oaspeţii neaşteptaţi "Spuneţi-ne o noutate!" Atunci
reclamantul, în detaliu, reda pretenţiile şi cerinţele sale el fiind, după obicei, întrerupt din când în când de
tovarăşii săi care îl corectau şi completau. Partea adversă, la fel îl întrerupea pentru ai pune întrebări de
concretizare Insă după câteva ore de schimburi de replici şi păreri, unul din grupul pârâtului declara, că în
momentul de faţă bărbaţii capabili să cugete lipsesc de acasă, ei fiind doar nişte copii şi nu au competenţă de
cauză, de aceia ei, reclamantul cu grupul său, trebuie să revină mâne. A doua zi, ambele părţi, reclamantul şi
88
pârâtul, îşi adunau în junii său cît mai mulţi bărbaţi, mai cu seamă din cei ce posedau arta vorbirii oratori
iscusiţi, şi analizând toate probele, ieşeau iarăşi unul în faţa altuia.
Pârâtul îşi expunea părerea, iar reclamantul ajutat de oratorii săi, expunea cerinţele într-o formă succintă,
utilizând toate măiestriile artei oratorice Oratorii se completau unul pe altul sau, în caz de oboseală unul din
ei, era înlocuit de altul. După ce oratorii ambelor tabere îşi făceau meseria, grupurile se îndepărtau la o i unul
de altul, unde discutau favorurile obţinute în urma dezbaterilor. Partea care pierdea procesul plătea c părţi o
recompensă. Dacă părţile nu au ajuns la o hotărâre unică, procedura continua în faţa conducătorului care , la o
săptămână de deliberare anunţa hotărârea. Ultima putea fi atacată de părţi conducătorului tribului care
examina plângerea împreună cu sfatul bătrânilor. Procedura de dezbateri rămânea aceiaşi. Ultima putea fi
atacată în faţa regelui, verdictul căruia era definitiv.
Această descriere ne demonstrează că procedura de judecată la zuluşi era într-o fază incipientă şi slab
dezvoltată însă, cu toate acestea, chiar şi într-o formă foarte simplă la ei exista avocatura. Ca avocaţi erau
vecinii, prietenii şi rudele , mai ales acei din ei care posedau arta oratorică. Desigur, ei nu aveau cunoştinţe în
drept şi nu pot fi comparaţi cu avocaţii de astăzi, însă, în aceşti oratori, noi vedem primele elemente
caracteristice avocaturii, dat fiind că ei îndeplineau una din funcţiile principale ale instituţiei - apărarea
intereselor străine în judecată.
Procedura judiciară la beciuani în mare măsură, era identică cu cea a zuluşilor La mai multe triburi din
Africa procesul avea loc în faţa adunării celor bătrâni. Conducătorul tribului conducea bunul mers al
procesului. Oratorii vorbeau pe rând din numele părţilor. Toţi ascultau cu atenţie şi nu aveau dreptul să-i
întrerupă. În triburile cafrilor reclamanţii veneau la judecată cu rudele, care le înlocuiau avocaţii. La fel,
părţile erau ajutate în proces de rude şi în China.
În ţările, unde la baza legislaţiei era Coranul, adică la popoarele musulmane, unde cartea sfântă a lui
Mahomed era atât un cod religios, cît şi laic rolul avocaţilor îl îndeplineau aşa zişii muftii - învăţaţi şi_ bum
cunoscători a dreptului islamic. Ei dădeau răspunsuri părţilor din proces, răspunsuri care aveau putere de lege.
Răspunsurile trebuiau să fie în formă scrisă, în limba arabă, întărite cu ştampila personală de muftii, cu
indicarea adresei acestuia şi, cu referire la paragraful respectiv din Coran.
Istoria popoarelor antice de o cultură mai nouă ne demonstrează despre o dezvoltare treptată a
institutului avocaturii.
Aşa, în India antică justiţia era efectuată de împărat şi judecători convocaţi în colegiu. Împăratul era
judecătorul suprem. Atât cauzele civile, cît şi cele penale se petreceau pe baza principiilor oralităţii.
Publicităţii şi contradictorialităţii. Funcţia apărării şi reprezentării, m judecată, era pusă in seama unor
persoane distincte, care formau o pătură socială aparte.
La iudeii antici dreptul nu era separat de religie. Judecătorii (oamenii bătrâni) erau consideraţi trimişii lui
Iehova. Principiile procesului erau similare ca şi la indieni, dar drepturile justiţiabililor erau ocrotite cu o
stricteţe deosebită în asemenea condiţii, apariţia avocaturii a constituit nu numai o necesitate, dar şi o
inevitabilitate. În timpurile vechi funcţia de apărător o putea îndeplinea orice doritor, fără nici o restricţie.
Aceasta era fără plată şi socotită ca o datorie sfântă. Mai târziu evreii au împrumutat de la greci termenul de
"avocat", fapt ce ne demonstrează că iudeii au împrumutat de la ei instituţia avocaturii reale.
Materialul expus permite a face următoarele concluzii:
Primele semne ale institutului apărării apar chiar la începutul apariţiei şi dezvoltării vieţii juridice a
societăţii umane. Avocatura nu apare odată cu judecata – magistratura. Printre primii apărători ai normelor de
drept obişnuielnice existente şi a justiţiabililor de atunci au fost rudele - China, prietenii şi vecinii - la zuluşi şi
beciuani. Persoane deosebite, speciale, care se ocupau cu apărarea la nivel profesional, ca avocaţii de astăzi,
au apărut la un nivel mai înalt a dezvoltării juridice a societăţii, atunci cînd dreptul obişnuielnic (nescris) -
cutuma, a fost înlocuit cu legea scrisă. Cunoaşterea ultimei şi interpretarea ei nu mai era posibilă fiecărui
membru al societăţii, ci numai persoanelor distincte - ţările musulmane.
Chiar şi în acele ţări, unde au apărut apărători profesionişti, profesia de avocat ca atare nu exista.
Profesia de avocat a căpătat nişte forme iminente în statele antice cu o civilizaţie înaltă, cum sînt Grecia şi
Roma antică.
89
ori oamenii bâtrîni din viţă nobilă. Procedura de judecată era bazată pe principiile oralităţii, publicităţii şi
contradictorialităţii Părţile se prezentau personal la judecată, unde singure îşi apărau drepturile şi interesele
Odată cu dezvoltarea vieţii sociale a apărut şi avocatura, dar accentuăm, nu instituţia avocaturii ca
apărare astfel cum este ea percepută în modernitate, şi cu atît mai puţin instituţia corpului profesional al
avocaţilor.
Procesul de apariţie a ei se poate de urmărit după exemplul Atenei, oraş-stat care era la un nive. de
dezvoltare culturală, economică, politica, socială e.t.c. mult mai înalt decit altele Chiar şi Sparta militarizată,
adversara Atenei, nu a ajuns la un aşa nivel de dezvoltare socială şi culturală. încă Cicero afirma, că nu
cunoaşte nici un orator, care ar fi de obîrşie din alte oraşe, decît Atena. În Atena timpurie au fost create
condiţii ce au adus la apariţia avocaturii: orînduirea democratică, dezvoltarea societăţii civile, înflorirea artei
oratorice, publicitatea şi oralitatea examinării cauzelor, egalitatea părţilor in procesele civile şi penale. Dar,
trebuie să reamintim din start, că de fapt, în Grecia nu a existat o asemenea castă, care să se numească
avocatură. "Avocatura" elenistă era mai mult legată de arta oratorică, decât de ştiinţa dreptului. După cum am
menţionat anterior, în Grecia antică, conform legilor existente de atunci, părţile urmau să se prezinte personal
în faţa judecăţii şi, personal să-şi apere interesele. Dar, reieşind din faptul că nu toţi justiţiabililii posedau arta
pledoariei şi, mai mult ca atît, cunoşteau conţinutul legilor de atunci, părţile îşi pregăteau dinainte, în scris,
discursuri speciale, numite „Logografe” care reflectau toate problemele juridice. Discursurile erau citite în
tăţa audienţei şi apoi prezentate judecăţii. Desigur, aceste logografe erau pregătite (redactate) cu ajutorul
jurisconsulilor - cunoscători ai dreptului. Paralel, în Atena, a apărut un institut, care semăna cu procuratura
contemporană. Acuzatorului i se permitea să-şi aleagă unul sau chiar cîţiva ajutori, din rindul oratorilor cu
renume, care se numeau „categorii” sau „sinegorii” Printre acestea au fost aşa oratori ca Pericle, Demostene,
ş.a.
Reieşind din principiul contradictorialităţii, s-a ajuns la aceia că judecătorii permiteau acuzaţilor să se
apere şi cu ajutorul altor persoane. Regula dată s-a răsfrînt şi pe cauzele civile. Aceasta avea loc în felul
următor: Fiindcă legea prevedea ca părţile să-şi apere interesele personal, judecata parvenea la un şiretlic -
părţile, ca şi mai înainte se prezentau la judecată pentru susţinerile verbale. Însă lor li se permitea ca după
luarea de cuvînt să roage judecata să permită ca următoarea cuvîntare să fie pronunţată de o altă persoană.
Cuvîntarea următoare se numea „deutorologie”, iar acel care o pronunţa – „sinegori”, analogic ca în procesele
penale. Mai cu seamă ei erau rudele părţii din proces. In aşa fel, în Grecia antică, de rind cu logografele se
dezvoltă şi "apărarea verbală" care la început era prezentată de rude, iar mai tîrziu şi de străini, în urma unei
înţelegeri reciproce.
b) particularităţile avocaturii eleniste
1. Era mai mult legată de arta oratorică, decît de cunoaşterea dreptului. Aceasta se explică prin faptul că
elenii puţin se interesau de jurisprudenţă. Ei fiind un popor ce venera frumosul, se preocupau mai mult
de filosofie, sport, arta militară ş.a. Reieşind din simpleţea şi accesibilitatea legislaţiei de atunci,
oralitatea şi caracterul public al şedinţelor judiciare, este clar că sinegorii profesionişti erau numai
oratori - maeştri ai discursurilor politice. Cunoaşterea legislaţiei de la ei nu se cerea. Pentru aceasta
exista o categorie aparte numiţi jurisconsulţi (pragmatici) - cunoscători ai dreptului, care îi însoţeau pe
oratori la judecată, unde, în caz de necesitate le suflau lor datele şi faptele necesare. Profesia
jurisconsulilor nu se bucura de stimă în societatea greacă. Cicero afirma, că ei erau oameni din
categoriile sociale inferioare, care erau atraşi de această profesie prin salariul mizer ce li se plătea. Unii
din oratori erau şi buni cunoscători a dreptului, însă pe prim plan era arta vorbirii.
2. Era limitată în timp. Părţile şi apărătorii lor deseori, nu puteau să-şi expună părerile atîta timp, cît
socoteau de cuviinţă. Dezbaterile părţilor erau limitate în timp. Mai cu seamă erau limitate cauzele
complicate, iar cele neînsemnate – nu. Timpul pledoariilor se determina cu ajutorul ceasornicilor cu apă,
numite clepsidre. De aici şi toate cauzele erau divizate în „cauze cu apă” şi „cauze fără apă”. Fiecare
cauză în parte îşi avea volumul ei de apă în vas. Dat fiind că construcţia clepsidrelor nu ne este
cunoscută, nu putem să afirmăm cu certitudine care era timpul mediu al dezbaterilor judiciare. Se poate
de afirmat că fiecărei din părţi li se atribuia un volum egal de apă în clepsidre, indiferent de numărul
oratorilor pe care îi avea. Curgerea apei era suspendată, atunci cînd se interogau martorii, se făcea
cunoştinţă cu documentele prezentate sau cu textele legilor.
3. La judecată, în afară de „logografi” „pretori” şi „pragmatici” părţile erau ajutate şi de „paracleţi” grupă
de persoane activitatea şi rolul cărora era aproape de apărarea uneia sau alteia din părţi. Mai bine zis, ei
nu îndeplineau funcţii de apărare, ci jurau pentru bunul nume sau reputaţie a participantului la proces.
90
Ei erau mai mult martori, decît apărători. Asemenea institut a fost cunoscut şi la poporul ţării noastre în
perioada sec IX-XIV, ei fiind numiţi jurători.
4. Purta un caracter dur, repezit şi chiar neetic. Aşa avocaţii, în timpul pledoariilor, fiind cuprinşi de
discursurile lor ponegreau şi insultau numele oponentului, rudelor lui apropiate şi char auditoriul.
92
în rîndul al II-lea, statul nu avea nevoe de un drept particular, ci de un drept universal. Aşa a fost dreptul
roman, care şi-a păstrat integral valorosul patrimoniu cultural şi aureola unei măreţii distinse, personificînd
geniul şi dreptatea antichităţii.
în rindul al III-lea, partizani ai temeiurilor juridice în viaţa şi activitatea unui stat şi promotori ai
dreptului au devenit savanţii - legişti, avocaţii (Mirabo, Marat, Robespier ş.a.). Ei nu erau pur şi simplu nişte
calfe într-o anumită meserie, ci adepţii unor norme de drept, conforme cu idealurile epocii şi pe care le
transpuneau consecvent în viaţă prin desfăşurarea activităţii lor profesionale.
Avocaţii, conştienţi de importanţa rolului lor socio-iuridic şi chiar politic au început a se asocia în
uniuni şi corporaţii.
Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilor moderne
Franţa este avangardul lor.
Prin legea din 27 august 1830s-a pus bazelcorganirârii Baroului francez de model contemporan.
În concluzie putem caracteriza avocatul francez în felul următor: apărător al dreptăţii, jurisconsult,
persoana care acordă asistenţă juridică în instanţele de judecată. Locul său de muncă este biroul de serviciu şi
sala judecăţii. Este membru al baroului, adică tovarăş al colegilor săi. Avocatul nu era preocupat de lucrul
tehnic. El numai consulta şi asista clienţii în judecată în calitate de patron. În perspectivă avocatul avea funcţia
de magistrat sau de o altă funcţie înaltă de stat, deaceea considera mai jos de demnitatea sa să abordeze orice
chestiune privind remunerarea serviciilor sale. Se afla la un înalt nivel al prestigiului social de rînd cu
magistraţii şi procurorii.
93
mediatori, însă această categorie (reprezentanţii particulari) s-a statornicit atît de bine, încît au existat paralel
cu reprezentanţii curţilor, pînă în 1917.
Reprezentanţii particulari participau în calitate de reprezentnţi legali ai clienţilor şi nu erau numiţi din
oficiu, de instanţă, asa cum reprezentanţii Curţii. Ultimii aveau dreptul de a angaja prin contract ajutori de
avocaţi din rindul persoanelor licenţiate în drept.
În conştiinţa maselor, nu era diferenţă între aceste două Categorii de avocaţi (Reprezentanţii Curţii şi
Reprezentanţii particulari), deoarece şi unii şi alţii în provincii erau controlaţi şi supravegheaţi de judecători.
La 22.XI.1917 s-a lichidat instituţia avocaturii, formată în urma statutelor din 1864 şi a legii din 1874.
Putera sovetică a avut o atitudine nefavorabilă faţă de avocatură însă peste 5 ani de la 1917, V.Lenin - fost
ajutor de avocat, îşi revede atitudinea faţă de instituţia democratică a avocaturii şi ca rezultat la 28 mai 1922
în RSFSR se instituie avocatura, care nu s-a bucurat de încrederea şi respectul organelor de ocrotire a
normelor de drept: judecătoriilor, procuraturii, organelor de cercetare şi anchetă prealabilă.
94
această calitate, care le elibera un certificat special şi care efectua supravegherea asupra activităţii lor.
Reprezentanţii particulari nu erau uniţi în corporaţie şi nivelul profesionalismului lor lăsa mult de dorit.
Structura organizatorică a avocaturii ruseT în mare măsură o compila pe cea franceză - cu
autoadministrare internă, sistem de sancţiuni disciplinare şi procedură disciplinară. Activitatea avocaţială era
similară activităţii avocaturii austro-germane, conform căreia avocatul era un mediator, o persoană de afaceri
în probleme de drept, care se bucura de succes la public nu graţie profesionalismului şi virtuţilor morale, ci
abilităţilor privind aranjarea lucrurilor şi satisfacerea intereselor clienţilor.
În 1918 vectorul istoriei a adus Basarabia în arealul politic si de drept român, care deja începînd cu anii
20 ai sec XIX cunoştea instituţia avocaturii moderne. în toată perioada interbelică şi, mai mult, pînă în 1944
în Basarabia a fost implementată instituţia avocaturii române, care după formă şi conţinut nu se deosebea de
cea franceză.
Trebuie de menţionat că în perioada interbelică, timp în care Basarabia a fost în componenţa României,
unde funcţiona legislaţia acesteia, pe teritoriul din partea stîngă a Nistrului situaţia era de altă natură.
La 12 octombrie 1924 s-a format RASSM în componenţa URSS. Aici instituţia avocaturii se deosebea
de cea din Basarabia atît prin structură, cît şi prin forma şi conţinutul său.
În 1922, la Haricov, capitala Ucrainei sovietice, a avut loc Primul congres al lucrătorilor din domeniul
justiţiei, unde s-a adoptat rezoluţia "Despre avocatură" Pe baza acesteia, la 2 octombrie 1922 de către
Comitetul Executiv Central al RSS Ucrainene s-a adoptat "Regulamentul despre avocatură din RSSU în 1925,
la Balta, capitala de atunci a RASSM a fost format Colegiul Apărătorilor din RASSM în frunte cu Prezidiul
temporar (organ executiv).
La 1 decembrie 1929 a fost adoptat "Regulamentul despre (.rt-anizarea judecătorească a RASSM",
conform căruia Colegiul apărătorilor din RASSM se afla pe lîngă Judecătoria Principală a RASSM, care îsi
exercita funcţiile sub conducerea şi supravegherea ei nemijlocită.
La 6 ianuarie 1938, la Tiraspol, noua capitală a RASSM s-a adoptat noua Constituţie a RASSM, care
cuprindea şi norme ce se refereau la organizarea judecătorească şi procuratură.
La 2 august 1940 la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem a URSS a fost proclamată RSS
Moldovenească, iar în octombrie 1940, în conformitate cu Legea URSS "Despre organizarea judecătorească"
din 16 08 1938, la Chişinău a fost format Colegiul avocaţilor din RSSM. Prezidiul nu a fost ales.
La 11 decembrie 1945, după război, la adunarea generală a membrilor Colegiului Avocaţilor din RSSM
s-a ales organul executiv şi de dispoziţie al CA - Prezidiul Colegiului de Avocaţi din RSSM. Colegiul
avocaţilor era subordonat organizatoric Ministerului Justiţiei.
În 1959, prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM, Ministerul Justiţiei a fost lichidat. La
16 aprilie 1960, conform Regulamentului despre avocatură în RSSM, avocatura a fost subordonată Comisiei
juridice de pe lîngă Sovietul Miniştrilor al RSSM.
În 1977 pentru prima dată, în istoria avocaturii sovietice, statutul juridic al acesteia a fost fixat în
Constituţia URSS (art. 161), iar în 1979 a fost adoptată Legea "Cu privire la avocatură în URSS". Această
lege reglementa problemele de organizare şi activitate a avocaturii la scară unională, în cadrul Republicilor
unionale urma să se adopte regulamente proprii. În_RSS Moldovenească prin Legea din 21 noiembrie 1980,
de către Sovietul Suprem a fost aprobat "Regulamentul avocaturii RSS Moldoveneşti" Regulamentul în cauză
a constituit unul din actele de bază ce reglementa statutul avocatului în Republica Moldova timp de două
decenii.
Conform dispoziţiilor acestui regulament forma de organizare a avocaturii moldoveneşti o constituia
Colegiul Avocaţilor -_uniune binevolă de persoane care profesează activitatea de avocat Organele Colegiului
de avocaţi erau: Adunarea generală (Conferinţa) membrilor Colegiului, Prezidiul – organul executiv, Comisia
de revizie - organul de control şi revizie.
După proclamarea RM a suveranităţii la 23.06.1990 şi a independenţei la 27.08.1991, în republică a
demarat procesul de edificare a statului de drept şi a societăţii civile. În acest context s-au adoptat un şir de
acte legislative democratice, inclusiv şi Legea cu privire la avocatură nr.395-XIV, adoptată la 13 mai 1999 şi
intrată in vigoare la 9 septembrie 1999. Forma de organizare a avocaturii, potrivit legii o consfituie Uniunea
avocaţilor şi, paralel avocaţii individuali - licenţiaţi. Îndată după publicare legea dată a fost supusă criticii
vehimente din partea specialiştilor - jurişti, critică care s-a soldat cu declararea neconstituţională la 15
februarie 2000 de către Curtea Constituţională a RM, a unui şir de norme, fapt ce a dus la "impotenţa" legii
numite.
La 17 decembrie 1999 a fost adoptat Statutul profesiei de avocat, act corporativ care în detalii
reglementează activitatea şi organizarea Uniunii avocaţilor din Republica Moldova.
95
La 19 iulie 2002 Parlamentul RM a adoptat noua Lege cu privire la avocatură nr. 1260-XV, publicată
în Monitorul Oficial 126-127/1001, 12.09.2002, lege care conform art.60 intră în vigoare peste trei luni din
data publicării, la 12 decembrie 2002.
Într-un stat de drept puterea judiciară este autonomă în limita competenţei sale şi are un statut egal
cu puterile legislativă şi executivă1.
Fiecare din aceste trei ramuri ale puterii este reprezentată de anumite organe, relativ independente,
care asigură funcţionarea viabilă, normală a statului. În acest context, puterea judiciară, fiind reprezentată de
instanţele de judecată, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratură se sprijină în activitatea ei pe o serie
de alte instituţii, ca organele de urmărire penală avocatură, notariat, etc.
Potrivit p.5 al capitolului III al Concepţiei reformei judiciare şi de drept, întitulat “Organele ce
contribuie la înfăptuirea justiţiei. Organele de ocrotire a ordinii de drept” unul din principiile de bază ale
statului de drept este asigurarea asistenţei juridice a populaţiei. Această activitate este asigurată de avocatură.
Reieşind din prevederile legislaţiei actuale a Republicii Moldova avocatura se prezintă ca o organizaţie
profesională, care nu are nici o tangenţă cu sistemul politic al statului. Însă în statele democratice ale lumii
avocatura este o instituţie a sistemului politic şi influenţează activ viaţa societăţii (spre exemplu: avocatura are
dreptul la iniţiativă legislativă).
Majoritatea populaţiei prin termenul avocatură înţelge o organizaţie de jurişti-profesionişti care asigură
apărarea persoanelor în faţa organelor judiciare, acordă consultaţii, întocmesc cereri şi alte documente cu
caracter juridic.
În linii generale această accepţiune este corectă, însă trebuie de reţinut că întocmirea cererilor,
acordarea de consultaţii juridice şi chiar reprezentarea în faţa organelor judiciare se poate efectua de orice
licenţiat în drept, nefiind avocat. Conform art.26 al Constituţiei R.M. dreptul la apărare se garantează fiecărui
om, care are dreptul dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace
legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate
de un avocat, ales sau numit din oficiu. Reieşind din sensul normei constituţionale numai avocatul este
persoana, care acordă asistenţă juridică calificată.
Legea cu privire la avocatură, în art.1, defineşte avocatura în felul următor: „Avocatura este o
instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de
asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi
intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei”2.
Din cele menţionate anterior rezultă că avocatura poate fi privită sub mai multe aspecte:
ca insituţie
ca o asociaţie de jurişti profesionişti
ca profesiune
În privinţa profesiunii de avocat trebuie să menţionăm că ea este o profesiune liberală (alături de cea
de notar, medic, arhitect).
Prin profesiune liberală se înţelege acea profesie ce se desfăşoară potrivit unei specialităţi dobândite de
o persoană fizică în cadrul învăţământului superior, exercitată în limita pregătirii profesionale pe care o are,
bazată pe principiile independenţei şi liberalismului, a cărei remunerare nu are caracter comercial. Profesiunea
liberală (inclusiv avocatura) se deosebeşte de alte activităţi prin următoarele semne:
este o activitate intelectuală – cei ce o exercită îşi pun în valoare cunoştinţele lor în contextul unei
concurenţe aprige, clientul având posibilitatea de alege avocatul, care după părerea sa este cel mai
competent.
este o activitate independentă – acest semn se corelează cu criteriul intelectualităţii şi se caracterizează
prin independenţa avocatului în raport cu oricare organ de stat, în alegerea clientului, independenţa
economică faţă de alte persoane şi de stat, libera alegere a formei de exercitare a profesiei (birou
individual sau birou asociat).
Totodată merită de menţionat că independenţa avocaturii nu este absolută. Profesia de avocat
poate fi exercitată doar de către persoana, ce a obţinut Licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat,
care este acordată de Ministerul Justiţiei.
1
Hotărîrea Parlamentului 152/21.06.94 privind aprobarea Concepţiei reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova Monitor 6/49, 30.06.1994
2
Legea Republicii Moldova 1260/19.07.2002 cu privire la avocatură, Monitorul Oficial 126-127/1001, 12.09.2002
96
Un alt moment, care limitează independenţa avocatului, este stipulat în art. 31 al Legii nr.1260-
XV unde se indică că toţi avocaţii formează Baroul. Reieşind din sensul legii, reiese că avocaţii sunt
obligaţi să se afilieze Baroului, fapt ce contravine dreptului constituţional al fiecărui cetăţean la
libera asociere. Cu atât mai mult, această prevedere contravine art.30 ce stabileşte că avocaţii sînt în
drept să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile
necomerciale, în asociaţii profesionale.
este o activitate dezinteresată – avocatul cedează interesul său în favoarea interesului clientului, activitatea
sa având la bază caracterul uman. Anume din acest considerent remunerarea rămâne pe planul
secund. Prin aceasta el se deosebeşte de comercianţi. Remunerarea avocatului constituie existenţa lui
zilnică, şi nu o sursă de venit comercial.
Imaginea tradiţională a avocatului este cea a unui om de cultură, a unui bun vorbitor, care acordă un
însemnat sprijin în realizarea dezideratului de dreptate socială şi juridică.
Legea cu privire la avocatură, în art.8, defineşte avocatul ca o persoană care a obţinut licenţă
conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare,
de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii
în domeniul dreptului.
Profesorul şi avocatul român Mircea Manolescu menţionează că avocatul trebuie să dispună de
următoarele calităţi:
facultatea de a argumenta şi de a construi logic pentru a fundamenta solid un proces;
imaginaţie şi darul invenţiei, pentru a descoperi noi argumente şi a modifica aspectul procesului;
spirit de sinteză, pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului;
spirit critic, pentru a putea combate argumentele adversarului;
simţ psihologic, pentru a percepe reacţiile auditoriului;
ascuţime intelectuală şi priceperea de a se adapta după împrejurări.3
D`Aguesseau scria încă în 1693 despre corpul avocaţilor că reprezintă „un ordin la fel de vechi ca şi
magistratura, la fel de nobil ca virtutea şi la fel de necesar ca justiţia”4.
De-a lungul timpului, profesia de avocat a fost mereu considerată ca figurând printre cele mai nobile şi
importante profesii din punct de vedere social. Avocatul colaborează la realizarea justiţiei în calitate de
auxiliar al justiţiei, fiind un ghid pentru cei aflaţi în impas, având scopul de a apăra drepturile, libertăţile şi
interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
În privinţa locului avocaturii în sistemul organelor de drept, opinia predominantă este cea precum că
avocatura nu ar fi un organ de drept, deoarece nu dispune de mijloace de constrângere faţă de persoanele care
încalcă dreptul. Avocatul are un singur rol – rolul de apărător, care veghează şi ajută organele de drept (cele
de urmărire penală, instanţele de judecată) în procesul aplicării dreptului, în scopul evitării situaţiilor de
atragere la răspundere a persoanelor nevinovate.
În acest context, avocatura este o instituţie independentă cu statut special, nesubordonată organelor
statului şi nici nu este un organ de stat. Ea este o instituţie socială de drept a societăţii civile, care activează pe
baza autoadministrării.
3
Manolescu Mircea – Arta avocatului. Şapte prelegeri – Bucureşti. 1998. pag. 117
4
Roland Dumas – Les Avocats, Graseet et fasquelle – 1977, pag. 49
97
Principiul colegialităţii avocaţilor şi organelor de conducere ale avocaturii. Organele de autoconducere ale
Baroului nu sunt altceva decât nişte instituţii constituite în scopul organizării activităţii normale ale avocaturii,
alcătuite dintr-un anumit număr de avocaţi din rândul celor mai experimentaţi, desemnaţi de către toţi
membrii Baroului. Aceste oragane sunt: Congresul, Consiliuil Baroului, Comisia pentru etică şi disciplină şi
Comisia de cenzori. Toate aceste organe funcţionează pe baza principiului colegialităţii, adică pot funcţiona
numai dacă la şedinţele acesora participă un anumit număr de membri, şi toate hotărârile acestor organe sunt
adoptate prin vot.
b. Principiile de exercitare a profesiei de avocat:
Principiul asigurării dreptului la apărare (art. 3 p.a) – care constituie esenţa activităţii
avocaţiale. El se explică prin faptul că sarcina avocatului este de a acorda asistenţă juridică atât
în bază de contract, cât şi din oficiu, în cazurile stabilite de lege (art.6, Legea 1260-XV)
Principiul legalităţi şi umanismului. Acest principiu se desprinde din art.3 p.e) şi art.4 ale Legii
cu privire la avocatură, potrivit căruia activitatea avocaţială este reglementată de Constituţia
R.M., Legea menţionată, alte legi care reglementează activitatea menţionată, precum şi de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Întreaga activitate a avocatului, în
raporturile sale cu autorităţile publice şi cu justiţiabilii, trebuie să se bazeze în permanenţă pe
actele normative în vigoare. Caracterul uman al activităţii avocatului constă în faptul că el
apăra interesele persoanei, aflate într-o situaţie dificilă şi are nevoie de susţinere morală,
caritate şi compasiune.
Principiul independenţei avocatului. Independenţa avocatului este o consecinţă a autonomiei
instituţiei avocaturii. Acest principiu, ca şi cel menţionat anterior, nu este absolut, realizarea
acestuia fiind condiţionată de supunerea avocatului numai faţă de lege. Potrivit art. 43 din
Legea nr. 1260-XV În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se conduce
numai de lege. Avocatul este liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze
această poziţie cu nimeni, în afară de client. Independenţa avocatului nu poate prejudicia
interesele clientului său, o garanţie în acest sens constituind-o obligaţia avocatului de a păstra
secretul professional, care nu este limitată în timp (art. 47 al Legii cu privire la avocatură).
Principiul libertăţii. – prevăzut de art. 3 p.b al Legii 1260-XV/2002. Libertatea profesiei de
avocat are ami multe aspecte:
− Avocatul este liber în alegerea formei de exercitare a profesiei (B.I. sau B.A.).
− Avocatul este liber în alegerea clienţilor şi în renunţarea la calitatea de
reprezentant sau apărător pe o cauză concretă.
− La încheierea contractului de asistenţă juridică avocatul şi clientul sunt liberi în
stabilirea clauzelor contractului (spre ex: contra plată sau gratuit).
Principiul parţialităţii. Parţialitatea implică obligaţia avocatului ca, prin toate mijloacele legale,
să susţină şi să argumenteze toate împrejurările de fapt şi de drept care pledează în favoarea
clientului său. Acest principiu se desprinde din prevederile art. 46 alin. 3 (Avocatul nu are
dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a
o coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina) şi 4 (Avocatul nu
este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia. Recunoaşterea
de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a contesta acuzaţia şi de a cere
achitarea clientului).
Principiul colaborării cu organele judiciare. Acest principiu este determinat de art. 6 al.1, şi
art.46 al.1 din lege, potrivit cărora avocaţii au obligaţia de a acorda asistenţă juridică în cazul
desemnării lor din oficiu, atunci când o parte sau alta a procesului nu are posibilitatea de a-şi
angaja un apărător. În această situaţie instanţa propune părţii respective lista avocaţilor din raza
teritorială a instanţei de judecată şi solicită prezentarea avocatului solicitat.
Acest principiu se mai manifestă şi prin rolul pe care îl are avocatul în sistemul organelor
de ocrotire a dreptului despre care am vorbit anterior.
98
Principiul deontologiei profesionale. Cuvântul deontologie semnifică un grup de norme etice
privitoare la exercitarea unei profesiuni. Acest principiu se referă la respectarea normelor de
comportament de către avocat în raport cu: instanţa de judecată şi alte autorităţi publice, cu
propriul client, cu părţile adverse şi cu proprii colegi. Aceste norme se conţin atât în Legea
1260-XV (art.46) cât şi în Codul de etică profesională al avocaţilor.
Potrivit art. 7 al Legii 1260-XV, avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice următoarele genuri de
asistenţă juridică profesională:
oferă consultaţii şi explicaţii, expun concluzii cu privire la problemele juridice, prezintă informaţii
verbale şi în scris referitoare la legislaţie;
întocmesc documente cu caracter juridic;
reprezintă interesele lor în instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei publice;
reprezintă interesele lor în materie juridică în relaţiile cu alte persoane fizice şi juridice;
participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de apărător sau
reprezentant al victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice şi alte genuri de asistenţă juridică, neinterzise de lege,
atît în cazul unor delegaţii unice, cît şi în cazul delegaţiilor pe termen lung.
Asistenţa juridică poate fi acordată atât contra plată, cât şi gratuit (în dependenţă de clauzele
contractului).
Pe cauze penale, asistenţa juridică, poate fi acordată pe 3 căi:
contra plată (prin stabilirea onorariului în contractul de asistenţă judiciară dintre părţi);
gratuit (prin indicarea în contract a faptului că asistenţa judiciară se acordă gratuit sau prin simpla
înţelegere dintre părţi, fără a încheia un contract)
din oficiu (acordare a asistenţei juridice garantate de stat).
Condiţiile, volumul şi modul de acordare de către avocaţi a asistenţei juridice garantate de stat se
stabilesc prin Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat.
Profesia de avocat este organizată în cadrul Baroului, care potrivit art.31 din Legea 1260-XV, reuneşte
toţi avocaţii din Republica Moldova. Activitatea Baroului se întemeiază pe principiile autoadministrării.
Baroul este persoană juridică, are ştampilă şi simbolică proprie.
Organele Baroului sînt:
a) Congresul;
b) Consiliul Baroului;
c) Comisia de licenţiere a profesiei de avocat;
d) Comisia pentru etică şi disciplină;
e) Comisia de cenzori.
Organele Baroului asigură acordarea de către avocaţi a asistenţei juridice calificate persoanelor fizice
şi juridice.
Congresul este organul suprem al Baroului, care se convoacă cel puţin o dată pe an.
Congresul extraordinar poate fi convocat din iniţiativa Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat, Comisiei pentru etică şi disciplină, Comisiei de cenzori sau la cererea a 1/3 din numărul
avocaţilor.
Congresul se consideră legal întrunit dacă la lucrările lui participă majoritatea avocaţilor. În lipsa
cvorumului, Consiliul Baroului, în termen de 15 zile, convoacă Congresul în mod repetat. La convocarea
repetată a Congresului, acesta se consideră legal întrunit dacă la lucrările lui participă cel puţin 1/3 din
numărul avocaţilor.
Hotărîrile Congresului se aprobă cu votul majorităţii avocaţilor prezenţi şi sînt executorii pentru toţi
avocaţii. Ele pot fi atacate în instanţa de judecată.
Congresul are următoarea competenţă:
99
a) alege şi revocă membrii Consiliului Baroului, avocaţii membri ai Comisiei de licenţiere a profesiei de
avocat şi ai Comisiei pentru etică şi disciplină, membrii Comisiei de cenzori, alege, la prima sa şedinţă, noii
membri, după revocarea vechilor membri, în modul stabilit de prezenta lege;
b) adoptă şi modifică Codul deontologic al avocatului;
c) aprobă statele de funcţii şi bugetul Baroului;
d) stabileşte mărimea defalcărilor efectuate de către avocaţi în bugetul Baroului;
e) audiază şi aprobă rapoartele anuale privind activitatea Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat, Comisiei pentru etică şi disciplină şi Comisiei de cenzori;
f) examinează petiţiile avocaţilor referitoare la hotărîrile Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat şi ale Comisiei pentru etică şi disciplină;
g) adoptă hotărîri privind formarea structurilor teritoriale ale Baroului;
i) adoptă alte hotărîri referitoare la activitatea Baroului, precum şi hotărîri prevăzute de legea nr.1260.
Consiliul Baroului este organul de autoadministrare al avocaţilor, care reglementează şi ţine sub
control aspectele fundamentale ale raporturilor avocaturii cu autorităţile publice, instanţele judecătoreşti,
organele de drept, asociaţiile obşteşti şi alte organizaţii.
Consiliul Baroului se alege de către Congres, prin vot secret, din rîndul avocaţilor cu o vechime în
profesie de cel puţin 5 ani, pe un termen de 4 ani.
Consiliul Baroului este constituit din cel puţin 15 membri: preşedintele Consiliului Baroului, doi
vicepreşedinţi, un secretar şi membrii Consiliului. Activitatea de membru al Consiliului Baroului se consideră
o obligaţie de onoare şi se exercită în baza principiilor obşteşti.
Consiliul Baroului este condus de preşedinte, ales prin vot secret din numărul membrilor Consiliului.
Preşedintele Consiliului Baroului este ales pe un termen de 4ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă
preşedinte al Consiliului pentru cel mult două mandate consecutive. Preşedintele Consiliului Baroului
conduce şedinţele acestuia şi reprezintă Consiliul fără procură. În caz de boală sau de absenţă a preşedintelui
Consiliului, şedinţa este condusă de unul dintre
vicepreşedinţii acestuia. Preşedintele Consiliului Baroului este ordonator de credite în limitele devizului de
cheltuieli.
Vicepreşedinţii Consiliului Baroului sînt aleşi prin vot deschis, la propunerea preşedintelui, din
numărul membrilor Consiliului.
Secretarul Consiliului Baroului este ales prin vot deschis, la propunerea preşedintelui Consiliului, din
numărul membrilor acestuia.
Secretarul Consiliului Baroului este responsabil pentru organizarea lucrărilor de secretariat şi a
activităţilor protocolare.
Şedinţele Consiliului Baroului sînt convocate de preşedintele acestuia ori de cîte ori este necesar, dar
cel puţin o dată în lună. În cadrul şedinţelor se întocmesc procese-verbale, care sînt semnate de preşedintele
şedinţei şi de secretar.
Şedinţele Consiliului Baroului sînt deliberative dacă la ele participă cel puţin 2/3 din numărul
membrilor acestuia. Hotărîrile Consiliului Baroului se adoptă cu simpla majoritate de voturi ale membrilor lui
şi sînt executorii pentru toţi avocaţii.
Consiliul Baroului decide independent asupra modului de desfăşurare a şedinţelor şi de votare a unor
chestiuni - prin vot secret sau deschis.
La şedinţele Consiliului Baroului pot fi invitaţi reprezentanţi ai birourilor şi asociaţiilor de avocaţi,
precum şi alte persoane.
Consiliul Baroului:
a) convoacă Congresul;
b) organizează îndeplinirea hotărîrilor Congresului;
c) aprobă contractele şi angajamentele semnate de preşedintele Consiliului Baroului;
d) desemnează membrii Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, precum şi alte
persoane în vederea exercitării funcţiilor Baroului în domeniul asistenţei juridice garantate de stat;
f) organizează instruirea profesională continuă a avocaţilor;
g) ţine Lista avocaţilor care au dreptul de a exercita profesia de avocat;
h) înregistrează birourile de avocaţi şi ţine registrul birourilor de avocaţi;
i) stabileşte forma mandatului avocatului, care confirmă împuternicirile acestuia;
j) înregistrează contractele privind efectuarea stagiului profesional;
k) soluţionează conflictele şi litigiile ce ţin de efectuarea stagiului profesional;
100
l) soluţionează alte chestiuni atribuite de legea nr. 1260 în competenţa sa ori delegate de
Congres.Hotărîrile Consiliului Baroului pot fi atacate în instanţa de judecată.
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat este compusă din 11 membri, cu un mandat de 4 ani, dintre
care:
a) 7 avocaţi sînt aleşi de Congres;
b) 4 membri sînt desemnaţi de ministrul justiţiei, doi dintre care sînt avocaţi şi doi sînt profesori titulari
de drept.
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat:
a) adoptă hotărîrile privind admiterea la examenul de calificare;
b) organizează examenele de calificare;
c) adoptă hotărîrile privind susţinerea examenului de calificare.
Comisia pentru etică şi disciplină
Comisia pentru etică şi disciplină este aleasă în componenţa a cel puţin 11 avocaţi cu o vechime în
profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etică şi disciplină:
a) examinează plîngerile privind acţiunile avocaţilor şi cazurile de încălcare de către avocaţi a
disciplinei şi a normelor de etică profesională;
b) intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă hotărîrea corespunzătoare în această
procedură.
Membrii Comisiei pentru etică şi disciplină sînt obligaţi să păstreze secretul profesional şi să nu
divulge informaţia aflată în procesul procedurii disciplinare intentate în privinţa avocaţilor.
Comisia pentru etică şi disciplină exercită şi alte atribuţii delegate de Congres.
Comisia de cenzori este aleasă în componenţa a 5 avocaţi.
Comisia de cenzori exercită controlul activităţii economico-financiare a Baroului şi se subordonează
Congresului.
Membrii comisiilor Baroului sînt aleşi de Congres, prin vot secret, pe un termen de 4 ani.
Comisiile Baroului convoacă şedinţe ori de cîte ori este necesar, dar cel puţin o dată în lună.
Comisiile Baroului decid independent asupra modului de desfăşurare a şedinţelor - şedinţe deschise
sau închise.
Activitatea comisiilor Baroului este organizată de preşedinţii acestora, aleşi prin vot secret la şedinţele
comisiilor, pe un termen de 2 ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă preşedinte al comisiei pentru cel
mult două mandate consecutive.
La şedinţele comisiilor Baroului pot fi invitaţi reprezentanţi ai birourilor şi asociaţiilor de avocaţi,
precum şi alte persoane.
Hotărîrile comisiilor Baroului se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor săi şi sînt executorii
pentru toţi avocaţii.
Organele Baroului de avocaţi îşi desfăşoară activitatea în baza mijloacelor acumulate din:
a) defalcările efectuate de avocaţi în mărimea stabilită prin hotărîre a Congresului;
b) taxele pentru examenele de calificare;
c) alte plăţi neinterzise de lege.
Profesia de avocat se exercită, la discreţia fiecărui avocat, în una din următoarele forme:
a) birou individual de avocaţi;
b) birou asociat de avocaţi.
Avocatul poate fi fondator doar al unui birou de avocaţi.
Avocatul trebuie să dispună de spaţiu pentru acordarea asistenţei juridice.
Biroul de avocaţi poate avea denumire.
Biroul de avocaţi îşi începe activitatea la data înregistrării acestuia de către Consiliul Baroului.
Dizolvarea biroului de avocaţi se efectuează în conformitate cu legislaţia civilă.
Biroul individual de avocaţi
101
În biroul individual de avocaţi îşi exercită profesia un singur avocat (fondatorul biroului).
Biroul individual de avocaţi activează şi se prezintă în raporturile juridice ca persoană fizică.
Biroul asociat de avocaţi
Biroul asociat de avocaţi este fondat de doi şi mai mulţi avocaţi (fondatori ai biroului). Avocaţii îşi
exercită profesia de sine stătător.
Biroul asociat de avocaţi este persoana juridică.
Biroul asociat de avocaţi dispune de conturi în bancă, de ştampilă, pe care este imprimată denumirea
completă a biroului, numărul sub care este înscris în registrul birourilor de avocaţi şi data înregistrării.
Raporturile dintre avocaţii biroului asociat de avocaţi sînt reglementate în bază de contract.
Biroul asociat de avocaţi este condus de un avocat ales de membrii biroului.
Asociaţiile de avocaţi
În scopul apărării drepturilor şi intereselor lor, avocaţii sînt în drept să se asocieze, pe principii
benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale locale, centrale
şi internaţionale, în baza calităţii de membru individual sau colectiv, şi să se înregistreze în modul stabilit.
Asociaţiile de avocaţi, specificate la alin.(1), pot acorda asistenţă materială avocaţilor din cadrul
acestor asociaţii şi membrilor familiilor acestora.
Asociaţiile de avocaţi centrale şi cele internaţionale pot avea structuri regionale.
Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se
consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care:
a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave
săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale;
b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni;
c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din
motive compromiţătoare;
d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată,
din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public;
e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al
avocatului;
f) prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.Aceste prevederi se aplică şi avocaţilor stagiari.
Potrivit art.9 al Legii 1260-XV profesia de avocat este incompatibilă cu:
oricare funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum
şi de activitatea în calitate de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitrajului);
activitatea de întreprinzător;
activitatea de notar.
Stagiul profesional durează un an. Consiliul Baroului poate reduce acest termen, în conformitate cu
criteriile stabilite în Regulamentul privind condiţiile stagiului profesional, la cererea avocatului stagiar şi la
demersul avocatului care asigură efectuarea stagiului, depuse după expirarea a 3 luni de stagiere.
Regulamentul privind condiţiile de efectuare a stagiului profesional este aprobat de Congres, la
propunerea Consiliului Baroului.
Stagiul profesional se desfăşoară în baza contractului încheiat între avocatul stagiar şi avocatul care
asigură efectuarea stagiului, înregistrat la Consiliul Baroului.
Avocatul care asigură efectuarea stagiului profesional trebuie să aibă o vechime în profesia de avocat
de cel puţin 5 ani.
Avocatul poate avea concomitent cel mult 2 avocaţi stagiari.
Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de
exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de
efectuare a stagiului profesional.
Avocatul stagiar activează sub îndrumarea avocatului care asigură efectuarea stagiului profesional,
acesta fiind în drept să corecteze poziţia avocatului stagiar în procesul reprezentării
intereselor clientului.
Avocatului stagiar i se permite să acorde asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor
municipale şi de sector în cauzele civile şi administrative, în judecătoriile economice de circumscripţie şi în
cadrul autorităţilor publice.
Admiterea în profesia de avocat
Admiterea în profesia de avocat se efectuează în baza examenului de calificare susţinut în faţa
Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, precum şi în condiţiile art.8 alin.(3). Regulamentul privind modul
de susţinere a examenului de calificare se aprobă de către Congres, după coordonarea lui cu Ministerul
Justiţiei.
Hotărîrea privind susţinerea examenului de calificare se adoptă şi se comunică persoanei care a
susţinut examenul de calificare în termen de cel mult 10 zile de la data susţinerii.
Rezultatele examenelor de calificare sînt aprobate prin hotărîre de către Comisia de licenţiere a
profesiei de avocat.
Hotărîrile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în instanţa de judecată.
Obligaţiile avocatului:
Avocatul este obligat:
Obligaţiile avocatului
(1) Avocatul este obligat:
104
a) să acorde asistenţă juridică calificată conform contractului încheiat cu clientul sau cu oficiile teritoriale
ale Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat;
b) să aplice, în exercitarea profesiei sale, mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale clientului;
c) să respecte normele Codului deontologic al avocatului.
(2) Avocatul nu este în drept să acorde asistenţă juridică persoanei dacă:
a) în cauza dată, el acordă sau a acordat asistenţă juridică unor persoane ale căror interese vin în
contradicţie cu interesele persoanei în cauză;
b) în cauza dată, el a participat în calitate de judecător, procuror, persoană care efectuează urmărirea penală,
expert, specialist, traducător, martor sau martor asistent;
c) la urmărirea penală sau la examinarea cauzei date, a participat o persoană cu care avocatul se află în
raporturi de familie, de rudenie sau care îi este afin.
(3) Avocatul nu are dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie
juridică fără a o coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina), să refuze, fără
motive întemeiate, apărarea bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a condamnatului, la care s-a obligat.
(4) Avocatul nu este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia.
Recunoaşterea de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a contesta acuzaţia şi de a cere
achitarea clientului.
(5) Avocatului i se interzice să participe la proces fără a lua cunoştinţă în prealabil de materialele dosarului.
(6) În cadrul Baroului, avocatul:
a) participă la lucrările Congresului;
b) efectuează la timp defalcările în bugetul Baroului;
c) îndeplineşte unele misiuni ale organelor Baroului, dacă aceasta nu prejudiciază exercitarea profesiei sale.
Secretul professional:
(1) Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul
acordării asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără acordul clientului, unor terţi documentele legate de
exercitarea delegaţiei.
(2) Obligaţia de a păstra secretul profesional nu este limitată în timp.
Art.44 al Legii 1260-XV prevede următoarele garanţii ale exercitării profesiei de avocat:
Se interzice imixtiunea în exercitarea profesiei de avocat.
Percheziţionarea domiciliului sau a spaţiului în care avocatul acordă asistenţă juridică, a transportului
utilizat de acesta, ridicarea obiectelor şi documentelor ce aparţin avocatului, controlul şi ridicarea
corespondenţei poştale şi telegrafice, interceptarea convorbirilor telefonice şi de alt gen nu pot fi făcute decît
cu sancţiunea Procurorului General, adjuncţilor lui sau prin hotărîre a instanţei de judecată.
Avocatul nu poate fi supus percheziţiei corporale sau controlului personal în timpul exercitării
atribuţiilor profesionale, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă.
În caz de reţinere a avocatului sau de tragere la răspundere penală, organul care a efectuat măsurile
în cauză este obligat să informeze Ministerul Justiţiei şi Consiliul Baroului în decurs de 6 ore din momentul
reţinerii sau tragerii la răspundere penală.
Insultarea, calomnierea avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise împotriva
lui în timpul exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se pedepsesc conform legii.
Avocatul nu poate fi interogat referitor la esenţa raporturilor sale cu persoana căreia îi acordă sau i-a
acordat asistenţă juridică.
Instanţa de judecată îi asigură avocatului spaţii pentru exercitarea atribuţiilor profesionale în cauzele în
care el s-a angajat în instanţa respectivă.
Nici o autoritate publică nu poate influenţa direct sau indirect şi nu poate controla contractul dintre
avocat şi client.
Tema 9 : “Notariatul”
Plan:
1. Notariatul: natura juridică, funcţiile şi sistemul organelor notariale.
2. Competenţa notarului.
3. Modalitatea de dobândire a calităţii de notar şi modul de organizare a activităţii notarilor.
4. Drepturile, obligaţiile şi responsabilitatea notarilor.
105
5. Alte instituţii şi organizaţii ce îndeplinesc funcţii notariale.
2. Competenţa notarului.
Articolul 35. Competenţa notarului
(1) Notarul îndeplineşte următoarele acte notariale:
a) autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, contracte); (cap.VI – art.50-54)
b)procedura succesorală notarială şi eliberarea certificatului de moştenitor;(cap.VII–art.55 - 65)
c) eliberarea certificatelor de proprietate; (cap.VIII – art.66)
d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege; (cap.IX – art.70-72)
e) legalizarea semnăturilor de pe documente; (art.68)
f) actele de protest al cambiilor; (art.75)
g) prezentarea cecurilor spre plată şi certificarea neachitării lor; (art.76)
106
h) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele; (art.67)
i) efectuarea şi legalizarea traducerilor documentelor; (art. 69)
j) transmiterea cererilor persoanelor fizice şi juridice altor persoane fizice şi juridice; (art.73)
k) primirea în depozit a sumelor băneşti şi titlurilor de valoare; (art.74)
l) primirea documentelor la păstrare; (art.77)
m) întocmirea protestului de mare; (art.78)
n) asigurarea dovezilor; (art.79)
o) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit; precum şi
p) alte operaţiuni care nu contravin legislaţiei.
(2) Notarii dau consultaţii în materie notarială, altele decît cele referitoare la conţinutul actelor notariale pe
care le îndeplinesc şi participă, în calitate de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şi întocmirea unor
acte juridice cu caracter notarial.
(3) În îndeplinirea atribuţiilor sale, notarul are competenţă generală, cu excepţia următoarelor situaţii:
a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
unde defunctul a avut ultimul domiciliu;
b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege pe oricare din notarii care desfăşoară activitate
pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu;
c) actele de protest al cambiilor se fac de notarul care desfăşoară activitate pe teritoriul unde se face plata;
d) eliberarea duplicatului de pe actul notarial se face de notarul în a cărui arhivă se păstrează originalul
acestuia; precum şi
e) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
Notarul mai are obligaţia de a refuza îndeplinirea actului notarial dacă (art.41):
a) acesta este contrar legii sau nu corespunde cerinţelor legale;
b) actul notarial urmează a fi îndeplinit de un alt notar.
109
O altă obligaţie a notarului constă în respectarea eticii profesionale.
Articolul 21. Incompatibilităţi şi restricţii în activitate
(1) Activitatea notarului este incompatibilă cu orice altă activitate remunerată, cu excepţia celei
ştiinţifice, didactice şi de creaţie.
(2) Notarul nu are dreptul să îndeplinească acte notariale pe numele său şi în numele său, pe numele şi în
numele soţului, rudelor sale şi afinilor, precum şi pe numele şi în numele notarului stagiar şi ale rudelor şi
afinilor lui.
(3) În cazurile prevăzute la alin.(2), dacă pe teritoriul unde notarul îşi desfăşoară activitatea nu este
alt notar care poate îndeplini actul notarial, ministrul justiţiei desemnează notarul care urmează să
îndeplinească actul notarial respectiv.
(4) Actul notarial îndeplinit cu încălcarea restricţiilor prevăzute la alin.(1) şi (2) este nul.
Responsabilitatea notarului
Pentru neîndiplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor sale, notarul poate fi atras la
răspundere civilă, disciplinară şi, după caz, penală.
Răspunderea civilă a notarului poate fi angajată atunci când prin acţiunile sale acesta a cauzat un
prejudiciu patrimonial sau moral. Notarul poate fi atras la răspundere civilă numai în baza unei hotărâri a
instanţei de judecată. Totodată menţionăm că notarul este asigurat de răspundere civilă (art.12 al Legii:
Notarul privat, pentru a fi admis la activitate notarială trebuie să încheie contractul asigurării de răspundere
civilă.). Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarului se realizează prin Casa da Asigurări
Răspunderea disciplinară a notarului:
Articolul 23. Răspunderea
(1) Notarul poartă răspundere pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale.
111
b) legalizarea copiilor de pe actele de constituire a întreprinderilor şi organizaţiilor, a extraselor din
aceste acte şi a copiilor de pe certificatele înregistrării de stat din arhiva Camerei Înregistrării de Stat.
113