Poezia Floare albastră este publicată în anul 1873. Ea reprezintă trecerea

spre o nouă etapă poetică. Aflat la studii în Viena și mai apoi în Berlin, Mihai
Eminescu, ia contact cu filosofia lui Schopenhauer, gânditorul german devinind o
sursă de inspirație importantă pentru acesta.
Romantismul este o miscare literara si artistica, aparuta in Europa la sfarsitul
secolului al XVIII-Iea si inceputul secolului al XIX-Iea, cuinfluente puternice si in
filozofie, istorie, drept, lingvistica, economie politica etc.Romantismul a luat
nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreagaEuropa.
Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai in literatura, ci si in artele
plastice siin muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a
ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract.
Romantismul a sustinut manifestarea fantezieisi exprimarea sentimentelor,
a originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarealibertatii de
expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior
alomului
Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin 
secventa a 3-a a poezie,  visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având
ca unic martor natura ce-i înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului
de geniu regăsită în secvența I, vizibilă în încercarea fetei de a-l chema spre ea, în
timp ce acesta este  cufundat în studiu, departe de planul fizic în care se află fata
ce se relefiza prin doua secvente sugestive.
Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte
lipsa iubitului din relația lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura
reflexivă a băiatului, care, absorbit fiind de propriile gânduri, uită să dea atenție
fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ‘nalte?”. Mai departe, printr-
o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes ale iubitului, mascate
sub metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere), „câmpiile
asire” (trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a
umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza, crearea
Universului), „piramidele-nvechite” (cultura egipteană). În final apare un îndemn,
care vizează dorința fetei – apropierea celor doi: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”.

În ultima secvență, imposibilitatea atingerii fericirii prin intermediul iubirii

carnale este subliniată prin repetiția metaforei „floare albastră”. Eul liric se
detașează de planul afectiv și se aproprie, prin cugetare, de planul abisalului; el nu
poate fi fericit și nici nu poate să facă fericit pe cineva, aceasta fiind caracteristica
specifică ființei superioare.
 Titlul operei lirice este alcătuit, din punct de vedere morfologic, din
substantivul „floare” și adjectivul „albastră”. Aceste două cuvinte alcătuiesc o
sintagmă specific romantică. Metaforic, floarea reprezintă efemerul, frumosul,
înfățișat de imaginea iubitei, iar albastrul, ilustrează infinitul, reprezentat de omul
superior. Încă din titlul se face referire la două planuri de existență. În prima
ipostază este iubita, cea care trăiește în cadrul efemerului și iși dorește o iubire
terestră. Al doilea cadru de existență este cel al omului de geniu, menit să caute
înaltul, infinitul.

Compozitia romantica  se realizeaza prin alternarea a doua planuri de fapt

confruntareaa doua moduri de existenta : lumea abstractiei si a cunoasterii absolute
, infinte - lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre . Cele doua lumi li se
asociaza doua ipostaze umane ( masculin-feminin)
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei ,
care exprima termenii antinomici ( lumea lui - lumea ei ), punctat de cele doua
reflectii ulterioare ale barbatului.
Prima secventa poetica (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor ,  lumea
lui.Monologul fetei începe cu reproșul plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii
este familiar.
Avertismentul final "NU cata in departare/ Fericirea ta iubite!"  desi este rostit pe
un ton sgalnic , cuprinde un adevar : implinirea umana se realizeazadoar prin iubire
, in lumea terestra.
Izolarea , singuratatea,aspriatia spre cunoasterea absoluta si imposibilitatea fericirii
terestre sunt atribute ale geniului.
A doua secventa poetica (strofa a patra) constituie  meditatia barbatului  asupra
sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea unei stări de spirit  " Eu am ras
, n-am zis nimica "  se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului ,
verbe si pronume la persoana I singular "eu","am ras","n-am zis".
A treia secventa poetica  ( strofele V-XII) : Monologul fetei continua cu o chemare
la iubire in lumea ei , planul terestru  "Hai in codrul cu verdeață.." . Refacerea
cuplului adamic ( iubirea paradisiaca ) necesita un spatiu protector , paradis
terestru si un timp sacru.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana
: codrul, izvoarele, valea, balta , luna, etc. Natura de inceput de lumea are
atributele salbaticiei in viziune romantica.
Femeia este o aparitie de basm , sagalnica , senzual-naiva si cu gesturi gingase.
Chemarea la iubire urmeaza un scenariu: descrierea naturii umanizate , invitatia in
peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotica, "incercarea" iubirii pe un fir de
romanita , portretul fetei ca o zeitate terestrea, gesturile de tandrete, sarutul ,
imbratisarea , intoarcerea  in sat , despartirea.
Spre deosebire de alte idile eminesciene , aici femeia este aceea care adreseaza
chemarea la iubire; ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii , ca
aspiratie spre refacerea cuplului adamic.
Ultima secventa poetica (strofele XIII-XV) este a doua interventie a vocii lirice din
strofa a patra , continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe
care o proiecteaza acum in ideal si amintire .Cadrul obiectiv al idieli se incheie cu
despartirea.
Trairea dionisiaca , simbolizata de ipostaza feminina , este inlocuita de detasarea
apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de tristețe.Contrastul
dintre vis si realitate , ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi care o clipa s-
au întâlnit in iubire pentru ca apoi sa se reașeze in limitele lor sunt sugerate de
versul final , de o dulce tristețe:"Totuși este trist in lume!"
Limbajul poetic  din prima etapa de creație sta sub semnul "podoabelor retorice"
.Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversități de figuri de stil .
Relaţia de opoziţie se referă la faptul că poezia se structurează în jurul unei
serii de antiteze sau de opoziţii: eternitate-moarte in opoziţie cu temporalitate-
viată; masculinfeminin; abstract-concret.
Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al
fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două
reflecții ulterioare ale bărbatului. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma
reproșului și conține simbolurile eternității - morții configurând imaginea lumii
reci a ideilor abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a patra, poartă germenele
ideii de final. ”Totuși este trist în lume !”, și segmentează monologul fetei, care se
continuă cu chemarea la iubire în spațiul terestru, cadru natural paradisiac