Motivaţia fundamentală a abordării acestei teme este dată de importanţa pe care o reprezintă valorile

culturale pentru existenţa umană în general și pentru supravieţuirea popoarelor prin propria lor cultură.

Tradiţia autentică reprezintă pentru educaţie o sursă de valori culturale, motiv pentru care susţin că
valorile tradiţionale şi valorile religioase constituie fundamentul comportamentelor etice şi morale,
indiferent de perioada istorică. Importanța culturii în educaţie se bazează pe sistemul de valori cu care
ieşim din familie, şcoală sau promovăm în rândul persoanelor cu care venim în contact, ceea ce ne
face diferiţi unul faţă de celălalt. În același timp, arta și cultura dau naștere unor legături puternice între
oameni și își dovedesc contribuția în atingerea unui nivel mai crescut de acceptare a diversității între
state, culturi și persoane, dar și în diminuarea gradului de intoleranță și a discriminării față de ceilalți.

Cultura populară românească, de factură tradiţională, reprezintă un element de permanenţă, un fundal

pentru toate elaborările culturale ce definesc existenţa poporului român. Cultura populară reprezintă
identitatea noastră, suportul dăinuirii noastre, precum şi izvorul multor creaţii emblematice ale artei
moderne româneşti, este o „enciclopedie a traiului zilnic” al ţăranului român, cum spunea Bogdan
Petriceicu Hasdeuși cuprinde în principal structuri valorice complexe, ce nu pot fi reduse la creaţiile
strict folclorice, de exemplu, poezia, legenda, basmul, descântecul etc.Aceasta conţine mituri, legende,
proverbe, forme ale artei plastice, icoane, elemente de arhitectură populară, iconografie, ornamentică,
dansuri, muzică, obiceiuri, norme morale şi juridice, practici cotidiene şi religioase, comportamente
intens ritualizate şi codificate.  Românii au păstrat rădăcinile lor romane, fiind de asemenea singurul
popor latin în spaţiul ortodox estic, iar trăsăturile culturii şi civilizaţiei românești a cunoscut două
curente coexistente: unul european şi altul oriental. Țara noastră este legată prin istoria sa, de natură,
făcând astfel parte din însăși identitatea noastră națională și a rămas cea mai longevivă societate
rurală și agrară din Uniunea Europeană. Putem să ne inspirăm din propriul trecut, satisfăcând astfel și
nevoia firească de mândrie națională și restabilind ceva din încrederea pierdută a românilor, pentru a
participa la viitorul comun al omenirii.
Cultura României este un ansamblu de valori materiale și spirituale unice, care sunt produsul evoluției
istorice, deoarece orice popor îşi traduce experienţa sa istorică într-o suită de creaţii culturale, care
devin componente ale vieţii sale fiind vorba de opere şi valori cristalizate în limbă, în artă, religie,
ştiinţă, filosofie, în gândirea socială şi politică, opere care, alături de realizările materiale şi tehnice.
Identitatearomânească a fost formată din elemente dacice și romane, cu multe alte influențe din partea
popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei.
Patrimoniul nostru cultural joacă, de asemenea, un rol esențial ca instrument pentru dezvoltare
culturală, socială și economică, deoarece elementele trecutului sunt încontinuu reinterpretate și le sunt
acordate diferite funcții și relevanță în viața contemporană.

Spiritul critic înseamnă până la urmă capacitatea unei societăţi, a agenţilor săi culturali şi a instituţiilor
sale de a discerne între valoare şi nonvaloare. Desigur, societăţile fac totdeauna o selecţie critică
asupra tradiţiei lor, preiau anumite valori şi modele comportamentale, care au rezonanţă actuală, pe
când altele sunt trecute în uitare sau sunt conservate pentru semnificaţia lor istorică.

Tradiţia reprezintă partea activă a moştenirii culturale, un univers specific de valori materiale şi
spirituale, preluând idei şi formule şi din experienţa altor culturi şi civilizaţii, cu care a venit în contact,
un patrimoniu pe care societatea românească l-a transmis de la o generaţie la alta, asigurând
identitatea noastră în orizontul lumii moderne, iar ceea ce rămâne viu din trecutul cultural sunt
elementele care acţionează modelator asupra prezentului. Istoria culturii înregistrează adeseori
mutaţii, răsturnări de perspective, fie ca urmare a unor schimbări sociale, politice sau geopolitice
majore, fie ca urmare a unor descoperi epocale, a apariţiei unor creatori de geniu şi a unor agenţi care
revoluţionează paradigmele culturale, sistemele simbolice şi formele de expresie. Dar toate aceste
schimbări se integrează într-un lanţ evolutiv, astfel că în spatele lor se pot identifica anumite
continuităţi. Prezentul unei societăţi îşi are rădăcinile în trecut, iar viitorul ei este precondiţionat de
această relaţie critică, de modul în care îşi asumă şi îşi interpretează istoria sa culturală. Valorile
culturale, cele care sintetizează o epocă şi un mod de înţelegere a lumii, dobândesc un caracter de
permanenţă, devenind repere pentru conştiinţa unei societăţi.

În decursul istoriei sale moderne, naţiunea română a produs un ansamblu de valori care îi conferă
identitate şi un loc distinct în civilizaţia europeană, ce alcătuiesc moştenirea noastră culturală. Cultura
populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte, ca o cultură carpato-
danubiano-pontică, iar pe teritoriul României avem de-a face cu creaţii ale artei populare care se
numără printre cele mai interesante şi mai vechi manifestări ale artei populare europene. Privită în
ansamblul ei, această cultură, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă două caracteristici
fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spaţiu. Poporul român se caracterizează printr-o clară
unitate etnică uşor de observat la nivel istoric şi lingvistic dar, mai ales, la nivelul culturii populare:
arhitectura, ocupaţiile, uneltele, tehnicile tradiţionale, arta şi obiceiurile.În consecinţă, istoria unei
culturi naţionale este o continuă reinterpretare de sine, o reconstrucţie a tradiţiilor sale simbolice prin
operele prezentului, o rescriere a temelor sale majore în funcţie de contextele interne şi externe pe
care le parcurge.

Aşadar, reexaminarea trecutului îşi are sursa şi motivaţia în necesitatea interioară a culturii române de
a-şi reinterpreta tradiţia spirituală şi unele episoade din evoluţia sa modernă în raport cu noul context
istoric, ce a impus perspective de interpretare şi criterii de apreciere diferite faţă de cele care operau în
perioada interbelică şi faţă de cele din perioada regimului comunist. După instaurarea comunismului,
libertatea de creaţie a fost constant restrânsă în încercarea de a construi o nouă identitate culturală pe
bazele realismului socialist. O altă consecinţă a atitudinii comuniste faţă de elite, în general, a fost
apariţia, pentru prima dată în Istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari personalități
ale vieții științifice şi culturale: George Emil Palade, premiul Nobel în biologie; Mircea Eliade(1907-
1986), renumitul istoric al religiilor; Eugen Ionescu (1909-1994), dramaturg al absurdului; Emil
Cioran(1911-1996), „cel mai mare maestru al stilului în scrisul francez după Pascal” etc.