Unitate de învațare 2. Concepția stresului. Eustres. Distres.

Mecanismele stresului

1. Concepția stresului. Reacția nespecifică a organismului

la baza teoriei stresului de H.Selye. Eustres. Distres
Stresul. În ultimul timp problema stresului, adaptaţiei şi dereglărilor funcţionale au
căpătat o popularitate amplă, iar secolul trecut XX a fost numit secolul stresului. Astăzi în
mileniul III stresul nerecunoscând nici un hotar continuă să-şi fortifice poziţiile.
Noţiunea de stres este utilizată de multă vreme pentru a desemna o tensiune, o greutate,
o încordare, o adversitate sau o dificultate a organismului.
Stresul este un termen de origine anglo-saxonă. Teoria stresului a fost formulată în 1936
de medicul canadian, celebrul savant al Univesrităţii McGill din Montreal, laurea al premiului
Nobel Hans Selye (1907-1982).
La momentul actual noţiunea de stres s-a deplasat de la factori a căror nocivitate este
evidentă spre cei, a căror nocivitate este mai puţin pronunţată, dar care pot solicita într-un fel sau
altul mecanismele de reglare ale organismului.
Stresul poate fi produs de orice factori care reprezintă o ameninţare, determină o
frustrare, un conflict, o suprasolicitare sau o stare afectivă deosebită. Stresul poate apărea în
diverse situaţii. După cum arată H. Selye (1959) stresul vieţii poate apărea în foarte multe situaţii
obişnuite, de fiecare zi: suprasolicitări, conflicte, schimbări majore, pierderi reale, boală etc.
În multe situaţii diverşi factori generează stres inevitabil, stresul fiind până la un moment
dat, o componentă de neînlăturat a vieţii noastre de fiecare zi. După H. Carruthes (1980) omul
modern suferă peste 100 de stresuri pe zi. Putem oare trăi fără stres? Datele ştiinţifice vizează că
nu. Viaţa nu suportă stabilitate, care şi este sursa stresului. Deci, evitarea completă, izbăvirea
totală împotriva stresului survine odată cu moarte.
Conform datelor statistice în SUA 90% din populaţie se află în stare de stres puternic
permanent. Din ei 60 îl simt 1 – 2 ori pe săptămână, 30% - aproape zilnic. După datele savanţilor
americani 2/3 din vizitele la medic sânt determinate de simptoame la baza cărora stă stresul. Din
populaţia ţărilor CSI 70% se află în stare de stres permanent, 1/3 – în stare de stres puternic.
Datorită stresului permanent aproximativ 90% din populaţie se îmbolnăveşte de sindromul
oboselii cronice. Simptoamele acestui sindrom se aseamănă cu simptoamele SIDA-ei: obosire
rapidă, slăbiciune de dimineaţă, „nisip” în ochi, insomnie, tendinţă spre singurătate,
conflictualitate.
Eustres (stresul pozitiv). Distres (stresul negativ)
De obicei noţiunea de stres se asociază numai cu acţiunea nefastă a factorilor mediului,
însă aceasta nu este întotdeauna aşa. Din punct de vedere a reacţiei stresogene nu are importanţă
tipul situaţiei. De exemplu, mamei căreia i s-a comunicat că unicul fiu a decedat, suportă o
depresie puternică dacă peste 5 – 7 ani se constată că înştiinţarea a fost falsă emoţiile, stresul
suportat nu va fi mai mic ca în primul caz. Prin urmare, emoţiile trăite de mamă în ambele cazuri
sânt contrare, însă reacţia stresogenă a organismului este aceiaşi. Aşa dar cauzele stresului pot fi
nu numai emoţiile negative, dar şi medicamentele, bucuria puternică, frigul, căldura, naşterea
unui copil – toate acestea declanşează aceleaşi mecanisme biochimice.
Evident că situaţiile de conflict la serviciu cu cei din jur sânt neplăcute, dar şi din surplus
de bucurie tot pierd cunoştinţa, mor de fericire. De exp. Tatăl lui Pier Bomarşe a murit de uimire
când fiul i-a citit versurile scrise. R. Kapur a pierdut cunoştinţa după ce i s-a decernat decoraţia
cinematografică a ţării, iar în curând a decedat.

1
 După cum se ştie de un nivel de stres avem nevoie, aceasta este cauzat de factorii
stresogeni de intensitate moderată, având un caracter favorabil – determină eustresul, pe când cei
cu caracter predominant nociv determină distresul.
Sindrom general de adaptare
După Hans Selye stresul descris sub denumirea de „Sindrom general de adaptare”
(SGA) evoluează prin trei stadii distincte, însoţite de modificări fiziologice şi biochimice:
• stadiul de alarmă (RA), când încep să acţioneze factorii nefavorabili şi se intensifică
secreţia hormonului adrenocorticotrop şi a glucocorticoizilor;
• stadiul de rezistenţă (SR), când cantitatea sporită de glucocorticoizi, care circulă în
sînge, duce la formarea rezistenţei organismului la acţiuni nefavorabile;
• stadiul de epuizare (SE), când suprarenalele încetează să mai producă cantitatea necesară
de glucocorticoizi, pe care Selye îi considera hormoni adaptativi – de protecţie, şi starea
organismului se înrăutăţeşte.
El compară fazele succesive ale SGA cu succesiunea celor trei etape ale existenţei
umane: copilăria în care rezistenţa este scăzută, maturitatea – când organismul este adaptat şi
rezistenţa este intensă; şi bătrânețea – când adaptarea diminuează neîntrerupt, survine epuizarea
şi moartea.
În faza aceasta a reacţiei de alarmă, care se suprapună reacţiei de emergenţă descrisă de
Cannon, rezistenţa generală a organismului scade sub cea medie. Are loc mobilizarea generală a
forţelor de apărare a organismului, caracteristică fiind eliminarea hormonilor corticosuprareanli
în fluxul sangvin. Dacă agentul nociv este foarte intens şi incompatibil cu viaţa, organismul nu se
poate afla multă vreme în starea de alarmă şi survine moartea
Prin urmare faza de alarmă trece prin două etape:
• I – faza de şoc, ce se caracterizează prin: hipotermie, inhibiţia SNC, reducerea
tonusului muscular, hemoconcentraţie, creşterea permiabilităţii membranelor celulare
(mai ales capilare), fenomene de catabolicm (distrofie, scădere în greutate), echiibru
azotat negativ, hipoglicemie, leucocitpză urmată de leucopenie, limfo – şi
cozinopenie, hemorgaii gastrointestinale, involuţia timusului;
• II - faza de contraşoc, ce se caracterizează prin fenomene în ansamblu opuse celor di
faza de şoc (creşterea presiunii arteriale, hiperglicemie etc.), creşterea activităţii
morfologice (mitotice şi poliferative) şi fiziologice (a corticosuprarenalelor cu
eliberarea mărită de hormoni corticosuprarenali).
Dacă organismul supravieţuieşte se instalează starea de rezistenţă, cu caracter adaptiv,
care se deosebeşte vădit de prima.
În stadiul de rezistenţă apărarea este mai corespunzătoare situaţiei date. În această fază
are loc concentrarea şi circumscrierea în spaţiu a stării de stres, iar capacitatea de rezistenţă
creşte peste medie, hormoni corticosuprarenali se menţin la un nivel ridicat în sînge.
Predomină procesele anabolice, de sinteză în corticosuprarenale, precum şi în alte
ţesuturi. În majoritatea situaţiilor creşte rezistenţa faţă de alţi agenţi stresanţi. Dacă factorii
stresogeni continuă să acţioneze urmează faza a treia, starea de epuizare. Adaptarea nu mai poate
fi menţinută şi simptoamele seamănă cu cele caracteristice reacţiei de alarmă. Rezistenţa
diminuează din nou sub medie, iar îndată ce stresul se epuizează - poate duce și la deces.
În acest stadiu prevalează fenomenele de uzură şi distrofie, echivalente, în parte, cu cele
din senescenţă.

2
 Caracterul trifazic al SGA se explică prin faptul că „energia de adaptare” a organismului
este finită şi epuizabilă. Stocul de energie de adaptare nu este măsurabil, dar diferă vădit de la
individ la individ.
Se cunosc mai multe forme de stres (tab. 2.1).
Tabelul 2.1.
Forme de stres
Denumire Tip Factori Manifestări şi efecte
principali
Ambiental Predominant Zgomot Multiple efecte neurofiziologice vegetative, metabolice
Fizic Căldură/Frig şi comportamentale, inclusiv deteriorarea performanţei.
Trepidaţii
Poluarea aerului
Gravitaţional Radiaţii În experiment numeroase efecte, cu consecinţe asupra
Imponderabilitat reproducerii, sistemului sangvin, aparatului digestiv,
e SNC, endocrin
Acceleraţie
Urban Fizic Zgomot Dificultăţi de adaptare şi disconfort prin urbanizare,
Psihosocial Acceleraţie mai ales la grupuri populaţionale noi venite, astenie,
Poluare depresie etc.
Hiperbar Fizic Presiune Emoţionale în condiţie de imersie cirectă, iar în cazul
Psihoemoţional atmosferică nerespectării regulelor de compresie şi decompresie,
ridicată discooronarea mişcărilor, dureri, sindromul nervos al
Hiperoxie presiunilor ridicate.
Tehnostres Mental Exces Primează factori decizionali, răspîndirea şi
informaţional suprastimularea informaţională, legată de introducerea
tehnologiei înalte.
Prenatal şi Hipoxie Activitatea supratoadrenală protejează organismul fetal
neonatal de hipoxie în timpul naşterii şi declanşează reflexul
respirator. Stresul prenatal intens afectează însă
maturaţia sistemului nervos şi endocrin, procesele
metabolice.
Sportiv Fizic Efort fizic Componenţa emoţională, anticipativă cu manifestări
Psihoemoţional Suprantrenament neuroendocrine, cardiovasculare, metabolice şi efecte
neuromotorii.

2.Teoriile fiziologice ale stresuluui

Dezvoltarea impetuoasă a civilizaţiei, progresul tehnico-ştiinţific, cât de paradoxal nu ar
părea, au determinat o dezarmonie emoţională în viaţa omului. Progresul tehnico – ştiinţific de
rând cu influenţa pozitivă a determinat sporirea exploziilor psihoemoţionale în viaţa omului
contemporan. În condiţiile social-economice actuale activitatea omului se caracterizează printr-
un temp furtunos, rapid, suprasolicitat informaţional, hipodinamie, monotonie, condiţii
extremale, urbanizarea, intensificarea zgomotului, conflicte sociale etc. Neîncrederea şi impasul
în soluţionarea unora sau altor probleme, nemulţumirea sistematică de sine, reţinerea şi frânarea
emoţiilor, condiţionate de normele social – comportamentale au dus la aceea, că omul
contemporan foarte rar găseşte linişte sufletească şi echilibrul psihoemoţional. Toate acestea
conduc la intensificarea încordării psihoemoţionale, stresului emoţional, consecinţele cărora sunt
tulburările nevrotice, maladiile sistemului cardiovascular, tractului gastro-intestinal,
imunodificienţei, dereglărilor hormonale şi psihosomatice.
Geneza stresului poate fi redată printr-o formulă generală aşa cum este arătat în fig. 2.1.
Extinderea sferei de activitate a omului a condiţionat şi continuă să orienteze în direcţia studierii

3
stresului, mecanismelor de adaptare, specialişti din cele mai diverse ramuri, fiziologi, medici,
psihologi, sociologi, sportivi etc. Interesul acesta continue să sporească deoarece complexitatea
problemelor teoretice şi practice ale căror soluţionare estimează o cunoaştere aprofundată a
sferei emoţionale a omului.

REZISTENŢA NEUROZĂ
GENETICĂ ŞI

ADAPTARE
CONFLICTUALE
CEA
DOBÎNDITĂ DEREGLĂRI

SITUAŢII

STRES
INDIVIDUAL ŞI SOMATOVISCER
PREDISPOZIŢIA ALE
LA STRESURI NEUROZĂ
EMOŢIONALE DEREGLĂRI
SOMATOVISCE
RALE

Figura 2.1. Geneza stresului în situaţii conflictuale şi secvenţa

consecinţelor (după C. Sudacov, 1981)

Stresul la etapa contemporană are apariţie cel mai frecvent în situaţiile de conflict, când
subiectul nu este capabil să-şi satisfacă necesităţile de bază sociale sau biologice într-o perioadă
îndelungată. În acest sens apariţia stresului este evidentă şi reprezintă o reacţie adecvată a
oricărui organism. Stresul mobilizează rezervele vitale ale organismului în concepţia depăşirii
situaţiilor stresante şi soluţionării problemelor respective. În situaţiile de conflict îndelungate, de
disperare stresul emoţional poate condiţiona un complex de dereglări somatovegetative sau
poate căpăta o formă patologică a sistemului nervos central.
După cum am menționat mai sus, primul care a atras atenţia asupra unor simptoame
comune: pierderea poftei de mâncare, tensiune arterială sporită, diminuarea motivaţiei şi altele,
pentru diferite maladii a fost H. Selye (1936). El consideră că reacţia de răspuns a organismului
la acţiunea factorilor din mediu, reprezintă o stare de adaptare ce se desfăşoară în trei etape:
reacţia de alarmă, rezistenţă, epuizare (descrise mai sus). Mai târziu în 1974 H. Selye afirmă că
stresul este o reacţie nespecifică a organismului la diferiţi agenţi ai mediului.
În 1936 H. Selye împreună cu un grup de cercetători şi-au concentrat atenţia asupra
sistemului hipofizaro-corticosteroid şi însemnătatea lui în procesele de adaptare conform cărora
au formulat concepţia sindromului general de adaptare (SGA) şi maladiile adaptaţiei. Pe
parcursul cercetărilor esenţa stresului în concepţiile lui H. Selye a suferit unele transformări. În
baza datelor experimentale autorul a stabilit că acţiunea unor factori distructivi duc un răspuns
nespecific ce se manifestă prin stimularea cortexului suprarenalelor, atrofia aparatului
timolimfatic şi ulceraţia tractului gastrointestinal. (fig. 2.1) Ca rezultat, formulând concepţiile de
bază ale stresului sistemic, le analiza ca o sumă a tuturor fenomenelor nespecifice biologice, ce
apar ca răspuns la excitările ce determină sindromul general de adaptare.

Stresul a apărut în procesul evoluţiei ca o reacţie biologică utilă, asigurând mobilizarea

rapidă a organelor şi sistemelor de organe (nervos, endocrin, cardiovascular, respirator şi
muscular), necesară pentru realizarea atacului, ocolirii sau adaptării la factorii stresogeni. Aceste
manifestări a SGA se caracterizează prin sporirea şi hiperfuncţia stratului suprarenalelor, ulcere a
tractului gastrointestinal, involuţia timusului şi a sistemului limfatic, dereglări ale
metabolismului glucidic, lipidic, precum şi a diminuării rezistenţei organismului.

4
 Conform datelor H. Selye (1936) stres – reacţia se desfăşoară după următoarea schemă:
creierul intermediar cu centrul reglării vegetative, hipotalamusul - hipofiza- ACTH –
intensificarea secreţiei de corticosteroizi. Hipotalamusul contribuie la iniţierea stresului prin
producerea de liberine şi statine. Relising factorii prin sistemul hipotalamo-hipofizar ajung la
adenohipofiză, intensificând sinteza de ACTH. Vasopresina secretată de nucleii suprachiasmatici
prin intermediul axonilor – ajung în neurohipofiză.
H. Selye sublinia, că SGA nu reprezintă ca atare o reacţie patologică, însă dimpotrivă o
reacţie fiziologică la o afectare, ce poartă de fapt un caracter de apărare. Nu întotdeauna acest
sindrom de rând cu alte reacţii biologice poartă un caracter optimal efectiv. El estimează, că în
dependenţă de situaţii sindromul de adaptare poate avea un caracter pozitiv sau negativ pentru
organism.
Factorii stresogeni nu trebuie priviţi de cauză a apariţiei unei sau altei maladii. În
condiţii de stres la un om maladiile pot apărea doar ca consecinţă a factorilor nefavorabili, ce
împiedică dezvoltarea sindromului general de adaptare.
Mecanismele stresului se realizează prin sistemul hipofizo-corticosuprarenal, hormonii
căruia sunt ACTH, somatotrop, vasopresina, gonadotropi, corticosteroizi. În acelaşi timp se
activează sistemul nervos simpatic şi substanţa medulară a suprarenalelor. Sporirea concentraţiei
de catecolamine în sânge determină secreţia hipofizei în conţinutul de hormoni.
În lucrările ulterioare H. Selye (1974) „Stres fără distres” defineşte stresul ca o reacţie
nespecifică a organismului la orişice suprasolicitare, adaptată la dificultăţile apărute indiferent de
caracterul lor.
Cât de paradoxal nu ar părea dar la etapa actuală nu există o prezentare acceptată în
unanimitate de către cercetători a noţiunii de stres. Problema dată este tratată într-o serie de
izvoare ştiinţifice de savanţi cu renume: K. Судаков, 1981, 1984, 1988, 1989; А. Виру, 1980,
1981, 1984; F. Meerson, 1981; A. Чернух и др., 1982; Т. Сох, 1983; П. Горизонтов, 1983; F.
Furdui, 1986; S. Haidarliu, 1987 etc.
Conform datelor lui Т. Сох (1983), stresul este un complex de structuri nespecifice,
biochimice, fiziologice şi reacţii psihologice a organismului la acţiunea excitanţilor cu diferit
caracter ce determină în primul rând încordarea organelor ce fac parte ca competenţi nespecifici
a sistemei funcţionale şi asigură mobilizarea organismului cu scop de a intensifica activitatea
fizică, menţinând homeostaza sau adaptibilitatea.
F. Meerson (1986, 1987, 1988) defineşte stresul ca o reacţie standardă a organismului la
acţiunea oricărui factor nou din mediul înconjurător, ce se manifestă prin activarea sistemelor
hipofizoadrenal şi adrenergic în lanţul unui proces mai complicat de adaptare.
А. Вальдман (1987) atribuie stresului doar reacţiile însoţite de o tensiune psihologică şi
procesele adaptative.
Stresul emoţional constituie o reacţie sistemică a organismului de răspuns la situaţia de
conflict. Această reacţie se manifestă nemijlocit prin schimbări funcţionale ale creierului [250],
dereglări metabolice, prin proprietăţi moleculare şi neurochimice specifice a neuronilor
creierului separaţi, şi ca consecinţă a acestor procese – integraţi în tulburările sistemelor
funcţionale separate a nivelului homeostazei.
Organismul uman confruntă numeroşi factori stresogeni zi de zi, antrenând toate
sistemele funcţionale în realizarea proceselor de apărare – adaptare consolidată filogenetic şi
perfecţionate în urma experienţei individuale. Natura reacţiei de răspuns este în dependenţă de
natura solicitării, intensitatea ei, de particularităţile tipologice individuale şi starea funcţională a
sistemelor de organe în momentul agresiunii. Scoarţă cerebrală, formaţiunile subcorticale,
sistemul nervos vegetativ şi cel endocrin, sunt supuse unor modificări funcţionale
indispensabile în situaţia de stres
Etapa actuală se caracterizează nu numai printr-o criză ecologică, dar şi printr-o criză
sufletească, ce se răsfrânge negativ asupra omenirii şi nemijlocit asupra tinerii generaţii în
creştere.

5
 De-a lungul timpului au fost stabiliţi un şir de factori atât patogeni, cât şi fizici, aşa cum
ar fi: microbii, viruşii, substanţele toxice, radiaţiile, care pot produce diferite tulburări ale
homeostazei. De rând cu factorii traumatici au mai apărut patologiile infecţioase, dereglările
metabolice, genetice, imune, iar astăzi putem vorbi şi de o patologie informaţională mai ales la
studenţi. Asupra dezvoltării stării conflictuale şi apariţia stresului emoţional influenţează
situaţiile de neînţelegeri dintre profesor-student, student-student şi desigur, nu în ultimul rând
lipsa acută a timpului, solicitarea unei mari cantităţi de energie intelectuală, nerespectarea unui
regim alimentar, de activitate zilnică ce duce la o supraîncordare în perioada sesiunii, însoţită de
explozii informaţionale. Ca rezultat se încalcă regimul normal de activitate al zilei, deoarece într-
o perioadă de timp limitată trebuie să acumuleze, însuşească un volum mare de informaţie ce
determină sporirea excitabilităţii. Astfel de tranziţie de la stări pasive la stări suprasolicitate în
timpul examenelor, pot determina apariţia unei paralizii totale a capacităţilor, antrenate în
procesul instruirii.
Un interes deosibit în evaluarea mecanismului stresului şi consecinţelor dăunătoare, ca
urmare a încordării emoţionale, prezintă rezultatele cercetărilor experimentale în studierea stării
funcţionale a sistemului simpatoadrenergic, activarea căruia la acţiunea excitanţilor stresorici
joacă rolul hotărâtor în mobilizarea funcţiilor fiziologice şi resurselor energetice a organismului.
În desfăşurarea stresului formaţiunii reticulare îi revine un rol deosebit. Distrugera
formaţiunii reticulare inhibă reacţia stresorică. Distrucţia regiunii mediale a hipotalamusului de
asemenea exclude activitatea cortexului suprarenalelor ca răspuns la excitarea părţii dorsale a
mezencefalului.
F. Vedeaev, şi cu coautorii, 1983, în baza studierii sistemelor corelatoare neurodinamic şi
endocrino-vegetativ, antrenate în stres au stabilit „sistema cheie” a encefalului – sistema
corelativă limbico – corticală.
Conform datelor unor autori caracterul şi intensitatea reacţiilor sistemului hipotalamo-
hipofizo-corticoadrenal sunt în dependenţă de starea funcţională iniţială a sistemei date şi de
tipul factorului stresogen. După alţi autori stresul de diferită origine determină diminuarea
noradrenalinei şi serotoninei în mezencefal, hipotalamus şi cortexul cerebral.
În elucidarea mecanismului stresului şi consecinţelor lui un rol deosebit îl ocupă
funcţionarea sistemului La acţiunea diferitor factori stresogeni în organism pot fi identificate
mobilizarea mecanismelor homeostazice, simpatoadrenergice sau vagoinsulinice. De rând cu
acestea conţinutul de hormoni în sânge este în dependenţă de caracterul, natura şi timpul de
acţiune a factorilor stresogeni şi este determinat în cea mai mare parte de influenţa factorului
nervos sau umoral al sistemelor de reglare neuroendocrin
Din datele expuse mai sus putem conchide că în manifestarea reacţiilor stresorice sunt
antrenate doar structurile limbico-reticulare, hipotalamusul, sistemul nervos simpatic, hormonii
adenohipofizei şi cortexul suprarenalelor. Antrenarea în mecanismul desfăşurării stresului şi a
altor formaţiuni ale creierului, sistemului nervos vegetativ parasimpatic şi altor glande endocrine
sunt mai puţin studiate. Putem menţiona unele lucrări ce ţin de elucidarea funcţiei sistemului
holinoreactiv; a rolului hormonilor tiroidieni ., a hormonilor lobului intermediar al hipofizei în
formarea stres-reacţiilor.
Exprimarea comportamentului emotiv şi funcţia adaptativă a acestuia sunt determinate
de influenţa acţiunii talamusului şi sistemului nervos simpatic. Structurilor limbice şi circuitului
format din hipocamp, corpilor mamilari, nucleelor anteriori ai hipotalamusului, precum şi
reacţiilor talamo – corticale le revine rolul principal în formarea şi perceperea emoţiilor.
P. Simonov (1981) evidenţiază rolul mecanismelor centrale ale stresului emoţional bazate
pe teoria informaţională a emoţiilor; acestea depind atât de intensitatea şi calitatea necesităţilor
şi motivaţiei actuale, cât şi de estimarea posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor în baza
experienţei filogenetice şi ontogenice. El susţine că emoţiile integrează instinctele, intervin ca
indicatori generali de orientare şi au rol compensator sau chiar hipercompensator în stări de
deficit informaţional.

6
 În coordonarea nervoasă a emoţiilor intervin, conform datelor neurofiziologice, scoarţa
cerebrală temporală, formaţiunea reticulară a trunchiului cerebral şi talamusul, sistemul limbic ce
include hipocampul şi amigdala, hipotalamusul ventromedial şi perifocal, tegumentul
mezencefalic, tuber cinereum, locus coeruleus, această interacţiune fiind redată în fig. 2.2.
Funcţia principală a scoarţei cerebrale, după părerea unor cercetători, constă în
direcţionarea diferitelor tipuri de reacţii, inclusiv a celor emoţionale, pe când intensitatea
ripostelor este determinată de centrii subordonaţi cum este sistemul limbic.
Răspunsurile emoţionale pozitive sunt mai strâns asociate cu funcţia lobului frontal drept,
cele negative cu lobul frontal stâng, iar constatarea emoţiilor cu lobul parietal drept [46]. Studiile
psihologice vin în sprijinul rolului emisferei drepte în reglarea proceselor emoţionale la om [35].
După opinia unor autori, stresul nu există prin dezechilibru între solicitările obiective şi
posibilităţile reale ale organismului, ci între solicitările precedente şi autoevaluarea capacităţilor
proprii de răspuns.
Trebuie făcută distincţia dintre anticiparea ameninţării, ce are un caracter subiectiv şi
confruntare ca fenomen obiectiv. Studiile realizate pe studenţi înainte şi în timpul examenului
conchid că anticiparea este mai intensă în reacţiile psihofiziologice decât confruntarea [45].
Acolo unde nu există momentul anticipativ, reacţiile psihofiziologice pot să apară după
confruntare.

SCOARŢA
CEREBRALĂ

SISTEMUL LIMBIC SISTEMELE

PIRAMIDAL
FORMAŢIUNEA

(EXTRAPIRAMID
RETICULARĂ

AL)
HIPOTALAMUSUL

INFORMAŢII DIN
MEDIUL EXTERN
INTERN HIPOFIZA SN VEGETATIV SN SOMATIC

FEED BACK

Figura. 2.2. Interacţiunea factorilor neuroendocrini în controlul emoţiilor

(după P.Derevenco, I.Anghel, A. Băban, 1992)

Relaţia dintre aptitudini cognitive – stres, relevă totodată potenţarea efectelor inteligenţei
sau diminuarea ei prin motivaţie, experienţă, calitatea şi structura relaţiilor interpersonale. (fig.
2.3)
Dacă stimulul este evaluat ca ameninţător se declanşează procesele ce vizează reducerea
sau eliminarea lui. Astăzi ajustarea este considerată un concept cheie în înţelegerea stresului.
Ajustarea este definită ca „efortul cognitiv şi comportamental al organismului de a
reduce, tolera sau stăpâni cerinţele mediului ce depăşesc resursele individului” [44, 102]. Apare
7
ca necesară distincţia între adaptare, ce desemnează de cele mai multe ori răspunsuri automate,
bine stabilite, mai ales biologice şi senzoriale şi ajustare ce intervine când adaptarea nu mai este
valabilă, fiind necesar un efort ce implică strategii cognitive şi comportamentale [104]. Ajustarea
implică astfel capacitatea creierului de a găsi soluţii la problemele ivite şi de a învăţa aceste
soluţii.

Inteligenţa Mediu Performanţe Stres

superioară, suportiv superioare

Experienţă
Motivaţie
abilităţi de redus
concentrare, Mediu Performan Stres
memorie eficientă, conflictual
capacitate de a lua ţe inten
decizii etc.
inferioare s

Figura. 2.3. Relaţia dintre factorii intelectuali şi stres

(după P. Derevenco, I. Anghel, A. Băban , 1992)

Conotaţia noţiunii de ajustare acoperă pe cele de prevenire, reducere şi rezolvare a

situaţiilor stresante. Ajustarea este o trăsătură stabilă de personalitate ce poate fi măsurată prin
metodele de auto-evaluare. Se disting două categorii în strategiile de ajustare:
1. Acţiuni directe, dirijate spre modificarea intensităţii sau eliminarea stresorilor.
2. Strategii indirecte ce au ca scop controlarea răspunsurilor emoţionale la stresori .
La acestea L. Pearlin (1983) adaugă şi „modificarea modului de a privi problema într-o
manieră ce reduce ameninţarea”.
Intensificarea sensibilităţii faţă de factorii emoţionali determină reacţii emoţionale
neadecvate la excitanţi subextremali şi extremali, ce indică modificări ale homeostazei imune.
Din punct de vedere biologic stres-reacţia este nu altceva decât o reacţie de adaptare.
Conform datelor unor autori putem considera sporirea tonusului sistemului nervos simpatic,
însoţit de secreţia de adrenalină şi activarea secreţiei hipotalamice sunt mecanismul de lansare a
reacţiilor stresogene. Despre existenţa legăturii indispensabile dintre SNC şi reacţiile imune ale
organismului mărturisesc inervaţia directă şi intermediară a timusului, splinei, ganglionilor
limfatici împreună cu celulele receptoare adrenergice şi colinergice.
Studiul adaptării la situaţii stresante şi dirijarea acestui proces a prezentat şi continuă să
rămână un obiectiv al fiziologiei, medicinii contemporane.
Fenomenelor adaptative ce facilitează adecvarea la mediu includ procesele de învăţare, de
memorare şi reacţii anticipative în care stres – hormonii, mai cu seamă ACTH şi aminele
biogene, le revine rolul determinant. Procesele neuropsihice superiore permit nu numai
adaptarea acetoplastică dar şi forma activă, aloplastică, de intervenţie asupra mediului fizic şi
psihosocial, vizând adaptarea acestuia la necesităţile şi posibilităţile organismului.
Raportul stres-adaptare este un complex reciproc, stresul fiind considerat atât drept cauza
adaptării cît şi consecinţa unei adaptări insuficiente, inadecvate sau tranzitorii.
Asupra relaţiilor dintre stres şi adaptare persistă destule contraverse. După una din opinii,
stresul se reduce doar la o adaptare ambientală de urgenţă. Se presupune că adaptarea iniţială
nespecifică este urmată de secvenţa fenomenelor adaptative specifice.
Mecanismele adaptării fenotipice în stres sunt schematizate de F. Meerson, 1986 (fig.
2.4). Autorul introduce noţiunea „costul adaptării”, considerat a fi cantitatea de structuri, în
special a moleculelor de acizi nucleici şi de proteine necesare a fi sintetizate în plus pentru
realizarea adaptării. Creşterea costului adaptării survine în diferite organe în mod diferenţiat în
toate fazele adaptării şi intensitatea resintezei oxidative de ATP şi hipertrofia celulară. Deficitul
relativ de fosfaţi macroergici activează şi sinteza mitocondriilor.
8
 Etapele adaptării generale sunt realizate prin mobilizarea resurselor energetice, activarea
şi intensificarea rezervelor plastice şi mobilizarea capacităţilor de apărare, prin reacţii
neuroendocrine şi sistemice, precum şi mecanismele de retroacţiune, pozitive şi negative. Fără a
putea detalia fenomenele adaptării generale la nivel tisular, celular şi molecular, schema indică şi
trecerea de la adaptarea imediată la cea de durată, care asigură rezistenţa stabilă faţă de stresori.
În această fază domină intensificarea sintezelor proteice, ce se traduc prin: 1. creşterea cantităţii
de microstructuri şi a capacităţii funcţionale a celulei, ţesutului sau organului; 2. mărimea
cantităţii moleculelor de enzime care să acopere necesităţile metabolice crescute.
O altă direcţie modernă vizează aprofundarea bazelor celulare şi intracelulare ale
comportamentului adaptativ axat prioritar pe studiul habituării (scăderea intensităţii reacţiilor
induse de excitanţi repetaţi, cu stingerea reflexului de orientare) şi a sensitizării (întărirea
reacţiilor la excitanţi în urma acţiunii aceluiaşi stimul).

Stresor

Sistem nervos central

Reacţii homeostatice
Adaptare generală
speciale

Mobilizarea Mobilizarea Mobilizarea

resurselor rezervelor capacităţilor
energetice ale plastice de apărare
organismului Sinteza
enzimelor

Asigurarea pompelor
ionice

Trecerea la adaptarea de lungă

durată

Figura. 2.4. Schema adaptării (după F. Meerson, 1986)

Posibilităţile adaptative ale organismului sunt imense. Aflarea în cosmos îndelungată,

performanţele sportive, popularea zonelor de Nord, posibilitatea de a exista un timp îndelungat
fără hrană, depăşirea factorilor extremali - frica, durere, rezistenţa la frig, toate acestea vorbesc

9
că organismul uman poate să activeze şi într-un regim neobişnuit. De aceia trebuie să învăţăm
oamenii să-şi sporească forţele fizice cît şi psihice, rezistenţa la diverşi factori stresogeni.
Se cunosc unele efecte adaptative ale stresului printre care: mobilizarea resurselor
plastice şi energetice ale organismului, creşterea nivelului de glucoză brusc în sânge,
aminoacizi, acizi graşi, nucleotide, aceea ce asigură un substrat pentru oxidare a ţesuturilor şi
organelor. Desigur, aceste fenomene generalizate ar avea un rol neînsemnat în adaptare, dacă nu
ar exista şi cel de-al doilea efect ce se manifestă prin faptul că organismul selectiv orientează
resursele puse în libertate spre sistemul responsabil de desfăşurare a proceselor adaptative. Un
alt efect constă în acţiunea directă a hormonilor stresogeni – catecolaminelor, glucocorticoizilor
în celulele sistemei responsabile de procesele adaptative.
În rezultatul devierilor hormonale în organism, determinate de stres, se intensifică
activitatea cardiacă, în sânge creşte concentraţia de glucoză mobilizând substratul energetic şi
conţinutul aminoacizilor liberi, material constructiv, necesar pentru sinteza proteinelor. Reacţiile
comportamentale şi motivaţiile, ce ar putea sustrage forţele organismului asupra altor necesităţi
se inhibă.
Substratul energetic de bază, mobilizat în reacţiile stresogene este glucoza. În condiţiile
de stres, ce necesită o adaptare imediată la acţiunea factorilor stresanţi, la oameni s-a constat o
necesitate sporită a substratului energetic. Pentru acoperirea deficitului energetic creat se
utilizează glucoza, ce reprezintă sursa cea mai uşor utilizabilă. Atât sistemul nervos, cât şi cel
muscular în cea mai mare măsură pentru funcţionarea normală, efectivă depind de glucoză.
Deasemenea glucoza serveşte pentru regenerarea ţesuturilor, deteriorate în timpul acţiunii
factorilor stresogeni, pentru elaborarea energiei în stările de şoc, însoţit de scăderea temperaturii
corpului.
G. Iacovlev, V. Novicov, V. Havinson (1990) au stabilit, că încordarea psiho-emoţională,
condiţionată de situaţiile stresogene, determină diminuarea intensităţii reacţiilor de apărare a
organismului.
Tratând noţiunea de „adaptare” trebuie de remarcat, despre care parte a ei se vorbeşte,
deoarece acest termen este interpretat în mai multe secvenţe: mai întâi – ca un proces prin
intermediul căruia fiinţele se adaptează la un nou mediu; în al II-lea rând ca echilibru, ce se
stabileşte între organism şi mediul ambiant şi în al III-lea rând - adaptageneza ca rezultat al
procesului evolutiv.
Recunoaşterea complexităţii procesului de adaptare permite evidenţierea unui şir de
factori, ce asigură adaptarea organismului la condiţiile mediului ambiant. Din ei fac parte
procesele de reglare, plastice, energetice şi nespecifice ale adaptaţiei. În mecanismele reglatorii
rolul determinat revine activităţii nervoase superioare, estimând în acelaşi timp şi însemnătatea
sistemului umoral.
În realizarea proceselor adaptative plastice un rol important joacă sporirea sintezei
acizilor nucleici şi proteinelor. Conform relatărilor lui Д. Саркисов (1987), intensificarea
sintezei de ARN poate fi privită ca un răspuns extremal, pe când sinteza de ADN – ca o reacţie
ridicolă îndelungată.
În mobilizarea resurselor energetice ale organismului, sistemului simpatoadrenal îi revine
rolul de bază în baza coponentelor nespecifice adaptative se află activarea sistemului imun al
organismului
Adaptarea la stres este nu altceva decât antrenarea sistemului nervos, respectarea
regimului strict de activitate, cărui îi revine rolul principal profilactic care influenţează
activitatea organismului în epoca progresului tehnico – ştiinţific.

3. Teoriile psihologice ale stresului

Se cunosc mai mute teorii și modele ale stresului printre care e regăsesc și cele
psihologice.
10
 Model psihodinamic bazat pe prevederile teoriei lui Sigmund Freud. În teoria sa, el a
descris două tipuri de declanșare și manifestare a anxietății, neliniștii:
• apare ca reacție o alarmă de semnalizare anticiparea unui real pericol exogen (din afară);
• anxietate traumatică ce se dezvoltă sub influența unei surse inconștiente, endogene (din
interior); un exemplu a acestui tip de anxietate este cea declanșată de constrânge nevoile
sexuale și instinctele agresive.
Pentru a descrie simptomele rezultante ale acestei afecțiuni, Z. Freud a introdus termenul
„psihopatie a vieții de zi cu zi”.
Modelul N. G. Wolff, vizează stresul ca un răspuns fiziologic la stimuli socio-
psihologici și a stabilit dependența acestor reacții de natura atitudinilor (poziții, relații), motive
comportamental individuale, certitudinea situației și atitudinea față de această situație..
Modelul interdisciplinar al stresului. Potrivit acestui model, stresul apare sub influența
stimulilor care provoacă anxietate la majoritatea indivizilor sau a unor reprezentanți și duce la
diverse reacții fiziologice, psihologice și comportamentale, în unele cazuri patologic, în altele
poate duce la niveluri superioare de funcționarea și noi oportunități de reglare a organismului
în ansamblu.
Teoriile conflictului. Mai multe modele ale stresului reflectă relațiile comportamentale
ale indivizilor în societate și starea de tensiune în relații, care însoțesc procesele de grup.
Principalele cauze ale stării încordate sunt în legătură cu nevoia membrilor unei societăți să se
supună socialului ei, legităților ei.
O teorie a conflictelor sugerează, că prevenirea stresului ar trebui să se bazeze pe
oferirea membrilor societății unor condiții favorabile pentru dezvoltare și un grad mare de
libertate în alegerea valorilor vieții și pozițiilor sociale.
Teoriile conflictelor pun la baza declanșării stresului stabilitatea relațiilor sociale,
distribuirea bunurilor economice și serviciilor acordate în societate, interacțiunea
interpersonală în structurile de putere. Aspecte sociale stau la baza teoriilor stresului, așa ca
teoria evoluționistă a dezvoltării sociale a societății, teoria ecologică (rolul fenomenelor sociale
în societate), teoria schimbărilor vieții (în familie, la serviciu etc.).
Modelul D. Mechanik. Elementul central al acestui model este conceptul și mecanismele
de adaptare, care sunt definite de autor ca mod, cu care un individ se luptă cu o situație, cu
sentimentele sale provocate de această situație și care are două manifestări: 1) depășirea
(coping) – luptă cu o situație , 2) apărare (defence) - o luptă împotriva sentimentelor provocate
de o situație.
Depășirea, „stăpânirea” situației este determinată de comportamentul și capacitatea
individului de a lua decizii adecvate în cazul întâlnirii cu cerințele/provocările vieții.
Stresul ca răspunsuri comportamentale la stimuli socio-psihologici. Modelul fiziologic
la stresului descris de N. Selye a fost modificat de B. P. Dohrenwend, care descrie stresul ca o
stare a organismului, la baza căreia se află, atât pe reacții adaptive, cât cele dezadaptive. B. P.
Dohrenwend sub factori de stres estimează în primul rând natură socială a factorilor, cum ar fi,
de exemplu, eșecurile economice sau familiale, adică evenimente obiective care încalcă (distrug)
sau amenință/subminează viața obișnuită a individului. Factorii declanșatori nu sunt neapărat
negative și nu duc întotdeauna la o criză obiectivă.
Modelul sistemic al stresului. Model dat reflectă o înțelegere a proceselor de reglare (a
comportamentului, adaptării etc.) la nivel de autoreglare sistemică și efectuează prin
contrapunerea stării actuale a sistemului cu starea relativ stabil-normală de funcționare a
sistemelor.
Modelul integrativ al stresului. Locul central în acest model revine problemei, care
impune individului să ia o decizie. Conceptualizarea unei astfel de probleme subestimează
impactul stimulilor asupra unei persoane sau condiții care îi impun depășirea sau limitarea
modului obișnuit de activitate. Apariția unei problemei (dificultăți în soluționarea ei) este
însoțită de tensionarea funcțiilor organismului - dacă problema nu se soluționează, tensiunea
încordată persistă sau chiar sporește - se dezvoltă stresul.
11
 Potrivit cercetătorilor, capacitatea unei persoane de a rezolva problemele cele care apar
în cale, depind de o serie de factori: 1) resursele umane – posibilitățile lui de soluționare a
diferitor probleme; potențialul energetic, necesar pentru rezolvarea unei probleme concrete; 3)
originea problemei, gradul subit al apariției problemei în cauză; 4) disponibilitatea și adecvarea
predispunerii psihologice și fiziologice pentru o problemă concretă; 5) tipul de răspuns ales -
protector sau agresiv. Acești factori determină alegerea strategiei comportamentului pentru a
preveni stresul.
Modelul lui Lazarus si Folkman. Din perspectiva psihologică, stresul - “o relație
particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări
care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce determină declanșarea unor
procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feedback-urile
primite”.
Deci, câmpul categorial al modelelor stresului poate fi notat prin termenul „vitalitate,
subestimând dimensiunea existenței umane de neînlăturat, legea cărea este „aici și acum,
satisfacție”.

4.Tipologia factorilor stresogeni

Factorii stresogeni sunt evenimente/situații externe sau interne, reale sau imaginare, suficient
de intense sau frecvente care solicita reacții de adaptare din partea individului. Exista o serie de
factori de stres / potentiali factori stresori:
• boala fizică sau psihică;
• abuz fizic, emoțional sau sexual;
• situație financiară precară;
• probleme la locul de munca: supraîncărcarea muncii, condiții proaste de lucru, lipsa
de resurse, probleme de comunicare cu colegii, cu șefii, responsabilitate prea mare,
schimbări organizaționale, schimbarea locului de munca;
• familia – probleme de comunicare in familie, divorțul, decesul unui membru al
familiei, conflicte cu frații, violenta in familie, alcoolismul
• prietenii – conflicte cu prietenii, lipsa prietenilor, lipsa suportului social,
dezastre naturale (cutremure, inundații) sau atacuri teroriste, războaie civile,
propria persoana – lipsa de încredere, nemulțumire fata de aspectul fizic, deciziile
luate de-a lungul vieții etc.
O altă clasificare a factorilor declanşatori ai stresului sunt redaţi în figura2.5 .

Stimuli chimici Stimuli biologici

Stimuli psiho-sociali
Stimuli fizici

Organismul

Activare biologică specifică

Stress

Adaptare Boală
Apărare

Figura 2.5. Stimuli care acţionează asupra organismului uman

(după I. Iamandescu, 1993).

12
 Astfel, distingem:
• stresori fizici ce induc oamenilor un disconfort fizic forţând organismele să se
adapteze - zgomotele, vibraţiile, radiaţiile, efortul fizic prelungit, traumatismele,
hemoragiile externe, arsurile, stimulii luminoşi, boala, durerile de cap cronice,
temperaturile extreme, cât şi umiditatea, sunt doar câteva exemple;
• stresori chimici - sunt noxele chimice ce au acţiune toxică asupra organismului şi
care pot induce şi un stres psihic atunci când sunt percepute ca un pericol iminent
pentru sănătatea persoanei;
• stresori biologici - din această categorie fac parte viruşii, bacteriile, paraziţii prin
care se instalează diferite boli, stresori ce sunt conştientizaţi ca surse de pericol
pentru funcţionarea organismului;
• stresori psihologici - stimuli cu o semnificaţie nocivă, interpretaţi subiectiv de
psihicul uman la nivelul operaţiilor gândirii.
Deci, stresorii fizici, chimici, biologici şi psihologici pot deteriora performanţele şi
productivitatea persoanei cât şi sănătatea şi bunăstarea acesteia.
În funcţie de conexiunea cu problemele vieţii, putem vorbi de:
• stresori periferici, ce sunt materializaţi în dificultăţi trecătoare, cum ar fi: vremea
urâtă, aglomeraţia, blocajele rutiere, etc.;
• stresori centrali, regăsiţi în problemele importante ce pot provoca perturbări în viaţa
unei persoane.
Organismul uman scanează și evaluează în permanență mediul extern și intern, și răspunde, în
consecință, acestor evaluări. Evenimentul sau situația (real/imaginar, extern/intern) pot fi percepute
ca fiind:
• ceva neutru, lipsit de interes si irelevant pentru organism;
• ceva pozitiv, benefic;
• ceva negativ, amenințător sau periculos.

5.Simptome ale stresului

Există trei grupe de simptome care pot fi considerate primele indicii de a fi sub o stare
pronunţată de stres:
Simptome emoţionale:
• apatie: nemulţumire, tristeţe, incapacitate de a te bucura de lucruri plăcute;
• anxietate: nelinişte, nesiguranţă, sentimentul inutilităţii, dispreţul de sine însuşi;
• iritabilitate: neîncredere, aroganţă sau plolemică, revoltă sau mânie;
• fatigabilitate: neatenţie, dificultate de concentrare, slabă elasticitate a gândirii;
• stima exagerată de sine însuşi sau refuzul: megalomanie, exces de muncă, negarea
propriilor probleme, nerecunoaşterea simptomelor, suspiciune.
Simptome comportamentale:
• evitarea unei înregistrări de lucruri: închiderea în sine însuşi, refuzul muncii,
dificultăţi în acoperirea responsabilităţilor;
• excese: abuz de nicotină, alcoolism, jocul întâmplării, viaţă neregulată,
promiscuitate sexuală;
• probleme în controlul vieţii personale: întârziere la lucru, neglijarea aspectului
fizic şi a igienei personale;
• probleme legale: datorii, amenzi, incapacitatea de a-şi controla impulsurile
violente, furt;
• preocupare excesivă sau refuzul de a accepta boala;
• abuzul de medicamente.
Simptome fizice:
• îmbolnăviri frecvente;
• epuizare fizică;
13
 • indispoziţii: cefalee, insomnie, dereglări ale apetitului, surplus sau pierdere în
greutate, greaţă, diaree nervoasă, constipaţie. Nici una dintre cele trei grupe de
simptome nu indică totuşi dificultăţile pentru a face faţă stres-ului. O combinaţie a
acestor indici în special dacă se prelungeşte în timp, necesită recurgerea la medic
sau specialist.

6. Femeile sau bărbații sunt mai mul predispuși stresului?

Cercetătorii de la universitatea Yale au descoperit că estrogenul într-o cantitate mai mare
determină creierul să fie mai vulnerabil la stres.
Acest lucru poate constitui o explicaţie pentru faptul că afecţiunile legate de stres apar de
două ori mai des la femei decât la bărbaţi. Cortexul prefrontal este sensibil la stres.
Cercetătorii de la Yale au folosit şobolani pentru a examina diferenţa între modul în care
creierul bărbaţilor şi creierul femeilor reacţionează la stres. Femelele şi masculii şobolani au fost
expuşi la diferite nivele de stres şi apoi a fost testată reacţia lor. Expunerea femelelor la grade
moderate de stres le-a micşorat performanţele. Prin contrast masculii s-au comportat la fel ca
atunci cînd nu erau supuşi nici unui stres. Mai mult, studiul a arătat că nivelul redus de stres care
nu aveau nici un impact asupra masculilor aveau efect asupra femelelor doar atunci când nivelul
de estrogeni era ridicat. Acest lucru ne arată că estrogenul poate influenţa modul în care
reacţionăm la stres.

14