Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

1. Chistul hidatic pulmonar. Etiopatogenie. Clasificare. Anatomie patologică.

Simptomatologie. Complicaţii. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial. Tratament.

Chistul hidatic pulmonar este o afecţiune parazitară a omului si unor animale produsă
prin dezvoltarea tumorală, veziculară a larvei de taenia echinococcus. Prezenţa chistelor
hidatice s-a constatat în cele mai diverse părţi ale corpului: ficat, plămâni, creier, rinichi,
splină, muşchi, oase ş.a. Localizarea pulmonară ocupă locul doi, după cea hepatică,
plămânul fiind al doilea filtru din circulaţie în care se poate opri embrionul he-xacant al
teniei echinooocoas

Etiopatogenie. Cauza o reprezintă taenia echinococcus. Aceasta are un ciclu dublu de

dezvoltare: adultul (tenia) şi larva (hidatida). Adultul este un vierme segmentat din clasa
cestodelor (taenia echinococcus), măsurând 2,5—9 mm. Este format din scolex (cap), gât
şi trei proglote (inele). Scolexul este organul de fixare a parazitului şi este armat cu 25—
30 de cârlige şi 4 ventuze; proglotele conţin organele genitale. Gazda sa poate să
adăpostească câteva mii de paraziţi adulţi care au o durată de viaţă de 6 luni — 2 ani.
Ultima proglotă conţine uterul matur care este plin de ouă. Oul eliminat de gazdă (câine,
lup, vulpe) conţine embrionul hexacant. Ajuns pe pământ, infestează iarba şi apa care
reprezintă o parte din hrana animalelor ierbivore. Prin alimentele infestate (iegume),
ouăle pot să ajungă şi in intestinul omului. Oul ajuns în intestinul omului este parţial
digerat, punând în libertate embrionul hexacant (denumit aşa pentru cele 6 croşete pe care
le prezintă). Datorită dimensiunilor mici ale embrionului hexacant (25 microni), el poate
jsă străbată peretele intestinului si ajunge în vasele sistemului port, acţionând ca un
embolus microscopic. Dacă depăşeşte filtrul hepatic, el se poate fixa în plămân, unde
formează hidatida sau larva care reprezintă stadiul vezicular al embrionului hexacant. Ea
se dezvoltă sub formă de chist hidatic.

Mecanismul infestării la omeste dublu:'prim i ti v şi secundar.

a) Echinococoza primitivă apare ca urmare a localizării şi dezvol tării embrionului

hexacant în plămân. Calea cea mai obişnuită este cea descrisă mai sus, prin intermediul
digestiv (calea portală). S-au mai descris şi alte căi, cu caracter de excepţie: ,
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

-Calea limfatică, în care embrionul hexacant din intestin ajunge în chiliferul central, apoi
în canalul toracic. Din canalul toracic, ajunge în vena subclavie stângă, cordul drept şi, de
aici, este împins în capilarele pulmonare unde se fixează.

— Calea aeriană, prin praful inspirat care conţine ouă de parazit.

Chistul hidatic este alcătuit din perete şi conţinut.

Peretele chistului hidatic este format din:

- Cuticulâ, la exterior, o membrană albicioasă-gălbuie formată din lamele concentrice, ce

se pot destinde. Este permeabilă pentru crista-loide, coloide şi toxinele germenului,
permiţând osmoza. Este impermeabilă pentru albumine şi microbe.

— Membrana proligeră sau germinativă, la interior, subţire, puţin rezistentă,

asemănătoare cu albuşul de ou fiert. Ea elaborează, spre exterior, cuticula şi, spre interior,
scolecşii şi veziculele proligere.

— Membrana perichistică sau adventicea reprezintă reacţia conjunc-

tivo-vasculară a parenchimului din jurul chistului.

Conţinutul chistului este reprezentat de lichidul hidatic incolor (ca apa), denumit,
printr-o eroare de traducere, „apă de stâncă",. In -acest lichid se găsesc: • vezicule
proligere provenite din înmugurirea membranei proli gere;

vezicule fiice care plutesc în lichidul hidatic din care se hrănesc;

scolecşi care sunt capete de tenii.Veziculele proligere plutesc sau se depun pe fundul
chistului, alcătuind „nisipul hidatic". S-au numărat într-un cm3 de lichid peste 400 000 de
elemente iar într-un chist hidatic poate fi o cantitate de 4—10 cm3 de nisip hidatic. In
veziculele proligere se produc scolecşi, care sunt capete de tenii. Fiecare scolex reprezintă
un viitor chist hidatic activ. Odată eliberat prin ruptura hidatidei primitive, el se poate
grefa, devenind elementul unei echinococoze secundare.Semiologia chistului hidatic este
destul de săracă. Din acest motiv, deşi boala este gravă, rămâne multă vreme
nediagnosticată şi este descoperită cu ocazia unor examene radiologice sau în faza
complicaţiilor.
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

Simptomologia este diferită, in raport cu studiul şi evoluţia hidatidei. În chistul hidatic

necomplicat, semnele generale sunt şterse şi nespecifice, starea generală fiind bună.
Reacţiile alergice sub formă de erupţii urticariene şi pruritul nocturn, anorexia, astenia şi
pierderea în greutate apar în formele evolutive mai vechi. Durerea este prezentă în
chistele periferice, cu zonă de exteriorizare mare şi care vin în contact cu pleura. Este
prezentă la 33% din bolnavi. Durerea toracică este în punct fix, la locul de contact al
chistului cu pleura parietală. Dispneea este rară, creşterea lentă a chistului şi supleţea
plămânului permiţând aceasta. Apare în chistele multiple şi în cele bilaterale şi este gravă
în forma miliară sau malignă. Tusea apare la 24% din bolnavi, este seacă şi chinuitoare.
Simptomatologia chistului hidatic pulmonar complicat este mai bogată. Complicaţiile
cele mai frecvente sunt: ruptura şi infectarea. Ruptura şi evacuarea conţinutului său prin
bronhie generează o simptomatologie alarmantă. Această ruptură are semne premonitorii:
mici hemoptizii repetate, stări febrile sau subfebrile datorate infectării perichistului

Explorările paraclinice au un rol important în precizarea diagnosticului. Radiologia are

valoare prezumtivă în chistul hidatic pulmonar necomplicat şi patognomonică în cel
complicat. Imaginea clasică de tumoră rotundă, cu contur net, tras cu compasul poate să
dea confuzii cu sarcomul. Opacitatea care pledează pentru chist hidatic ase următoarele
caractere: este de tip lichidian, adică prin intermediul ei se pot vedea coastele, este bine
delimitată, îşi modifică diametrele în timpul mişcărilor respiratorii (chistul respiră), în
stadiul de preruptură, aerul pătrunde în spaţiul perichistic şi apare imaginea tipica de
„semilună clară" la polul superior al chistului. In faza precoce a rupturii, apare imaginea
de piopneumochist, cu imagine hidroaerică net delimitată, în faza tardivă a rupturii, apare
semnul ondulat al membranei hîdatice pe fundul cavităţii. Chistul supurat apare cu un
contur neregulat, cu bule gazoase în spaţiul perichistic, cu aspect de „pată de ulei".
Examenul sputei surprinde scolecşi şi vezicule proligere, în fisurările chistului şi în
vomică. Hemograma se caracterizează prin eozinofilie şi leucocitoză. VSH-ul este mărit.

Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu toate opacităţile tumorale sau lichidiene

pulmonare.Tuberculomul şi caverna plină de care se deosebeşte prin antece

dente tbc, prezenţa bacilului Koch în spută, intradermoreacţia la tuber-
culină sau existenţa altor localizări.Tumorile bronho-pulmonare maligne primitive sau
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

metastatice auimagini radiologice mai puţin nete, citologia, bronhoscopia şi tomografia

computerizată pot preciza diagnosticul.Tumorile bronho-pulmonare benigne sunt mai rare
decât cele maligne. Au dimensiuni mai mici. Tomografia computerizată precizează
diagnosticul.4.Chistul aerian infectat şi plin cu lichid poate crea confuzii cu.chistul
hidatic, precizarea făcându-se numai intraoperator5.Chistul aerian congenital este mai rar
unic şi testele biologice suntnegative.Evoluţia chistului hidatic pulmonar este continuă şi
progresivă, în 99Vo din cazuri către complicaţii. Cazurile de vindecare spontană sunt
excepţionale, prin deschiderea într-o bronhie, evacuarea conţinutului şi ratatinarea
chistului fără infecţie, în mod normal, creşte în volum şi ajunge să comprime organele
interne producând tulburări în respiraţia şi în circulaţie, cu alterarea stării generale până la
stadiul de „caşexie hidatică".

Complicaţiile cele mai frecvente sunt infecţiile şi hemoragiile. Infecţia este complicaţia
cea mai frecventă, fiind secundară infectării perichis-tului. Hemoragia este favorizată de
staza din perichist, prin efracţia vaselor de neoformaţie. Alte complicaţii sunt: ruptura
chistului în pleură şi apariţia piopneumotoraxului hidatic, ruptura şi evacuarea chistului în
alte1 organe (esofag).

Prognosticul chistului netratat este rezervat datorită complicaţiilor. Prognosticul

postoperator este benign.Tratamentul chistului hidatic pulmonar este profilactic,
medical şi chirurgical. Profilaxia constă în combaterea câinilor vagabonzi, controlul
veterinar al câinilor de la stână, controlul animalelor sacrificate, evitarea contactului cu
câinile şi pisicile (mai ales pentru copii), spălarea legumelor şi zarzavaturilor cu jet de
apă, înainte de a fi date în alimentaţie. Tratamentul medical constă în chimioterapia cu
mebendazol, clorochină şi derivaţi, pentru distrugerea chistelor mici şi evitarea echinoco-
cozei secundare.Tratamentul chirurgical este cel mai eficace, recomandat în formele cât
mai precoce, înainte de apariţia complicaţiilor. Anestezia este generală, cu intubaţie oro-
traheală. Metodele de extirpare intactă a chistului evită echinococoza secundară.
Procedeul Dubau constă în incizia perichis-tului şi îndepărtarea sa de chist, cu o pensă
atraumatică specială, extragerea membranei hidatice. Procedeul, Hugon abordează chistul
la nivelul joncţiunii dintre parenchimul pulmonar şi zona sa de exteriorizare. Această
zonă apare de culoare albicioasă. Aici se incizează şi se decolează, din aproape în
aproape, perichistul. Prin breşa creată se enu-clează chistul. Procedeul C. Coman, evită
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

riscul efracţiei membranei hidatice, reperează perichistul şi-1 perforează cu degetul,

extrăgând hida-tida rezistentă, cu mâna. După eliminarea hidatidei rămâne loja din
parenchim care trebuie rezolvată. T. Juvara suturează fistulele bronşice şi plombează
cavitatea cu un muşchi. Alţi autori drenează cavitatea separat de drenajul pleurei. C.
Coman desfiinţează loja prin surjeturi separate, etajate, de la profunzime spre suprafaţă.
Metodele endoscopice prin care se aspiră prin bronhoscop lichidul hidatic şi membrana
hidtică sunt criticate. Metodele de exereză constă în extirparea chistului împreună cu un
segment, lob sau plămân întreg. Au indicaţie în chistele voluminoase care au scos din
funcţie un lob întreg, chistele voluminoase, chistele multiple şi chistele infectate sau
calcificate. Toate procedeele operatorii se fac prin toracotomie şi necesită o experienţă în
chirurgia toracică.

Afecţiunile chirurgicale pleuro-pulmonare. Notiuni de anatomia şi fiziologie

Clasificare. Simptomatologie. Metode de diagnostic contemporan.

APARATUL RESPIRATOR

Este format din caile respiratorii si plamâni. Caile respiratorii sunt împartite topografic în
doua grupe:

-   caile respiratorii superioare reprezentate de cavitatea nazala, faringe, lannge

si trahee;

-   caile respiratorii inferioare reprezentate de ramificatiile bronsice.

TRAHEEA: Este un organ tubular. începe la nivelul vertebrei C6 si se termina în torace, la
nivelul vertebrei T4, unde se bifurca în cele doua bronhii principale. Are o lungime de
aproximativ 10-12 cm si un diametru de aproximativ 1,5 cm. Topografic, are o parte cervicala
si una toracica.

La interior, traheea contine o mucoasa cu glande seromucoasc si cpileliu cilindric ciliat.

BRONHIILE: Inferior, traheea se împarte'în bronhia principala dreapta si cea stânga. Ele
intra în plamâni la nivelul hilului pulmonar si apoi le ramifica în bronhii lobare si segmentare
formând arborele bronsic.
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

PLĂMÂNII: Sunt organele centrale ale aparatului respirator. La nivelul lor se

fac schimburile de gaze. Plamânii au o forma aproximativ tronconica si prezinta o baza, un
vârf, o fata sternocostala, o fata diafragmatica si o fata mediastinala. Plamânii prezinta, o
margine anterioara si o margine inferioara. Suprafetele plamânilor sunt brazdate de santuri
adânci numite scizuri. Plamânul drept prezinta scizura oblica si orizontala care îl împart în trei
lobi (superior, mijlociu si inferior). Plamânul stâng are o singura scizura, care îl împarte într-un
lob superior si unul inferior, în centrul fetelor mediastinale ale ambilor plamâni se gaseste
hilul pulmonar. Pe aici intra si ies din plamân elementele pediculului pulmonar (doua vene
pulmonare, o bronhie principala, o artera pulmonara, vase limfatice si nervi). Lobii
pulmonari sunt împartiti pe criterii vasculare si de ramificatie bronsica în segmente
pulmonare. Exista 10 segmente pentru fiecare plamân. Un segment pulmonar este un
teritoriu limitat cu autonomie morfofunctionala si care are bronhie, iiitcra si vena proprii.

Aplicatie practica. Patologia pulmonara poate fi limitata la un singur segment.

Chirurgical, se poate face rezectie segmentara. Vascularizatia plamânului  este dubla:
nutritiva si functionala.

Vascularizatia functionala se face astfel: din ventriculul drept pleaca trunchiul pulmonar care
se împarte în arterele pulmonare drpapta si stânga. Acestea patrund în plamâni si se
ramifica segmentar si subsegmentar. Din aceasta retea se formeaza vene, care preiau
sângele oxigenat, conflueaza în ramuri din ce în ce mai mari si parasesc plamânul prin doua
vene pulmonare. Cele patru vene pulmonare se varsa în atriul stâng, închizând astfel-"mica
circulatie" pulmonara.

Vascularizatia nutritiva se face prin arterele bronsice (doua stângi si una dreapta), care
pleaca din aorta toracica. Acestea transporta sânge oxigenat pentru nutritia elementelor
componente din structura plamânului (vase, bronhii, ganglioni limfatici, pleura viscerala)

Inervatia plamânilor  este simpatica si parasimpatica. Incrvatia simpatica are originea în

coarnele laterale ale maduvei toracice între T2-T5. Inervatia parasimpatica se face prin
nervul vag. Efectele stimularii parasimpaticului sunt: vasodilatatie a plexurilor
vasculare din peretii bronhiilor, hipersecretie glandulara a glandelor bronsice si
contractia musculaturii bronsice (toate aceste efecte duc la micsorarea lumenului bronsic).
Simpaticul are efecte inverse.
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

PLEURA Este o membrana care acopera plamânii si fata interna a fiecarui hemi-torace. Este o
structura unitara, dar topografic poate fi împartita în doua foite în continuare una cu alta.
Acestea sunt pleura viscerala, care acopera plamânii si pleura parietala care
captuseste cutia toracica, mediastinul si diafragma. Pleura parietala, când trece de pe un
perete toracic pe altul (de exemplu de pe coaste pe diafragm sau de pe diafragm pe
mediastin), formeaza funduri de sac numite sinusuri sau recesuri pleurale (de exemplu
sinusul costodiafragmatic sau sinusul costo-mediastinal). La vârful plamânului, pleura
parietala formeaza asa-zisa cupola pleurala acoperita de membrana pleurala care închide
superior toracele.

Aplicatie practica: în sinusul costo-diafragmatic se acumuleaza revarsatele lichidiene din

cavitatea pleurala. Aici se pot face punctii pleurale cu scop diagnostic sau evacuator.

Cele doua foite pleurale sunt solidarizate cu plamânii si fata interna a toracelui prin
intermediul unui strat subtire de tesut conjunctiv, între pleura viscerala si cea parietala se
formeaza cavitatea pleurala, care contine o lama fina de lichid, în cavitatea pleurala
presiunea este negativa. Datorita acestei situatii plamânul urmeaza miscarile toracelui în
timpul respiratiei. Cele doua cavitati pleurale - dreapta si stânga - nu comunica una cu
alta.

Aplicatie practica: patrunderea aerului în cavitatea toracica se numeste pneumotorax

(plamânul este împins spre hil). Acumularile de lichid în cavitate sunt numite hidrotorax,
iar cele de sânge-hemotorax.

Vascularizatiapleurei provine din arterele bronsice, din artera toracica interna si arterele

intercostale.

Limfaticele pleurei:  limfa pleurala dreneaza în ganglionii intercostali si în ganglionii

limfatici mediastinali. Limfaticele din pleura diafragmatica pot traversa diafragma pentru a
se anastomoza cu vase limfatice ale ficatului.

Aplicatie practica: se explica astfel metastazarile cancerelor hepatice catre pleura si

invers.
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

Inervatia pleurei provine din nervii intercostali si din nervul vag. Pleura parietala este
foarte bine inervata senzitiv.

Aplicatie practica: durerea pleurala se numeste pleurodinie si poate migra

de-a lungul nervilor intercostali. Lezarea pleurei parietale poate produce, prin reflexe
vagale, stop cardiac.                                                                         :

FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI

Respiratia este o functie vitala a organismelor vii, reprezentând ansamblul fenomenelor fizice

si chimice prin care se asigura schimburile gazoase între organism si mediul înconjurator.
Cele mai importante fenomene chimice ale acestui proces sunt absorbtia de oxigen si
eliminarea de dioxid de carbon, care la nivel tisular poarta denumirea de respiratie interna, iar
la nivelul plamânilor de respiratie externa.

 MECANICA RESPIRATIEI

Organul respiratiei este plamânul; patrunderea si iesirea aerului din plamâni, adica inspiratia si
respectiv expiratia, fie în conditii de repaus, fie în conditii de efort, modifica diametrele
cutiei toracice (diametrul antero-posterior, diametrul transversal si cel longitudinal),
modificând în acelasi timp capacitatea plamânului. Aderenta plamânului la cutia toracica se
datoreste presiunii negative, (fata de presiunea atmosferica) care exista în cavitatea pleurala
(vidul intrapleural) si care în inspiratie este mai mare decât în expiratie. Cavitatile pleurale
stânga si dreapta nu comunica si sunt cavitati virtuale în tot cursul vietii, delimitate de foitele
viscerala si parietala ale pleurei, între care exista o pelicula fina de lichid pleural ce
mentine presiunea intrapleurala negativa. Prin patrunderea aerului se produce pneumotorax, iar
prin acumulare de lichid-hidrotorax. înscrierea grafica a miscarilor respiratorii se numeste
pneumograma. lnspiratia (cu o durata de aproximativ l s) este un proces activ, cu
participarea muschilor inspiratorii (intcrcostali externi), având ca urmare marirea
tuturor diametrelor cutiei toracice: diametrele artero-posterior si transversal se maresc datorita
rotatiei coastelor, iar diametrul longitudinal se mareste din coborirea muschiului diafragma,
acesta fiind considerat principalul muschi inspirator. In cursul inspiratiei fortate, pe lânga
muschii inspiratorii mai participa si nuschii inspiratori accesori. In inspiratie are loc cresterea
volumului pulmonar, .ealizându-se în alveole o scadere a presiunii ce determina patrunderea
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

aerului pina la nivel alveolar. Diferenta de presiune dintre presiunea atmosferica si presiunea

intraalveolara este de 2-3 mm Hg.

Cutia toracica nu se destinde uniform, ca urmare nici expansiunea plamânilor iu va fi uniforma.

Expiratia, cu o durata de aproximativ 2 s, urmeaza dupa inspiratie, fara pauza, si care în
repaus este un proces pasiv. Revenirea cutiei toracice la forma initiala face ca volumul
alveolelor >a se reduca si presiunea în alveole sa creasca devenind superioara presiunii
atmosferice cu 2-4 mm Hg. Diferenta între presiunea atmosferica si cea intra-3ulmonara
alveolara face ca aerul din interiorul plamânului sa fie expulzat. în expiratia fortata, în efortul
fizic, expiratia devine activa prin interventia muschilor cxpiratorii. La sfârsitul expiratiei, când
presiunea transpulmonara are valori scazute, un mare numar de bronhiole sunt colabate; în
timpul inspiratiei care urmeaza, acestebronhiole se deschid si - pe masura ce presiunea creste
- sunt deschise tot mai multe alveole. Epiteliul alveolar este acoperit de un strat discontinuu
tensioactiv de lipo-proteine secretat de celulele alveolare, numit surfactantul pulmonar, care
asigura stabilitatea formei alveolelor si împiedica filtrarea lichidelor din interstitiu si capilare
spre alveole. Surfactantul începe sa se sintetizeze numai dupa nastere, sinteza fiind stimulata
de glucocorticoizi si tiroxina.

Clasificarea supuratiilor bronhopulmonare- dupa:

  sediu       -acute (10% din cazuri )

-         pulmonare       -cronice(majoritatea cazurilor )

-         bronsice   patogeneza

  germeni       - supuratii bronhogene (de aspiratie )

-         bacteriene( aerobe , anaerobe , mixt       -supuratii hematogene

e)
      -supuratii de contiguitate
-         alte ( fungi , paraziti ) ( subdiafragmatice )

  evolutie   sputa
 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

      -fetida(90% cazuri , data de germeni       -supuratii primitive  apar pe un

anaerobi) plaman sanatos.

      -nefetida(in caz de germeni gram       -secundare  apar pe un plaman deja

pozitivi asociati cu gram negativi) afectat.

  asociere

Supuratii pulmonare

-entitati morbide:

cu sau fara empiem pleural

1. primitive

-         abcese pulmonare

-         pneumonii necrozante

 2. secundare (circumscrise sau difuzegangrena gazoasa)

            -bronsiectazii

-abcese

3.hematogene (septicemii , embolii septice )

4.de contiguitate ( transdiafragmatice)  chiste ameobiene.

Supuratii cu bacterii anaerobe - surse de infectie:

A.flora autohtona ( gura , faringe , nas)- de la carii , flegmoane , gingivite , otite , mastoidite

B. Infectii anaerobe preexistente :

-         focare bucodentare (prezente in 50-70 % din cazuri).

-         focare sinusale, otice, mastoidiene cronice.

 Redacţie: 05

BDE 8.5.1 Data: 12.05.2017

BILET DE EXAMINARE
Pag. 1/1

-         abcese periamigdaliene.

-         focare abdominale (colon, apendice, peritoneu).

-         focare pelvine (la femei).

TABLOURI RADIOCLINICE:

     pneumonia cu anaerobi 

     pneumonia cu empiem pleural

     abces pulmonar

     abces pulmonar cu empiem pleural 

     pneumonie necrozanta

     pneumonie necrozanta cu empiem

pleural 

     empiem pleural 
Metode complementare de diagnostic:

1. Metode de laborator:

2. Analiza sputei (sumară,biochimică, microscopică pentru depistarea BAAR, bac-

teriologică, citologică)

3. Analiza lichidului pleural (sumară, bacteriologică, citologică)

4. Analiza gazelor sanguine şi determinarea echilibrului acido-bazic

5. Probe imunologice

6. Antibioticograma

7. Metode instrumentale:

8. Metode radiologice: a) radioscopia pulmonară, radiografia pulmonară, tomografia

pul-monară, tomografia computerizată, bronhografia, pleurografia)

9. Probe intradermale de diagnostic cu alergeni

10. Probe tuberculinice de diagnostic

11. Spirografia, teste funcţionale şi farmacofuncţionale

12. PEF-metria (peak expiratory flow), pneunotahometria

13. Scintigrafia pulmonară

14. Ultrasonografia cutiei toracice

15. Bronhoscopia (cu aspiraţia secretului, obţinerea bioptatului)

16. Toracoscopia

17. Mediastinoscopia

18. Puncţia pleurală de diagnostic

19. Biopsia pulmonară transtoracală

20. Biopsia pleurei

 21. Angiografia pulmonară

22. Determinarea presiunii în artera pulmonară (directă sau indirectă)

Pneumotoraxul. Etiopatogenie. Clasificare. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial.

Tratament.

TT-traumatism thoracic

Pnemotoraxul spontan poate rezulta ca urmare a afectării pulmonare determinate de boli,

cum ar fi boala pulmonară obstructivă cronică, astm bronșic, fibroza chistică și
pneumonia. Poate, apărea, de asemenea și la persoanele fără boli pulmonare. Acest lucru
se întâmplă în cazul în care un chist umplut cu aer se rupe și conținutul aerian se
eliberează în spațiul pleural.Persoanele fumătoare sunt mult mai susceptibile de a face
pneumotorax spontan, față de cele nefumătoare

Pneumotoraxul reprezintă pătrunderea de aer în cavitatea pleurală şi transformarea

acesteia dintr-o cavitate virtuală într-una reală care comprimă plămânul . Cauza sa este
ruptura pulmonară bronşică sau traheală. În TT deschise, poate apare şi prin intrarea
aerului din exterior, prin presiunea atmosferică (în pleură este presiune negativă).
Pneumotoraxul este de trei feluri:

Pneumotorax închis în rare ruptura este mică şi se acoperă spontan.

Pneumotorax deschis în care breşa pulmonară este permeabilă, generând

pneumotorax progresiv compresiv.

Pneumotorax cu supapă sau sufocant în care aerul intră în pleură, în timpul

inspiraţiei şi nu poate ieşi, în expiraţie

Clinic se descriu patru forme, în funcţie de intensitatea semnelor:

Pneumotoraxul mic echivalent cu pneumotoraxul închis. Durere în hemitoracele

lezat, diminuarea amplitudinii mişcărilor respiratorii, hipersonoritate la percuţie şi
reducerea murmurului vezicular. Examenul radiologie evidenţiază prezenţa aerului în
zona marginală a cavităţii pleurale, colabarea parţială a plămânului şi mic nivel de
lichid la baza hemitoracelui. Acest pneumotorax se vindecă în 3-7 zile.
Pneumotoraxul mijlociu are o simptomatologie mai intensă. Durerile sunt mai
puternice, respiraţia superficială, hipersonoritatea lapercuţie mai întinsă şi
abolirea murmurului vezicular- Examenul radio
logie arată o colabare mai întinsă a plămânului. Tratamentul constă în evacuarea
aerului prin drenaj aspirativ, cu pleurotomie minimă.

Pneumotoraxul masiv (mare) are o simptomatologie zgomotoasăcare arată

instalarea tulburărilor respiratorii şi cardiovasculare grave. Clinic, hipersonoritatea
percutorie ocupă tot hemitoracele, murmurul vezicular este abolit şi mediastinul,
împreuna cu matitatea cardiacă, se deplasează către plămânul sănătos. Radiologie, se
constată colabarea totală a plămânului, deplasarea mediastinului şi nivel lichidian la
baza hemitoracelui traumatizat.Examenul gazelor sangvine evidenţiază scăderea O2
şi creşterea CO2.Tratamentul este chirurgical: drenaj pleural aspirativ şi
toracotomie pentru sutura leziunilor pulmonare. Locul de elecţie pentru pleurotomia
minimă este linia axilară mijlocie, la nivelul spaţiului 4—5 intercostal.

4. Pneumotoraxul cu supapă se produce prin existenţa unei clapete care acţionează

ca o supapă, la nivelul breşei pulmonare, lăsând aerul sa intre în pleură fără ca acesta
să mai poată ieşi. Acumularea continuă a aerului duce la un pneumotorax sufocant care
duce rapid la IRA. La scurt timp, se instalează şi insuficienţa cardiacă acuta. Clinic,
bolnavul este agitat, anxios, acuzând o mare lipsă de aer (sete de aer). Jena mare în
respiraţie se manifestă prin dispnee si cianoză progresive. Tahicardia este însoţită de
hipotensiune. Radiologia arată semnele pneumotoraxu-lui masiv.

Tratamentul este deurgenţă. Primul gest de prim ajutor este introducerea unui ac
gros în cavitatea pleurală prin care aerul iese cu presiune şi se transportă urgent la
spital. Aici, se instituie drenajul aspirativ pleural şi daca plămânul nu se
reexpansionează se face toracoţomie şi sutura rupturii pulmonare sau
traheobronşice.

Diagnosticul se pune după puncţia pleurală (toracenteza) şi analiza lichidului

extras sau prin limfografie. Lichidul extras are un aspect lactescent, opalescent,
uneori amestecat cu sânge, luând un aspect cafeniu. Evoluţia este foarte gravă, prin
pierderile masive de limfă care duc la tulburări mari metabolice şi denutriţie rapidă şi
progresivă. Tratamentul este chirurgical, precoce şi constă în toracotomie şi ligatura
sau refacerea continuităţii canalului toracic

Obiectivul principal al tratamentului TT este menţinerea şi reechilibrarea funcţiilor

vitale şi, în al doilea rând, refacerea integrităţii anatomice a organelor lezate.
Tratamentul are un caracter de urgenţă şi începe chiar la locul accidentului. Primul
ajutor constă în:

— administrarea de oxigen pentru combaterea IRA;

— respiraţia artificială gură la gură sau cu balonul Ruben;

- astuparea 'Orificiulud (plăgii) prin care se realizează traiumatopneea;imobilizarea

provizorie a voletului costal, prin culcarea accidentatului pe partea lezată;adminstrarea
de analeptice cardiovasculare;

— combaterea durerii cu algocalmin sau infiltraţii locale cu xilină,nu se

administrează opiacee care pot masca fenomenele, sunt depresoareale respiraţiei şi
produc bronhoplegie.

În timpul transportului se va prefera culcarea accidentatului pe partea lezată pentru a

lăsa liber plămânul sănătos şi a reduce respiraţia paradoxală, sau în poziţie
semişezândă. Se va continua administrarea de oxigen şi se vor institui perfuziile pentru
corectarea hipovolemiei (glucoza, sânge), în spital se începe cu inventarierea
leziunilor, după care se trece la reechilibrarea funcţiilor vitale. Când acestea sunt
echilibrate, urmează tratamentul chirurgical pentru rezolvarea leziunilor generatoare de
tulburări funcţionale.

Reechilibrarea funcţiilor vitale se realizează prin:

1. Restabilirea libertăţii căilor aeriene;

2. Restabilirea mecanicii (dinamicii) respiratorii;
3. Combaterea sindroamelor de compresiune endotoracică;
4. Oprirea hemoragiei şi combaterea hipovolemiei (şocului
hemoragie);
5. Combaterea şocului traumatic;
6. Oxigenoterapie;
7. Prevenirea şi combaterea infecţiei.

1. Eliberarea căilor respiratorii se realizează prin:

Deschiderea gurii, la bolnavii inconştienţi şi la cei cu trismus, cu ajutorul

deschizătorului de gură.

Aspirarea secreţiilor din faringe şi trahee.Intubaţia faringelui cu sonda Rush

(endonazală) sau sonda Gue-
del (pe cale orală).Intubaţia orotraheală la bolnavii comatoşi şi cu încărcare traheo-
bronşică şi asistarea respiraţiei pe aparat mecanic.Traheostomie care scurtcircuitează
eventualele obstacole din calea respiratorie, la bolnavii cu traumatisme ale feţei,
permiţând aspirarea secreţiilor bronşice, la bolnavii gravi, comatoşi, cu volet
multiplu.Medicamente simpaticomimetice (izopropil, brohodilatin,
alupent),antihistaminice (fenergan, tavegyl), antiinflamatorii (ACTH,
cortizon),fluidiîicanţi ai secreţiilor bronşice (bisolvon). Aceste medicamente contribuie
la eliberarea căilor respiratorii prin acţiunea bronhodilatatoare şi reducerea viscozităţii
secreţiilor bronşice.

2. Restabilirea dinamicii respiratorii se realizează prin imobilizarea voletelor

costale şi combaterea durerii. Combaterea durerii -infiltraţii locale cu xilină sau
procaină 0,25—1%, în mai multe puncte: paravertebral, pe linia axilară anterioară sau
posterioară, în funcţie de sediul fracturii costale. Infiltraţia trebuie să fie largă, adică să
depăşească o coastă in sus şi una în jos, focarele de fractură.Blocajul durerii prin
anestezie peridurală prin perfuzie continuă de soluţii de xilină sau procaină,
administrate la 2 ore are efecte mai durabile.

3. Combaterea sindromului de compresiune endotoracică este esenţială

pentru prevenirea sau ameliorarea IRA. Evacuarea revărsatelor se face prin
toracocenteză şi pleurotomie.

Toracocenteza se face prin puncţie pe linia axilară mijlocie, după o mică anestezie
locală cu xilină sau procaină. Funcţia este eficace în pneumotoraxul sufocant. Pentru
lichide este necesar drenajul aspirativ.

Pleurotomia minimă cu drenaj aspirativ este mai eficientă. Locul de elecţie este
spaţiul 4—5 intercostal, pe linia axilară mijlocie. Se face o anestezie locală cu xilină
(procaină) şi se practică o incizie de 1—2 cm prin care se introduce un tub de dren de
cauciuc cu diametrul de l cm.Se aspiră revărsatul, după care se racordează tubul de
dren la o sursă de aspiraţie continuă sau la un borcan cu apă (drenaj de tip Beclaire)
care se aşează la 50 de cm mai jos decât toracele bolnavului.Evacuarea emfizemului
subcutanat se începe cu drenajul pleural. In cazurile în care emfizemul subcutanat este
generalizat şi intens, se pot folosi ace groase introduse subcutanat, parasternal sau
incizii mici cu drenaj prin tuburi subţiri de plastic.

4.Combaterea şocului hemoragie începe cu hemostaza plăgilor hemoragice parietale

şi se continuă cu combaterea hipovolemiei. Se administrează sânge, plasmă şi soluţii
de glucoza.
5.Combaterea şocului traumatic se începe cu combaterea durerii şi se continuă
cu reechilibrarea hemodinamică. Corectarea dezechilibrelor vasomotorii se realizează
prin:Combaterea sindromului de hipotonie vasculară generată de şocul neurogen şi
epuizarea suprarenalelor, prin: hemisuccinat de hidrocortizon şi vasopresoare
(Efedrina, Neosinefrină, Dopamină).Combaterea sindromului de hipertonie vasculară
generat de descărcările masive de catecolamine provocate de traumatism,
hemoragie,infecţie se face cu vasodlatatoare (Izoprotarenol), betastimulatoare si
betablocante (Fenoxibenzamina, Hlderginud).

6.Oxigenoterapia Căile de administrare sunt:Pulmonară, prin sondă endonazală, cort

de oxigen, mască de oxigen sau prin sonda de intubaţie orotraheală sau de
traheostomie.Prin barocameră (oxigenoterapie hiperbară) la presiuni de 2—
3atmosfere, la bolnavii cu plămân de şoc, la bolnavii resuscitaţi cardiorespirator şi
postraumatizati,Oxigenarea în circulaţie extracorporală, la bolnavii gravi, cu plămân
de şoc şi cu ventilaţia deficitară.Oxigenoterapia excesivă este dăunătoare deoarece
deprimă respiraţia (stimulentul centrului respirator este CO2), creşte şuntul pulmonar
şi duce la intoxicaţia cu oxigen. Intoxicaţia cu oxigen se manifestă prin: durere
constrictivă retrosternală, tahipnee, tuse şi anorexie. Aceste neajunsuri sunt evitate prin
respectarea regulilor oxigenoterapiei:proporţia de O2 să nu depăşească
60%;adminstrarea să fie intermitentă;administrarea totală să nu depăşească 10—12
ore;• oxigenul administrat trebuie să fie umidificat;când se adminstrează mai
îndelungat, oxigenul este bine să fie amestecat cu gaze inerte (N, He).

7.Combaterea infecţiilor -că orice traumatizat toracic este un potenţial infectat. Se

vor prefera antibioticele cu spectru larg .Traumatismele toracice deschise se tratează în
mod similar cu TT închise dar este necesar să adăugăm şi unele măsuri
specifice.Tratamentul plăgii parietale va avea în vedere traiectul dintre orificiul de
intrare şi de ieşire cu aprecierea posibilităţilor de interceptare a viscerelor sau vaselor
intratoracice. In prezenţa unor corpi străini se impune extragerea lor prin
toracotomie.vaccinarea anti-tetanică. Se va face hemostaza chirurgicală în cazul unor
plăgi parietale care au lezat vasele mari (intercostale„ mamară externă sau internă,
axilarele).Traumatopneea impune măsuri urgente pentru combaterea consecinţelor sale
grave, pneumotoraxul sufocant şi hemoragia, Toracotomia prin orificiul plăgii
penetrante se face sub intubaţie orotraheală şi protezarea respiraţiei. Se reperează
leziunile intratoracice şi se face sutura pulmonară, bronşică şi vasculară. Se evacuează
revărsatele şi se asigură un drenaj eficient pleural care să evite apariţia sindromului de
compresiune endotoracică. în cazul în. care condiţiile locale nu permit efectuarea
toracotomiei, se vor lua masuri de închidere a plăgii prin oare se produce
traumatopneea şi se va transporta urgent bolnavul, asistat, către prima unitate
spitalicească dotată pentru rezolvarea competentă.

Pneumotoraxul cu supapă se produce prin existenţa unei clapete care acţionează ca o

supapă, la nivelul breşei pulmonare, lăsând aerul sa intre în pleură fără ca acesta să mai
poată ieşi. Acumularea continuă a aerului duce la un pneumotorax sufocant care duce
rapid la IRA. La scurt timp, se instalează şi insuficienţa cardiacă acuta. Clinic,
bolnavul este agitat, anxios, acuzând o mare lipsă de aer (sete de aer). Jena mare în
respiraţie se manifestă prin dispnee si cianoză progresive. Tahicardia este însoţită de
hipotensiune. Radiologia arată semnele pneumotoraxu-lui masiv.

Tratamentul este deurgenţă. Primul gest de prim ajutor este introducerea unui ac
gros în cavitatea pleurală prin care aerul iese cu presiune şi se transportă urgent la
spital. Aici, se instituie drenajul aspirativ pleural şi daca plămânul nu se
reexpansionează se face toracoţomie şi sutura rupturii pulmonare sau
traheobronşice.

Diagnosticul se pune după puncţia pleurală (toracenteza) şi analiza lichidului

extras sau prin limfografie. Lichidul extras are un aspect lactescent, opalescent,
uneori amestecat cu sânge, luând un aspect cafeniu. Evoluţia este foarte gravă, prin
pierderile masive de limfă care duc la tulburări mari metabolice şi denutriţie rapidă şi
progresivă. Tratamentul este chirurgical, precoce şi constă în toracotomie şi ligatura
sau refacerea continuităţii canalului toracic

Obiectivul principal al tratamentului TT este menţinerea şi reechilibrarea funcţiilor

vitale şi, în al doilea rând, refacerea integrităţii anatomice a organelor lezate.
Tratamentul are un caracter de urgenţă şi începe chiar la locul accidentului. Primul
ajutor constă în:

— administrarea de oxigen pentru combaterea IRA;

— respiraţia artificială gură la gură sau cu balonul Ruben;

- astuparea 'Orificiulud (plăgii) prin care se realizează traiumatopneea;imobilizarea

provizorie a voletului costal, prin culcarea accidentatului pe partea lezată;adminstrarea
de analeptice cardiovasculare;
— combaterea durerii cu algocalmin sau infiltraţii locale cu xilină,nu se
administrează opiacee care pot masca fenomenele, sunt depresoareale respiraţiei şi
produc bronhoplegie.

În timpul transportului se va prefera culcarea accidentatului pe partea lezată pentru a

lăsa liber plămânul sănătos şi a reduce respiraţia paradoxală, sau în poziţie
semişezândă. Se va continua administrarea de oxigen şi se vor institui perfuziile pentru
corectarea hipovolemiei (glucoza, sânge), în spital se începe cu inventarierea
leziunilor, după care se trece la reechilibrarea funcţiilor vitale. Când acestea sunt
echilibrate, urmează tratamentul chirurgical pentru rezolvarea leziunilor generatoare de
tulburări funcţionale.

Reechilibrarea funcţiilor vitale se realizează prin:

1. Restabilirea libertăţii căilor aeriene;

2. Restabilirea mecanicii (dinamicii) respiratorii;
3. Combaterea sindroamelor de compresiune endotoracică;
4. Oprirea hemoragiei şi combaterea hipovolemiei (şocului
hemoragie);
5. Combaterea şocului traumatic;
6. Oxigenoterapie;
7. Prevenirea şi combaterea infecţiei.

1. Eliberarea căilor respiratorii se realizează prin:

Deschiderea gurii, la bolnavii inconştienţi şi la cei cu trismus, cu ajutorul

deschizătorului de gură.

Aspirarea secreţiilor din faringe şi trahee.Intubaţia faringelui cu sonda Rush

(endonazală) sau sonda Gue-
del (pe cale orală).Intubaţia orotraheală la bolnavii comatoşi şi cu încărcare traheo-
bronşică şi asistarea respiraţiei pe aparat mecanic.Traheostomie care scurtcircuitează
eventualele obstacole din calea respiratorie, la bolnavii cu traumatisme ale feţei,
permiţând aspirarea secreţiilor bronşice, la bolnavii gravi, comatoşi, cu volet
multiplu.Medicamente simpaticomimetice (izopropil, brohodilatin,
alupent),antihistaminice (fenergan, tavegyl), antiinflamatorii (ACTH,
cortizon),fluidiîicanţi ai secreţiilor bronşice (bisolvon). Aceste medicamente contribuie
la eliberarea căilor respiratorii prin acţiunea bronhodilatatoare şi reducerea viscozităţii
secreţiilor bronşice.
2. Restabilirea dinamicii respiratorii se realizează prin imobilizarea voletelor
costale şi combaterea durerii. Combaterea durerii -infiltraţii locale cu xilină sau
procaină 0,25—1%, în mai multe puncte: paravertebral, pe linia axilară anterioară sau
posterioară, în funcţie de sediul fracturii costale. Infiltraţia trebuie să fie largă, adică să
depăşească o coastă in sus şi una în jos, focarele de fractură.Blocajul durerii prin
anestezie peridurală prin perfuzie continuă de soluţii de xilină sau procaină,
administrate la 2 ore are efecte mai durabile.

3. Combaterea sindromului de compresiune endotoracică este esenţială

pentru prevenirea sau ameliorarea IRA. Evacuarea revărsatelor se face prin
toracocenteză şi pleurotomie.

Toracocenteza se face prin puncţie pe linia axilară mijlocie, după o mică anestezie
locală cu xilină sau procaină. Funcţia este eficace în pneumotoraxul sufocant. Pentru
lichide este necesar drenajul aspirativ.

Pleurotomia minimă cu drenaj aspirativ este mai eficientă. Locul de elecţie este
spaţiul 4—5 intercostal, pe linia axilară mijlocie. Se face o anestezie locală cu xilină
(procaină) şi se practică o incizie de 1—2 cm prin care se introduce un tub de dren de
cauciuc cu diametrul de l cm.Se aspiră revărsatul, după care se racordează tubul de
dren la o sursă de aspiraţie continuă sau la un borcan cu apă (drenaj de tip Beclaire)
care se aşează la 50 de cm mai jos decât toracele bolnavului.Evacuarea emfizemului
subcutanat se începe cu drenajul pleural. In cazurile în care emfizemul subcutanat este
generalizat şi intens, se pot folosi ace groase introduse subcutanat, parasternal sau
incizii mici cu drenaj prin tuburi subţiri de plastic.

4.Combaterea şocului hemoragie începe cu hemostaza plăgilor hemoragice parietale

şi se continuă cu combaterea hipovolemiei. Se administrează sânge, plasmă şi soluţii
de glucoza.

5.Combaterea şocului traumatic se începe cu combaterea durerii şi se continuă

cu reechilibrarea hemodinamică. Corectarea dezechilibrelor vasomotorii se realizează
prin:Combaterea sindromului de hipotonie vasculară generată de şocul neurogen şi
epuizarea suprarenalelor, prin: hemisuccinat de hidrocortizon şi vasopresoare
(Efedrina, Neosinefrină, Dopamină).Combaterea sindromului de hipertonie vasculară
generat de descărcările masive de catecolamine provocate de traumatism,
hemoragie,infecţie se face cu vasodlatatoare (Izoprotarenol), betastimulatoare si
betablocante (Fenoxibenzamina, Hlderginud).
6.Oxigenoterapia Căile de administrare sunt:Pulmonară, prin sondă endonazală, cort
de oxigen, mască de oxigen sau prin sonda de intubaţie orotraheală sau de
traheostomie.Prin barocameră (oxigenoterapie hiperbară) la presiuni de 2—
3atmosfere, la bolnavii cu plămân de şoc, la bolnavii resuscitaţi cardiorespirator şi
postraumatizati,Oxigenarea în circulaţie extracorporală, la bolnavii gravi, cu plămân
de şoc şi cu ventilaţia deficitară.Oxigenoterapia excesivă este dăunătoare deoarece
deprimă respiraţia (stimulentul centrului respirator este CO2), creşte şuntul pulmonar
şi duce la intoxicaţia cu oxigen. Intoxicaţia cu oxigen se manifestă prin: durere
constrictivă retrosternală, tahipnee, tuse şi anorexie. Aceste neajunsuri sunt evitate prin
respectarea regulilor oxigenoterapiei:proporţia de O2 să nu depăşească
60%;adminstrarea să fie intermitentă;administrarea totală să nu depăşească 10—12
ore;• oxigenul administrat trebuie să fie umidificat;când se adminstrează mai
îndelungat, oxigenul este bine să fie amestecat cu gaze inerte (N, He).

7.Combaterea infecţiilor -că orice traumatizat toracic este un potenţial infectat. Se

vor prefera antibioticele cu spectru larg .Traumatismele toracice deschise se tratează în
mod similar cu TT închise dar este necesar să adăugăm şi unele măsuri
specifice.Tratamentul plăgii parietale va avea în vedere traiectul dintre orificiul de
intrare şi de ieşire cu aprecierea posibilităţilor de interceptare a viscerelor sau vaselor
intratoracice. In prezenţa unor corpi străini se impune extragerea lor prin
toracotomie.vaccinarea anti-tetanică. Se va face hemostaza chirurgicală în cazul unor
plăgi parietale care au lezat vasele mari (intercostale„ mamară externă sau internă,
axilarele).Traumatopneea impune măsuri urgente pentru combaterea consecinţelor sale
grave, pneumotoraxul sufocant şi hemoragia, Toracotomia prin orificiul plăgii
penetrante se face sub intubaţie orotraheală şi protezarea respiraţiei. Se reperează
leziunile intratoracice şi se face sutura pulmonară, bronşică şi vasculară. Se evacuează
revărsatele şi se asigură un drenaj eficient pleural care să evite apariţia sindromului de
compresiune endotoracică. în cazul în. care condiţiile locale nu permit efectuarea
toracotomiei, se vor lua masuri de închidere a plăgii prin oare se produce
traumatopneea şi se va transporta urgent bolnavul, asistat, către prima unitate
spitalicească dotată pentru rezolvarea competentă.

1. Relaxaţia diafragmului. Etiopatogenie. Clasificare. Tabloul clinic. Diagnosticul

pozitiv şi diferenţial
Definitie: reprezintă ridicarea permanentă şi o poziţie înaltă a unui hemidiafragm sau a
unei părţi din acesta.Sinonime- eventraţie diafragmatică, diafragm “enbrioche”,
hipoplazie musculară diafragmatică.

Etiopatogenie : Congenitale- datorită unor vicii de dezvoltare a diafragmei sau nervului

frenic

Dobîndite – 1) leziuni ale nervului frenic de diverse cauze : boli infecţioase (difterie,
tuberculoză, lues), striviri prin cicatrice inflamatorii, frenicectomie, spondiloză cervicală
degenerativă sau traumatică.

2) posttraumatic (dilacerarea sau ruptura fibrelor musculare)

 În funcţie de răspîndire :totale -(eventraţie a unui întreg hemidiafragm),

-parţiale (sectoriale)

 În funcţie de localizare:

A. eventraţia hemidiafragmului stîng

B. eventraţia hemidiafragmului drept

Tabloul clinic: Semnele digestive

√ implicarea stomacului (dureri epigastrice postprandiale, vometări, balonare)

√ implicarea cardiei induce semnele esofagiene (durere retrosternală, disfagie, sialoree)

Semnele respiratorii

√ dispnee, ce se exacerbează după alimentare

Semnele cardiace
√ palpitaţii, crize pseudoanginoase, evoluate postalimentar datorită compresiunii
stomacului plin asupra cordului

Explorările paraclinice: Radiografia şi radioscopia

 Examenul radiologic baritat

 Ecografia

 Tomografia computerizată axială

 RMN

 Pneumoperitoneul

Diagnosticul diferenţial: Herniile diafragmatice

 Tumorile chistice ale diafragmei

 Tumorile solide ale diafragmei

 Formaţiuni pseudotumorale

 Chistul hidatic

Tratamentul chirurgical e indicat în formele simptomatice ale afecţiunii:

Căile de abord:

Abdominale- incizie subcostală

Toracică- toracotomie anterolaterală stîngă sau dreapta

Procedee:-plicatura pe diafragm

-excizie urmată de

sutură

-incizie urmată de
sutură în rever

-repunerea în tensiune

a diafragmei

-frenoplastii

Intervenţii chirurgicale în cazul relaxării diafragmului

 I Paliative la stomac si colon

 Gastropexia

 Gastro-gastrostomie

 Rezecţia gastrică

 Rezecţia colonului

Operaţii la diafragm

A. Plastia diafragmului din contul ţesuturilor proprii:

1. Rezecţia segmentului subţiat cu suturarea marginilor diafragmului

2. Incizia diafragmului cu formarea dublicaturii

3. Frenoplicaţie

B. Plastia diafragmului:

Autoplastia (lambou dermal, muscular, musculo-pericostal-pleural.)

Aloplastia:

a. Plasă din tantal

b. Plasă, plastie din neilon, capron

c. Burete din polivinilalcool-aivalon