Flori de mucigai

Modernismul este un curent literar care apărut la începutul secolului al XX-lea și care implică negarea
tradiției. El promovează nonconformismul, inovația și exprimarea eliptică. Scriitorii moderniști se rup de
trecut, refuză ideea de perfecțiune și au tendința de a șoca.
Un reprezentant de seamă al modernismului în literatura română este Tudor Arghezi, poet interbelic
cu o activitate îndelungată și foarte apreciată. Poezia argheziană se hrănește din singurătatea omului pe
pământ. Ea este rezultatul unei conștiințe frământate care oscilează între stări contradictorii, între credință și
necredință. “Fl
ori de mucigai” prezintă în termeni șocanți concepția despre artă a lui Tudor Arghezi și condiția artistului. În
viziunea lui, actul creator presupune singurătatea deplină, sacrificiul propriei ființe. Această artă poetică
modernistă are ca sursă de inspirație atât experiența personală a poetului, cat și idei referitoare la estetica
urâtului. Titlul
poeziei este format din două substantive comune. La nivel denotativ, ele se referă la plante și la putreziciune.
Din punct de vedere conotativ, titlul este un oximoron care dezvoltă două idei antitetice. Florile sugerează
ideea de frumusețe, de sensibilitate, iar mucegaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea. Oximoronul flori de
mucigai creează o imagine contradictorie a lumii în care valorile umane sunt degradate. Titlul simbolizează
crezul literar al poetului: și urâtul poate fi sursă de inspirație. Tema poeziei este
modernistă. Ea exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și consecințele pe care le are
acesta asupra stărilor interioare ale poetului chinuit de frământări. Primele trei versuri
conturează imaginea unui spațiu închis, ostil și sunt născute din nevoia de comunicare. Ele sugerează izolarea
eului liric, care este lipsit de uneltele scrisului. Este descris mediul carcerei un loc al singurătății absolute în
care poetul se simte părăsit de harul divin: „cu puterile ne ajutate”. Eul liric devine propriul Dumnezeu într-un
spațiu impropriu: „pe întuneric, în singurătate”. Actul creator este ilustrat cu ajutorul verbului „am scris”.
Arghezi vorbește despre o poezie imperfectă. Peretele „de firidă goală” semnifică lipsa îndrumării divine,
mintea și sufletul poetului care îi sunt secătuite. Versul “Stihuri de groapă” reprezintă moartea în care se simte
prins eu liric, iar exprimarea „foame de scrum” ilustrează renașterea din propria cenușă.
„Unghia îngerească” este o metaforă care amplifică
starea de disperare artistului care nu poate crea liber. Ea înfățișează instrumentul cu care imaginația poetică
este revărsată în cuvinte, un simbol al sacralității și al harului divin, tocit de efort. Poetul se pierde neputința
totală și simte că inspirația nu o să reapară: “Și nu mi-a crescut-/Sau nu o mai am cunoscut”.
Mediul descris la începutul poeziei rămâne sumbru până la
final, este blocată orice rază de lumină și orice posibilitate de a fi liber. Ploaia degradează un spațiu supus deja
putreziciunii. Prin urmare, și condiția de poet, de artist este expusă degradării. Efortul creator devine dureros,
lucru evidențiat cu ajutorul comparației: „Și mă durea mâna ca o gheară”. Gheara este simbolul maleficului, al
sentimentelor distructive. În plus, imposibilitatea de a-și regăsi inspirația este subliniată din nou:
“Neputincioasă să se strângă”. Ultima parte a poeziei amplifică durerea și disperarea cauzate
de neputința poetului de a se exprima. Nevoia de comunicare cu lumea exterioară, setea de a-și dezvălui
trăirile, îl silesc să scrie “cu unghiile de la mâna stângă”. Ele reprezintă renunțarea conștientă la ajutorul divin
și efortul concentrării asupra propriilor puteri. Poetul realizează că doar prin poezii își poate menține condiția
umană. El nu se dă bătut, își folosește ultima fărâmă de inspirație și reușește să ducă la bun sfârșit actul de
creație. Limbajul este caracterizat de folosirea cuvintelor care șochează prin
expresivitatea fascinantă. Cuvintele „urâte” capătă valori estetice. Ele transmit ideea complexă
imperfecțiunilor vieții, a condițiilor vitrege la care este supusă ființa umană, lucru ce îi provoacă aversiune
poetului. „Flori de mucigai” este o artă poetică modernistă ce se remarcă prin
inovația adusă de Tudor Arghezi, menită să reprezinte mediul ostil al închisorii. În imaginarul poetic
arghezian, reprezentat de lumea claustrării, omul este prizonierul propriei existențe care aspiră continuu către
eliberare spirituală.