Filosofia și dreptatea

Întreaga filosofie despre dreptate și egalitate a românilor poate fi

concentrată în expresiile: „Dreptatea umblă cu capul spart” și „Egalitate, dar nu
și pentru căței”. Este o filosofie amară, ce pune în evidență experiența unui șir
de abuzuri și nedreptăți. Ce este dreptatea? De ce preferăm dreptatea
nedreptății? Care este temeiul dreptății? Cum ar trebui organizată societatea,
astfel încât să se înfăptuiască dreptatea? Ce raport există între dreptate și
egalitate? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă atât morala, cât și filosofia
politică și filosofia dreptului. Dreptatea este valoarea etică și juridică, ea
presupune recunoașterea a ceea ce revine în mod legitim fiecăruia. Dreptatea
este o virtute morală, cea mai înaltă dintre cele patru virtuți cardinale (Platon),
care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta drepturile
altuia. În sens juridic, dreptatea are în vedere atât natura legilor (legile să nu
producă discriminări, să nu ofere privilegii), cât și modul în care ele sunt
aplicate (mărimea pedepsei să fi e proporțională cu gravitatea faptei, să fi e
pedepsiți numai cei care se dovedesc vinovați). Egalitatea, corelată cu dreptatea,
este un principiu ce pretinde ca, în cadrul unei colectivități, toți indivizii să fi e
tratați la fel. Disputele dintre adepții egalitarismului și cei care consideră că
urmărirea egalității are ca rezultat limitarea libertății dau câștig de cauză celor
din urmă. În societăţile democratice, egalitatea este acceptată ca egalitate în faţa
legii şi ca egalitate a şanselor.
Dreptatea, ca valoare ce reglementează raporturile dintre oameni, ar putea
fi înţeleasă prin raportare la ceea ce este just sau injust. În acest sens, drept
poate fi şi un om, dar şi o societate (punct de vedere ce a fost impus de Platon şi
s-a menţinut până la Kant). Omul drept este cel ce nu dăunează altora prin ceea
ce face sau spune. O societate este dreaptă dacă legile se aplică în acelaşi fel
tuturor. Tema centrală a dialogului platonician „Republica” este dreptatea.
Oponenţii lui Socrate (purtătorul de cuvânt al lui Platon) sunt sofiștii, conform
cărora nimeni nu e drept de bunăvoie, ci doar silit de teama legilor. Temeiul
dreptăţii, susţin sofiştii, este convenţia: din slăbiciune şi din neputinţă, oamenii
convin între ei să nu-şi facă reciproc nedreptăţi, stabilind legi pe care le numesc
drepte. Dar, ar fi suficient ca vreun om să fi e destul de puternic, precum Gyges,
cel din povestea cu inelul fermecat, pentru ca aceste convenţii să nu mai aibă
putere pentru el. Căci practicarea dreptăţii este o activitate dificilă, al cărei
singur merit este că poate să-i ferească pe cei slabi de un rău mai mare decât
este ea însăşi, fi indcă, în niciun caz, ea nu poate fi socotită un bine în sine.
Omul este, în general, aşa cum sugerează sofiştii, constrâns să respecte anumite
reguli care facilitează convieţuirea, dacă vrea să trăiască onorabil, dar nimeni
nu-i cere să-şi asume interior sensul acestora. Socrate va afirma că dreptatea
pune în acord sufletul cu sine însuşi, reprezentând, astfel, una dintre „virtuţile”,
dintre calităţile specifice acestuia. Socrate admite că dreptatea trebuie aşezată în
categoria acelor bunuri ce aduc folos nu numai prin consecinţele lor, dar, mai
ales (şi cu precădere), prin ele însele. El realizează o analogie între sufletul
individului şi stat, între caracterul omului şi constituţia politică a statului. Cele
două „virtuţi” – dreptatea şi cumpătarea – sunt prezente atât la individul drept,
cât şi în cetatea dreaptă. Pentru J. S. Mill, dreptatea provine din interesul
fiecăruia de a nu fi lezat de către ceilalţi, şi acest interes este satisfăcut în
măsura în care noi nu îi lezăm pe ceilalţi. Dreptatea este o normă constitutivă a
principiului utilităţii: Mill plasează dreptatea pe cea mai înaltă poziţie în ierarhia
valorică. Utilitarismul, în varianta lui Mill, evaluează acţiunea umană în
conformitate cu principiile raţionale ce au în vedere prosperitatea generală.
Pretenţia de asigurare a existenţei, pretenţie legată de sentimentul dreptăţii,
include egalitatea, pe care Mill o consideră o componentă esenţială a dreptăţii.
Numai limitările impuse în mod egal egoismului pot să nu fi e resimţite de
oameni ca umilitoare. În acest sens, dreptul, înţeles ca dreptate distributivă,
favorizează liniştea interioară şi contribuie, implicit, la fericirea pe termen lung
a societăţii. În concepţia lui J. Rawls, dreptatea este prima virtute a instituţiilor
sociale. Orice persoană posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate, care nu poate
fi atinsă în niciun fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de
eficiente şi de bine organizate ar fi instituţiile, dacă sunt nedrepte, trebuie
reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiilor dreptăţii: primul, un
principiu al libertăţii, iar al doilea, aşa-numitul principiu al diferenţei sau al
inegalităţilor admise. Rawls susţine că aceste principii ar fi alese, dacă oamenii
s-ar afla într-o situaţie de pură imparţialitate, pe care el o denumeşte poziţie
originară. Poziţia originară este o situaţie ipotetică, în care partenerii, concepuţi
ca agenţi raţionali, se află în spatele unui văl de ignoranţă. Ei nu-şi cunosc
viitorul loc în societate, statutul social, nu ştiu ce concepţie despre bine vor
împărtăşi şi nici măcar ce înzestrări naturale şi ce înclinaţii psihologice vor
avea. Cele două principii ale dreptăţii reglementează toate înţelegerile viitoare,
specificând, totodată, tipurile de cooperare socială şi formele de guvernare care
pot fi stabilite. Din perspectiva lui Rawls, primul principiu, privind libertăţile şi
instituţiile politice, are prioritate în faţa celui de-al doilea principiu, care
priveşte relaţiile dintre grupuri şi repartizarea beneficiilor economice şi sociale.