Leoaică tânără, iubirea

Neomodernismul este un curent literar care s-a manifestat în România în perioada 1960 1980,
ca o reacție față de realismul socialist. El a promovat o nouă viziune in literatura. Este vorba despre
ambiguitatea limbajului, împinsă până la absurd, subtilitatea metaforelor, intelectualizarea lexicului
și reflexia filozofică rafinată.
Nichita Stănescu este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de limba română,
despre care el însuși spunea că este “dumnezeiesc de frumoasă”. El a fost liderul neomoderniștilor
români și s-a remarcat datorită exprimării libere și a profunzimii ideilor.
“Leoaică tânără, iubirea” este unul dintre textele de referință ale lui Nichita Stănescu. Această
creație lirică este o confesiune în care eul poetic este puternic marcat de intensitatea, de forța iubirii.
Poezia menționată este structurată în trei secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe inegale.
Prima are șase versuri, a doua are opt, iar ultima conține zece versuri.
Titlul este exprimat printr-o metaforă care sugerează extazul poetic la apariția neașteptată a
iubirii. Ea este văzută ca un animal de pradă: “Leoaică tânără”. Cuvântul leoaică presupune ideea de
sălbăticie, de instinctualitate și de libertate, iar adjectivul “tânără”, ce-l însoțește, sugerează
agilitatea și vitalitatea.
Tema o constituie consecințele pe care le are iubirea intensă asupra relației eului liric cu lumea
exterioară și cu sinele. Textul a fost interpretat ca o artă poetică erotică în care eul liric este marcat
de forța iubirii.
Prima strofă reprezintă vizualizarea sentimentului de iubire sub forma unei leoaice tinere și
violente care îi sare “în față” eului liric. Acest sentiment pătrunde brutal în viața eului poetic. Deloc
întâmplătoare, verbele din sfera semantică a agresivului sugerează că iubirea apare subit și că nu i se
poate opune: “a sărit”, “a mușcat” și “a înfipt”. Semnele acestei apariții neașteptate sunt vizibile și
sugerează că rănile provocate de iubire nu pot fi ascunse și că ea are efecte devoratoare asupra
sinelui. Eul poetic este conștient de eventualitatea ivirii sentimentului: “Mă pândise-n încordare /
mai demult”. Pronumele personale la persoana I, numărul singular, “mi-”, “mă”, potențează
confesiunea acestuia. În plus, poate fi observată reiterarea cuvântului “fată”. Ea este un laitmotiv
prin care este reliefata mutilarea sufletului atacat de sentimentul agresiv.
A doua strofă este centrată pe relația eului liric cu lumea exterioară. Aceasta accentuează
efectul psihologic al întâlnirii neașteptate cu emoție nouă. Adverbul “deodată” marchează
transformarea bruscă a sufletului îndrăgostit. Eul liric simte că devine un axis mundi, un nucleu
existențial care poate reorganiza totul în jurul său. Prins in mrejele iubirii, eul poetic are impresia
unei lumi perfecte: “se făcu un cerc, de-a-dura”. Privirea și auzul sunt simboluri ale perspectivei
sinelui. De asemenea, iubirea este percepută cu toate simțurile care sunt amplificate. Ele se înalță
“tocmai lângă ciocârlii”, păsările care zboară cel mai sus și care au un cântec aparte.
Strofa a treia revine la momentul inițial. Leoaica “arămie / cu mișcările viclene” este o
metaforă a iubirii agresive, devoratoare. Eul liric se simte confuz, bulversat, iar simțurile acestuia se
estompează: “Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar mâna nu le mai știe.” El
identifica acum iubirea ca pe un sentiment perfid. Cu toate acestea, ea învinge timpul și da
profunzime vieții: “încă-o vreme, / și-ncă-o vreme…” În același timp, punctele de suspensie
eternizează acest sentiment.
În spirit neomodernist, poezia “Leoaică tânără, iubirea” este o romanță în care iubirea
vizualizată de Nichita Stănescu capătă puteri demiurgice. Perspectiva neomodernistă este susținută
de limbajul colocvial și de versurile inegale dispuse in ingambament.