Plumb

Simbolismul este un curent literar ce presupune inovație la nivelul poeziei. El

folosește simbolul, care dobândește conotații poate. Poezia simbolistă apelează la
toate simțurile și se bazează pe stări sufletești vagi: angoasă, obsesiv, frustrare,
nevroză, apăsare sufletească, anxietate. Cel mai talentat poet simbolist română este
considerat George Bacovia. Stilul său original, atmosferă de o copleșitoare dezolare și
limbajul tăios, ironic și sobru i-au confirmat talentul literar .
Poezia Plumb este creată sub forma unui monolog din care lipsește orice urmă
de speranță. Titlul este un substantiv comun care definește un metal greu, de culoare
gri. La nivel conotativ, acest cuvânt este motivul literar central al poeziei. Titlul arată
astfel apăsarea sufletească monotonia și dezorientarea eului liric.
Tema o constituie condiția poetului într-o societate superficială, care nu-i
înțelege aspirațiile, care îl judecă la orice pas. Sub temă este moartea. Este și motivul
literar esențial, redat prin cuvintele: sicriele, funerar, cavou, mort. Celelalte motive,
amorul singurătatea și tristețea, sunt secundare, dar ajută la evidențierea idei de
alunecare inevitabilă spre moarte.
Poezia este concepută sub forma unui monolog în care poetul este lipsit de
orice speranță. Cele două strofe corespund celor două planuri ale realității: universul
exterior și cel interior. Primul este rece, ostil și îl împinge pe poet la izolare și le
disperare. Celălalt univers provoacă deprimare, dezolare și chiar nevroză în sufletul
său.
Poezia debutează cu imaginea statică unui cimitir. Sentimentul dominant este
de oboseală. Somnul este de neîntors și spațiul închis, sufocant și apăsător pot ilustra
chiar societatea în care trăiește Poetul. Este un univers limitat, iar florile de plumb pot
face referire la natura împietrită. Poetului și plânge propria condiție și este dezamăgit
de mediul în care trăiește. El încearcă să evadeze din lumea închisă, izolată în care se
zbate, dar nu reușește să depășească momentul. Cuvântul plumb este repetată de trei
ori în fiecare strofă. Folosirea lui în mod obsesiv sugerează o atmosferă macabră.
Prima strofă permanentizează starea de angoasă și atmosferă deprimantă cu ajutorul
verbelor dormeau, stam și scârțâiau. De asemenea, repetiția cuvântului și amplifică
macabrul. Strofa se încheie în contrast cu imaginea de la început. Vântul este factorul
dinamic ce amintește de o existență reală.
A doua strofă definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta
doarme întors cu fața spre apus, adică spre moarte. Eul poetic se află în agonie și
deznădejde este tot mai mare. Epitetul întors contribuie la crearea unei neliniști în care
împietrirea pune stăpânirea pe ființa poetului. Căderea în moartea este inevitabilă și
nici măcar iubire strigat cu disperare nu reprezintă o șansă de salvare. Aripile de
plumb sugerează zborul în jos cu fața spre pământ. Este un zbor ce reprezintă viziunea
eului liric despre creație: ea nu poate fi realizată într-un univers dominat de moarte. În
aceste condiții, eul liric nu se poate redresa. Și ultimul vers aduce resemnarea.