Flori de mucigai

Modernismul este un curent literar care apărut la începutul secolului al XX-lea Și care
implică negarea tradiției. El promovează nonconformismul, inovație și exprimare eliptică. Scriitori
moderniști se rup de trecut, refuză ideea de perfecțiune și eu tendința de a șoca.
Un reprezentant foarte important al Modernismului este, literatura română, Tudor Arghezi,
poet interbelic cu activitate îndelungată și foarte apreciată. Poezia argheziană se hrănește din
singurătatea omului pe pământ. Ea este rezultatul unei conștiințe frământate care oscilează între stări
contradictorii, între credință și necredință. Flori de mucigai prezintă în termeni șocant concepția
despre artă al lui Tudor Arghezi și condiția artistului. În viziunea lui, actul creator presupune
singurătatea deplină, sacrificiul propriei ființe. Această artă poetică are ca sursă de inspirație atât
experiența personală a poetului, cat și idei referitoare la estetica uratului.
Titlul poeziei este format din două substantive comune. La nivel denotativ ele se referă la
plante și putreziciune degradare. Din punct de vedere conotativ titlul este un oximoron care dezvoltă
doua idei antitetice. Florile sugerează ideea de frumusețe, de sensibilitate, iar mucegaiul semnifică
răul, urâtul, descompunerea. Oximoronul flori de mucegai creează o imagine contradictorie a lumii
în care valorile umane sunt degradate. Titlul simbolizează crezul literar alți poetului: și urâtul poate
fi sursă de inspirație.
Tema poeziei este modernistă. Exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual
și consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale poetului, chinuit de frământări. De
singurătate.
Primele trei versuri conturează imaginea unui spațiu închis, ostil și sunt născute din nevoia de
comunicare. Ele sugerează izolarea eului liric, care este lipsit de uneltele scrisului. Este descris
mediul carcerei un loc al singurătății absolute în care poetul se simte părăsit de harul divin: cu
puterile ne ajutate. Eul liric devine propriul Dumnezeu într-un spațiu impropriu: pen tun Eric,
singurătate. Actul creator este ilustrat cu ajutorul verbului am scris. Arghezi vorbește despre o
poezie perfectă. Peretele de firida goală din care lipsește flacăra vie an drumuri divine semnifică
golul din minte și din sufletul poetului. În continuare versul Stihuri de groapă reprezintă moartea în
care se simte prins eul liric și exprimarea foame de scrum semnifică Renașterea din propria cenușă.
Unghia îngerească este o metaforă care amplifică starea de disperare artistului care nu poate
crea liber. Ea simbolizează harul divin, tocit de efort. Poetul se pierde în neputința totală și simte că
inspirația nu să reapară: și nu mi-a crescut / sau nu o mai am cunoscut .
Mediul descris la începutul poeziei rămâne sumbru, este blocată orice rază de lumină și orice
posibilitate de a fi liber rpd degradează un spațiusub pus deja puteai zici unii. Libertatea este tot mai
îndepărtată. Normare și condiția de poet, te artist este supusă degradării. Efortul creator devine
dureros lucru evidențiat cu ajutorul cumpărații și mă durea mâna ca o gheara. Era este simbolul
maleficului al sentimentelor distructive. În plus, imposibilitatea de a-și regăsi inspirația este
subliniată din nou: neputincioasă să se strângă.
Ultima parte a poeziei flori de mucigai amplifică deznădejdea, disperarea. Durerea este
resimțită profund din cauza neputinței totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu
lumea exterioară, setea de a-și dezvălui trăirile îl silesc să scrie cu unghiile de la mâna stângă. În
ultimul vers, pui tool conștientizează că doar prin poezie își poate menține condiția umană. El nu
renunță, încearcă să-i sun pe zi toate trăirile negative și își folosește și ultima formă de inspirație.
Limbajul este caracterizat de folosirea cuvintelor care șochează prin expresivitatea
fascinantă. Cuvintele urate că pot să valori este etice. Ele transmit ideea complexe imperfecțiunile
vieții, condițiilor vitrege la care este supus să fiți umană, lucru care îi provoacă aversiune poetului.