Războiul Rece

Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă

de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o
stare de tensiune întreținută care a apărut după
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a
durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul
Rece s-au confruntat două grupuri de state care
aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite.
Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia
i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau
oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi,
fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau
occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele
două blocuri erau reprezentate de către două
alianțe internaționale. Blocul apusean era
reprezentat de către Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty
Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de
la Varșovia. După sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial în Europa, Germania a fost
divizată în patru zone de ocupație. Vechea
capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei
Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de
ocupație corespunzătoare. Zidul Berlinului, un
simbol al Războiului Rece, a fost construit,
constituind, timp de aproape 28 de ani, o barieră
de separare între Republica Federală Germană și
Republica Democrată Germană.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară
mondială, SUA și URSS mai având și multe alte
state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte
din cele două alianțe militare oficiale. La nivel
economic, Războiul Rece a fost o confruntare
între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-
politic, a fost o confruntare între democrațiile
liberale occidentale și regimurile comuniste
totalitare. Ambele tabere se autodefineau în
termeni pozitivi: statele blocului occidental își
spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”,
iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-
imperialistă” sau „democrațiile populare”.
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită
„Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la
confruntări militare directe între cele
două superputeri, care ar fi constituit un „Război
Cald”, cu toate că perioada a generat o cursă a
înarmării. Din punctul de vedere al studiilor
strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu se
putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare
militară convențională, datorită faptului că ambele
superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme
nucleare, ceea ce a creat o situație militară
strategică de „deterrence”, adică de descurajare și
blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi
ajuns la o distrugere reciprocă totală și, totodată,
la o catastrofă mondială. Un rol important l-au
jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul
rând, cele americane (CIA, NSA) cu KGB-ul
sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile
secrete vest-europene (britanice, vest-germane,
franceze, italiene, etc.) și est-europene
(Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război
Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat
între foștii aliați din războiul împotriva regimului
totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor
utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-
au utilizat presiunea diplomatică, militară,
economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-
client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale
înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții
militare, rivalitate la evenimentele sportive,
competiție tehnologică, campanii masive
de propagandă, asasinatul, operațiunile militare de
intensitate mică și iminența unui război pe scară
mare. Un moment în care Războiul Rece putea să
devină unul „cald” îl reprezintă anul 1962,
când sovieticii au plasat în Cuba,
devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu
rază medie de acțiune. Americanii au răspuns prin
instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte
aproape de a declanșa o bătălie navală cu
sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția
președintelui american Kennedy, s-a ajuns la
normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o
perioadă de destindere, marcată de întâlnirea
dintre Kennedy și Nichita Hrușciov, în 1963, când
au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și
de importanță majoră între Casa
Albă și Kremlin să folosească „telefonul roșu”
(care era, de fapt, un telex).