Unirea Banatului cu România

Unirea Banatului cu România a fost proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare

Națională de la Alba Iulia. Preluarea de facto și de jure a administrației Banatului de către
autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în
regiune a trupelor sârbe și franceze. Administrația românească s-a instalat în Banat abia un an
mai târziu, unirea fiind consfințită de intrarea trupelor românești în Timișoara pe 3
august 1919. Deși România revendicase Banatul în cadrul granițelor sale naturale, până
la Tisa și Dunăre, Banatul a fost în cele din urmă împărțit între Regatul
României (aproximativ 2/3) și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (aproximativ 1/3).

Situația din Banat în toamna anului 1918 devenise tot mai tensionată. Acțiunile de protest din
regiunile urbane s-au înmulțit. Pe 6 și 20 octombrie, la Timișoara au avut loc demonstrații
pentru încheierea ostilităților militare. La 26 octombrie, participanții la manifestația
organizată pe străzile orașului au dărâmat statuia generalului austriac Antoniu Scudier
precum și monumentul lui Coronini[1] Publicația locală Temesvári Hírlap consemna că statuia
„a fost dărâmată cu o rangă. Nu are importanță de cine. Nici nu merită să mai fie ridicată. Ea
reprezenta o lume veche, dispărută, militarismul, servilismul și închinarea la idoli”[2] La 31
octombrie 1918, a avut loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara. În aceeași zi, în sala
cazarmei militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și
militare locale și s-a înființat un Consiliu Național al Banatului, condus de dr. Aurel Cosma.
În zilele următoare, soldații întorși de pe front, revoltați de lipsurile în care se zbăteau
familiile lor iau cu asalt conacele celor avuți, împărțind celor înfometați stocurile de alimente
și de alte bunuri rechiziționate. În multe localități, autoritățile făceau apel la aparatul represiv.
Jandarmii și așa numitele „gărzi de oțel” intervin cu brutalitate, mulți locuitori nevinovați
căzând victime măcelurilor[3] Românii din Banat s-au constituit în Consilii și Gărzi naționale
românești, ca răspuns la dezordinea care se crease, la atrocitățile jandarmilor și ale „gărzilor
de oțel” ungurești.[4] Lupta lor pentru emancipare națională și autodeterminare intra acum în
ultima fază.

Proclamarea Republicii Autonome Bănățene[modificare | modificare sursă]

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat
din Ungaria și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului
Militar Timișoara, au participat, în Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorși
la Timișoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntașii maghiari locali și decid ca
la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să
proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei și să înființeze „Sfatul
Poporului din Banat”, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie dr. Otto Roth,
iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a
proclamat Republica Bănățeană și a declarat că va rămâne atașat noului guvern maghiar.
Manevra însă nu a fost deloc agreată de români, care o vedeau ca pe o încercare de a
împiedica unirea Banatului cu Regatul României. Fruntașii românilor au părăsit consfătuirea
și, într-o întrunire separată, au alcătuit „Consiliul Militar Național Român”, având ca
președinte pe dr. Aurel Cosma. Acesta răspundea deciziilor lui Otto Roth astfel: „Noi,
românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne
îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național.”
Adunarea românilor din 31 octombrie[modificare | modificare sursă]
În seara de 31 octombrie, mii de români din Timișoara și satele învecinate au participat la o
impresionantă adunare națională în Piața Libertății. Această adunare a aprobat cu ovații
cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile
robiei națiunii române." Consiliul Militar Național Român s-a impus încă din primele zile ca
o importantă forță politică, iar prin Comitetul Executiv a susținut interesele locuitorilor
români și a acționat cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Consiliul avea să aibă
avea o contribuție majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-
administrative în localitățile bănățene. Într-un comunicat adresat populației, Consiliul
Național a declarat că s-a atașat Consiliului Național Român Central de la Arad și avea să
recunoască doar dispozițiile acestuia din urmă. Era o declarație fermă prin care respingea
ideea maghiară a autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănățene și totodată o
exprimare limpede a voinței bănățenilor de Unire cu România.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit „Sfatul Național Militar al Șvabilor” din Banat,
având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs.