Ecaterina Teodoroiu (1894-1917)

Născută la 14 ianuarie 1894, în comuna Vădeni, jud. Gorj (în prezent

cartier al municipiului Târgu Jiu), Ecaterina Teodoroiu a fost fiica
agricultorilor Vasile și Elena, familie numeroasă, din care au mai făcut
parte alți șapte frați.

Ecaterina a urmat cursurile școlii primare din comuna Vădeni și alte

două clase primare în municipiul Târgu-Jiu, în anul 1909 absolvind
Școala româno-germană din Târgu-Jiu. Documentele vremii o
consemnează ca absolventă a Școlii de moașe din Bucureși, în anul
1915, înscriindu-se între timp în Asociația cercetașilor din România,
în anul 1913.

După intrarea României în Primul Război Mondial, la 27-28 august

1916, Crucea Roșie Română a folosit numeroși cercetași în spitalele
în care au fost îngrijiți răniții. Ecaterian Teodoroiu a făcut parte
dintre cercetașii care au fost transferați în spitale, în perioada 10-18
octombrie 1916 pansând răniții în spitalul din Târgu-Jiu.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1916, Ecaterina i-a dus alimente

fratelui său, Nicolae, pe Dealul Sâmbotin, asistând la moartea
acestuia, din cauza unui obuz care a căzut în apropiere. După
explozie, Ecaterina și-a sărutat fratele și i-a spus: „La revedere, frate,
te voi răzbuna eu”[1].
Pentru a-și onora promisiunea, Ecaterina s-a prezentat la colonelul
Obogeanu, în comuna Dăneasa, cerând să fie înrolată ca voluntar, iar
apoi a mers la colonelul Neagu Savel, solicitându-i același lucru.
Acesta i-a ordonat colonelului Coandă să o includă în Regimentul 18
Infanterie, Batalionul II, Compania a 8-a, comandată de locotenentul
Gheorghițoiu, care a repartizat-o la Grupul II din plutonul I[2].

După ce a fost primită ca voluntară în cadrul Regimentului 18

Infanterie, Ecaterina a fost capturată de germani, evadând după ce a
tras cu revolverul în santinela care o escorta: „în urma unei lupte
scurte, survenite din cauza unei surprinderi inamice, ea a fost făcută
prizonieră și încolonată într-un mic convoi, împreună cu alți mulți
soldați, a fost pornită spre Bumbești, sub paza unei santinele
germane. Făcându-se noapte și profitând de neobservarea santinelei,
ea a scos un revolver pe acre-l avea în sân și fără a avea un singur
moment de ezitare a împușcat santinela[3]. După această faptă a
fugit imediat, împreună cu ceilalți prizonieri. Alt soldat german însă,
auzind foc de armă, a tras focuri în direcția aceea și unul din gloanțe
a lovit-o în piciorul drept, rănind-o ușor”[4].

Peste numai o zi, la 6/19 noiembrie 1916, a fost rănită de un obuz la

ambele picioare, în apropiere de Filiași, fiind evacuată la București și
apoi la Iași, în Spitalul „Regele Ferdinand”[5].

În ianuarie 1917, Ecaterina s-a reîntors la Regimentul 43/59

Infanterie, îngrijind răniții, iar generalul Broșteanu a ordonat[6], la 21
februarie 1917, ca voluntara să facă parte din efectivele
regimentului: „Veți binevoi a cunoaște că Domnișoara Teodoroiu
Ecaterina e conformată a-și continua serviciul ce îl îndeplinește la
Corpul 7, comandat de Sublocot. Gh. Mănoiu.