Ecaterina Teodoroiu (1894-1917)

Născută la 14 ianuarie 1894, în comuna Vădeni, jud. Gorj (în prezent cartier al
municipiului Târgu Jiu), Ecaterina Teodoroiu a fost fiica agricultorilor Vasile și
Elena, familie numeroasă, din care au mai făcut parte alți șapte frați.

Ecaterina a urmat cursurile școlii primare din comuna Vădeni și alte două clase
primare în municipiul Târgu-Jiu, în anul 1909 absolvind Școala româno-germană din
Târgu-Jiu. Documentele vremii o consemnează ca absolventă a Școlii de moașe din
Bucureși, în anul 1915, înscriindu-se între timp în Asociația cercetașilor din
România, în anul 1913.

După intrarea României în Primul Război Mondial, la 27-28 august 1916, Crucea Roșie
Română a folosit numeroși cercetași în spitalele în care au fost îngrijiți răniții.
Ecaterian Teodoroiu a făcut parte dintre cercetașii care au fost transferați în
spitale, în perioada 10-18 octombrie 1916 pansând răniții în spitalul din Târgu-
Jiu.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1916, Ecaterina i-a dus alimente fratelui său,

Nicolae, pe Dealul Sâmbotin, asistând la moartea acestuia, din cauza unui obuz care
a căzut în apropiere. După explozie, Ecaterina și-a sărutat fratele și i-a spus:
„La revedere, frate, te voi răzbuna eu”[1].

Pentru a-și onora promisiunea, Ecaterina s-a prezentat la colonelul Obogeanu, în

comuna Dăneasa, cerând să fie înrolată ca voluntar, iar apoi a mers la colonelul
Neagu Savel, solicitându-i același lucru. Acesta i-a ordonat colonelului Coandă să
o includă în Regimentul 18 Infanterie, Batalionul II, Compania a 8-a, comandată de
locotenentul Gheorghițoiu, care a repartizat-o la Grupul II din plutonul I[2].

După ce a fost primită ca voluntară în cadrul Regimentului 18 Infanterie, Ecaterina

a fost capturată de germani, evadând după ce a tras cu revolverul în santinela care
o escorta: „în urma unei lupte scurte, survenite din cauza unei surprinderi
inamice, ea a fost făcută prizonieră și încolonată într-un mic convoi, împreună cu
alți mulți soldați, a fost pornită spre Bumbești, sub paza unei santinele germane.
Făcându-se noapte și profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe
acre-l avea în sân și fără a avea un singur moment de ezitare a împușcat
santinela[3]. După această faptă a fugit imediat, împreună cu ceilalți prizonieri.
Alt soldat german însă, auzind foc de armă, a tras focuri în direcția aceea și unul
din gloanțe a lovit-o în piciorul drept, rănind-o ușor”[4].

Peste numai o zi, la 6/19 noiembrie 1916, a fost rănită de un obuz la ambele
picioare, în apropiere de Filiași, fiind evacuată la București și apoi la Iași, în
Spitalul „Regele Ferdinand”[5].

În ianuarie 1917, Ecaterina s-a reîntors la Regimentul 43/59 Infanterie, îngrijind

răniții, iar generalul Broșteanu a ordonat[6], la 21 februarie 1917, ca voluntara
să facă parte din efectivele regimentului: „Veți binevoi a cunoaște că Domnișoara
Teodoroiu Ecaterina e conformată a-și continua serviciul ce îl îndeplinește la
Corpul 7, comandat de Sublocot. Gh. Mănoiu.

Va fi considerată și tratată cu cea mai mare îngrijire, astfel cum merită un suflet
nobil, cinstit, demn și plin de sentimentul de sacrificiu al D-sale.

Va lua masa gratuit la popota ofițerilor, unde i se va da cinstea cuvenită”[7].

Considerată de către ofițerii români o Jeana D’Arc a noastră, faptele Ecaterinei au

fost aduse la cunoștina Regelui Ferdinand, care prin Înaltul Decret No.
191/10.03.1917[8] a decorat-o cu Virtutea militară de război clasa a II-a[9]:
„Domnișoarei Teodoroiu Ecaterina, din legiunea de cercetașe „Domnul Tudor”, pentru
vitejia și devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă. S-a distins în toate
luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat, cu începere de la 16 octombrie 1916,
dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat de la 6 noiembrie
1916, în apropiere de Filiași”[10].

Referitor la luptele la care a participat Ecaterina Teodoroiu în cadrul

Regimentului 18 Infanterie, menționarea datei de 16 octombrie 1916 în Înaltul
Decret Regal este eronată, în contextul în care Ecaterina s-a prezentat la
regiment, aflat la Dănești, la data de 2 noiembrie 1916[11].

O altă decorație pe care a primit-o Ecaterina, în perioada în care s-a aflat la

Iași, a fost „Virtutea Cercetășească de aur”[12].

Deși colonelul Pomponiu a menționat într-un memoriu că Ecaterina ar fi primit și o

a treia decorație („Bărbăție și Credință”), verificările efectuate la nivelul
Ministerului Apărării nu au confirmat, prin comunicările primite de la „Biroul
Decorațiilor” și de la „Marea Legiune a Cercetașilor”, că eroina ar fi fost
distinsă și cu medalia „Bărbăție și Credință”[13].

O altă speculație referitoare la Ecaterina Teodoroiu a fost aceea că, odată cu

acordarea decorației Virtutea militară de război clasa a II-a, voluntara a fost
avansată la gradul de sublocotenent al armatei române. Pentru lămurirea acestei
situații este necesară o analiză a legislației avansărilor în grad, în vigoare în
timpul Primului Război Mondial. Astfel, Constituția din anul 1866[14] prevedea, la
art. 93, că Regele conferea gradele militare în conformitate cu legea[15]. Ori,
prin Legea asupra înaintărilor în armată[16] s-a menționat fără dubii, în cadrul
art. 8, că nimeni nu putea fi înaintat la gradul de sublocotenent dacă nu
îndeplinea una din următoarele condiții:

Să fi absolvit una din școlile pregătitoare militare.

Să fi căpătat gradul de sublocotenent în rezervă și să fi servit un an în această
calitate, ca chemat temporar în serviciul activ.
Să fi servit doi ani, minimum, ca subofițer, într-un corp de trupă, din care unul
ca reangajat[17].
De asemenea, potrivit art. 75 din legea menționată, toate înaintările și numirile
în gradele de ofițeri se făceau prin Înalt Decret de către Rege, în urma unui
raport al ministrului de război și a publicării ulterioare în „Monitorul oficial al
Oastei”[18].

În cazul Ecaterinei Teodoroiu se poate observa cu ușurință că aceasta nu a

îndeplinit niciuna din cele trei condiții pentru a fi avansată la gradul de
sublocotenent.

Cercetările efectuate la nivelul Ministerului Apărării Naționale, în anul 1928, au

dus la concluzia că „nimeni nu ne-a putut produce un act, vreun brevet, vreun Înalt
Decret, vreo D.M.[19] sau orice alt document justificativ”[20] privind avansarea
Ecaterinei Teodoroiu la gradul de sublocotenent.

Singurii care au susținut verbal că Ecaterina Teodoroiu a fost avansată la gradul

de sublocotenent onorific (sic!) au fost coloneii Pomponiu și Jipa. Astfel,
colonelul Pomponiu a precizat că „Prințul Carol a intervenit la M.S. Regele, care
i-a conferit gradul de sublt. Onorific” sau că „în spitalul de la Iași, M.S.
Regina, vizitând răniții și găsind acolo pe Ecaterina Teodoroiu, în Înalta Sa
clemență, i-a conferit gradul de sublt. onorific”[21].

În schimb, colonelul Jipa a susținut varianta acordării gradului de subloconenet

onorific de către Regele Ferdinand: ‹‹La 19 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe
eroină cu medalila „Virtutea Militară” și i-a acordat gradul de sublt. onorific în
Reg. 43/59 Inf, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului››[22].

După ce a a fost externată din spital, la 23 ianuarie/5 februarie 1917, Ecaterina

s-a întors la Regimentul 43/59 Infanterie[23], aflat în refacere la Codăești,
implicându-se în combaterea tifosului exantematic „și chiar de multe ori a gătit la
bucătărie pentru soldați”[24]. Până în august 1917, Ecaterina a participat la
aceleași lecții la care au fost trimiși ofițerii și la conferințele la care s-a
discutat despre „aplicarea noilor metode de luptă”[25].

Dorind să o protejeze, prin neimplicarea directă la luptele din Campania anului

1917, generalul Ernest Broșteanu, aflat la cartierul general al Diviziei a XI-a, i-
a sugerat Ecaterinei să accepte să fie mutată la un spitalul mobil, însă răspunsul
acesteia a fost dezarmant: „Ţin cu orice preţ să iau parte la lupte!”[26].

Plecarea pe front a Regimentului 43/59 Infanterie a avut loc la 4/17 august 1917,
iar colonelul Pomponiu a descris-o pe Ecaterina Teodoroiu ca fiind ‹‹îmbrăcată
ofițerește și având asupra sa: arma, ranița, cartușiera cu 160 de cartușe, 5
grenade, mai purta și un sac de pesmeți, în care avea însă tot cartușe („Hrană
pentru nemți”, cum zicea ea). Toate marșurile inerente intrării regimentului pe
front le-a executat pe jos, dând pildă soldaților de rezistență și bărbăție, cu tot
drumul accidentat și noroios, adesea până la genunchi››[27].

Regimentul Ecaterinei Teodoroiu a intrat în dispozitivul de luptă la 20 august/2

septembrie 1917, fiind amplasat în tranșeele de pe Dealul Secului[28].

La 22 august/4 septembrie 1917, Ecaterina se afla într-un pluton din Compania a 7-

a, pe Dealul Secului. Militarii germani au atacat pozițiile române[29], iar
Ecaterina le-a arătat soldaților direcția de înaintare, cu casca în mîna dreaptă,
întinsă spre inamic, ținând arma în mâna stângă[30] și strigând: „Înainte băieţi,
înainte, nu vedeți că sunt între voi ?”[31]. În acel moment a fost lovită în piept
de două gloanțe, trase de o mitralieră a unor unități din Regimentul 40 Rezervă
german, murind pe loc[32]. Ridicată de brancardieri, Ecaterina a fost dusă la
postul de comandă al Regimentului 43/59 Infanterie, unde a rămas până a doua
zi[33], fiind înmormântată cu onoruri militare în Valea Zăbrăuciorului, la 23
august/5 septembrie 1917, lângă casa viei Apostoleanu, alături de mormântul
căpitanului Morjan Dumitru[34], mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi înainte, la
21 august/3 septembrie 1917[35], cauza decesului fiind o lovitură de glonț la
nivelul capului[36].

Pentru fapta sa de arme, Ecaterina Teodoroiu a fost citată prin Ordin de Zi al

Regimentului „Lupeni”[37]: ‹‹În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe Dealul Secului,
a căzut în fruntea plutonului său, lovită-i în inima-i generoasă, de două gloanțe
de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu , din Compania a 7-a.

Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe
care unii au numit-o pe drept cuvânt „Eroina de la Jiu” şi-a dat şi-a dat suprema
jertfă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a
apăra pământul Țării noastre, cotropit de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost pilda celor mai viteji apărători ai Țării, pe care i-a
întrecut prin puterea cu care-și înfrângea slăbiciunea femeiască, știind să
dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui
ostaș neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositor în așa preț.

Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tg. Jiu, aceea care și-a
desfășurat o energie rară împotriva morții albe, care a secerat pe camarazii ei
bolnavi de tifos exantematic, pornindu-se în luptă cu un avânt renăscut, cu
nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a răzbunării, de a cărei pregătire
a luat și ea parte activă.
A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea
ostașului, nu pentru a obține apoteoza de vorbă, ci pentru că așa cerea inima ei,
că i se împlinește datorită victoriei.

Aceia care în vitejia-i comunicativă se descoperă, spre a-și îndema oștenii,

vorbindu-le: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, are drept în clipa
aceasta la cinstirea veșnică a atuturor Românilor.

Pentru dragostea-i de Țară, pentru sentimentu-i rar al datoriei, pentru energia și

avântul cu care și-a împlinit ceea ce socotea o misiune, până la jertfa supremă, o
citez prin ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostașilor[38]››.

Osemintele eroinei au fost exhumate din Valea Glodului, la 4 iunie 1921, fiind
depuse în cavoul din fața Primăriei Târgu Jiu, la 9 iunie 1921[39], cu prilejul
Centenarului Tudor Vladimirescu.

Ulterior, cavoul a fost decorat cu un sarcofag sculptat în piatră[40], de către

sculptorița Milița Pătrașcu, inaugurarea acestuia având loc la 8 septembrie
1935[41].