Trei personalitati feminine în al doilea

Război Mondial

Ecaterina Tedoroiu
Născută la 14 ianuarie 1894, în comuna Vădeni, jud. Gorj
(în prezent cartier al municipiului Târgu Jiu), Ecaterina
Teodoroiu a fost fiica agricultorilor Vasile și Elena,
familie numeroasă, din care au mai făcut parte alți șapte
frați.

Ecaterina a urmat cursurile școlii primare din comuna

Vădeni și alte două clase primare în municipiul Târgu-
Jiu, în anul 1909 absolvind Școala româno-germană din
Târgu-Jiu. Documentele vremii o consemnează ca
absolventă a Școlii de moașe din Bucureși, în anul 1915,
înscriindu-se între timp în Asociația cercetașilor din
România, în anul 1913.

După intrarea României în Primul Război Mondial, la 27-

28 august 1916, Crucea Roșie Română a folosit numeroși
cercetași în spitalele în care au fost îngrijiți răniții.
Ecaterian Teodoroiu a făcut parte dintre cercetașii care au fost transferați în spitale, în perioada 10-
18 octombrie 1916 pansând răniții în spitalul din Târgu-Jiu.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1916, Ecaterina i-a dus alimente fratelui său, Nicolae, pe Dealul
Sâmbotin, asistând la moartea acestuia, din cauza unui obuz care a căzut în apropiere. După
explozie, Ecaterina și-a sărutat fratele și i-a spus: „La revedere, frate, te voi răzbuna eu”[1].

Pentru a-și onora promisiunea, Ecaterina s-a prezentat la colonelul Obogeanu, în comuna Dăneasa,
cerând să fie înrolată ca voluntar, iar apoi a mers la colonelul Neagu Savel, solicitându-i același
lucru. Acesta i-a ordonat colonelului Coandă să o includă în Regimentul 18 Infanterie, Batalionul II,
Compania a 8-a, comandată de locotenentul Gheorghițoiu, care a repartizat-o la Grupul II din
plutonul I[2].
După ce a fost primită ca voluntară în cadrul Regimentului 18 Infanterie, Ecaterina a fost capturată
de germani, evadând după ce a tras cu revolverul în santinela care o escorta: „în urma unei lupte
scurte, survenite din cauza unei surprinderi inamice, ea a fost făcută prizonieră și încolonată într-un
mic convoi, împreună cu alți mulți soldați, a fost pornită spre Bumbești, sub paza unei santinele
germane. Făcându-se noapte și profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe acre-l
avea în sân și fără a avea un singur moment de ezitare a împușcat santinela[3]. După această faptă a
fugit imediat, împreună cu ceilalți prizonieri. Alt soldat german însă, auzind foc de armă, a tras
focuri în direcția aceea și unul din gloanțe a lovit-o în piciorul drept, rănind-o ușor”[4].

Peste numai o zi, la 6/19 noiembrie 1916, a fost rănită de un obuz la ambele picioare, în apropiere
de Filiași, fiind evacuată la București și apoi la Iași, în Spitalul „Regele Ferdinand”[5].

În ianuarie 1917, Ecaterina s-a reîntors la Regimentul 43/59 Infanterie, îngrijind răniții, iar
generalul Broșteanu a ordonat[6], la 21 februarie 1917, ca voluntara să facă parte din efectivele
regimentului: „Veți binevoi a cunoaște că Domnișoara Teodoroiu Ecaterina e conformată a-și
continua serviciul ce îl îndeplinește la Corpul 7, comandat de Sublocot. Gh. Mănoiu.

Va fi considerată și tratată cu cea mai mare îngrijire, astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn
și plin de sentimentul de sacrificiu al D-sale.

Va lua masa gratuit la popota ofițerilor, unde i se va da cinstea cuvenită”[7].

Considerată de către ofițerii români o Jeana D’Arc a noastră, faptele Ecaterinei au fost aduse la
cunoștina Regelui Ferdinand, care prin Înaltul Decret No. 191/10.03.1917[8] a decorat-o
cu Virtutea militară de război clasa a II-a[9]: „Domnișoarei Teodoroiu Ecaterina, din legiunea de
cercetașe „Domnul Tudor”, pentru vitejia și devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă. S-a distins
în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat, cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe
de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat de la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiași”[10].

Referitor la luptele la care a participat Ecaterina Teodoroiu în cadrul Regimentului 18 Infanterie,

menționarea datei de 16 octombrie 1916 în Înaltul Decret Regal este eronată, în contextul în care
Ecaterina s-a prezentat la regiment, aflat la Dănești, la data de 2 noiembrie 1916[11].

O altă decorație pe care a primit-o Ecaterina, în perioada în care s-a aflat la Iași, a fost „Virtutea
Cercetășească de aur”[12].

Deși colonelul Pomponiu a menționat într-un memoriu că Ecaterina ar fi primit și o a treia decorație
(„Bărbăție și Credință”), verificările efectuate la nivelul Ministerului Apărării nu au confirmat, prin
comunicările primite de la „Biroul Decorațiilor” și de la „Marea Legiune a Cercetașilor”, că eroina
ar fi fost distinsă și cu medalia „Bărbăție și Credință”[13].
O altă speculație referitoare la Ecaterina Teodoroiu a fost aceea că, odată cu acordarea
decorației Virtutea militară de război clasa a II-a, voluntara a fost avansată la gradul de
sublocotenent al armatei române. Pentru lămurirea acestei situații este necesară o analiză a
legislației avansărilor în grad, în vigoare în timpul Primului Război Mondial. Astfel, Constituția din
anul 1866[14] prevedea, la art. 93, că Regele conferea gradele militare în conformitate cu legea[15].
Ori, prin Legea asupra înaintărilor în armată[16] s-a menționat fără dubii, în cadrul art. 8, că
nimeni nu putea fi înaintat la gradul de sublocotenent dacă nu îndeplinea una din următoarele
condiții

1.Să fi absolvit una din școlile pregătitoare militare.

2.Să fi căpătat gradul de sublocotenent în rezervă și să fi servit un an în această calitate, ca chemat
temporar în serviciul activ.
3.Să fi servit doi ani, minimum, ca subofițer, într-un corp de trupă, din care unul ca reangajat[17].
De asemenea, potrivit art. 75 din legea menționată, toate înaintările și numirile în gradele de ofițeri
se făceau prin Înalt Decret de către Rege, în urma unui raport al ministrului de război și a publicării
ulterioare în „Monitorul oficial al Oastei”[18].

În cazul Ecaterinei Teodoroiu se poate observa cu ușurință că aceasta nu a îndeplinit niciuna din
cele trei condiții pentru a fi avansată la gradul de sublocotenent.

Cercetările efectuate la nivelul Ministerului Apărării Naționale, în anul 1928, au dus la concluzia că
„nimeni nu ne-a putut produce un act, vreun brevet, vreun Înalt Decret, vreo D.M.[19] sau orice alt
document justificativ”[20] privind avansarea Ecaterinei Teodoroiu la gradul de sublocotenent.

Singurii care au susținut verbal că Ecaterina Teodoroiu a fost avansată la gradul de sublocotenent
onorific (sic!) au fost coloneii Pomponiu și Jipa. Astfel, colonelul Pomponiu a precizat că „Prințul
Carol a intervenit la M.S. Regele, care i-a conferit gradul de sublt. Onorific” sau că „în spitalul de la
Iași, M.S. Regina, vizitând răniții și găsind acolo pe Ecaterina Teodoroiu, în Înalta Sa clemență, i-a
conferit gradul de sublt. onorific”[21].

În schimb, colonelul Jipa a susținut varianta acordării gradului de subloconenet onorific de către
Regele Ferdinand: ‹‹La 19 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu medalila „Virtutea
Militară” și i-a acordat gradul de sublt. onorific în Reg. 43/59 Inf, plătindu-i-se solda
corespunzătoare din Casa Palatului››[22].

După ce a a fost externată din spital, la 23 ianuarie/5 februarie 1917, Ecaterina s-a întors la
Regimentul 43/59 Infanterie[23], aflat în refacere la Codăești, implicându-se în combaterea tifosului
exantematic „și chiar de multe ori a gătit la bucătărie pentru soldați”[24]. Până în august 1917,
Ecaterina a participat la aceleași lecții la care au fost trimiși ofițerii și la conferințele la care s-a
discutat despre „aplicarea noilor metode de luptă”[25].
Dorind să o protejeze, prin neimplicarea directă la luptele din Campania anului 1917, generalul
Ernest Broșteanu, aflat la cartierul general al Diviziei a XI-a, i-a sugerat Ecaterinei să accepte să fie
mutată la un spitalul mobil, însă răspunsul acesteia a fost dezarmant: „Ţin cu orice preţ să iau parte
la lupte!”[26].

Plecarea pe front a Regimentului 43/59 Infanterie a avut loc la 4/17 august 1917, iar colonelul
Pomponiu a descris-o pe Ecaterina Teodoroiu ca fiind ‹‹îmbrăcată ofițerește și având asupra sa:
arma, ranița, cartușiera cu 160 de cartușe, 5 grenade, mai purta și un sac de pesmeți, în care avea
însă tot cartușe („Hrană pentru nemți”, cum zicea ea). Toate marșurile inerente intrării regimentului
pe front le-a executat pe jos, dând pildă soldaților de rezistență și bărbăție, cu tot drumul accidentat
și noroios, adesea până la genunchi››[27].

Regimentul Ecaterinei Teodoroiu a intrat în dispozitivul de luptă la 20 august/2 septembrie 1917,

fiind amplasat în tranșeele de pe Dealul Secului[28].

La 22 august/4 septembrie 1917, Ecaterina se afla într-un pluton din Compania a 7-a, pe Dealul
Secului. Militarii germani au atacat pozițiile române[29], iar Ecaterina le-a arătat soldaților direcția
de înaintare, cu casca în mîna dreaptă, întinsă spre inamic, ținând arma în mâna stângă[30] și
strigând: „Înainte băieţi, înainte, nu vedeți că sunt între voi ?”[31]. În acel moment a fost lovită în
piept de două gloanțe, trase de o mitralieră a unor unități din Regimentul 40 Rezervă german,
murind pe loc[32]. Ridicată de brancardieri, Ecaterina a fost dusă la postul de comandă al
Regimentului 43/59 Infanterie, unde a rămas până a doua zi[33], fiind înmormântată cu onoruri
militare în Valea Zăbrăuciorului, la 23 august/5 septembrie 1917, lângă casa viei Apostoleanu,
alături de mormântul căpitanului Morjan Dumitru[34], mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi
înainte, la 21 august/3 septembrie 1917[35], cauza decesului fiind o lovitură de glonț la nivelul
capului[36].

Pentru fapta sa de arme, Ecaterina Teodoroiu a fost citată prin Ordin de Zi al Regimentului
„Lupeni”[37]: ‹‹În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului
său, lovită-i în inima-i generoasă, de două gloanțe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu , din
Compania a 7-a.

Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o
pe drept cuvânt „Eroina de la Jiu” şi-a dat şi-a dat suprema jertfă, lipsită de orice trufie, de orice
deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul Țării noastre, cotropit de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost pilda celor mai viteji apărători ai Țării, pe care i-a întrecut prin puterea
cu care-și înfrângea slăbiciunea femeiască, știind să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de
suflet și calitățile întregi ale unui ostaș neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositor în așa
preț.
Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tg. Jiu, aceea care și-a desfășurat o energie rară
împotriva morții albe, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornindu-se în
luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a răzbunării, de a
cărei pregătire a luat și ea parte activă.

A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea ostașului, nu pentru
a obține apoteoza de vorbă, ci pentru că așa cerea inima ei, că i se împlinește datorită victoriei.

Aceia care în vitejia-i comunicativă se descoperă, spre a-și îndema oștenii, vorbindu-le: „Înainte,
băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, are drept în clipa aceasta la cinstirea veșnică a atuturor
Românilor.

Pentru dragostea-i de Țară, pentru sentimentu-i rar al datoriei, pentru energia și avântul cu care și-a
împlinit ceea ce socotea o misiune, până la jertfa supremă, o citez prin ordin de zi pe regiment,
dând-o ca pildă tuturor ostașilor[38]››.

Osemintele eroinei au fost exhumate din Valea Glodului, la 4 iunie 1921, fiind depuse în cavoul din
fața Primăriei Târgu Jiu, la 9 iunie 1921[39], cu prilejul Centenarului Tudor Vladimirescu.

Ulterior, cavoul a fost decorat cu un sarcofag sculptat în piatră[40], de către sculptorița Milița
Pătrașcu, inaugurarea acestuia având loc la 8 septembrie 1935[41].

Ludmila Pavlicenko
Una dintre ele era Eleanore Roosevelt, soția celebrului președinte american din timpul celui de-al
doilea Război Mondial. Cealaltă era cetățean sovietic. În plin Război Rece. Cele două femei
discutau precum cele mai bune prietene.

Cetățeana sovietică cu care se întreținea încântată Eleanore, era nimeni alta decât Ludmila
Mihailovna Pavlicenco, o ucraineancă devenită cea mai eficientă femeie lunetist din lume și eroină
a Uniunii Sovietice.
Cine o omoară, are liber la ciocolată
Ludmila Pavlicenko s-a născut pe 12 iulie
1916 în Bila Tserkva, un mic oraș din
Ucraina de atunci. Puținele informații
referitoare la copilăria sa ne spun că era un
copil independent, cu personalitate
dezvoltată, „care deranja orele de curs din
școală”.

Pe când avea doar 14 ani, tânăra Ludmila s-

a mutat cu tot cu familie la Kiev, oraș unde
a început să lucreze ca strungăriță într-o
fabrică de armament.

În paralel cu munca istovitoare din fabrică,

fata se înscrie în corpul Voluntarilor
Societății de susținere a Armatei, Aviației și
Forțelor Navale, un fel de organizație de
pionieri în care tinerii primeau educație și
noțiuni paramilitare.

Acolo, Ludmila s-a remarcat prin spirit

competitiv, căci devenise și atletă
specializată pe curse de sprint și săritură cu prăjina. Nu se sfia deloc să concureze cu băieții, căci cu
mintea spălată de ideologia sovietică conform căreia femeile erau egale cu bărbații în absolut orice,
tânăra nu vedea nicio diferență între ea și băieții de aceiași vârstă, atunci când era vorba de
performanțe sportive.

În timp ce participa la antrenamentele din taberele organizate de Voluntarilor Societății de susținere

a Armatei, Aviației și Forțelor Navale, Ludmila i-a observat pe băieții care exersau trasul la țintă cu
pușca cu lunetă și s-a întrebat dacă și ea ca fată ar putea face același lucru.

Cum după primele încercări, nu era deloc mulțumită de rezultate, fata a intuit că exercițiul este
mama succesului. Prin urmare, s-a apucat să se perfecționeze în tirul de mare precizie. Tir efectuat
cu armele și lunetele disponibile în acele vremuri în Armata Roșie.
În anul 1937, Ludmila și-a terminat licența în istorie și lucra la teza sa de doctorat. Trasul la țintă
rămăsese o pasiune de timp liber. Însă a trebuit să-și abandoneze cercetările în 1941, odată cu
invazia armatelor germane
Se afla pe atunci în Odessa și s-a numărat printre primele persoane care s-au dus să se înroleze ca
voluntari, cerând în mod specific să fie încadrată la infanterie.

Acolo avea opțiunea să lucreze ca soră medicală pentru a nu se expune prea mult războiului, însă
autoritățile sovietice au ținut cont de medaliile sale obținute la concursurile de tir și au încadrat-o în
Armata Roșie pe post de combatant, alături de alte 2.000 de femei lunetiste.

Așa că Ludmila Pavlicenko a fost încadrată în Divizia de tiraliori 25 Ceapaev și a fost trimisă direct
pe front la începutul lui august 1941, înarmată cu o armă semiautomată de tip Tokarev SDV-40.
Talentul ei nativ a făcut ca până la finele aceleiași luni, Ludmila să împuște peste 100 de oameni,
fapt care a propulsat-o direct în funcția de sergent-major.

În luna octombrie, odată cu

căderea Odessei, unitatea ei
a fost evacuată și trimisă la
Sevastopol, în Crimeea,
unde Ludmila a primit ordin
să se ocupe de operațiuni de
contra-spionaj, unde trebuia
să elimine lunetiști dușmani.

Aceste misiuni constau în a

sta nemișcată timp de câteva
ore pe zi, cât mai bine
camuflată și a aștepta ca
lunetiștii inamici să facă o
mișcare greșită care să le dezvăluie pozițiile. Ludmila a depășit așteptările tuturor, căci nu a pierdut
niciun duel, având la final 36 de execuții confirmate.

Cel mai lung duel din acea perioadă a durat trei zile, dar la sfârșit, ucraineanca a exclamat „nazistul
ăla a făcut o mișcare în plus și l-am văzut”. În luna mai a anului 1942, Ludmila devenea locotenent
după ce lichidase 257 de soldați inamici.
Discursul său de la ceremonia de promovare în noul rang a fost extrem de scurt și edificator: „Voi
depăși acest număr”. Trupele germane deja știau de ea, și adesea în megafoanele aduse pe lina
frontului, ofițerii superiori germani promiteau oricui o va ucide, rangul de ofițer alături de…
cantități nelimitate de ciocolată!
Însă după cel de-al 309-lea soldat ucis, germanii furioși strigau în megafoane că o vor sfâșia în fix
309 bucăți. Cât despre Pavlicenko, femeia se declara flatată că germanii știu de recordul ei personal.
Succesele ei macabre se bazau în mare măsură pe strategii bine gândite și adaptate condițiilor
respective de pe front.

Manechinele legate de trunchiuri de copaci sau bucăți de cârpe colorate agățate de tufișuri atrăgeau
atenția lunetiștilor rivali care trăgeau în aceste obiecte crezând că sunt oameni, doar că astfel își
dădeau de gol poziționarea, iar Ludmila atât aștepta. Adesea prefera să nu-i împuște mortal din
primul foc, ci să tragă în picioare sau brațe.

Astfel că lunetiștii răniți strigau agonizând după ajutor, iar când veneau mai mulți soldați să-i ajute,
ucraineanca avea astfel ocazia să împuște mai mulți oameni. Nici ei nu i-a fost ușor, ba din contră. A
fost serios rănită în trei atacuri diferite. A avut de îndurat pierderea multor prieteni, a familiei și
chiar a soțului.

„Uniforma dvs. este urâtă, nu v-ați gândit că vă face să arătați grasă?”

În iunie 1942, a fost rănită grav de un obuz de mortier. În urma recuperării sale medicale, femeia
lunetist a fost retrasă de pe front. Era prea faimoasă, iar sovieticii nu vroiau să o piardă. În luna
următoare, a fost trimisă în S.U.A. și Canada într-un turneu „de bunăvoință cu aliații noștri de peste
ocean„ după cum notase în memoriile sale.

S-a întâmplat astfel ca Ludmila, ucigașa cu sângere rece, să fie primul cetățean sovietic care a fost
primit de un președinte american, atunci când Franklin Delano Roosevelt a invitat-o la Casa Albă.
Acolo, Svetlana a fost uimită în special de întrebările
tâmpe ale presei americane. Amintește câteva dintre
ele în cartea sa: „Folosiți vreodată pudră de față?”,
„Vă machiați înainte să porniți în misiune?”, „V-ați
făcut vreodată părul permanent?”, „Uniforma dvs.
este urâtă, nu v-ați gândit că vă face să arătați grasă?”,
„De ce nu zâmbiți mai mult?”.
Într-o țară pentru care războiul era o chestiune
îndepărtată despre care citeau în ziare și auzeau la
radio, cum era S.U.A., iar oamenii erau mai
preocupați de imagine decât de profunzimea unui
război mondial, Pavlicencko se simțea deja stingheră.
Norocul ei a fost întâlnirea și împrietenirea ulterioară cu Prima Doamnă a Americii, Anna Eleanor
Roosevelt.

Un moment memorabil s-a petrecut la o conferință de presă în Chicago, unde Pavlicenko s-a văzut
nevoită să apostrofeze mulțimea strânsă la coadă care se uita la ea ca la urs:
„Domnilor, am doar 25 de ani și am ucis deja 309 fasciști invadatori… Nu credeți că vă
ascundeți în spatele meu prea mult?”.

Totuși, turneul și misiunea sa au fost un succes total. În Canada, mii de oameni s-au strâns pe
Toronto Union Stadion pentru a vedea o femeie lunetistă venită dintr-o lume atât de diferită și
îndepărtată. În noiembrie 1942, în timp ce se afla în Marea Britanie, Ludmila a primit din partea
muncitorilor unei fabrici o donație de 4.516 lire sterline pentru cumpărarea a trei aparate cu raze X
destinate Armatei Roșii.

Întoarsă acasă, a fost avansată la gradul de maior și a primit Steaua de Aur, devenind astfel Erou al
Uniunii Sovietice. Nu s-a mai întors pe front, la război, ci a devenit instructor pentru lunetiști până
la finele războiului. Dintre cele 2.000 de femei lunetiste din Armata Roșie care au luptat în cel de-al
doilea Război Mondial, doar aproximativ 500 au supraviețuit.

Din fericire pentru ea, Ludmila s-a numărat printre ele. Cei 309 inamici uciși o plasează pe
Ludmila între primii cinci lunetiști din lume, deși conform unor surse, ucraineanca ar fi ucis mai
mulți oameni . După terminarea războiului, a reușit să-și încheie doctoratul, a devenit istoric și a
lucrat ca asistent cercetător în cadrul Marinei Militare Sovietice.

De asemenea, Ludmila s-a recăsătorit și a trăit pentru tot restul vieții într-un apartament cu două
camere, dat de autorități. În timpul Războiului Rece dintre S.U.A. și Uniunea Sovietă, doamna
Roosevelt a declarat printre altele, că „ne putem corecta părerile greșite pe care le avem unii despre
ceilalți, numai dacă ne vom cunoaște sincer și direct, cum m-am cunoscut eu cu Ludmila
Pavlicenko în timpul războiului”.

În luna septembrie a anului 1957, Eleanor Roosevelt a primit permisiunea de a vizita Uniunea
Sovietică. A primit covorul roșu încă de la aeroport, dar nu a primit permisiunea să se întâlnească cu
oameni de rând. În Moscova, Eleanor a cerut insistent să-și revadă prietena, până când autoritățile
au cedat și au dus-o la apartamentul fostei lunetiste.
Acolo, cele două femei s-au închis într-o cameră, au dat afară toată presa și gărzile de corp, și acolo,
conform martorilor, au povestit, au râs și au plâns împreună. Ludmila Pavlicenko a murit în anul
1974, iar faptul că a luptat la Odessa, ne face să ne întrebăm dacă n-a fost și vreun român printre
victime

Violette Bushell
Violette Bushell s-a născut pe 26 iunie 1921 la Paris, Franța, din părinții Charles George Bushell și
Reine Blanche Leroy, [1] ca al doilea copil de cinci copii și singura fiică. Tatăl lui Szabo, fiul unui
vameș din Hampstead Norreys , slujea ca șofer al armatei britanice în Franța în timpul Primului
Război Mondial, când a cunoscut-o pe mama ei, o croitoare originară din Pont-
Remy , Somme . După război, cuplul a locuit la Londra, unde Charles a lucrat ca șofer de taxi,
vânzător de mașini și negustor.

La începutul anilor 1930, ca urmare a Marii Depresiuni , Bushell și fratele ei cel mai mic, Dickie,
locuiau cu mătușa lor maternă în Picardia , nordul Franței. Familia s-a reunit în sudul Londrei când
Violette avea 11 ani. [a] Era o fată activă și plină de viață, care se bucura de gimnastică, de ciclism
pe distanțe lungi și de patinaj cu patru frați și mai mulți veri bărbați. Bushell a fost privită ca
un băiețel , mai ales după ce a fost învățată să împuște de către tatăl ei; împușcarea ei a fost
considerată foarte precisă. [2]

La vârsta de 14 ani, Bushell a mers să lucreze pentru o corsetière franceză din South Kensington și
mai târziu a lucrat la retailerul Woolworths din Oxford Street. [5] La izbucnirea celui de-al Doilea
Război Mondial, ea lucra la Le Bon Marché , un magazin universal din Brixton.

La începutul anului 1940, Bushell s-a alăturat Armatei Femeilor Terestre și a fost trimisă să
efectueze culesul căpșunilor în Fareham, Hampshire , dar s-a întors curând la Londra pentru a lucra
într-o fabrică de armament din Acton . [6] L-a întâlnit pe Étienne Szabo, un subofițer decorat
în Legiunea Străină Franceză de origine maghiară, la parada de Ziua Bastiliei din Londra în 1940,
unde Bushell fusese trimisă de mama ei, însoțită de prietena ei Winnie Wilson, la aduce acasă la
cină un soldat francez dor de casă. [7] S-au căsătorit la Aldershot Register Office din Manor Park pe
21 august 1940, după o poveste de dragoste de 42 de zile; [8] Violette avea 19 ani, Étienne
31. [9] S-au bucurat de luna de miere de o săptămână înainte ca Étienne să plece de
la Liverpool pentru a lupta în atacul eșuat al Franței Libere asupra Dakar , Senegal . De acolo, a
plecat în Africa de Sud înainte de a vedea acțiune, din nou împotriva francezilor din Vichy , în
campaniile de succes franceze anglo-libere din Eritreea și Siria în 1941. [10] S-a întors în Marea
Britanie pentru o scurtă concediu mai târziu în cursul anului.

După căsătoria ei, Szabo a devenit operator de centrală pentru Oficiul General de Poștă din centrul
Londrei, lucrând pe tot parcursul Blitz-ului . Plictisit de slujbă, ea s-a înrolat în Serviciul Teritorial
Auxiliar (ATS) la 11 septembrie 1941. [1] A fost detașată la Leicester pentru pregătire inițială
înainte de a fi trimisă la una dintre primele baterii antiaeriene mixte ale celei de-a 7-a baterii
antiaeriene grele. Regimentul de antrenament al aeronavelor, Royal Artillery din Oswestry ,
Shropshire pentru instruire specializată ca predictor și apoi la 481-a baterie antiaeriană grea
(mixtă). După o pregătire suplimentară în Anglesey , Gunner Szabo și unitatea ei au fost detașați
la Frodsham , Cheshire, lângă Warrington , din decembrie 1941 până în februarie 1942. Szabo a
descoperit în câteva săptămâni că era însărcinată, așa că a părăsit ATS pentru a se întoarce la Londra
pentru naștere. [11]

Szabo și-a luat un apartament în Notting Hill , care urma să fie casa ei până când a plecat pentru a
doua sa misiune în Franța, în iunie 1944. La 8 iunie 1942, a născut-o pe Tania Damaris Desiree
Szabo [ 1] la Spitalul St Mary , în timp ce Étienne era staționat la Bir Hakeim în Africa de Nord. A
doua zi, a luat parte la o apărare curajoasă împotriva Afrika Korps , scăpând cu batalionul său din
asaltul Diviziei 15 Panzer pe 10 iunie. [12]

Szabo și-a trimis copilul la îngrijitoare în timp ce ea lucra la fabrica de avioane South Morden ,
unde era staționat tatăl ei. În această perioadă, ea a fost informată de moartea soțului ei în
acțiune. Étienne murise la 24 octombrie 1942 din cauza rănilor în piept primite în timp ce conducea
oamenii săi într-un atac de diversiune asupra Qaret el Himeimat, la începutul celei de-a doua bătălii
de la El Alamein ; nu-și văzuse niciodată fiica. Moartea lui Étienne a făcut-o pe Szabo să accepte
oferta de a se antrena ca agent de teren în cadrul British Special Operations Executive (SOE) ca cea
mai bună modalitate de a lupta cu inamicul care i-a ucis soțul. [13]

Nu este clar cum sau de ce Szabo a fost recrutată de F-Section , deoarece dosarul ei oficial
supraviețuitor este subțire, dar fluența ei în limba franceză și serviciul ei anterior în ATS au adus-o
probabil în atenția SOE. Ea ar fi fost invitată la un interviu privind munca de război cu E. Potter,
pseudonimul lui Selwyn Jepson , un romancier detectiv și recrutorul F-Section. Szabo a primit
autorizație de securitate la 1 iulie 1943 și selectat pentru pregătire ca agent de teren pe 10 iulie. Ea a
fost însărcinată ca șef de secție în First Aid
Nursing Yeomanry , un serviciu civil adesea
folosit de SOE ca acoperire pentru agenții de sex
feminin. [14]

După o evaluare a fluenței în limba franceză și o

serie de interviuri, Szabo a fost trimis în perioada
7-27 august la STS 4, o școală de formare
din Winterfold House și, după un raport moderat
favorabil, la Școala de pregătire specială 24 din
grupa A din Arisaig în Highlands scoțiani în
septembrie și octombrie. Szabo a primit instruire
intensivă în ambarcațiuni de câmp, navigație pe
timp de noapte și de zi, arme și demolare. Din
nou, rapoartele ei au fost amestecate, dar ea a
promovat cursul și a trecut în Grupa B. [15]
Szabo a fost trimisă la „Școala de finisare” a SOE
din Beaulieu, Hampshire , unde a
învățat evadarea și evaziunea , recunoașterea uniformă, comunicațiile și criptografia și a urmat o
pregătire suplimentară în armament. [16] Etapa finală a antrenamentului a fost săritul cu parașuta,
care a fost predat la aeroportul Ringway de lângă Manchester. La prima ei încercare, Szabo și-a
luxat grav glezna și a fost trimisă acasă pentru recuperare, petrecând ceva timp
în Bournemouth (aceasta gleznă avea să-i cedeze mai târziu în Franța). Ea a putut să urmeze din nou
cursul de parașutism și a promovat cu o a doua clasă în februarie 1944. [17] La 24 ianuarie 1944,
Szabo și-a făcut testamentul, la care au asistat Vera Atkins și maiorul RA Bourne Paterson de la
SOE, numind-o pe mama ei, Reine, ca executor și fiica ei Tania ca unic beneficiar. [18]

În 2012, Max Hastings a scris că Szabo a fost „adorată de bărbații și femeile din SOE atât pentru
curajul ei, cât și pentru râsul infecțios nesfârșit de Cockney ”, în timp ce Leo Marks și- a amintit de
ea ca fiind „O slăbiciune cu părul negru... A avut un Cockney. accent care s-a adăugat la ticăloșia
ei”. [19] [20] Evaluările antrenorilor ei au fost mixte: „îi lipsește viclenia, stabilitatea și finețea
cerută și... se lasă prea ușor influențată...[dar] a dat exemplu întregii partide prin ea. veselie și
nerăbdare de a mulțumi”. [21]

Din cauza rănii la gleznă, prima desfășurare a lui Szabo a fost amânată, dar în timpul celui de-al
doilea curs la Ringway ea l-a întâlnit pentru prima dată pe Philippe Liewer (dc 1948). În timp ce se
afla în Londra, a socializat și cu Bob Maloubier , așa că SOE a decis că va lucra ca curier pentru
circuitul Liewer's Salesman. Cu toate acestea, misiunea a fost amânată când Secțiunea F a primit un
semnal de la circuitul autorului lui Harry Peulevé (nume de cod Jean) care avertiza că mai mulți
membri ai grupului Rouen-Dieppe au fost arestați, inclusiv Claude Malraux (nume de cod Cicero;
fratele romancierului Andre Malraux ) și operatorul radio Isidore Newman. [22] Acest timp
suplimentar a însemnat ca Szabo să fie trimis la un curs de perfecționare în operațiunile fără fir la
Londra, iar atunci Leo Marks, criptograful SOE , văzând că se lupta cu versurile ei originale
franceze, ia oferit lui Szabo propria sa compoziție, The Life. Pe care am drept poemul ei cod. [23]

În noaptea de 5/6 aprilie 1944, Szabo și Liewer au fost zburați de la RAF

Tempsford în Bedfordshire cu o aeronavă Westland Lysander și au aterizat în Franța ocupată de
germani, lângă satul Azay-le-Rideau din inima Văii Loarei . [24] Coperta ei era că era o secretară
comercială pe nume Corinne Reine Leroy (ultimele două nume fiind prenumele și numele de fată
ale mamei sale), care s-a născut la 26 iunie 1921 (data reală de naștere) în Bailleul și care
era rezidentă . din Le Havre , care i-a dat motivul să călătorească în Zona Restrânsă a ocupației
germane de pe coastă. [25]

Sub numele de cod „Louise”, care s-a întâmplat să fie porecla ei (a mai fost supranumită „La P'tite
Anglaise”, deoarece avea doar 5’3”) [26] [27] ea și colegul SOE Philippe Liewer (sub numele de
„Major Charles Staunton”), organizatorul circuitului Salesman, a încercat să evalueze pagubele
cauzate de arestările germane, cu Szabo călătorind la Rouen, unde Liewer nu a putut merge ca
bărbat căutat (atât el, cât și Maloubier erau pe a vrut afișe cu numele lor de cod), iar la Dieppe să
adune informații și să efectueze recunoașteri. Curând a devenit clar că circuitul, care includea inițial
peste 120 de membri (80 în Rouen și 40 pe coastă) fusese expus fără reparații. Szabo s-a întors. la
Paris să-l informeze pe Liewer, iar în cele două zile, înainte de plecarea lor, ea a cumpărat o rochie
pentru Tania, trei rochii și un pulover galben pentru ea și parfum pentru mama ei și pentru ea [28] În
timp ce distrugerea lui . Salesman a fost o lovitură grea pentru SOE, rapoartele ei despre fabricile
locale care produc materiale de război pentru germani au fost importante în stabilirea țintelor de
bombardare ale Aliaților.

S-a întors în Anglia cu Lysander , pilotat de Bob Large , DFC , de la RAF, la 30 aprilie 1944,
aterizat după un zbor stresant în care avionul a fost lovit de foc antiaerien deasupra Chateaudun, iar
Szabo a fost aruncat în jurul corpului lui. avionul. Large a oprit interfonul când a fost atacat și nu l-a
pornit din nou pentru tot restul zborului, așa că, când avionul a aterizat puternic din cauza unei
rupturi de anvelopă, iar el a mers să-l scoată pe Szabo, ea (crezând că fuseseră doborâți). și nefiind
văzut-o pe pilotul ei blond) l-a lăsat pe Large să aibă o salvă de abuzuri în franceză, confundându-l
cu un german. Când și-a dat seama ce s-a întâmplat cu adevărat, el a fost răsplătit cu un
sărut. [29] [30] Philippe Liewer s-a întors în același timp într-un alt Lysander. La 24 mai 1944,
Szabo a fost promovat la rangul de Ensign în FANY . [31]

După două încercări întrerupte, din cauza vremii furtunoase din noaptea de 4/5 iunie și abandonării
terenului de aterizare prevăzut pe 5/6 iunie de către comitetul de recepție al Rezistenței din cauza
patrulelor germane, Szabo și trei colegi au fost aruncați cu parașuta dintr-un USAAF Liberator a
zburat de la RAF Harrington în Northamptonshire pe un teren de aterizare lângă Sussac, la
periferia Limogesului , la începutul zilei de 8 iunie 1944 (imediat după Ziua Z și a doua zi de
naștere a Taniei Szabo). [b] Szabo făcea parte dintr-o echipă de patru persoane trimisă să opereze în
departamentul Haute Vienne cu numele de cod al circuitului „Vânzător II”, condusă de comandantul
ei SOE Philippe Liewer (acum cu numele de cod Hamlet), al cărui circuit de la Rouen a avut loc.
fost „Vânzător”, inclusiv sublocotenentul Jean-Claude Guiet (nume de cod Claude și Virgile)
al Armatei Statelor Unite ca operator wireless (W/O) și Bob Maloubier (alias Robert „Bob”
Mortier; nume de cod Clothaire și Paco), Prietenul și tovarășul lui Szabo și Liewer cu SOE, care
urma să acționeze ca instructor militar pentru Maquis-ul local și care lucrase ca instructor de arme și
ofițer de explozibili pentru Liewer pe circuitul original Salesman I. Pentru această misiune,
acoperirea lui Szabo a fost că era o doamnă Villeret, tânăra văduvă a unui antichitar din
Nantes. [33] Este posibil ca Szabo să fi răsucit o gleznă la aterizare. [34]

La sosire, a fost trimisă să coordoneze activitățile maquis-ului local în sabotarea liniilor de

comunicație în timpul încercărilor germane de a opri debarcarea în Normandia . Când a ajuns
în Limousin , Philippe Liewer a constatat că maquisul local este prost condus și mai puțin pregătit
pentru acțiune decât se aștepta. Pentru a coordona mai bine activitatea Rezistenței împotriva
germanilor , el a decis să-și trimită curierul, Szabo, ca ofițer de legătură la Maquis mai activ
din Correze și Dordogne , condus de Jacques Poirier (SOE), șeful circuitului Digger redenumit. care
preluase de la Harry Peulevé din circuitul Author, la arestarea acestuia din urmă. [35] Cu toate
acestea, din cauza strângerii slabe de informații de către Rezistența locală, Liewer nu știa că Divizia
a 2-a SS Panzer își făcea călătoria lentă spre nord, către câmpurile de luptă din Normandia prin zona
sa.

Szabo a fost ucisă pe aleea de execuție de la Ravensbrück, în vârstă de 23 de ani, la 5 februarie

1945 sau înainte. A fost împușcată în ceafă, în timp ce era îngenuncheat, de către SS-Rottenführer
Schult, în prezența comandantului lagărului Fritz Suhren (care a pronunțat că pedeapsa cu moartea),
supraveghetorul lagărului și comandantul adjunct Johann Schwarzhuber , SS-Scharführer Zappe,
SS-Rottenführer Walter Schenk (responsabil pentru crematoriu), medicul șef de lagăr Dr. Richard
Trommer și stomatolog Dr. Martin Hellinger , din depunerea lui Schwarzhuber înregistrată de Vera
Atkins 13 martie 1946. [54] Denise Bloch și Lilian Rolfe – niciuna dintre ele nu putea să meargă și
a fost transportată pe targă – au fost împușcate în același timp, la ordinul celor mai înalte autorități
naziste; cadavrele au fost aruncate în crematoriul lagărului . Hainele lor nu au fost returnate la
tabăra Effektenkammer (magazin de proprietate), așa cum se întâmpla de obicei după execuții.

Szabo a fost a doua femeie care i s-a acordat Crucea George , acordată postum la 17 decembrie
1946. [60] Citarea a fost publicată în London Gazette și a scris: [61]
Palatul Sf. James, SW1. 17 decembrie 1946
REGELE a fost încântat să acorde GEORGE CROSS: -

Violette, Madame SZABO (decedată), Serviciul de transport al femeilor (Prim Ajutor

Nursing Yeomanry).

Doamna Szabo s-a oferit voluntar pentru a întreprinde o misiune deosebit de periculoasă
în Franța. A fost aruncată cu parașuta în Franța în aprilie 1944 și și-a asumat sarcina cu
entuziasm. În execuția ei a cercetărilor delicate presupuse ea a dat dovadă de o mare
prezență de spirit și perspicacitate. A fost arestată de două ori de autoritățile germane de
securitate, dar de fiecare dată a reușit să scape. În cele din urmă, însă, împreună cu alți
membri ai grupului ei, a fost înconjurată de Gestapo într-o casă din sud-vestul
Franței. Rezistența părea fără speranță, dar doamna Szabo, punând mâna pe un pistol
Sten și câtă muniție putea să transporte, s-a baricadat într-o parte a casei și, schimbând
împușcătură cu împușcătură cu inamicul, i-a ucis sau rănit pe câțiva dintre ei. Prin
mișcare constantă, ea a evitat să fie încolțită și a luptat până când a căzut epuizată. Ea a
fost arestată și a trebuit să fie izolată. Ea a fost apoi torturată în mod continuu și atroce,
dar niciodată prin cuvânt sau faptă nu i-a lăsat pe vreunul dintre cunoscuții ei și nici nu
a spus inamicului ceva de vreo valoare. În cele din urmă, a fost executată. Doamna
Szabo a dat un exemplu magnific de curaj și statornicie.

Croix de guerre avec étoile de bronz a fost acordată de guvernul francez în 1947 și Médaille de la
Resistance în 1973. Ca unul dintre agenții SOE care au murit pentru eliberarea
Franței, locotenentul Violette Szabo, FANY, este listat pe Valençay . Memorialul SOE .

Atât Violette, cât și Étienne Szabo au fost premiați cu Croix de Guerre franceză pentru curajul lor în
teren. La 28 ianuarie 1947, fiica lor, Tania, în vârstă de patru ani, a primit de la Regele George
al VI-lea Crucea George a Violettei (publicată pe 17 decembrie 1946) în numele regretatei sale
mame. Violette și Étienne Szabo sunt considerați a fi cel mai decorat cuplu căsătorit al celui de-al
Doilea Război Mondial.

La 22 iulie 2015, medaliile Violettei Szabo și numeroase articole asociate [64] au fost vândute la
licitație, realizând 260.000 GBP (312.000 GBP inclusiv prima de cumpărător ). [65] Cumpărătorul a
fost Lord Ashcroft , [66] care a expus în permanență Crucea George la Muzeul Imperial de
Război din 7 octombrie 2015.